ISTORIE=ITALIA

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

15 martie 44 i.Hr., sfarsitul intemeietorului cezarismului

Moartea omului-zeu

Caius Iulius Caesar a fost unul dintre cei mai mari oameni politici si militari pe care i-a cunoscut Roma. Asasinarea lui, la Idele lui Marte (15 martie), a devenit catalizatorul celui de al doilea razboi civil roman, incheiat cu sfarsitul Republicii romane si inceputul Imperiului roman sub mostenitorul si nepotul lui Caesar, Octavian Augustus. Caesar a avut o cariera in care a ocupat functiile de questor in Hispania, edil curul, pontifex maximus, edil al Romei, consul si dictator. Moartea sa a venit intr-un moment in care puterea lui parea absoluta.
La sfarsitul secolului al VI-lea i.HR., Roma devenise republica si jurase ca va ramane asa. In scurt timp, a devenit o mare putere, care s-a intins peste o buna parte a lumii. Italia, Sardinia, Sicilia, Corsica, Iliria, Macedonia, Grecia, Spania, Asia Mica si mare parte din Africa de nord formau in anii saizeci inainte de era noastra statul roman.
Legiunile romane largeau granitele, dar acasa, in treburile statului, au inceput sa apara fisuri. In administratia publica, birocratia si coruptia erau in floare. Roma trecea dintr-o criza in alta, clatinandu-se. Acesta a fost momentul in care a aparut Caesar.



Atotputernicul
In anul 45 i.Hr., Caesar, singurul supravietuitor al primului triumvirat, a devenit stapanul atotputernic al Imperiului roman, barbatul slavit mergand din triumf in triumf. Cum Senatul a hotarat sa-i ridice o statuie, Cezar ajunsese sa fie numarat chiar in randul zeilor. Apoi, Republica romana a cazut (nu mai corespundea noilor realitati).
Caesar, cuceritorul Galiei si invingatorul lui Vercingetorix, a devenit dictator, consul, pontifex maximus, cenzor, avea in mainile sale toata puterea asupra armatei, ii numea pe functionarii superiori. In plus, a primit titlurile de “imparat” si “parinte al tarii”. Practic, nu existau functii superioare si onoruri care sa-i fi lipsit. Nu era insa rege, si este discutabil daca dorea intr-adevar sa fie.
Caius Iulius Caesar isi putea permite in timpul acela absolut orice, deoarece avea de partea sa opinia publica. Incet, incet a pierdut insa teren. In biografia lui Caesar, Suetoniu avea sa consemneze ca printre romani se vorbea ca, in perioada primului consulat, divinul Iuliu ar fi furat de pe Capitoliu aproape zece tone de aur, stergand urmele faptelor sale printr-o escrocherie: a pus sa se sufle peste arama, aur si apoi a schimbat aurul adevarat cu arama aurita.
Se spunea ca Iuliu Caesar fura si se destrabala cu femeile prietenilor si ca nu s-ar fi dat in laturi nici de la barbati. Se mai spuneau fel de fel de grozavii, la care romanii erau foarte sensibili. Dar ceea ce-i jignea mai mult pe romani, care tineau la traditii, era faptul ca el continua sa ramana in fruntea onorabililor demnitari ai orasului, care il ajutasera sa ajunga la cele mai inalte onoruri. Nearatandu-le respectul cuvenit, Caesar isi atrase antipatia lor.
Fie ca era vorba de o realitate, fie ca era vorba de o propaganda intentionata si dirijata, fapt este ca reputatiei sale i-a daunat foarte mult vestea care se raspandea din gura in gura ca el n-ar mai fi multumit de Roma, ca orasul n-ar fi destul de reprezentativ, din care cauza si-ar muta sediul la Alexandria.

Complotul republican
Se stia ca dictatorul Caesar era sfidator, dar era o noutate ca nu mai era si preferat. Opozitia se folosea de prilejul ce i se oferea pentru a se intari din zi in zi. Adversarii se intelesesera mai intai intre ei, apoi s-au organizat.
In cele din urma, conducatorii complotului au optat pentru crima. Unul dintre motivele principale era faptul ca Caesar se pregatea sa se incoroneze, urmarind sa tradeze principiile republicane, de care romanii erau atat de mandri. Cochetarea cu coroana de rege avea sa fie ultima picatura in paharul plin si, dupa cat se pare, cauza asasinarii lui Caesar.
Cu o luna inainte de a fi asasinat, in timp ce se intorcea dintr-o expeditie africana, cativa dintre marii preoti i-au asezat pe cap o coroana regala impodobita cu lauri. Caesar a refuzat coroana, intelegand pericolul clipei. Este posibil ca gestul preotilor sa fi fost o provocare politica, o veriga integrata in complot, un motiv cautat de anchetatori pentru fapta pe care o planuisera. Scena jucata putea atrage de partea lor opinia publica.
Marcus Iunius Brutus este considerat, in general, drept conducatorul puciului. Brutus era, dupa toate probabilitatile, fiul lui Caesar si nu se poate spune ca intamplator i-a adresat tocmai lui ultimele cuvinte.
Dupa Plutarh, Caesar intretinea cu Brutus relatii speciale. In timpul razboiului civil, Brutus s-a aflat in tabara lui Pompei. Caesar a dat ordine precise ca lui Brutus sa nu i se intample nimic in timpul luptelor.
Nu este cert ca Brutus a fost initiatorul complotului, sau daca el s-a declarat de acord cu planul de la bun inceput. In vederea pregatirii atentatului, a fost folosita multa recuzita pentru convingerea lui Brutus. Au aparut lozinci provocatoare, pe masa de judecator a lui Brutus s-au inaltat teancuri de scrisori, pe zidurile Romei s-au ivit tot felul de inscriptii. Toate acestea l-au convins pe Brutus de necesitatea crimei.
In cele din urma, Brutus a consimtit. Saizeci de conspiratori au pregatit scenariul complotului.

