SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

Minoritatile au preluat obiceiurile majoritatii

La o prima vedere, s-ar parea ca in cazul obiceiurilor de iarna poate fi aplicata vorba romanului, "cite bordeie, atitea obiceiuri", adica fiecare minoritate care traieste si patimeste in spatiul rominesc isi are obiceiurile specifice, pe care le respecta cu sfintenie. De pilda, cel mai sugestiv exemplu vine din partea evreilor, putini la numar, care au mai ramas in tara. Dupa cum ne-a spus unul dintre ultimii evrei din Vaslui, Iulian Gold, pentru evrei sarbatoarea care semnifica Anul Nou, care nu este la 1 ianuarie, asa cum se intimpla la majoritatea locuitorilor de pe glob, se numeste Ros Hasana. Anul acesta, sarbatoarea respectiva a fost celebrata in data de 17 septembrie. "Cind se sarbatoreste Ros Hasana, evreii merg dimineata la sinagoga, se roaga, dupa care se intorc acasa unde maninca si beau timp de doua zile. Anul Nou religios al evreilor nu are o data fixa", a spus Iulian Gold. La evrei si calendarul este diferit, intrucit sint ani cu 12 luni si ani cu 13 luni, denumiti bisecti sau nebisecti. Cu toate acestea, Gold ne-a spus ca, in timp, evreii de pe aceste meleaguri s-au integrat in comunitatile de romani si acum sarbatoresc Anul Nou alaturi de romani, la 1 ianuarie.

Pentru etnia rromilor, sarbatorile care marcheaza trecerea dintre ani nu au nimic special in acesta zona a Vasluiului, mai ales ca in spatiul moldav aceasta etnie a fost asimilata aproape complet de romanii majoritari. "Obiceiurile noastre nu sint deosebite, pentru ca sintem si noi crestini ca toti ceilalti. Rromii merg la aceste sarbatori la fel ca si romanii, cu capra, ursul, calul sau turca si, de aceea, va pot spune ca nu sintem deosebiti", a spus Ilie Tiru, presedintele Partidei Rromilor la nivel local. La rindul sau, Florin Romanescu, reprezentantul acestei etnii in cadrul Prefecturii Vaslui, crede ca existenta si comuniunea dintre rromi si romani a facut ca obiceiurile acestora sa se piarda. Doar pe alocuri se mai intregistreaza datini si obiceiuri vechi tiganesti. "S-ar putea ca aceste obiceiuri sa se mai intilneasca in comunitati mai mari de rromi sau in unele grupuri, cel mai probabil in Ardeal, unde o serie de obiceiuri sint diferite de cele ale romanilor. Cert este ca rromii au inceput sa piarda aceste traditii", a spus Romanescu.

Orientul Mijlociu în profeţiile biblice

De ce ţine atât de des Orientul Mijlociu prima pagină a ziarelor?

Un motiv evident este petrolul, sângele economiilor moderne. Fără pentrol care să facă să funcţioneze fabricile, să încălzească casele, să alimenteze transporturile şi să furnizeze energie şi materie primă pentru sute de domenii, economiile multor state s-ar bloca. Chiar şi numai datorită importanţei cruciale a petrolului Orientul Mijlociu va rămâne pe prima pagină ani întregi.
Dar mai sunt şi alte lucruri care ţin Orientul Mijlociu în centrul atenţiei. Este leagănul celor trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamul. Foarte adesea a fost nu doar leagănul acestora, ci şi terenul lor de luptă, susţinătorii lor ducând războaie încrâncenate pentru control asupra teritoriului pe care îl consideră sfânt.
Aceste conflicte sunt cel mai evidente în Israel, şi anume în Ierusalim. Este greu de imaginat câtă istorie, religie şi cultură se pot aduna aici într-un singur loc. Nicăieri nu este acest lucru mai evident decât la Temple Mount, Muntele Templului, centrul a numeroase conflicte de-a lungul secolelor.
Astăzi se pot vedea musulmani rugându-se la Domul Stâncii din vârful Muntelui, evrei rugându-se la Zidul Plângerii, la doar o aruncătură de băţ mai jos, şi creştini rugându-se de-a lungul Drumului Golgotei şi La Biserica Sfântului Mormânt, la câteva sute de metri la nord sau la vest. Peste tot în jur se văd vestigii ale secolelor de conflicte din jurul acestui loc sfânt.
Cine va scrie următorul capitol al istoriei acestui tulburat oraş? Poate părea incredibil, dar capitolele finale sunt deja scrise – în profeţii vechi de secole în paginile Bibliei. Şi ele rimează înspăimântător de bine cu titlurile din presa de azi.
Editorii The Good News au lansat o carte fascinantă şi plină de revelaţii, The Middle East in Bible Prophecy (Orientul Mijlociu în profeţiile biblice) care vă va ajuta să înţelegeţi mai bine istoria Orientului Mijlociu şi viitorul său tumultuous.

.

SUCOT - SEMNIFICATIA SARBATORII
Din site-ul Comunitatii evreilor din Romania



Sucot - ca si marile sarbatori evreiesti in general - contine acea dimensiune istorica, de aducere aminte, de traire a timpului inaintasilor nostri. In acest context, cortul nu este numai un simbol al simplitatii si al modestiei, al expunerii fragilitatii omului in fata puternicei naturi si a vointei divine. Prin faptul ca sapte zile cel putin capul familiei mananca si doarme acolo, el este si o realitate




Desi exista tendinta de a simplifica si a identifica Sucot cu sarbatoarea corturilor nu trebuie pierdut din vedere ca semnificatia acestei sarbatori este mult mai larga, ea grupandu-se in special in jurul a patru teme majore

a) exprimarea gratitudinii pentru recolta din anul trecut
b) rugaciunea pentru ploaie
c) sfarsitul perioadei Marilor Sarbatori
d) semnificatia suca in istoria evreilor

a) Exprimarea gratitudinii pentru recolta de anul trecut
Aspectul agricol al acestei sarbatori, reflectat in special in denumirea sa ca Hag ha-Asif (sarbatoarea strangerii recoltei), se exprima in timpurile vechi prin pelerinaje pline de bucurie la Templu unde se aduceau prinoase din recolta adunata. De aici imporanta si semnificatia celor patru specii de plante - de altfel specifice pentru fauna Israelului - care se mai folosesc si azi in sarbatoarea de Sucot. Veselia familiilor din antichitate la strangerea recoltei si la aducerea de ofrande la templu din aceasta recolta se exprima prin faptul ca in vechime Sucotul era denumit ca "HAG" - Sarbatoarea prin excelenta.
Odata cu daramamarea Templului ideea de pelerinaj si-a pierdut din semnificatie (desi a ramas prezenta in ceremoniile literugice de hakafot), dar celebrarea recoltei, bucuria abundentei fructelor si plantelor de toamna s-a pastrat simbolic in deocrarea corturilor si a sinagogilor cu fructe si plante.

b) Rugaciunile pentru ploaie
Ploaia apare ca o tema majora in tot timpul Sucot-ului, fie sub forma rugaciunilor pentru ploaie, fie sub forma unor ritualuri elaborate care au luat nastere din ceremonii de ploaie din vechime. Din punct de vedere calendaristic, Sucot coincide cu inceperea anotimpului ploios in Israel, asa incat este firesc ca dupa o vara caniculara si uscata, agricultorul din vechime, ca si locuitorul de azi sa fie preocupat de venirea ploilor. De altfel trei sunt ceremoniile legate de ritualul apei care s-au evidentiat in timpul existentei Templului si care sunt legate direct sau indirect si de Sucot:

1.Simhat Bet Hasoeva din descrierile din Talmud ne putem face o impresie asupra bucuriei si veseliei care insotea libatiunile pentru apa. Ceremoniile incepeau la sfarsitul primei zile de Sucot si erau repetate in fiecare zi, cu exceptia Sabatului. Ceremonia incepea cu aprinderea unor lampi speciale, mari si aurite care aveau capacitatea de a cuprinde mult ulei si a da o lumina foarte mare. Aceasta lumina era atat de puternica, incat se spune ca ea lumina intreg Ierusalimul. De fiecare data cand preotii adaugau ulei pentru mentinerea liminii, flacari tasneau din lampi, amintind oamenilor de trasnetele si fulgerele din timpul ploilor. In timpul acesta, Levitii cantau la instrumente muzicale si recitau psalmi urcand cele 15 trepte de la curtea barbatilor spre cea a femeilor. La incheierea fiecarui psalm, doi preoti, aflati la capatul scarilor suflau din sofar. Spiritul de sarbatoare si de bucurie era asa de mare, incat toata lumea participa, inclusiv rabini si oameni de seama. Aceasta festivitate dura toata noaptea si era un fel de preludiu la evenimentele zile urmatoare.

2.Ceremonia libatiilor pentru apa A doua zi de dimineata, un grup de Leviti, preoti si multi dintre participanti plecau la bazinul Siloah aflat in afara Ierusalimului. Pe drum ei cantau din intrumente si recitau versetul din Isaia care de altfel sta la baza acestui ritual: "Veti soate apa cu bucurie din acest izvor de izbavire" (Isaia 12,3). Intr-un vas special din aur, scotea apa din Siloah, pe care dupa aceea, in urale de bucurie si dans il aduceau inapoi la Templu trecand prin Poarta Apelor unde Marele Preot astepta in fata altarului. Apa era desertata intr-un vas cu gatul subtire si un altul era umplut cu vin. Marele Preot ridica vasele tinand vasul cu apa inspre apus - de unde vin norii de ploaie - iar vasul cu vin spre rasarit si picura din ele lichidul incet, incet, ca picaturi de ploaie in fata multimii adunate in fata Templului.

3.Scuturarea ramurii de salcie. Al treilea obicei legat de existenta Templului si de rugaciunile pentru apa era scuturarea salciei. In fiecare zi de Sucot erau aduse la Templu ramuri proaspete de salcii si impodobit altarul cu ele, ca simbol al abundentei in apa, deoarece salcia creste in preajma apelor. Altarul era mai apoi inconjurat de oamenii care tineau in maini lulav si arava si intonau rugaciunile de Hoshana. In ultima zi de Sucot ei inconjurau de sapte ori altarul si la sfarsit, loveau cu salcia de podea pana se scuturau toate frunzele. Doua sunt interpretarile mai cunoscute ale acestui ritual. Una afirma ca scuturarea frunzelor era asemanata caderii picaturilor de ploaie. A doua sustine ca salcia - care are nevoie de foarte multa apa pentru a creste, neproducand fructe ar semnifica risipirea, irosirea de apa, iar scuturarea semnul dezaprobarii acestei risipe.

c) Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori
Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori este desemnata prin rugaciunea de saharit din ultima zi de Sucot, Sminei Azeret, cand se recita rugaciuni solemne pentru iertarea pacatelor. O legenda povesteste ca in noaptea dinainte de ultima zi de Sucot, numita si Hosana Raba (multe hosana) cerul se deschide si cad bucatele de hartie pe pamant. Pentru fiecare om o notita pe care este scris verdictul final pentru anul care tocmai a inceput, verdict care a fost decis de Iom Kipur si confirmat acum. De aceea unii evrei piosi stau trezi toata aceasta noapte petrecand-o in rugaciune si studiu.

d) Importanta istorica a construirii suca
Sucot - ca si marile sarbatori evreiesti in general - contine acea dimensiune istorica, de aducere aminte, de traire a timpului inaintasilor nostri. In acest context, cortul nu este numai un simbol al simplitatii si al modestiei, al expunerii fragilitatii omului in fata puternicei naturi si a vointei divine. Prin faptul ca sapte zile cel putin capul familiei mananca si doarme acolo, el este si o realitate, care cel putin pentru o saptamana vine sa stearga diferentele sociale si sa ne aminteasca ca in fata lui Dumnezeu nu aducem bogatii, nici case, nici mobila si doar pe noi insine si cantecele si rugaciunile de pe buze si din inima.

Instrumente muzicale biblice
Aflam din Biblie ca muzica la evrei era practicata îndeosebi în scopuri religioase, în temple si sinagogi, de catre preoti barbati si de catre slujitori ai acestora (tot barbati, numiti leviti). În marele templu al lui Solomon, levitii îndeplineau functia de slujitori ai preotilor în cadrul serviciului religios de cult. Acestia erau în numar de cîteva zeci de mii, dintre care circa 4.000 aveau calificari si functii multiple, exclusiv artistice: muzicanti, compozitori, virtuozi cîntareti si improvizatori vocali si instrumentisti, poeti, oratori, dansatori s.a. Ei (levitii) erau organizati în 24 de cete, conduse de catre 12 sefi. Misiunea levitilor era aceea de a pregati templul pentru serviciul religios, de a crea si a interpreta vocal, solistic sau în grup, cît si instrumental, cîntece sacre de invocare si slavire a lui Dumnezeu. Se consemneaza, în acest sens, numele unor printi, regi si împarati cu performante redutabile în domeniu: Salomeea, David, Solomon. Astfel, celebrul rege David este consemnat drept autorul celor 150 de psalmi, cîntari poetic-religioase de lauda si slava a lui Dumnezeu, pe care el însusi (regele David) le interpreta, atît în palat, cît si în templu, cîntîndu-le vocal si acompaniindu-se cu virtuozitate la instrumentele sale preferate de coarde: harpa, lira, lauta, psalterion. Nu mai prejos decît regele David, înteleptul împarat Solomon a ramas consemnat si ca artist, autor al celebrei si nemuritoarei opere poetice Cîntarea cîntarilor - splendida culegere de poeme de dragoste în proza, inegalabile ca perfectiune si frumusete pîna astazi. Instrumentele muzicale cu care anticii artisti muzicanti evrei îsi acompaniau cîntarile religioase si laice, consemnate în Biblie, se pot clasifica în trei grupe, sau familii de instrumente: a) Instrumente de coarde: harpa, zisa si kinor, lira, psalterionul (stramosul mai neperfectionat al tambalului mic românesc, de gît), lauta, zisa si kinvalul, sau chimvalul, supravietuita sub forma cobzei românesti de astazi; b) Instrumente de suflat: cornul de berbec si trîmbitele (din bronz), existente si la români, pîna la sfîrsitul evului mediu si folosite cu rol de îndemn al razboinicilor si înspaimîntare a dusmanilor în lupta, atît la evrei, cît si la români (vezi Biblia, Cartea lui Iosua Navi, cap. 6: "Luarea si darîmarea Ierihonului" versetele 1-27, cît si cronicile despre razboaiele lui {tefan cel Mare!). Mai sînt, de asemenea, des mentionate flautele, cimpoaiele si buciumele, toate acestea existente si în recuzita muzicala a românilor. c) Instrumente de percutie (lovire): gonguri, clopote, sistre, acestea din urma de origine egipteana, dar mai ales timpanele, care aveau rolul de a ritma dansurile laice si rituale, de cult. Sa fie oare doar o simpla coincidenta faptul ca peste milenii dansul horei, consemnat în Biblie, se regaseste în dansul tipic si specific al poporului român?!... Cît priveste structura cîntarilor religioase psaltice, acestea sînt în general melodii melismatice (bogat ornamentate vocal) ce degaja o stare de abandon si înaltare sufleteasca, de extaz mistic, cu un vag caracter senzual, totul redat într-o tehnica muzicala semirecitata, ori semicîntata, la unison (pe o singura voce), numita psalmodie, tehnica transmisa aproape aidoma, peste milenii, în cîntarea liturgica, stranica, din actuale schituri si biserici crestine ortodoxe, între care românii, rusii si grecii exceleaza. Iata cît de graitor gasim confirmarea tuturor asertiunilor pe tema, în celebrul Psalm 150 (al lui David), ultimul, în care însusi legendarul si marele rege îsi îndeamna poporul, sfatuindu-l cum sa-l laude si sa-l preamareasca pe Domnul:
1) "Laudati pe Domnul întru sfintii Lui; laudati-L pe El întru taria puterii Lui.
2) Laudati-L pe El întru puterile Lui; laudati-L pe El dupa multimea Slavei Lui.
3) Laudati-L pe El în glas de trîmbita; laudati-L pe El în psaltire si alauta. (n.a. - psaltire este egal în sens cu psalterion);
4) Laudati-L pe El în timpane si în hora; laudati-L pe El în strune si organe. (n.a. - organe, în sens de orgi, care erau atunci hidraulice, pe baza principiului vaselor comunicante);
5) Laudati-L pe El în chimvale bine rasunatoare; laudati-L pe El în chimvale de strigare.
6) Toata suflarea sa-L laude pe Domnul".
În speranta ca am trezit interesul unor pasionati ai temelor de etnografie si istorie a muzicii, voi reveni în numerele viitoare cu subiecte vizînd coincidente si paralelisme între muzica unor popoare antice si muzica populara româneasca.

Yom Kippur – Ziua caintei
In cea de-a zecea zi de dupa Rosh Hashana – Anul Nou evreiesc – evreii sarbatoresc Yom Kippur, sau Ziua caintei, pe care o petrec in post si rugaciune. Este singura zi de post a calendarului iudaic.
***
Vineri, in a zecea zi din luna Tishri a calendarului ebraic, o data cu apusul soarelui, vine timpul pentru cainta. Yom Kippur este considerata o zi sfinta, cea mai importanta sarbatoare a anului evreiesc, o perioada dedicata relatiei cu Dumnezeu. Este ziua in care evreii isi petrec cel mai mult timp in sinagoga, in rugaciuni in care isi marturisesc pacatele de peste an, se angajeaza in fata divinitatii ca se vor cai si cer ajutor si putere pentru a-si duce la indeplinire hotaririle luate.
Singura zi de post
Yom Kippur este un Sabat complet si, de altfel, singura zi de post a calendarului iudaic. Un post care dureaza 25 de ore, care incepe la apus, in ajun, si se incheie la caderea noptii, in ziua de Yom Kippur.
Postul presupune ca evreii sa nu manince, sa nu bea nici un fel de lichide (restrictia se refera inclusiv la apa), sa nu spele si sa nu faca baie, sa nu se dea cu parfumuri sau cosmetice, sa nu poarte haine sau incaltaminte din piele si sa nu aiba relatii sexuale.
Nu au voie sa tina post copiii sub noua ani si femeile care sint in primele trei zile de dupa nastere. Acestora nu le este permis sa posteasca, chiar daca doresc. Copiii mai mari de noua ani si femeile aflate intre a treia si a saptea zi de la nastere au voie sa posteasca, dar li se permite sa intrerupa acest post daca simt nevoia sa o faca. Oamenii bolnavi sint sfatuiti sa consulte un doctor sau rabinul pentru a decide daca e cazul sa tina postul.
Imbracati in alb
De Yom Kippur, la sinagoga oamenii se imbraca in alb, ca simbol al puritatii si al spalarii pacatelor. Unii obisnuiesc in aceasta zi sa poarte kittel – haina alba traditionala, pe care o imbraca, la nunta mirele si cu care, de asemenea, e imbracat orice evreu atunci cind este inmormintat.
Slujba de Yom Kippur se deschide cu rugaciunea numita Kol Nidre (in traducere “toate juramintele”) si se incheie cu Ne'ilah. In timpul acestei ultime rugaciuni, altarul unde sint tinute sulurile cu Torah este deschis.
Ne’ilah face referire in numeroase rinduri la “inchiderea portilor” – o atentionare ca sint ultimele momente in care credinciosul poate reveni pe drumul cel bun, inainte ca sarbatoarea sa se incheie.
Din cauza postului, masa de Yom Kippur se tine in ajun, inainte de apusul soarelui. “Seudah Hamafseket” – masa de incheiere, este compusa din mincaruri usoare.
Sarbatoarea se incheie in sunetul sofarului.

Tribut pentru Napthali Wieder, un carturar talmudic

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=824

Specialist in teologia iudaica, carturarul Naphtali Wieder a devenit celebru pe cand lucra la London School of Jewish Studies, unde a influentat decisiv curentele de cercetare spirituala. Naphtali Wieder, un personaj necunoscut in Romania, s-a nascut in comunitatea hasidica din Sighetu Marmatiei, pe 5 mai 1901. La trei ani de la plecarea intre umbre, GAZETA il aduce in atentia maramuresenilor.
Carturarul Naphtali Wieder a cercetat arhivele Cambridge, detinatoare ale manuscriselor provenite din academiile talmudice din Palestina, Babylon, Marea Moarta sau Europa de Est, investigand cele doua curente de interpretare liturgica, din est si vest, atribuite Askenazilor (din Europa centrala si de est) si Sefarditilor (din Peninsula Iberica). Un alt treilea curent, Hasidic, a fost promulgat de kabbalistul Isaac Luria din secolul XVI, dogma mai bogata in misticism ca celelalte.
Naphtali Wieder (al carui prenume provine de la parintele uneia dintre cele 12 semintii, Neftali) a avut rolul decisiv in demitizarea, dezvaluirea, identificarea si definirea acestor curente subtile.
Omul Wieder a fost un enigmatic si introvertit. Auster si autoritar, distant cu colegii si studentii, ironic (”acesti distinsi ignoranti”), neimpresionat de nimeni. Nici n-avea cum, eruditia sa era superioara celor din jur.
Personalitate inconfundabila prin gestica, felul de a lectura si preda, dar si de a vorbi cu un puternic accent ”middle europe”. Limbile sale materne au fost maghiara, germana si Yiddis. Pe primele doua a refuzat sa le vorbeasca dupa Holocaustul in care a asistat la pierderea intregii sale familii. Prin exigenta sa, a inraurit o serie de studenti care au ajuns mari oameni de stiinta, teologi sau profesori.
Naphtali Wieder a fost aclamat inca din adolescenta ca un viitor mare rabin, dar, in loc sa devina un ”dayan” (judecator la curtea eclesiastica locala), a preferat sa-si largeasca orizonturile academice si intelectuale, si sa urmeze un seminar teologic din Germania.
Si-a luat doctoratul in 1936, apoi a publicat ”Influente islamice in rugaciunile iudaice” (1947), ”Karaismul si sulurile din Iudeea” (1962) si ”Formarea liturgiei mozaice in Est si Vest” (1998), alaturi de sute de articole stiintifice.
Dupa 1972 s-a retras in Israel, ca profesor la Universitatea Bar Ilan din Tel Aviv. A amanat casatoria pana in 1951, cand a luat-o de nevasta pe mult mai tanara Merita Levy, provenita dintr-o familie proeminenta a comunitatii evreiesti din Gibraltar, a carei intelegere si indulgenta l-au lasat sa-si continue munca academica pana doar cu cateva luni inainte de moarte. A decedat la Ierusalim, la 5 martie 2001.
La trei ani de la moartea sa, GAZETA incearca sa alunge uitarea nedreapta de pe trecutul unei alte mari personalitati originare din Maramures, care face cinste acestui multicultural cuib de talente.
In incheiere mai amintim ca, in acest moment se discuta in SUA, candidatura la Premiul Nobel pentru fizica a unui alt evreu originar, ati ghicit, din Sighetu Marmatiei.