Sfidarea providentei
In ziua de 15 martie 44 i.Hr. a fost convocata o adunare a Senatului, adunare in care s-a hotarat asasinarea lui Caesar. Planul a fost conceput in cele mai mici detalii.
In sala cu coloane a teatrului lui Pompei, complotistii aveau nu numai sa se risipeasca printre ceilalti senatori, dar si sa se apropie cat mai mult de victima, fara sa fie observati. Optasera pentru o forma unica de atentat in istoria fortei: crima politica colectiva, care trebuia sa demonstreze ca nu e vorba de o actiune individuala, ci de o miscare premeditata a opozitiei. Atentatorii vor ucide pentru a apara libertatea si Republica!
Caesar, dictatorul care stapanea marele imperiu roman, era superstitios, ca majoritatea romanilor. Cu ceva vreme in urma, Caesar a primit mai multe semne din partea providentei. Toate erau de rau augur.
Spurinna, unul dintre prezicatorii de la curte, a prezis data de 15 martie ca fiind o zi in care Caesar trebuie sa se pazeasca. In noaptea dinaintea mortii, Caesar a avut un vis urat. Se facea ca zbura deasupra norilor, unde s-a intalnit cu Jupiter, care i-a strans mana prieteneste. Dimineata s-a trezit asudat, iar Calpurnia, sotia lui, i s-a plans ca si ea a avut un vis aducator de veste rea. In plus, Caesar nu s-a simtit bine, motiv pentru care s-a hotarat sa ramana acasa.
Intre timp, atentatorii se indreptau spre cladirea Senatului. Complotistii s-au adunat la senatorul Cassius, de unde au plecat impreuna spre sala lui Pompei, unde l-au asteptat pe Caesar. Intrucat timpul a trecut si Iulius Caesar nu a aparut, i-au trimis un sol acasa. Acesta era Decimus Iunius Brutus care i-a adus la cunostinta lui Caesar ca este asteptat de toti senatorii. Caesar s-a scuzat, dar solul a folosit atunci atu-ul: in randul oamenilor a inceput sa se vorbeasca despre Caesar ca este foarte bolnav si ca nu mai este apt pentru functia sa. De aceea ar fi bine daca s-ar arata in Senat si le-ar lua ponegritorilor vantul prielnic din panze. Caesar s-a hotarat, si-a luat toga si a iesit in strada.

Tu quoque, mi fili?
Este interesant cat de des a jucat intamplarea un rol in momentele hotaratoare ale istoriei. Cat de lesne ar fi putut evolua lucrurile in directia opusa daca… Acest ultim “daca” al lui Caesar se numea Artemidoros.
Artemidoros era grec si lucra ca scrib la un personaj important, unde a auzit de complotul pus la cale. L-a asteptat pe Caesar in fata pietei si i-a dat un sul prin care il avertiza de pericolul care il pandeste. Pentru ca n-a putut citi scrisoarea pe strada, Caesar a pierdut ultima sansa de salvare.
Complotistii au inceput sa devina nervosi. Era ora unsprezece si Caesar tot nu venise. Le era frica sa nu-l fi avertizat cineva. In scurt timp, dictatorul si-a facut aparitia. Acum puteau incepe. Se intelesesera asupra desfasurarii atacului, fiecare pas si miscare fiind calculate.
Caesar a intrat in incapere, dar nici nu a apucat sa se aseze, ca s-a apropiat de el senatorul Tullius Cimber, care a inceput sa se roage pentru fratele sau, partizan al lui Pompei, nevoit sa plece in exil dupa victoria lui Caesar. Acesta a ramas neinduplecat, refuzand sa acorde amnistie pentru adversarii sai, si-i porunci lui Cimber sa se dea la o parte din drumul sau. Senatorul ingenunche in fata lui Caesar, apoi ii trase toga de pe umeri: era semnalul convenit pentru atac.
Publius Servilius Casca si-a scos pumnalul si l-a lovit primul. Caesar s-a ferit, dar taisul l-a atins sub gat. Abia atunci a inteles ce se intampla, dar era prea tarziu. Zadarnic a incercat sa se apere, nu avea nici o arma asupra lui.
Mai mult de saizeci de conspiratori inarmati si zeci de privitori formau un zid de netrecut. In rastimp de cateva secunde, corpul lui Caesar a fost strapuns de 22 de lovituri de pumnal. Ultima lovitura a fost data de Brutus. Muribundul Caesar rosti ultimele cuvinte: “Si tu, fiul meu?”