De ce e importanta munca lui Wieder?
In afara Torei sau Pentateuhului (primele cinci carti ale Vechiului Testament, compilate de profetul Moise), religia iudaica mai are doua strate de legi sfinte: cartile profetilor (psalmii si literatura intelepciunii) si scrierile necanonice (traducerea in limba greaca a Bibliei, operele lui Josephus, Apocrifa si diverse papirusuri). Urmeaza clasificarea si transpunerea in scris a Legii orale acumulata de-a lungul secolelor, denumite Mishna.
Dupa redactarea Mishnei, alte generatii de carturari au inceput sa o comenteze, editandu-se volumele talmudice. Talmudul inseamna ”studiu” sau ”invatatura”. Ca o paranteza, Talmudul n-a fost tradus niciodata integral in limba romana (decat in forme prescurtate), de fapt cele 12 volume cuprinzand 9000 de pagini (cu percepte morale si religoase, filozofie, fabule, pilde, istorii sau anecdote), nu este translatat decat in engleza, franceza si germana. Talmudul din Ierusalim (sau de Apus) a fost compilat de carturarii din Eret Israel catre finele secolului IV, iar cel babilonean, un secol mai tarziu.
In Talmud, ”Cabbala” inseamna ”doctrina primita” sau ”traditie”. Cu vremea Cabbala a devenit o stiinta esoterica, utilizand cai nerationale: magia practicata in incercarea de comunicare cu Yahve, prin stari mistice. Apoi a aparut numerologia sfanta iudaica si numele secrete ale Domnului-Adiriron, Zavodiel, Ahtriel, Tazash etc. (asa-zise parole pentru a convinge paznicii portilor celeste).

Ţopăind pentru Mesia
Acum câteva săptămâni am primit pe mail o invitaţie ciudată, să particip la "dansuri mesianice". Habar n-am cum au dat de mine "evreii mesianici", căci ei erau cei care mă chemau să mă unduiesc din raţiuni spirituale. Am sunat la numărul de telefon din scrisorică, m-am recomandat ca ziarist, şi fratele Dan, căci el mi-a răspuns, mi-a spus amabil că e cu nişte fraţi din Olanda şi mă poate primi abia peste o săptămână. Cum ştiam ceva despre mesianici, m-am dus să văd despre ce e vorba.


În Statele Unite sau în Israel există aşa-numiţii mesianici care sunt de două feluri. Pe de o parte, e vorba despre evreii care-l consideră pe Iisus fiul Domnului, dar şi-au păstrat un ritual specific credinţei mozaice, pe de alta, neoprotestanţii care, punând bază mai mult pe Vechiul Testament, au ajuns să aibă practici religioase asemănătoare cu ale evreilor.


PREPUŢURI ŞI ZIDURI. Am ajuns la adresa de pe Strada Popa Tatu, unde era convocată întrunirea mesianică de Shabat, adică sâmbătă, pe la prânz. Eu ştiam că acolo e un templu baptist, dar ulterior am aflat că e o afacere ecumenică, adică mesianicii închiriază locaţia de la onorabilii prieteni neoprotestanţi. În faţa unui banner cu steaua lui David având în centru o cruce se agita un ins cu mutră de pârş fericit, înfăşurat într-un ştergar care aducea oarecum cu un talit, şalul de rugăciune al evreilor. Dădea din mâini, vorbea despre "tăierea împrejur" şi lansa întrebări filozofice de genul "de ce se ceartă nora cu soacra?". Răspundea tot el, cu aerul unui scamator care scoate un iepure din pălărie: "Că nu e pace interioarăăă!". Enoriaşii erau vreo patruzeci, lume amestecată. În spatele meu stăteau nişte domni ţigani, în faţă erau nişte cucoane cu broboade, iar lângă orator se aflau nişte auxiliari ai acestuia, şi ei cu marame alb-albastre care aveau pe creştet câte o chipa, fesul pe care-l poartă evreii la sinagogă. Din când în când, după o frază memorabilă a mentorului spiritual, unul dintre aghiotanţi dădea câte un "haleluiaaaaaaaaa" din rărunchi, să mai anime atmosfera. Acesta continua să zbiere că mesianismul face din evrei şi neevrei un tot unitar şi că (asta îi plăcea teribil de mult, că o tot repeta) "trebuie să spargem zidurile dintre noi cu ranga sau cu lopata". După ce şi-a consumat avânturile demolatoare, împănate şi cu câteva fraze care sunau a limba ivrit, ne-a sfătuit "să sărim în sus de bucurie dacă ne vine". Probabil că restul asistenţei era tristă şi moleşită, fiindcă nu s-a apucat nimeni de salturi, nici în sus, nici în jos. La sfârşitul predicii ne-a ridicat pe toţi în picioare şi ne-a pus să cântăm un imn despre Iisus. Era un fel de karaoke, căci un retroproiector ne dădea pe un ecran cuvintele, atât în româneşte, cât şi – nu se ştie pentru cine – în ivrit. Doamnele cu broboade, cu mâinile crăcănate larg au început să ţopăie mesianic, într-un fel de transă, cu ochii închişi. Am avut senzaţia că asist la sfârşitul unei emisiuni de teleshopping, pe parcursul căreia cineva s-a chinuit să ne facă să luăm nu ştiu ce oală minune care fluieră. La sfârşit, domnii cu chipale pe cap au venit să ne zică "Shabat shalom", luându-ne probabil drept nişte potenţiali convertiţi. A trebuit să ne devoalăm calitatea de jurnalişti şi am spus că vrem să vorbim cu fratele Daniel, pe care l-am contactat telefonic mai înainte. Acesta s-a dovedit a fi chiar domnul care condusese slujba.


ZECIUIALA. Ne-a spus că e Daniel S. (ne-a rugat, probabil din motive de conspirativitate, să nu-i dăm numele întreg) şi că e chiar de origine evreiască. Până aici a fost destul de clar. După asta a început o serie de explicaţii teologice destul de ambigue. Cică, la mesianici, circumcizia e indicată, dar nu e obligatorie, se poate accepta şi botezul cu apă. Sunt primiţi atât evreii care-l recunosc pe Iisus, cât şi oamenii de varii naţionalităţi, cărora le place ideea. La fel, regulile alimentare kasher, ale evreilor, sunt bune de urmat, dar nu e o imensă tragedie dacă nu se găseşte mâncare făcută din animale tăiate ritual. Că lui i se poate spune şi rabin, dar şi pastor. Relaţiile cu comunitatea evreiască nu sunt strălucite, dar în perspectivă se pot îmbunătăţi. Că se simte apropiat atât de mozaism, cât şi de cultele creştine neoprotestante. După acest lung şir de hăis-ceauri religioase am fost întrerupţi de o dom’şoară care i-a înmânat rabinului-pastor un plic ce părea umplut cu bancnote. Ne-a venit ideea să-l întrebăm pe mesianicul Daniel cum se finanţează. Aici, lucrurile au devenit iar clare. Cultul mesianic, care e înregistrat la tribunal ca asociaţie, percepe zeciuială exact ca şi penticostalii, adică aderentul dă a zecea parte din câştigul lunar la biserică. Cică aşa zice la scriptură că trebuie. În plus, se mai primesc şi donaţii şi ajutoare de la fraţii de peste mări şi ţări.




Mesianici selectivi

Interlocutorul meu era foarte mândru de felul cum a adus el mesianismul pe piaţa românească, după ce s-a întâlnit în urmă cu zece ani cu un frate sosit din America. După spusele domnului Daniel, în Bucureşti nu sunt decât aproximativ patruzeci de mesianici cu drepturi depline, fiindcă se intră greu în combinaţie. Abia după un an de venit la slujbă şi de urmat indicaţii preţioase un aspirant poate fi acceptat de congregaţie. În România mai sunt încă alte două centre mesianice, la Iaşi şi Oradea, pe care Daniel ar vrea să le grupeze într-o federaţie.
L-am întrebat cum e cu dansurile mesianice la care fusesem invitat. Mi-a răspuns că e vorba despre "hore şi paşi speciali cu mâinile-n sus, nu se dansează pe perechi". Când mi-a văzut mutra uşor dezamăgită, că nu pot să fac un tango sau un blues mesianic, mi-a spus ca o consolare că se organizează ritual din când în când competiţii de ping-pong. Teoretic, atât ping-pong-ul, cât şi horele-n bătătura religioasă se organizează sâmbătă seara, dar, din cauza căldurii excesive şi a perioadei de concedii, în ziua în care ne văzuserăm nu se ţopăia şi nici nu se dădea cu paleta. Şi mie mi se făcuse cald. Aşa de cald încât îmi venea, vorba pastorului-rabin, să sparg pereţii cu ranga, să se facă niţel curent. Am preferat să plec să beau o bere rece, de Shabat.

Sarbatoarea de Yom Kipur

La templul Coral din Bucuresti curtea a fost plina de femei si barbati adunati aici duminica 5 octombrie pentru a celebra ziua de Yom Kipur.