Calea destinului imperial
Unele izvoare sustin ca trupul insangerat a fost lasat sa zaca pana spre seara sub statuia lui Pompei si sclavii l-au ridicat numai dupa lasarea intunericului.
In alte documente se afirma ca la locul crimei a sosit un doctor, care, dupa ce a constatat decesul, a dat dispozitii ca trupul sa fie ridicat. Conspiratorii facusera primul pas spre mentinerea Republicii, dar nu stiau cum sa procedeze mai departe. Imediat dupa crima, cu togile inca manjite de sange si tinand in maini pumnalele, s–au indreptat spre Capitoliu. Jubilau in timp ce spuneau oamenilor ca i-au eliberat de tiran.
Poporul insa nu se bucura, ci tacea, ingrozit. Nu stia daca era bine sau rau ca-l ucisesera pe marele Caesar. Romanii n-au stiut ce sa faca cu Caesar atata timp cat a fost in viata si n-au stiut ce sa faca cu el, nici dupa moarte. Complotistii nu s-au priceput sa foloseasca momentul de surprindere si n-au avut curajul sa preia puterea. Au ramas in Capitoliu, in timp ce pe strazile Romei au inceput sa se auda glasuri care condamnau crima. Opinia publica oscila.
Marc Antoniu a convocat Senatul, dar acesta s-a reunit abia la doua zile dupa atentat. In ciuda divergentelor de pareri, Senatul a consemnat nepedepsirea asasinilor lui Caesar si a recunoscut, in acelasi timp, meritele celui asasinat.
Senatul a lasat neatinse drepturile politice impotriva carora se rasculasera atentatorii. Si astfel, nici aceasta crima politica, aidoma multor cazuri din istorie, nu a schimbat mersul evenimentelor.

Blestem?
In urmatorii trei ani de la asasinarea lui Caesar, toti asasinii acestuia au murit de moarte nenaturala. Cativa au pierit pe mare, multi, printre care si Brutus si Cassius, si-au luat singuri viata, “cu acelasi pumnal cu care l-au ucis pe Caesar”, dupa cum spune Suetoniu.
“Caesar a murit. Dar in zadar: Roma a cunoscut aproape de indata ceea ce au vrut sa evite asasinii sai, si anume, puterea unuia singur”, afirma Raymond Bloch si Jean Cousin, autorii lucrarii Roma si destinul ei. Caesar deschisese calea destinului imperial al Romei, iar moartea lui nu mai putea schimba nimic din ceea ce pentru Roma a insemnat istoria cezarismului.

Despre moartea lui
“Caesar a murit in al 56-lea an al vietii si a fost trecut in numarul zeilor, nu numai prin declaratia acelor care i-au decernat apoteoza, ci si prin credinta poporului. In adevar, la jocurile pe care le-a dat mostenitorul sau August, pentru a-i cinsti memoria, timp de sapte zile continuu a stralucit pe cer o stea cu coada, care rasarea aproape de ceasurile 11.” - Suetoniu

“O moarte neasteptata”
In seara zilei de 14 martie din anul 44 i.Hr., Caesar a luat parte la o masa intima in casa lui Lepidus, la Roma. Rex Warner afirma ca Iulius Caesar “stia probabil ca, desi intregul stat roman, cu toata fala, ii era la picioare sau se afla in mainile lui, mai erau destui indivizi care, din ambitie, invidie, resentiment sau chiar din patriotism, il urau, ba poate ca ura cea mai inversunata i-o purtau cativa dintre cei carora le aratase marinimie. Cunostea firea omului si isi petrecuse intreaga viata in politica revolutionara. Singura primejdie care il pandea era asasinatul, dar impotriva acestei primejdii – trasatura caracteristica – nu lua nici un fel de precautii.”
La cina de la Lepidus, in ajunul Idelor lui Marte, comesenii sai discutau, in termeni generali, despre ce fel de moarte era mai de dorit. Caesar a intervenit in discutie cu remarca: “o moarte neasteptata”.
Legendele care ne-au ramas cu privire la noaptea zbuciumata pe care a petrecut-o dupa invitatia la cina, prezicerile, visurile si sovaielile stau marturie ca i se cuibarise in minte o temere groaznica. Se pare ca, pentru Caesar, moartea n-a fost deloc neasteptata.