Barbatii purtau pe crestetul capului kita si pe umeri talitul, un sal alb, lat, cu broderii pe margini. Sikaba si talidul reprezinta simboluri de aplecare in fata lui Dumnezeu si de reamintire a faptului ca in fata Lui, toti oamenii sint la fel. La zece zile dupa sarbatoarea Rosh Hashana a anului nou, evreii petrec 24 de ore in rugaciune si post negru, reflectind la anul care a trecut. In aceasta zi pe care ei o considera ca fiind Sabatul Sabatului, se deschide Cartea Vietii fiecarui om, unde a fost consemnat tot ceea ce a facut parte din anul trecut si, totodata, va fi scris tot ce va apartine anului viitor.
Anul acesta Yom Kipur s-a celebreat pe 6 octombrie, exact ziua in care s-au implinit 30 de ani de la razboiul de Yom Kipur, dupa spusele Soranei Radu, responsabil pe probleme educationale in programul Talmud-Tora, un program de traditii si educatie religioasa evreiasca. Urarea care se face de Yom Kipur este “Gomar Hatima Tova”, adica “Sa se incheie cu o semnatura buna” sau “Dumnezeu sa te semneze in cartea vietii cu ceva bun pentru anul care va sa vina”. Cele zece zile de la anul nou pina la Yom Kipur poarta denumirea de Slichot si sint zile de bilant al anului trecut. Evreii incearca in aceste zile sa ierte si sa ceara iertare. “Primul nivel de iertare este sa te ierti pe tine insuti, apoi sa te impaci cu toti fata de care ai gresit si trebuie sa ierti celor care ti-au gresit. Ultimul nivel este cel al impacarii cu Dumnezeu”, mai spune Sorana Radu. Dupa spusele ei, una dintre diferentele majore dintre iudaism si crestinism este ca Dumnezeu nu poate sa intervina in relatiile dintre oameni. “Daca cineva a gresit altcuiva, trebuie sa existe in primul rind impacare intre cei doi”. In timpul slujbei, barbati si femei, aproximativ 450 de persoane, se ridica in picioare la fiecare cinci-zece minute pentru a adresa rugaciuni lui Dumnezeu. Cei care oficiaza sunt Chazanul si rabinul, care fie cinta si rostesc rugaciuni impreuna cu barbatii din sinagoga, fie dau tonul unor rugaciuni, fie se roaga numai ei. Femeile nu se roaga si stau separate de barbati, locul lor fiind la balcon. Sorana Radu explica aceasta prin faptul ca femeile sint prin natura lor mai aproape de Dumnezeu: “Sint separati pentru ca fiecare dintre ei sa se poata concentra la rugaciune, si apoi, se spune ca femeile sint mai aproape de Dumnezeu si atunci ele stau sus”. In iudaism, cei care poarta responsabilitatea si obligatia rugaciunii pentru familie sint barbatii. “Explicatia este foarte simpla: cine mai are grija de copii, daca femeia sta sa se roage? Nu este obligatoriu ca femeia sa se roage, dar poate sa o faca”, a spus Radu.
Rugaciunile de iertare a pacatelor pot fi individuale si de grup. In rugaciunea la persoana intii, evreul isi cere iertare pentru pacatele proprii, iar in rugaciunile adresate cu persoana intii, plural “noi”, semnifica faptul ca nu poti gresi de unul singur, ci e vorba de o conjunctura, de anturaj, explica Radu. De asemenea, in rugaciunea colectiva se cere “sa ne fie noua bine”, pentru ca binele unei singure persoane s-ar putea sa faca rau altei persoane. “Daca folosesc pluralul stiu ca binele meu nu va afecta niciodata binele tau”, a spus Sorana Radu.
Postul negru din Yom Kipur nu este unul de penitenta, ci unul care sa ajute oamenii sa intre intr-o stare de profunda legatura cu Dumnezeu. Inainte de a veni la sinagoga evreii maninca bine pentru a putea rezista postului negru. Apoi, dupa Yom Kipur, ei iarasi maninca bine pentru ca trebuie ca postul sa se termine cu bucurie. Dupa aproximativ o jumatate de ora de rugaciuni rabinul deschide Portile Sfinte “Aron Hrkodes” si scoate sulurile de Tora. Toata lumea se ridica de pe scaune. “La fiecare slujba se scot sulurile de Tora care reprezinta legea din Vechiul Testament care i s-a dat lui Moise pe muntele Sinai”, spune Sorana Radu. In timpul slujbei de Yom Kipur din Tora se citeste un fragment din cartea Leviticului, in care este vorba de moartea celor doi fii ai lui Aaron, atunci cind au adus foc strain in Templu. Apoi, dupa o alta jumatate de ora in toata sinagoga rasuna imnul “Hatikva”, “Despre speranta”. Si totusi, desi de Yom Kipur se deschide Cartea Vietii la o pagina noua, daca unii nu si-au rezolvat toate problemele vechi, au sansa sa se mai “tirguiasca” cu Dumnezeu pana la sarbatoarea de “Sucot” sau “Sarbatoarea corturilor”, care aduce aminte de cei 40 de ani petrecuti de poporul evreu in desert. “Daca in timpul anului ai facut niste promisiuni si nu le-ai indeplinit, de Yom Kipur aceste promisiuni ti se anuleaza”, a explicat Radu. “Asta vrea sa arate ca nimic nu e prestabilit, ca totul e o relatie extrem de strinsa, intima cu Dumnezeu”. Oamenii pleaca la casele lor dupa doua ore de rugaciuni. Printre ei sint si batrini si copii, asa ca nu pot sta tot timpul in sinagoga. Dar se vor intoarce la opt dimineata in ziua urmatoare.Nu e o zi trista, e o zi de reflectie. Yom Kipur nu e o sarbatoare evreiasca, dar nici o zi obisnuita: “ Este exact ca la un bilant financiar: se face bilantul, mai rezolvi o chitanta – doua ca sa iasa cit de cit mai bine si sa nu iesi in pierdere, se semneaza de catre Dumnezeu si se da foaia“, incheie Sorana Radu

Sfarsitul lumii va veni in 2060?

Sir Isaac Newton nu a fost doar un genial fizician si astronom, ci si un destoinic cercetator al cartilor religioase. Recent, la Biblioteca Nationala din Ierusalim, a fost descoperit un manuscris, considerat de catre grafologi ca fiind scris chiar de mana lui Newton, in care acesta isi exprima temerile fata de venirea „sfarsitului lumii” in anul 2060.Documentul a fost, se pare, cumparat de un erudit evreu, la o licitatie organizata in 1936, la Casa Sotheby’s din Londra, si dupa moartea colectionarului, familia a donat manuscrisul bibliotecii din Ierusalim. Paginile ingalbenite de vreme releva faptul ca Isaac Newton incerca sa descifreze un presupus cod secret, incifrat in Biblie, care, credea el, continea legile secrete ale lui Dumnezeu pentru Univers.
Savantul englez a prezis ca sfarsitul lumii va avea loc la putina vreme dupa reintoarcerea evreilor in Tara Sfanta – eveniment petrecut deja, dupa cel de-al doilea razboi mondial. In opinia descoperitorului legilor atractiei universale, a doua venire a lui Christos va urma unei perioade de lungi razboaie si molime si va preceda o perioada de o mie de ani de pace, in care sfintii vor domni pe Pamant. Un eveniment la care Newton face referire precisa este intemeierea Sfantului Imperiu Roman, de catre Charlemagne, pe la 800. Studiind Cartea profetului Daniel precum si versete din Noul Testament, Newton trage concluzia ca lumea se va sfarsi la exact 1260 de ani de la acest eveniment.
Codul secret al Bibliei
Controversatul manuscris, in care Newton si-a incercat talentul de caligraf asternand pe hartie cateva fraze intr-o ebraica foarte ingrijita, va face obiectul unei emisiuni pe postul BBC2, emisiune intitulata „Ereticul ascuns” si in care academicianul canadian Stephen Snobelen – „redescoperitorul” ineditului document – va prezenta o descriere „surprinzatoare” a marelui fizician. „Opiniile sale despre Apocalipsa nu difera prea mult de cele ale oamenilor din epoca in care Newton a trait. Dar faptul ca a dat, pentru sfarsitul lumii, o data certa – anul 2060 – ne face sa credem ca el s-a bazat pe informatii concrete, vizavi de aceasta data. Desi savantul nu da detalii, in manuscrisul gasit la Ierusalim, despre cauza Apocalipsei, astronomii care au analizat manuscrisul sunt de parere ca Newton s-a referit, probabil, la impactul Terrei cu un asteroid.
Surse contemporane, apropiate lui Newton, spun ca acesta studiase cu pasiune, timp de aproape jumatate de veac, subiectul Apocalipsei, dar era reticent in a vorbi public despre el. Totusi, se stia inca de pe atunci interesul manifestat de Newton fata de lucrarea Clavis Apocalyptica (Cheia Apocalipsei) a lui Joseph Mede”, afirma Snobelen. Alaturi de consideratiile privind sfarsitul lumii, savantul englez incearca o discutie matematica asupra proportiilor templului din Ierusalim, fiind de parere ca planurile acestuia corespundeau cu dispunerea anumitor stele.
„Este clar ca Newton credea ca in Biblie exista o intelepciune al carei sens contemporanii sai il pierdusera. El credea ca Biblia fusese codata si prin studiul profetiilor si al versetelor legate de cifre si date, el ar fi putut-o decoda. Acest document ne infatiseaza un savant ghidat de fervoare religioasa, de dorinta de a vedea faptele divinitatii in lumea reala”, afirma curatorul bibliotecii din Ierusalim, Yemima Ben-Menahem.

O sectă evreiască ultrareligioasă din Israel a declarat război computerelor
http://www.gandul.info/secta-evreiasca-ultrareligioasa-israel-declarat-razboi-computere.html?3937;328805

Lumea ultrareligioasă evre-iască, printr-unul din reprezentanţii săi, secta hasidică Ger, a declarat război utilizării de către adepţii ei a calculatoarelor. De multă vreme, site-ul Heder Shaket al hasizilor Ger, forumul lor de dezbateri, susţine interzicerea folosirii computerelor, atrăgând atenţia asupra „pericolelor” care-i ameninţă pe credincioşi în convingerile lor şi afirmând că nu există „filme caşer” (care să respecte întru totul perceptele religioase iudaice), relatează cotidianul israelian Haaretz.
Secta Ger este una dintre cele mai puternice grupări ultrareligioase evreieşti. Ea a luat naştere în Polonia, sub conducerea rabinului Iytzhuk Meir Alter, dar după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a deportării şi asasinării evreilor în lagărele morţii de la Auschwitz-Birkenau, s-a mutat la Ierusalim. Are numeroşi adepţi, susţine o reţea extinsă de şcoli religioase de toate categoriile şi este prezentă în Agudar Israel, o importantă mişcare politică din ţară. Actualul şef al mişcării, rabinul Yakov Ariel Alter, este considerat un sfânt.
În viitorul apropiat, fiecare membru al sectei hasidice Ger care deţine un calculator se poate aştepta la o vizită din partea unor persoane importante din conducerea sectei care vor încerca să-l convingă să renunţe la el. O atenţie specială se va acorda celor care sunt conectaţi la internet, considerat culmea contaminării spirituale, deşi numai câteva persoane se bucură de această facilitate, obţinută cu aprobarea rabinului şi numai pentru că au nevoie de acesta la locul de muncă.
Scopul acestei campanii nu este de a-i ameninţa pe deţinătorii de calculatoare cu sancţiuni, ci de a le explica „pericolele spirituale” la care se expun împreună cu membrii lor de familie. Dacă rabinul consideră că este cazul, va dispune scoaterea calculatorului din locuinţa discipolului său. Dar, cel puţin până acum, rabinul Yakov Ariel Alter nu a făcut acest pas, gândindu-se probabil la consecinţele dezastruoase ale unei astfel de atitudini Astfel că scopul campaniei este de a informa. Fiecare casă de rugăciune va trimite doi reprezentanţi care se vor duce din casă în casă şi vor transmite mesajul potrivit căruia este recomandabil să nu ai calculator acasă.
Secta a mai dus o bătălie, câştigată, legată de folosirea televizoarelor. În ce priveşte calculatoarele, aproape toate familiile ultrareligioase au acasă aşa ceva şi cu ajutorul lor se uită la filme „caşer”, pelicule mai ales educaţionale, cu caracter religios. Dar mulţi dintre ei sunt conectaţi la internet şi crearea unei reţele caşer cu acces restricţionat s-a dovedit a fi un eşec. Evreii religioşi, inclusiv mii de membri ai sectei Ger, participă la zecile de forumuri cu caracter religios.
În ultimă instanţă, se pare că nu este vorba numai de probleme morale, ci şi de lupta pentru putere, care, din tribunale se mută pe internet. Există un grup care pune sub semnul întrebării actuala conducere a comunităţii, respectiv legitimitatea dinastiei hasidice a familiei Alter. O parte dintre cei ce urmăresc acest conflict susţin că explicaţia campaniei de interzicere a internetului este de a nu oferi un forum de dezbateri sau de critici duşmanilor rabinului, aşa cum se întâmplă acum pe forumul Heder Shaket.
În comunităţile hasidice Ger unde loialitatea faţă de rabin reprezintă o valoare fundamentală şi fiecare membru depinde de instituţiile comunitare din leagăn până în mormânt, intensificarea controlului asupra internetului a creat un sentiment de panică, unul dintre participanţii la forum declarând că va renunţa la calculatoare, deoarece, spune el, „nu pot să-mi fac propriile legi şi nu pot să mă opun noilor reglementări”. El a cerut celorlalţi participanţi la forum să i se alăture şi să scape de calculator. Nu se ştie ce se va întâmpla cu filmele educaţionale religioase pe care familiile din secta Ger le vizionau pe calculator. Un student însurat de la o ieşivă (şcoală de studii ale religiei mozaice) a afirmat că recent a cheltuit mii de şekeli pentru a cumpăra copiilor lui filme educaţionale religioase. Totuşi, el a spus că, în cazul în care cei care-l vor vizita îi vor spune că nu este în regulă, le va arunca la gunoi, îl citează „Haaretz” pe tânăr. eva.galambos@gandul.info

Shavuot – ziua daruirii Torei
Evreii sarbatoresc de Shavuot momentul daruirii Torei, dar si aducerea primelor fructe la Templu. La Ierusalim, evreii se roaga la Zidul plingerii, unde isi fac primele rugaciuni, iar o masa festiva este compusa numai din produse lactate, care aminteste despre Israel – un pamint unde curge „lapte si miere”.