Funeraliile
Pentru conspiratori, un motiv de neliniste l-a constituit apropierea funeraliilor. De vreme ce trupul lui Caesar nu fusese aruncat in Tibru (asa cum dorisera asasinii), trebuiau sa aiba loc funeralii. La inceput s-a venit cu ideea ca acestea sa fie facute in secret, dar a existat teama de a nu irita poporul.
Antonius a fost cel care a dus trupul lui Caesar pe Campul lui Marte. Acolo se ridicase un rug, aproape de mormantul fiicei sale Iulia, si o capela aurita, dupa modelul templului zeitei Venus Genitrix. In aceasta capela se pregatise un pat de fildes, acoperit cu o tesatura din aur si purpura, peste care fusesera asezate armele mortului si toga in care fusese ucis.
De dimineata, au fost oferite poporului spectacole de jocuri funerare. Rugul pe care a ars Caesar a fost alimentat cu scaunele judecatorilor, usile si obloanele magazinelor, bancile scriitorilor, hainele triumfale ale cantaretilor si histrionilor, armele veteranilor si generalilor, bijuteriile matroanelor romane si chiar podoabele copiilor. Nimic nu parea prea mult, doar murise zeul Romei!


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=773

Roma, capitala Italiei, a fost fondata de o femeie din Troia
Italia sarbatoreste 2.756 de ani de la fondarea Cetatii Eterne. O mie
de "gladiatori" au marsaluit ieri prin Roma. Numele capitalei italiene
nu deriva insa de la Romulus, dupa cum arata legenda, ci de la Roma,
numele unei femei din Troia. Ziarul "Il Messagero" mentioneaza un text
scris de poetul sicilian Stesicorus (638-555 i.H.), care spune ca Roma
a venit din Troia, s-a indragostit de un localnic si au dat foc
corabiilor cu care au venit pelasgii in Peninsula Italica. Informatia
este credibila fiindca Stesicorus s-a nascut cu 115 ani inainte de
intemeierea Romei (753 i.H.). Legenda spune ca fondarea este opera lui
Romulus, unul dintre urmasii gemeni ai lui Eneas.

In "Eneida", poetul Virgiliu arata ca, dupa ce aheii au cucerit Troia,
Eneas a fugit cu pelasgii lui in Italia. Hessiod si Homer povestesc ca
pelasgii erau un popor care traia in spatiul carpato-balcanic. (V.
Patrichi)

http://www.gardianul.ro/index.php?a=liniafierbinte2003042303.xml

Împăratul care a schimbat destinul Romei
În analele istoriei antice s-a păstrat un nume care şi acum, după mai
bine de două milenii, stârneşte admiraţie. Caius Iulius Cezar este cu
siguranţă unul dintre cei mai mari lideri ai lumii antice. Admirat şi
urât în acelaşi timp de contemporanii săi, Cezar a reuşit să redea
Romei strălucirea şi să o transforme în centrul universului antic.
Alături de Alexandru cel Mare, conducătorul roman a reuşit în
decursul vieţii să schimbe istoria.
Cezar s-a născut la 13 iulie 100 î.Hr., într-o familie înrudită
direct cu liderul roman Caius Marius, cel care a salvat republica în
urma atacurilor teutonilor, din 102. Marius era soţul mătuşii lui
Cezar, tocmai de aceea steaua norocoasă a lui Cezar părea să
strălucească încă din tinereţe. Norocul i-a surâs în 92 î.Hr., când
tatăl său a fost numit "praetor", o funcţie deosebit de înaltă în
Roma antică. După numai un an, tatăl lui Cezar a fost numit
guvernator al provinciei romane Scytia Minor, locul unde avea să fie
şi viitorul conducător al Romei, când a izbucnit războiul civil
cauzat de refuzul romanilor de a împărţi prăzile de război cu
triburile aliate, din afara imperiului. Deznodământul războiului a
fost pecetluit de victoria generalului Lucius Cornelius Sulla, dar
mai ales de inteligenţa politică a lui Lucius Julius Caesar, un unchi
al tânărului Cezar, ce a promis cetăţenie romană tuturor celor care
au rămas fideli Romei. În 89 î.Hr. au primit cetăţenie şi cei din
triburile italiene care au renunţat la luptă.

Intrigi şi pericole

Din nefericire pentru Cezar, Caius Marius, protectorul său, şi-a
pierdut mult din influenţa pe care o avea, în faţa lui Sulla, cel
care a reuşit să strivească mai târziu pe regele pontic Mithridate
VI, ce atacase teritoriile romane din Asia Minor şi le proclamase
libertatea faţă de Roma. Sulla a încercat prin toate mijloacele să
şubrezească poziţia privilegiată a familiei lui Cezar. Se părea că va
reuşi, însă Senatul l-a numit conducătorul legiunilor romane ce
trebuiau să lichideze armata lui Mithridate VI.
În vreme ce Sulla era plecat în Asia Minor, Marius a revenit în Roma,
şi-a ucis toţi inamicii din Senat şi s-a numit consul. Consulatul nu
a durat însă prea mult, Marius decedând câteva zile mai târziu. Se
părea că soarta lui Cezar se afla doar în mâinile lui Sulla, care s-a
reîntors victorios în anul 82 şi s-a autoproclamat dictator al Romei.
Toate încercările sale de a-l îndepărta pe Cezar şi pe influenta sa
familie s-au soldat însă numai cu eşecuri. Sulla a mai făcut şi alte
greşeli fatale pentru destinul său, cea mai semnificativă fiind
subminarea autorităţii Adunării Poporului şi uciderea lui Marius.
Totuşi, a arătat clemenţă faţă de Cezar, căruia i-a pruncit însă să
se despartă de soţia sa, Cornelia, care era fiica unui apropiat al
lui Marius. Cezar a refuzat, dar a fost iertat şi a doua oară.

Începutul strălucirii

Pentru a fi sigur că nu va mai avea probleme cu Cezar, Sulla l-a
trimis în Asia Minor, pentru a servi pe lângă guvernatorul Marcus
Minucius Thermus. Aici, Cezar s-a remarcat în urma misiunii
diplomatice pe care a avut-o pe lângă regele Nicomedes IV al
Bitiniei, cu care se pare că a avut şi o aventură sexuală. A câştigat
în luptă şi "corona civica", o distincţie a Romei. Destinul însă i-a
fost iarăşi potrivnic şi, în drumul spre Roma, a fost capturat de
piraţi, iar familia sa a fost nevoită să plătească 500 kg de argint
pentru a-l răscumpăra.
În 78, drumul său spre Italia s-a deschis o dată cu moartea lui
Sulla. Începea astfel ascensiunea lui Cezar. La început, a stat
departe de politică, preferând să se remarce ca avocat criminalist.
Trei ani mai târziu a plecat la Rodos pentru a-şi continua studiile,
dar a fost din nou capturat de piraţi, fiind nevoit să plătească din
nou pentru eliberarea sa. Şi-a jurat însă să se răzbune, astfel că la
scurt timp a pornit cu o flotă romană în căutarea piraţilor, pe care
i-a prins şi i-a crucificat. După acest incident, şi-a continuat
studiile, întrerupte însă de cel de-al doilea atac a lui Mithridate
asupra Asiei Minor. Din proprie iniţiativă, Cezar a strâns ceva
armată şi a apărat câteva oraşe, dându-i timpul necesar generalului
Lucius Licinius Lucullus să ajungă cu legiunile sale în zonă şi să-l
atace pe Mithridate. Devenind erou de război, Cezar s-a întors la
Roma în 73, a ajuns general şi a început să se implice în politică.
Drumul era liber!

În faţa statuii lui Alexandru

În 68 î.Hr., Cezar a devenit chestor al provinciei Baetica, în Spania
de astăzi. Înainte de a pleca, văduva lui Marius a murit, iar Cezar a
ţinut un discurs la funeraliile acesteia, prin care l-a omagiat pe
Marius. A fost un joc politic bine gândit, prin care Cezar şi-a
reafirmat originile regale. Ca un joc al sorţii, Cezar a ajuns în
Baetica la statuia lui Alexandru cel Mare, în faţa căreia s-a
închinat. Nimeni nu avea cum să ghicească atunci că destinul noului
chestor avea să semene cu cel al marelui Alexandru, iar Cezar va
deveni curând stăpânul lumii.
La puţin timp după îndeplinirea îndatoririlor de chestor, Cezar s-a
reîntors la Roma, unde a devenit aedil, echivalentul funcţiei de
primar de astăzi. Fiind cel răspunzător de "circ şi pâine", Caius
Iulius a ştiut să profite din plin, organizând numeroase concursuri
şi festivaluri, menite a-i ridica popularitatea între mase. A ajuns
astfel cel mai iubit om din Roma! Popularitatea sa a speriat
senatorii romani, care au încercat să-l acuze de complicitate la
crimă împotriva mai multor consuli, fapt nedovedit însă. Totodată,
cuvântările şi luările de poziţii împotriva pedepsei cu moartea l-au
ridicat pe Cezar pe cele mai înalte culmi ale popularităţii.
Abilitatea sa politică începea astfel să se vadă tot mai accentuat.