De Shavuot (in traducere, din ebraica „saptamini”), evreii isi impodobesc sinagogile si casele cu iarba si flori, in cinstea primelor fructe duse la Templu si a daruirii Torei (Biblia evreilor), pe muntele Sinai. Florile si plantele sint puse ca semn al sarbatoririi recoltei si naturii, dar in acelasi timp amintesc de Muntele Sinai, aflat in mijlocul desertului, plin de flori si iarba in momentul daruirii Torei.
Shavuot-ul mai poarta si numele de „Sarbatoarea Saptaminilor”, pentru ca incepe la exact 49 de zile, adica sapte saptamini, de la Pesach – Pastile evreilor. Numaratoarea se face din a doua zi de Pesach, pina in ajunul de Shavuot, din luna ebraica Sivan (22 mai, in acest an, dupa calendarul gregorian).
Exista obiceiul ca prima noapte de Shavuot sa fie petrecuta studiind Tora. Obiceiul se numeste Tikun si se spune ca este un gest de rascumparare a greselilor conducatorilor de triburi din Israel, care au chefuit la poalele Muntelui Sinai, in loc sa astepte in picioare, plin de respect, momentul daruirii Torei. O alta explicatie a acestei nopti petrecute studiind, ar fi ca Dumnezeu a fost dezamagit ca, in noaptea dinainte de daruirea Torei, evreii au dormit fara griji si fara emotii, fata de marele eveniment care urma sa se intimple. In consecinta, astazi evreii obisnuiesc sa nu doarma in noaptea dinaintea Shavoutului, pentru a-si arata pretuirea fata de momentul daruirii Torei.
La Ierusalim, in dimineata de Shavuot, evreii obisnuiesc sa mearga la rasaritul soarelui la Zidul plingerii, unde isi fac primele rugaciuni. De Shavout nu se lucreaza.
Cartea lui Ruth, in sinagogi
In aceasta zi, in sinagoga se citeste Cartea lui Ruth, ale carei evenimente se petrec in timpul secerisului. Dupa moartea sotului ei, Ruth, care venea dintr-o alta religie, a preferat sa-si continue viata in traditia evreiasca, refuzind sa asculte sfatul soacrei ei de a se recasatori si de a se intoarce la o „viata normala”
In prima zi a sarbatorii de Shavuot se maninca o masa festiva compusa numai din produse lactate, care aminteste despre Israel – un pamint unde curge „lapte si miere”, dar si despre primele reguli alimentare impuse in Tora pe care evreii tocmai o primisera (separarea produselor din carne de lactate). De Shavuot, evreii isi ureaza: „Hag Shavuot Same’ah!” (Sarbatoarea de Shavuot sa va bucure!)

Sederul copiilor, de Pesach
Copiii de la scoala traditionala evreiasca Talmud Tora au reamintit, la Sederul de Pesach (Pasti), de la Templul Coral din Bucuresti, povestea evreilor din Egipt, perioada lor de sclavie dar si eliberarea.
***
Sederul este o masa ritualica (seder se traduce ca „ordine”), care se tine, de obicei in familie, in primele doua zile ale Pastelui evreiesc.
Copiii de la Talmud Tora au impletit povestirile din Haggadah (in traducere „a spune”, „a relata”) - istoria principalelor evenimente din viata evreilor, cu accent pe perioada sclaviei din Egipt si a eliberarii - cu obiceiurile specifice Sederului. N-au lipsit cele patru cupe de suc de struguri (vin, in mod traditional), ierburile amare si matzah – painea nedospita.
Micutii au inceput Sederul cu rostirea Kadesh-ului - binecuvantarea pentru vin, in cinstea sarbatorii, urmata de Urechatz – spalarea mainilor (mai intai, fara binecuvantare).
Apoi copiii au trecut la inmuierea Karpas-ului (radacini amare - amestec din cartof si ridichi, eventual patrunjel) in apa sarata. Radacinile amare amintesc de mancarea putina si saraca a evreilor aflati in Exod, dar si de primavara - renasterea naturii. Cel care inmoaie legumele in apa sarata spune si o binecuvantare, dupa care musca din acestea. Apa sarata simbolizeaza lacrimile evreilor – atat cele de durere, din timpul sclavie, cat si cele de bucurie, din momentul eliberarii.
Urmeaza Yachatz, momentul in care una din cele trei matzah de pe masa este rupta in doua parti. O bucata va fi ascunsa si pastrata pentru desert.
Matzah este o paine nedospita. Se spune ca, in graba lor de a parasi Egiptul, evreii nu au mai avut timp sa coaca paine dospita, asa ca au facut matzah.
Maggid este parte din Seder in care copii de la Talmud Tora au reluat povestea plecarii evreilor din Egipt si primul Pasti. Un dialog intre cei aflati la masa accentueaza diferentele de ritual dintre Paste si alte sarbatori: se mananca matzah in loc de paine, se mananca ierburi amare, se inmoaie de doua ori legumele in apa sarata, cei de la masa nu stau drept, ci inclinat sau intins (ca un act ce sugereaza libertatea).
Rachtaz este cea de a doua spalare a mainilor, de data aceasta insotita de o binecuvantare si urmata de alte doua binecuvantari asupra painii nedospite, care este apoi rupta si impartita celor de la masa.
E randul ierburilor amare (maror) – la noi se foloseste, de obicei, salata- sa intre in ritualul de Seder. Amaraciunea ierburilor aminteste de greutatile sclaviei.
Copiii fac un sendvis (Korech) din ierburile amare, charoset si mathzah. Aceasta este o combinatie care se mananca doar de Pasti.
Charoset este un amestec de nuci macinate, mere, scortisoara si miere, care simbolizeaza mortarul folosit de sclavii evrei in Egipt pentru constructiile Faraonului.
Pe masa de Seder trebuie sa mai existe un ou fiert tare, simbol al vietii si renasterii; o bucata de carne, reprezentata de multe ori de un os (z’roah). Acest os simbolizeaza mielul de Pasti si aminteste de momentul in care Dumnezeu i-a scapat pe evreii din Egipt de sclavie.
Masa se incheie cu mancarea Afikomenului (bucata de matzah pastrata), ca desert.
Pesach-ul de anul acesta a adus, la sinagoga din Capitala, cel de al patrulea Seder al copiilor. La ceremonie a asistat si rabinul de la Templul Coral, care i-a felicitat pe micutii de la Talmud Tora pentru modul in care s-au pregatit si si-a dorit, cu voce tare, pentru urmatorul Pesach, un Seder cu mai multi copii.
Despre „Talmud Tora”
„Talmud Tora” (invatarea Torei) este scoala traditionala evreiasca, ce functioneaza pe langa sinagoga si-si propune sa-i invete pe copii elemente de istorie, cultura si religie iudaica.
O astfel de scoala exista si in Bucuresti si este frecventata de aproximativ 40 de copii evrei. La Talmud Tora exista trei grupe: cea mica - la care merg copii care au intre 5 si 7 ani, grupa mijlocie – copii de 8-12 ani si grupa mare – cei peste 13 ani.
Copiii au si un cor, care nu lipseste la sarbatorile de la sinagoga.
Grupele din Bucuresti sunt conduse de tineri evrei (in acest moment de grupe raspund doi studenti – unul la Politehnica, altul la Academia de Studii Economice) fara studii pedagogice, dar care s-au remarcat prin cunostintele lor de iudaism. Anda Dumitru este coordonatorul national al scolii.
Talmud Tora era, pe vremuri, scoala de duminica de la care nu trebuia sa lipseasca nici un copil evreu. Traditia s-a pierdut insa, cu timpul, din cauza numarului tot mai mic de evrei din tara noastra.
In acest moment, scoli „Talmud Tora” cu un numar mai mare de cursanti sunt cele din Oradea, Lugoj, Craiova, Roman, Bucuresti. (Cornelia Petrescu – DIVERS – www.divers.ro)

Via Dolorosa
In aceste zile in care cu sufletele pline de evlavie ne pregatim pentru marea sarbatoare a Invierii Domnului, rememoram suferintele Sale, incercand sa va prezentam drumul Sau spre locul rastignirii, drum parcurs cu crucea in spinare. Aflat in Ierusalim, orasul celor trei mari religii monoteiste: mozaica, crestina si islamica, drumul este cunoscut sub numele „Via Dolorosa”, „Drumul crucii” sau „Drumul calvarului”.
Aceste nume sunt relativ recente. I s-a spus Via Dolorosa abia in secolul al XVI-lea, urmand imediat celelalte variante, reprezentand calea cuprinsa intre fortareata Antonia, unde Iisus a fost judecat in fata lui Pilat, la resedinta lui Irod cel Mare, si Golgota, dealul pe care a fost rastignit.
Drumul incepe din cartierul musulman, de langa Poarta Leilor, sau Poarta Sfantului Stefan (numita astfel deoarece aici a fost ucis cu pietre Sfantul Arhidiacon Stefan) si se termina in Biserica Sfantului Mormant, in inima cartierului crestin, cuprinzand cele 14 opriri ale Mantuitorului. Drumul, asa cum arata el in zilele noatre, este complet diferit de cel de acum aproape 200 de ani. Din fortareata Antonia nu au mai ramas decat ramasite ale pavimentului de piatra. Aflata candva in afara cetatii, langa coltul de nord-vest al templului, a constituit punctul de plecare al groaznicului supliciu.
Prima oprire a fost pe locul unde se ridica astazi Manastirea Flagelarii. Aici a fost Iisus interogat de Pilat si condamnat la moarte si tot aici a fost biciuit si i s-a pus cununa de spini. Capela a fost ridicata in 1920 pe locul unei constructii mai vechi construita de cruciati. Este populata acum de calugari franciscani care organizeaza in fiecare vineri o procesiune devenita traditionala. Interiorul este impodobit cu admirabile vitralii reprezentand biciuirea lui Iisus, momentul in care Pilat se spala pe maini, eliberarea lui Barabbas. Deasupra altarului inalt, sub Drumul central, se afla un mozaic aurit, reprezentand cununa de spini presarata cu stele.
Cea de a doua oprire a fost cea in care lui Iisus i s-a pus crucea in spinare. Pe locul aflat langa o veche constructie romana ruinata de vreme, s-a ridicat o manastire in incinta careia sunt pastrate o parte din fortificatiile disparutei fortarete Antonia. Pe cateva pietre sunt insemnate rezultatele unei stravechi intreceri de zaruri, ceea ce duce la sustinerea ipotezei ca aici au fost puse drept miza la un joc de noroc hainele lui Iisus.
La cea de a treia oprire care marcheaza prima Sa cadere, a fost inaltata in secolul al XIX-lea o capela mica, apartinand Bisericii Catolice Armene. Biserica a fost renovata de soldatii catolici polonezi ai Armatei Polone Libere in timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Cea de a patra oprire, cea in care Iisus si-a intalnit mama, este acum insemnata printr-un mic oratoriu impodobit cu un basorelief realizat de sculptorul polonez Zieliensky.
La a cincea oprire amintita de o inscriptie, aflata pe arhitrava unei usi, Iisus s-a intalnit cu Simon Cirenianul care i-a dus crucea mai departe spre Golgota. Episodul este amintit in toate evangheliile cu exceptia celei a lui Ioan.
Cea de a sasea oprire reprezinta intalnirea Mantuitorului cu Veronica, pioasa femeie care i-a sters fata cu valul pe care a ramas intiparit chipul Lui. Mormantul ei se afla in apropierea Bisericii Greco-Catolice inaltata aici, iar valul respectiv este pastrat din secolul al optulea in Basilica Sfantul Petru din Roma.
A saptea oprire este marcata printr-un stalp, la o incrucisare de drumuri, unde Mantuitorul a cazut a doua oara. O impunatoare manastire ortodoxa greaca este ridicata in memoria celei de a opta opriri, cea in care Mantuitorul a intalnit femeile pioase din Ierusalim.
Cea de a noua oprire in care Iisus a cazut a treia oara este comemorata printr-o manastire copta la a carei intrare se inalta o columna din perioada romana.
Ultimele cinci opriri se afla in interiorul Bisericii Sfantului Mormant. Ele reprezinta locul in care Iisus a fost dezbracat, apoi cel in care a fost batut in cuie pe cruce, moartea, coborarea de pe cruce si punerea in mormant. Este un drum incarcat de emotii si durere, un drum pe care strabatandu-l, chiar numai cu gandul, ne umplem sufletele de dorinta de a deveni mai buni si mai credinciosi.