De la guvernator la consul

Ambiţia lui Cezar nu avea însă să se oprească aici. Dorea tot mai
mult. Totuşi, o mică problemă îl va încetini puţin: falimentase în
urma jocurilor pe care le organizase la Roma. Salvarea a venit din
partea celui mai bogat roman, Marcus Licinius Crassus, care l-a
împrumutat pe Cezar cu 17.500 kg de argint, în speranţa că-l va putea
folosi pe popularul politician pentru interesele proprii. Astfel
începea guvernarea lui Cezar în provincia în care fusese chestor cu
câţiva ani înainte. Dorind să se afirme şi ca general, Cezar a pornit
câteva raiduri împreună cu legiunile sale, în zonele necontrolate de
romani, toate având succese răsunătoare. A reuşit să captureze, în
scurt timp, minele de argint de pe coasta Portugaliei de astăzi,
devenind astfel un om super-bogat. Abilităţile sale s-au făcut iar
remarcate, întreaga pradă fiind împărţită cu soldaţii legiunilor
aflate sub comanda sa. Ajungea aşadar iubit şi de soldaţi. Având
sprijin militar, dar mai ales financiar, Cezar s-a reîntors la Roma,
unde s-a bucurat de o primire triumfală împreună cu armatele sale. În
decembrie 60 î.Hr. avea să fie ales în funcţia de consul, cea mai
înaltă funcţie a republicii.

Triumviratul

Poziţia lui Cezar va fi din ce în ce mai puternică, şi tot mai
periculoasă pentru Senat. Încercările senatorilor de a-i opri
ascensiunea s-au lovit de eşecuri, mai ales din cauza inteligenţei
politice a consulului. Senatul i-a dat în grijă lui Cezar doar
provinciile din extremităţile republicii, de mai mică însemnătate,
tocmai pentru ca acesta să nu comande din nou o armată. Realizând
aceste jocuri, Caius Iulius a format ceea ce istoricul Titus Livius
numea "conspiraţia împotriva statului", adică împărţirea puterilor
între Cezar, Pompei şi Crassus. Ultimii doi erau cei mai celebri
generali din armata romană. Crassus se remarcase ca fiind cel ce a
zdrobit răscoala condusă de Spartacus, în vreme ce Pompei anexase
Siria şi invadase Ierusalimul.

De bello galico

Planurile lui Cezar de a i se alătura prin glorie lui Alexandru cel
Mare aveau să se materializeze curând. În 58 a hotărât anexarea
Galiei la Roma, după ce în prealabil se gândise la cucerirea
triburilor dacice conduse de Burebista. A părăsit Roma, pornind în
fruntea celor patru legiuni spre Galia lui Vercingetorix, ce ameninţa
tot mai mult graniţa de nord-vest a imperiului. Războiul contra
galilor a durat patru ani şi i-a adus lui Cezar prestigiul mult
visat. Geniul militar a ieşit în evidenţă, mai ales că multe din
legiunile sale erau masate în regiunea de est a imperiului, datorită
primelor planuri de cucerire a Daciei. Cartierul general al lui Cezar
se afla pe cursul râului Rhone, de acolo pornind atacurile
fulgerătoare ce i-au asigurat victoria.
Mărturiile despre acest război sunt date tot de Cezar, în cartea pe
care a scris-o chiar în timpul campaniei, "De bello galico", dar şi
de izvoarele arheologice găsite de istorici. Lupta a fost sângeroasă,
Cezar trebuind să înfrunte şi triburile germanice aliate cu galii,
precum şi pe triburile britanice. De altfel, o parte însemnată din
aceste triburi au încercat un contraatac asupra Romei, oprit însă de
Cezar cu ajutorul lui Pompei şi a fiului lui Crassus. Totuşi, prima
campanie nu a avut darul de a-i înfrânge pe gali şi pe aliaţii lor.
Între 54 şi 51 î.Hr., romanii au pornit o nouă ofensivă împotriva
vecinilor din vest şi nord. Dacă la prima campanie Cezar nu s-a lovit
direct de Vercingetorix (numele său înseamnă 100 de victorii), în cea
de-a doua a avut de înfruntat iscusinţa militară a acestuia.
Strategia galului era simplă, dar ingenioasă. În vreme ce legiunile
romane înaintau, galii au distrus propriile cetăţi, lăsând doar
câteva super-fortificate. Astfel, romanii aveau să fie prinşi în
lupte sângeroase, iar în tot acest timp Vercingetorix dorea să atace
Roma. Avea însă să se înşele, subestimând forţa lui Cezar, dar mai
ales cruzimea sa, ce putea descuraja pe oricine. În plus, romanii nu
doar treceau, ci şi construiau în drumul lor fortăreţe. Zeii i-au
surâs conducătorului roman, iar cifrele spun totul. Înainte de
cucerirea romană, în Galia trăiau 6 milioane de oameni. După război,
un milion au murit şi alt milion au fost vânduţi ca sclavi.

Război civil

Ocupat fiind cu planurile de luptă, Cezar a neglijat politica
internă. Nemulţumirile faţă de prestigiul tot mai mare câştigat de el
erau tot mai mari. Simţindu-se daţi la o parte, Crassus şi Pompei au
format o alianţă împotriva lui Cezar. Primul a fost însă ghinionist,
şi în timpul consulatului în Siria a fost ucis de către parţi. Pe de
altă parte, Pompei a reuşit să câştige puteri aproape dictatoriale la
Roma. Aflând aceste lucruri, Cezar şi-a comandat legiunile spre
capitală, în încercarea de a-i îndepărta pe Pompei şi pe aliaţii săi
din Senat. Bătălia decisivă nu a avut loc în capitala imperiului, ci
la Pharsalus. Aici, legiunile lui Pompei au fost nimicite, 6.000 de
romani pierzându-şi viaţa. De remarcat că Pompei a fost sprijinit şi
de regele dac Burebista, pentru care Cezar reprezenta o ameninţare
din ce în ce mai mare. Pompei a reuşit să scape cu viaţă şi s-a
refugiat în Egipt, fiind urmărit de Cezar şi de legiunile sale. A
fost ucis de soldaţii lui Ptolemeu XIII, care dorea să câştige
încrederea lui Cezar şi sprijinul său pentru preluarea tronului
împotriva Cleopatrei. Acum a întâlnit-o Cezar pe Cleopatra, cea care
avea să devină marea sa iubire.

Şi tu, Brutus?

Reformele ce au urmat în perioada de pace dintre 48 şi 44 î.Hr., i-au
nemulţumit pe mulţi dintre membrii Senatului, şi mai ales pe cei ce
doreau revenirea la republică. Puterea lui Cezar era deplină, dar nu
l-a ajutat pe acesta să descopere conspiraţia împotriva sa. Nici
măcar Marcus Antonius, cel ce i-a fost întru totul dedicat lui Cezar,
nu a reuşit să-şi apere împăratul. Perioada de pace a fost fatală
pentru Cezar. Multe din legiunile sale atât de credincioase erau
departe, în Egipt, pentru a-i asigura Cleopatrei siguranţa. Marea
majoritate a generalilor şi a soldaţilor săi, cu care a stat mulţi
ani alături, erau acum pensionaţi.
Ca un blestem al istoriei, dictatorii mor mereu singuri, înconjuraţi
de inamici. La fel i s-a întâmplat şi lui Cezar la 15 martie 44 î.Hr.
Doar că cel care l-a înjunghiat primul, pe treptele Senatului, nu a
fost un inamic, ci Brutus, cel ce era ca un fiu pentru dictatorul
roman. Avea să se sfârşească astfel viaţa unui geniu al războiului,
dar nemurirea faptelor sale abia acum începuse.

Cezar şi Cleopatra

Întâlnirea cu Cleopatra avea să-l fascineze pe Cezar. Cu toate că
rivalul acesteia la tronul Egiptului îl ajutase pe roman, poruncind
soldaţilor săi să-l asasineze pe Pompei, Cezar a hotărât să o ajute
pe Cleopatra să ocupe tronul Egiptului. Legenda spune că era atât de
frumoasă, încât nici un bărbat nu i-ar fi putut rezista, iar Cezar s-
a numărat printre "victimele" ei. La ordinul împăratului, legiunile
romane au înfrânt armata lui Ptolemeu XIII, iar trupul său a fost
aruncat în Nil. Iubirea pentru de acum regina Egipului i-a afectat
lui Cezar gândirea politică, făcând o serie de greşeli care i-au fost
până la urmă fatale. În primul rând, a lăsat Egiptul să se
autoguverneze, dar mai ales a adus-o pe Cleopatra la Roma. Primirea
triumfală a acesteia i-a deranjat pe inamicii lui Cezar, ce se temeau
că de acum Roma va fi condusă, de fapt, de egipteanca ce reuşise să-i
sucească minţile temutului Cezar.
Dacă în cazul lui Cezar dragostea era sinceră şi aproape bolnavă, în
cazul Cleopatrei se pare că raţiunile de stat primau. Istoricii nu au
reuşit să descifreze această poveste. Rămâne însă un lucru sigur:
Cleopatra a fost singura care a reuşit să-l înfrângă pe marele Cezar,
şi nu prin forţa armată.


http://www.gazetadebacau.ro/fullnews.php?ID=140

Cola Di Rienzo - Ultimul tribun al Romei
Tuesday, 25 April 2006
De-a lungul perioadei medievale, numerosi au fost aceia care au incercat sa reconstituie, fie ca aveau sau nu aceasta legitimitate, gloria defunctului Imperiu Roman. Unii dintre ei o faceau visand sa fie asemenea Cezarilor atotputernici, dar Cola di Rienzo, personaj carismatic si controversat, a fost poate singurul ce dorea o Italie republicana, loial valorilor impuse de vechii romani si admirator desavarsit al fratilor Gracchi.
Visand la Republica

Cola di Rienzo s-a nascut pe la 1313, la Roma, in familia unui modest carciumar, numit Lorenzo Gabrini. Numele de botez al tatalui sau a devenit, prescurtat, Rienzo, iar al lui insusi – Nicola, Cola. Primii ani din viata, copilul si-a petrecut studiind cu sarg limba latina, scriitorii clasici, oratorii si poetii romani, si nu-i de mirare ca inca de atunci visa la gloria si la puterea Romei antice. Desi inca un adolescent, Cola si-a jurat sa nu aiba liniste pana nu-i va reda Romei faima de odinioara, pana nu va instaura libertatile cetatenesti de pe timpul Republicii – hotarare intarita de dorinta de a-si razbuna fratele, ucis de un aristocrat. A devenit notar, persoana cu un statut destul de important in oras si a fost trimis in 1343, ca sol al orasului Roma, la curtea Papei Clement VI, la Avignon.