Poporul care nu greseste niciodata (oare?)
http://www.lumeam.ro/articol.php?id_articol=710
Poporul evreu a patimit cu siguranta mult de-a lungul istoriei, de nenumarate ori pe nedrept. Din pacate insa, se pare ca din greselile facute de umanitate de-a lungul timpului evreii au invatat foarte putin. Europa si-a asumat trecutul si a incercat sa repare, asa cum a crezut de cuviinta si in masura in care a mai putut, greselile facute de predecesori. In schimb, statul Israel se comporta acum cu cetatenii sai de origine araba in acelasi fel in care guvernele tarilor europene s-au comportat in trecut fata de poporul lui Israel. Oare, au evreii acest drept? Oare, ei nu au gresit niciodata in trecut?
Cu putina vreme in urma, un reputat profesor de la Universitatea Bar Ilan din Israel, Ariel Toaff, a adus dovezi in sprijinul ipotezei conform careia, in evul mediu, evreii ucideau copii crestini in cadrul unui ritual religios, folosind ulterior sangele acestora in prepararea painii speciale numita matzot.
De remarcat faptul ca Ariel Toaff este fiul lui Elio Toaff, fost rabin-sef al Romei. Deci, nu se poate aduce in discutie o eventuala rea-credinta a autorului. Medievalistul de la Universitatea Bar Ilan se incadreaza in acea categorie de membri ai poporului evreu care doresc sa isi asume cu responsabilitate trecutul, care admit faptul ca este posibil ca in trecut si membri ai comunitatii evreiesti sa se fi facut vinovati de crime impotriva crestinilor. Probabil ca, in situatia in care nu ar fi fost evreu, dl Toaff ar fi fost acuzat de antisemitism. Asa este insa mai greu, astfel ca s-a pornit o apriga campanie de defaimare a distinsului istoric la nivel mondial.
In cartea sa Pasqua di sangue, Ariel Toaff aduce dovezi istorice in sprijinul ipotezei aminitie mai sus. Astfel, anumite comunitati evreiesti din Italia si Austria crucificau, in secolul al XV-lea, copii crestini pentru a le folosi sangele in prepararea matzot-ului. Istoricul analizeaza 16 marturii medievale ale unor evrei acuzati de crima. In ciuda faptului ca respectivele marturii au fost obtinute prin tortura, precizia detaliilor le face plauzibile. De altfel, si anumite marturii despre Holocaust ale sefilor nazisti condamnati la Nürnberg au fost obtinute tot prin tortura si, cu toate acestea, veridicitatea lor nu este contestata de nimeni, sau, ma rog, nimeni nu are dreptul sa o conteste, riscand ani grei de puscarie daca ar face-o.
De remarcat faptul ca afirmatiile lui Ariel Toaff au fost sustinute si de un alt reputat istoric evreu, profesor la Universitatea din Torino, Sergio Luzzatto, intr-un articol aparut in prestigiosul cotidian italian, Corriere della Sera. Ariel Toaff sustine ca in secolele XI-XV, evreii din nordul Italiei, din zona orasului Trento, foloseau sangele crestin „in scopuri magice si terapeutice“.
Cel mai zguduitor caz adus in discutie este acela al unui copil de numai doi ani, sacrificat de o comunitate evreiasca din Italia, cu prilejul Pastelui Evreiesc din 1475, si canonizat de Biserica Catolica un secol mai tarziu sub numele de Sfantul Simonino. Conform documentelor existente, acest copil ar fi fost mutilat si crucificat inainte ca sangele sau sa fie folosit la prepararea matzot-ului. Ca dovada a faptului ca spiritul de corectitudine politica si-a gasit salas chiar si in sanul Bisericii Catolice, in 1965, Sfantul Simonino a fost scos de pe lista sfintilor.
Atacurile la adresa profesorului Toaff au fost extrem de dure si au venit din toate partile, chiar din patrea cui se astepta cel mai putin: tatal sau, care l-a condamnat pentru cele scrise. Colegii de la Universitatea Bar Ilan s-au delimitat si ei in mod clar de Ariel Toaff si nu au ezitat sa-l puna la zid pentru cele afirmate in volumul Pasqua di sangue.
In aceste conditii, este evident faptul ca Toaff a fost obligat sa ceara editorului retragerea cartii de pe piata si sa „reformuleze“ anumite pasaje mai putin corecte din punct de vedere politic. In plus, profiturile obtinute in urma vanzarii cartii vor fi donate Ligii Anti-Defaimare. Insa cele scrise initial raman, la fel cum raman si afirmatiile lui Sergio Luzzatto. Dar, mai presus de orice, acum stim cu totii ca exista chiar marturii contemporane despre faptele abominabile petrecute in Italia evului mediu, in cadrul unor comunitati evreiesti. Orice ar scrie si ar face in continuare profesorul Toaff, el va trebui apreciat pentru aportul sau la cunoasterea istoriei adevarate a comunitatilor evreiesti din Europa. Ar fi bine ca cei care l-au pus la zid sa aiba dreptate; ar fi bine ca astfel de practici sangeroase si barbare sa nu fi avut loc niciodata. Dar daca ele s-au savarsit cu adevarat, atunci este necesar ca poporul evreu sa si le asume, asa cum si popoarele Europei si-au asumat Holocaustul. Numai in acest fel se va putea produce o adevarata impacare cu istoria. De ce este atat de greu sa iti asumi greselile trecutului, in cazul in care ele au existat? Oare, toate celelalte neamuri sa fie pacatoase si doar tu, popor ales al lui Dumnezeu, sa nu gresesti niciodata?

Noi teorii privind exodul evreilor din Egipt
Rocile vulcanice proiectate pe muntele Sinai în timpul erupţiei, în urmă cu 3.500 de ani, a vulcanului Thera, confirmă pasaje din texte faraonice despre acest cataclism, dar nu susţin teoria exodului evreilor care au fugit din Egipt, episod prezentat în Biblie, Coran şi Tora, informează AFP. Cataclismul de la Thera, actuala insulă Santorini, situată în Marea Egee, a fost prezentat în numeroase scrieri în care se spune că a precedat sau provocat cele 10 molime ale Egiptului sau că ar fi fost o pedeapsă rezervată leviţilor revoltaţi împotriva lui Moise. Arheologii egipteni au anunţat că au descoperit pe locul unei fortăreţe antice, la nord de Sinai, piatră ponce care atestă teribila catastrofă şi, tototdată, primul tsunami cunoscut din istorie. "Descoperirea nu este o probă a exodului, arheologia nu poate confirma fenomenul şi este de părere că este vorba de un mit", a spus directorul Departamentului pentru antichităţi egiptene, Zahi Hawass.

Convertirea la iudaism, subiect la Curtea de Justitie
Inalta Curte de Justitie va dezbate in urmatoarele saptamani subiectul controversat al acordarii cetateniei israeliene in urma convertirii religioase. Va fi luata in discutie convertirea la iudaism aprobata de rabinii conservatori sau reformati pentru acordarea drepturilor civile imigrantilor conform Legii Returnarii. In prezent, sunt recunoscute numai convertirile aprobate de curtile rabinice ortodoxe din Israel sau din strainatate. In pofida acestei legi, uneori cei considerati “suficient de evrei” de catre rabinii ortodocsi nu sunt recunoscuti si de functionarii Ministerului de Interne. Aceasta este cauzata si de faptul ca politica ministerului privind convertirile religioase nu respecta reguli sau legi scrise.
Rabinatul sef are o lista cu cele 200 de consilii pentru convertire care opereaza in comunitatile evreiesti din Europa si din Statele Unite, iar fiecare convertire efectuata de rabinii ortodocsi autorizata de Rabinatul Sef din Israel este imediat aprobata. Oricine doreste sa-si lege soarta de cea a poporului evreu, cine adopta religia lor si se dedica studiilor pentru convertirea religioasa isi asuma povara obligatiilor religioase si primeste aprobarea a trei rabini ortodocsi, ar trebui sa fie considerat evreu conform Legii Returnarii de catre functionarii Ministerului de Interne. Cu toate acestea, presa israeliana a prezentat o serie de cazuri in care, desi persoana respectiva s-a casatorit religios in Israel sau i-a fost aprobata convertirea la iudaism, nu a putut obtine cetatenia israeliana. Iar printre acestia nu au fost inclusi cei care au emigrat din fosta Uniune Sovietica sau din Etiopia si s-au convertit la iudaism, ci persoane care detineau un pasaport strain si care au dorit, din proprie initiativa, sa devina evrei.
ACTUALITATEA ROMANEASCA

Iubeşte-te pe tine însuţi.
Ignoră-i pe cei ce te urăsc. Se vor sparge ca nişte false baloane de săpun.
Să nu furi. Dacă îţi trebuie ceva, împrumută-l.
Fii onest cu tine însuţi. Calculează dacă posibilităţile tale sunt raportate direct la capacităţile tale.
Răul s-ar putea să fie o creaţie a minţii tale. Nu există Diavol, dar există posesiune. Deposedează-te.
Să nu ai ataşamente faţă de fiinţele inferioare. Adevărul se află în relaţie. Lift your Spirits.
Există infernuri şi raiuri. Dar direcţia o dai Tu când te pui în relaţie cu Tine însuţi. Open your eyes.
Supraspecializarea este o tâmpenie. Viaţa este un antrenament. Poţi să faci multe lucruri. Nu se numesc hobbies. Se numesc acte ale iubirii.
Ce vine din dragoste, este suprapotenţat de iubire.
Iadul este blocaj. Temniţa este un track frozen pe aceeaşi frecvenţă. Schimbă des frecvenţele pentru a expermineta valoarea de exerciţiu a vieţii.
Lumea este o scenă. Cine iese pe o trapă, poate intra pe alta, dar cu reflectoarele pe el.
Karma nu este importantă, dar fă-ţi din dharma un weapon. Nirvana merită transgresată: pentru că este mai multă cunoaştere în pomul vieţii, decât moarte în pomul cunoaşterii.
Cunoaşterea focalizată în direcţia potrivită este Weisheit.
Diferenţa dintre răzbunare şi justiţie este infinitezimală. Dacă ai fost umilit, te va răzbuna mafia universului.
Egalitatea este o noţiune abstractă. Noul semn al egalităţii este cel al echivalenţei: ˜.
Christian Bale era iconoclast. Iconoclasmul este iluminare. Mănâncă-ţi idolul.
Materia poate fi manevrată, spiritul să rămână însă pur. Uneori e bine să fii un pet. Lasă-te manipulat, dacă manevra celuilalt îţi aduce avantaje.
And you came to a door and you look inside. Moartea este trăznet. Ea nu există. Există doar axioma lui Kirillov: suferinţa fricii de moarte. Caedes este mai mic decât trans.
Fii individ. Numerele prime sunt supreme. Dacă eşti schizo, eşti numai un număr complex.
La închisoare, amuţeşte-te. Atacă numai dacă eşti atacat. Şi când ataci, distruge. Dacă ai spate, poţi să distrugi oricât. Fă-ţi spate.
4 este cifra perfectă.Trinitate + trafic.
Să ai încredere în Tine. Scepticismul este o mimoză. Miroase frumos dar creşte peste toalete. Trage apa.
Luptă-te pentru orice. Pasivitatea atrage pedepse mai grave decât pumnul în faţă.
Fii mereu pregătit.
Tobele adună orci, orga cheamă elfii. Omul este o combinaţie perfectă dintre orc şi elf.
Turnul Babel s-a prăbuşit. Cine nu reuşeşte să scrie deutlich, să-şi taie unghiile mai des. Armonie = simplitate.
http://www.egophobia.ro/11/filosofie.htm#2

Mit si simbol in Vechiul Testament
Istoria sacra de la Adam la fratii Cain si Abel
Viata omului pe pamant, dupa izgonirea din rai, a devenit o viata de suferinta ca urmare a greselii sale si a pedepsei Domnului. In rai, omul era in stare de contemplatie si de slava, deci de fericire perpetua. El canta impreuna cu ingerii lauda lui Dumnezeu pe care-l putea auzi si cunoaste. Aceasta armonie a sferelor invaluia si cuplul Adam si Eva, care ducea o viata contemplativa sub Pomul Vietii, neavand altceva de facut decat sa ingrijeasca si sa pazeasca gradina raiului. Din aceasta armonie i-a scos demonul abatandu-le cunoasterea si iubirea de la unitatea divina la dualitatea binelui si raului. A urmat izgonirea din rai si pedeapsa lui Dumnezeu, care i-a impovarat pe primii oameni cu o dubla suferinta: de a procrea - “Voi inmulti mereu suferinta ta si sarcina ta; in dureri vei naste copii; atrasa vei fi prin dorinta de catre barbatul tau, iar el te va stapani” (Facerea 3. 16) - si aceea de a lucra cu truda - “Blestemat va fi pamantul pentru tine; cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale” (Facerea 3. 17). Si in sfarsit, ca o pecetluire a acestei suferinte, Dumnezeu le-a luat primilor oameni nemurirea, dandu-le moartea. “In sudoarea fetii tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci esti pamant si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3. 19).
Asadar, pe pamant, conditia omului se schimba radical: armonia si fericirea sunt inlocuite cu suferinta si moartea. El va ramane insa cu nostalgia paradisului care-i va intretine nadejdea unei intoarceri in rai, aceasta insa cu conditia desprinderii de pamant si a vietuirii cu fata la Dumnezeu. Toata istoria sacra a existentei omului este marcata de acest blestem al suferintei, dar si de fagaduinta Domnului in reintalnirea si reunirea cu El, in timpul vietii sau dupa moarte. Caci suferinta se poate reconverti in fericire prin jertfa a gandului, a iubirii, a faptei care astfel se reintorc spre cer. In masura in care viata se consacra prin sacrificiu, in masura in care omul isi aminteste Numele Domnului, aceasta viata poate depasi pedeapsa originara, recastigand armonia paradisiaca. In masura in care omul isi daruieste viata lui Dumnezeu, Domnul ii trimite harul sau mantuitor. Se implineste astfel un circuit pamant-cer care poate reface armonia lumii.
Aceasta lupta a omului pentru recastigarea cerului se complica insa prin interventia demonului, care ridica obstacole in calea reintoarcerii omului spre Dumnezeu. Lupta pe viata si pe moarte se da asadar intre demon si om, asistat de Dumnezeu si de trimisii lui, ingerii. Istoria sacra urmareste aceasta lupta pe trei directii: a cunoasterii, a iubirii si a faptelor umane, concentrandu-se asupra momentelor ei principale care constituie tot atatea cicluri ale existentei umane intre cer si pamant. Pe fiecare dintre aceste directii, omul va incerca sa recastige unitatea pierduta, sa se desprinda din dezbinarea atatata de demon, pentru a scapa de intunericul din afara si a se apropia de lumina centrului, a carei amintire o pastreaza in el.
Cain si Abel
Primul moment postparadisiac povestit in Cartea Facerii este conflictul dintre Cain si Abel, terminat cu uciderea lui Abel. La originea acestui conflict sta dezbinarea fratilor. De ce s-au dusmanit ei, Cartea sfanta nu ne-o spune, dar este usor de banuit ca acolo unde exista dualitate, chiar frateasca, exista posibilitatea unui conflict. La aceasta dualitate primordiala se adauga si faptul ca Abel era pastor, iar Cain era agricultor, stiind ca pastorul este mai contemplativ si desprins de pamant decat agricultorul, care este atras de avutie. S-ar putea spune ca primul conflict uman este o lupta pentru avere care se preface intr-o lupta pentru putere. Mai curios este faptul ca primul nascut deschide conflictul fiind mai tentat de rau, ca si Lucifer de altfel; rezulta ca orice inceput este mai marcat de tendinta descendenta. Orice inceput este marcat asadar de titanism. Conflictul intre Cain si Abel, desi pragmatic, are si un caracter ritual legat de necesitatea de a jertfi ceva din rodul creatiei umane lui Dumnezeu, pentru a primi in schimb harul Lui.
Dar de ce fumul jertfei lui Abel se ridica in sus, semn ca Dumnezeu primise jertfa lui, in timp ce fumul jertfei lui Cain nu era bine primit de Domnul? Poate Cain nu jertfise ce avea mai bun, poate n-o facuse cu toata inima? Aceasta neprimire a jertfei sale l-a intristat (maniat) pe Cain. Si deprimarea, ca si mania, nu sunt sfetnici buni. “Cand faci bine, nu-ti este fata senina? Iar de nu fac bine, pacatul bate la usa si cauta sa se tarasca, dar tu biruieste-l” (Facerea 4. 7).
Desi nu ni se spune direct, in spatele acestui conflict se ghiceste umbra demonului, pe care Cain n-a putut sa-l biruiasca. El s-a simtit biruit de neprimirea jertfei sale si l-a urat pe fratele sau. Si ura l-a dus la ucidere. Oricare ar fi fost motivul neprimirii jertfei, un fapt e cert: Cain nu primeste cu luciditate si seninatate incercarile, ci cu patima, si patima il duce la acte necontrolate, la ucidere. Prima moarte pe pamant a unui om n-a fost asadar o moarte naturala, ci consecinta unei crime. Acest fapt spune de la inceput multe despre violenta viitoare a omenirii care va fi stapanita nu de duhul intelegerii, ci al dezbinarii. Violenta si ura, deci neiubirea il anima pe primul om.
Daca in rai, pacatul a fost adus de dorinta si proasta cunoastere, pe pamant a fost provocat de sete de avere si de putere, deci de devierea actului creator, ca si de preschimbarea iubirii de frate in ura. Fapta in loc sa se inscrie in linia armonica a creatiei divine se inscrie in cea malefica a demonului care distruge, nu creeaza, care ucide, nu da viata. Fapta il impinge pe om spre putere cu corolarele ei: avutie si putere, ceea ce intrerupe ciclul jertfa - binecuvantare, daruire - har, si duce la dezbinare si violenta. Despre ciclul cunoasterii si al iubirii Cartea Facerii ne va da pilde mai departe, desi in germene ele sunt continute in fapta lui Cain.
Violenta primului om atrage dupa sine minciuna, ascunderea in fata lui Dumnezeu. Unde-i Abel, intreaba Domnul. Nu stiu, raspunde Cain. “Dar acolo unde omul minte, glasul sangelui striga din pamant adevarul catre Dumnezeu” (Facerea 4. 10).
Elementele se revolta impotriva omului si-l dau de gol. Sangele, simbolul vietii, dar si al iubirii prefacute in patima si violenta. Rupand pentru a doua oara, dupa Adam si Eva, pactul cu Dumnezeu, omul isi atrage din nou pedeapsa: “Cand vei lucra pamantul, acesta nu-si va mai da roadele sale tie; zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamant” (Facerea 4. 12). E ca si cum fapta omului nu se va mai putea integra in creatia lui Dumnezeu, nemaiputand contribui la armonia cosmosului, ci se va degrada incontinuu. Iar omul va fi nu numai exilat pe pamant, dar si ratacitor, supus spatiului si mai ales timpului, devorat de ele. Frica de moarte il va stapani, dar mila Domnului il va mangaia totusi: “Si a pus Dumnezeu semn lui Cain ca tot ce-l va intalni sa nu-l omoare. Cain si tot neamul lui va fi insemnat, dar acest semn il va pazi de moarte. Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit in tinutul Nod, la rasarit de Eden” (Facerea 4. 16). Asa a inceput instrainarea omului de Dumnezeu: afara din rai, el va vedea totusi lumina care-l lumineaza.
Istoria sacra de la Adam la fratii Cain si Abel

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra
khazarilor s-a
dezlănţuit un nou pericol: vikingii - varegii. Aceşti
navigatori
îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri,
purtând războaie de
pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile
comerciale şi
războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au
schimbat
caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi
vasalii lor şi
adoptând în cele din urmă credinţa cre
ştin-ortodoxă. La sfârşitul
secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Dealtfel, khazarii
au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru
ni-l
arată şi faptul că primii conducători varegi de la
Novgorod au
adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul
khazar Itil exista o
colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o
comunitate
de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost
iniţial
sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în
stăpânirea
varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al
ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au
fost
maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la
apariţia
Imperiului khazar. Maghiarii - stabiliţi pe Don - au avut rolul de
a-
i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor
spre sud-est.
Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai
mult: în
primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima
dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi
khazare -
revoltate împotriva conducătorilor - s-au unit cu maghiarii,
transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în
Ungaria se
vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel,
limba maghiară a
preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după
stabilirea
maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat,
mulţi
evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.
Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales
după convertirea
ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol
şi Khazaria s-
au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost
predarea
Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o
înfrângere
gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul.
Totuşi ei şi-au
păstrat independenţa - dar în nişte graniţe mai
restrânse - şi
credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele
din urmă
a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii
izbutiseră să
ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi,
protejând astfel
Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un
pericol pentru
războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor
nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar
Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat,
au
năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia,
după marea
bătălie de la Manzikert.
Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de
către
popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se
vorbeşte
despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor
ruşi. Se
vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o
armată
până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se
ştie locul acestor
toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe
ruşi.
De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind
un
regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din
pricina
pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari. Un alt fragment de
folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician
şi
romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea
poveste a lui
Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o
mişcare
mesianică ce şi-a propus să înceapă o
“cruciadă” evreiască pentru
cucerirea Palestinei. Iniţiatorul mişcării erau un evreu
khazar pe
nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori
tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că
a sosit timpul
ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.
Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a
luat
porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să
adune o
armată considerabilă - în care grosul îl constituia evrei
khazari -
şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De
aici spera să-şi
conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit
numeroase valuri,
dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă
de
mişcarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui
s-a
destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David
-
simbolul statului Israel - a început să fie un simbol
naţional de la
cruciada lui David al-Roy.
La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut
victimă
marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi
atunci, a
rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii
săi. Dar atât
înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au
trimis multe
lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate,
contribuind
astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa
răsăriteană -
şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora
khazară din
Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe
evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel,
iniţial
Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din
dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege
şi de
un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat
până la
sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat
religia
catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit
care, evreu fiind, nu
vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului
monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii
khazaro-evreieşti din
Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau
funcţii
importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia
mongolă, ciuma neagră
a grăbit migraţia khazarilor spre vest. După cum am amintit,
în Kiev
a existat o comunitate khazară. În Ucraina şi Polonia sunt
numeroase
toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid”
(evreu) - Jidovo,
Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime
asemănătoare se
găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi
în Austria. În timp ce
majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au
rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând
enclave
evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.
Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi
Lituania, la
începutul existenţei lor. Această politică a fost
generată de
atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau
să-şi
modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi
foarte mulţi
emigranţi germani). În Carta acordată de Boleslav în
1264, evreii
aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi
şi judecătorii;
puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice
comerţ
doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586),
evreii
aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de
la
coreligionarii lor.

Pentru a înţelege importanţa comunităţii
khazaro-evreiască din
Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este
concludent:
În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV
adresează o
encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că
în mai multe
oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte
decât
bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În
legătură cu
numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia
erau circa
500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-
lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul
total al
evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par
să
indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor
mozaici
erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice
din
Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat
acea
comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a
evreimii
mondiale de azi. Chiar dacă aceste comunităţi au primit
emigranţi şi
din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această
teorie,
sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai
serioasă.
Din păcate, ea este omisă - fie din neştiinţă, fie
dintr-un anumit
orgoliu “semitic”.
Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia
khazarilor
la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de
Est au
imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârşitul primului
mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în
Spania maură
(evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu
toleranţă de
către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau
încă de pe
vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia,
fiind
invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor
(în
1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri
(exceptând
Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care
în plus
au fost decimate în urma persecuţiilor religoase. Concepţia
tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia
este o
simplă legendă - sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc
inventată de cei
care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de
dovezi
privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al
XIV-
lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania
(în orice
caz, un număr infim).
Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia,
Franţa
şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să
fugă din
Spania în urma persecuţiilor religioase de după
reconquistă. Alte
dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii
răsăritene le
oferă structura idişului, limbajul popular al maselor
evreieşti.
Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală
şi elemente
slavone şi se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea
mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică
teza privind
originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau
tocmai
dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă
lingvistică provenind
din Germania apuseană nu se găseşte în idiş.
Componenta germană care
a intrat în idiş este de origine germană
răsăriteană. Să ne amintim
de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia
şi lucrurile
se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât
evreii din
punct de vedere economic şi cultural. Nu e greu de înţeles
de ce
imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe
nemţeşte dacă vroiau să
răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate
fundamentală în
orice contact cu oraşele.
O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a
unor elemente
evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor
culturală,
au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din
răsărit. Caracteristic e şi faptul că singura secţiune
a evreilor
khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor -
dar
aceasta era doar excepţia, nu regula.
În concluzie. Evreii din prezent se împart în două
categorii: sefarzi
şi aşkenazi. Sefarzii descind din evreii care trăiseră
în antichitate
în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi
s-au instalat în
ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident. Ei vorbeau
un dialect
hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat
propriile tradiţii şi
mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000. În acelaşi
timp,
evreii aşkenazi - de origine khazară - numără circa 11
milioane. (Ca
un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea
un frate al
lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor,
aceştia îl
revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de
“antisemitism” este
aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă
împărtăşită atât de
evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.
Povestea imperiului khazar, prezentată mai sus, începe
să apară
ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale
istoria” (Arthur
Koestler).
Referinţă: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur
Koestler,
editura Antet.



SURSA:
http://www.tignal.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=153&Itemid=86

Al treisprezecelea trib evreiesc

Scris de N. Grigorescu


“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din
belşug”
(Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)

ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în
adevărata ei
semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei
poporului
evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională”
exclusivă, care a
servit şi care constituie premisele religiei creştine şi
islamice.
Aceste două religii au o oarecare coloratură politică,
unificatoare,
de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică
decât religia
mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată
printr-o
solidaritate exemplară. În general, religia nu schimbă
etnia.
Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la
formarea unei noi
etnii. O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin
forţă, nu
poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile
europene şi
islamice care s-au războit adesea între ele.

Religia mozaică înfăţişează o permanentă
comemorare şi exaltare a
unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben,
Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au
plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat
în
ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde
au emigrat
mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate:
Iuda şi
Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii
semiţi s-
au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea
templului de la
Ierusalim.
Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi
în lume, cum ar fi
sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia
mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii,
turcomani din
stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740
a.d. cu
toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile
arată
că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane
de evrei
din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi
de
năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au
o bună situaţie
materială şi o mare influenţă politică. Această
situaţie se datoreşte
organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi
comunităţilor
mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială.
Aşadar, mozaismul
este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia,
cu o
structură socio-politică mai puternică decât etnia şi
statul. Pe plan
istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria
“ebraică” a
fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă
diferită, care
pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur
Koestler, drept al 13-lea trib.


Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr.
graniţele
răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau
dominate de un stat
evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol
important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei
moderne.
Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins
ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să
supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia
creştină. Ţara
khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o
poziţie
strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea
Caspică unde
se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care
să
ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele
nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în
acelaşi
timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă
împiedicând
cucerirea Europei orientale de către musulmani. Date fiind
împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732
– după o
victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul
împărat
Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul
lor, ajuns
împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.
Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin
realizările
lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au
ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi
provin adesea
din surse ostile. O cronică georgiană îi identifică pe
khazari cu
armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au
făcut
subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul
provine
de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci”
şi înseamnă pur şi
simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a
fi
cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele
însemnând călăreţ; de asemenea
cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu.
Dacă aceste
interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată
în plus
importanţa acestui popor.
Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date
interesante despre
khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea
trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea
fiu al lui Noe.
Una dintre primele referiri la khazari se află într-o
cronică siriană
datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată
că ei
fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de
huni. În anul
448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie
în
care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă
informaţiile
preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis
şi
anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte
akaţiri –
foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că
Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui
acest neam
războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii
oferiţi a
preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea
apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul
secolului al V-
lea ca popor dominat de huni.
Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui
Attila,
khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile
transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea
de-a doua
jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă
printre
triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe
rând. Cea
mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei
au fost
înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul
Bulgariei de
azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub
suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii
au
fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul
turcut.
De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor,
cel
de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se
aseamănă cu
cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor
poartă
titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este
deţinută de
locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun
început, imperiul
khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen –
khazarii
propriu-zişi fiind probabil o minoritate.
În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima
alianţă cu
khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii
i-au
furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica
Împăratului a
fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel,
căsătorie care totuşi
nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani
după
Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja
Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin
în
chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut
incursiuni
puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată;
ultima oară în
652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de
arabi.
Următorii 30 - 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De
mai multe
ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat
Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit
să împresoare
oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost
pecetluită.
Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre
Ucraina de azi.
Războaiele arabo - khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele
părţi.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a
avut
consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al
convertirii
acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivaţia acestui
eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al
politicii
puterii, lucrurile par să se clarifice. La începutul secolului
al VII-
lea lumea era polarizată între cele două puteri ce
reprezentau
creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul
arab.
Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise
pe
potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat
– dar el nu-
şi putea păstra independenţa dacă accepta fie
creştinismul fie
islamismul. Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului
Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii
cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea
khazarilor, dar
fără succes. În acelaşi timp, khazarii
învăţaseră că religia lor
iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie
cu marile
religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere
conducătorilor
autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau
împăratul şi
Califul. Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât
să
îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta
temelia
venerabilă a creştinismului şi islamismului? E totuşi
absurd să ne
închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie
ale
cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi
cunoşteau
bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi
veniţi
din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase. La momentul
convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască
importantă.
Împrejurările care au condus la convertire sunt
învăluite în
ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva
elemente
comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se
spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul
bizantin i-a silit
pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara
khazarilor unde
au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia
i-au oferit religia
lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A
doua
relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor”
de Al-Bakri
(secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele
khazarilor,
care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de
fapt, khazarii
adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740
islamismul în
urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut
să-şi
menajeze cititorii).
Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu
dregătorii săi.
Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe
cărţile sfinte sunt
trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa,
şi apoi urmează-
l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a
trimis la
creştini după un preot. La rege se afla un evreu, priceput la
vorbă,
care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi
de Tora care i-
a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e
un prooroc şi Tora
grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul
acesta a mărturisit
adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot
în ce crede
şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul
Mariei, este
Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui
Dumnezeu.”. Şi atunci
evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o
dogmă pe care n-
o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a
mai avut ce
replica. Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul
a
năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a
reuşit să-l câştige
la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii
arabi au vrut să
îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi
participat la
dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul
creştin,
întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)
Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa
“corespondenţă
khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică,
între Hasdai
Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei,
şi
Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a
format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de
majoritatea
istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii
954 şi
961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat
evreiesc
independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu
i-a
crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor,
adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la
Regatul khazarilor
şi la regele de atunci - Iosif. Drept care Hasdai s-a
hotărât să
trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea
întrebări
referitoare la organizarea statului khazar precum şi
întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine
poporul
khazar?”
În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o
relatare
amănunţită a convertirii - poate chiar legendară, căci
trecuseră deja
2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul
său Bulan,
căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat
să se închine la
singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere
să clădească
un lăcaş de închinăciune în care să poate
sălăşlui Atotputernicul,
sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi
argintul
necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima
regelui
s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin
şi califul
musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni
învăţaţi
care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele
Bulan a trimis
şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe
aceştia să-şi apere
credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă
rotundă a clericilor - cu
diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum. Tiparul
dezbaterii
este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele
amână întâlnirea
cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl
întreabă pe
creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de
adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea
musulmanului
primeşte acelaşi răspuns.
Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a
poporului
său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce,
el nu
pretinde - ceea ce ar fi fost imposibil să susţină - că
neamul său ar
fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu
până la Sem ci
până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis
până la
strănepotul lui Iafet, Togarma - pe care îl consideră
strămoşul
tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece
fii,
iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari,
huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri
(câteva
dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a
acestei
genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală
turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia
că
iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial,
aceştia
au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai
pe Biblie
şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două
generaţii să accepte
iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii - o sectă iudaică
care nu
accepta Talmudul - a supravieţuit în Khazaria până în
vremurile
moderne.

Itinerariul culturii hasidice
http://www.cronicaromana.ro/recuperarea-prin-memorie-o-lume-care-se-stingeitinerariul-culturii-hasidice.html