Dupa un an, Cola s-a intors la Roma, planuind, impreuna cu un grup de sustinatori fideli, sa preia conducerea orasului, chiar printr-o insurectie, la nevoie, si sa reinvie vechea Republica romana. Dar Cola di Rienzo era de ajuns de intelept sa realizeze ca nobilii romani detineau inca suficienta forta, pentru a nu se lasa usor inlaturati de la putere. De aceea, el a facut apel la popor si a invitat, prin glasul heralzilor sai, pe 20 mai 1347, cetatenii Romei, pe dealul Capitoliului, spre a discuta despre viitorul orasului. Echipat in armura de lupta si insotit de vicarul papal, Cola s-a asezat in fruntea sprijinitorilor sai si a pornit spre Capitoliu. Aici s-a adresat multimii adunate, vorbind „cu fascinanta elocventa despre servitudinea Romei si despre necesitatea ca gloriosul ei trecut sa reinvie”. In fata tuturor, Cola a citit o serie intreaga de legi pe care el le propunea, iar cuvintele sale au fost primite cu ovatii de catre cei prezenti. Nobilii nu s-au mai putut impotrivi si fie au fugit, fie s-au baricadat in palatele lor, de teama insurgentilor. Revolutia de catifea initiata de Cola di Rienzo reusise. Conducatorul ei, care nu voia sa fie numit nici rege, nici duce, s-a autotintitulat „tribun al poporului roman si primul lui slujitor”.

„Mai mare decat Camillus, Brutus si Romulus”

Regimul impus de el a fost initial acceptat cu bucurie, mai ales de catre clasele sarace. Cu o mana de fier, el a lichidat privilegiile aristocratiei, impunand o veritabila „republica comunista” in miezul evului mediu si punand capat regimului corupt si degradarii moravurilor. Laudat de toti, Cola di Rienzo a fost condus in triumf la basilica Sf. Petru, in vreme ce multimile cantau imnul Veni Creator spiritus, iar intr-o scrisoare, poetul Petrarca il implora sa continue mareata munca la care se inhamase, spre a deveni „mai mare decat Camillus, Brutus si Romulus”. In iulie 1347, Cola di Rienzo a proclamat independenta poporului roman fata de Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana. Prima masura urma sa fie insa restaurarea autoritatii Romei fata de orasele si provinciile Italiei, pentru a face din nou Cetatea Eterna caput mundi. El a trimis scrisori oraselor italiene, cerandu-le sa-si trimita reprezentanti la o adunare generala ce urma sa se desfasoare pe 1 august, cand avea sa fie creata o mare federatie, sub presedintia Romei. In ziua stabilita, la Roma au venit, intr-adevar, multi reprezentanti ai municipiilor din peninsula; in cadrul unui ceremonial fantezist, Rienzo, numit dictator, a emis un edict prin care ii convoca la Roma pe regele Frantei, Ludovic al IV-lea si pe imparatul german Carol al IV-lea, spre a le cere renuntarea la orice tentativa de amestec in afacerile interne ale oraselor italiene.

Eliberatorul devine tiran

A doua zi a urmat un „festival al unitatii Italiei”, dupa modelul jocurilor organizate candva in Roma antica. Desi suveranii „citati” nu s-au sinchisit de pretentiile lui Cola di Rienzo, acesta a fost totusi recunoscut drept conducator al Italiei de catre regatul Neapole, unde regele Ioan I de Neapole si inamicul sau, Ludovic I al Ungariei, au facut apel la protectia tribunului roman. Pe 15 august, in cadrul unei ceremonii amintind de vechile triumfuri, Cola di Rienzo a fost incoronat cu frunze de lauri. Curand insa, lucrurile au inceput sa scartaie. Tot mai multe glasuri se ridicau impotriva tribunului, care, dintr-un aparator al maselor, se transformase intr-un tiran, punand biruri grele si impiedicand dreptul la libera opinie. Toti cei ce nu erau de partea lui deveneau automat „dusmani ai Republicii” si erau fie exilati, fie aruncati in inchisoare. In cele din urma, satul de extravagantele lui Cola di Rienzo, Papa a numit in locul sau un legat, cu sarcina de a-l destitui si a-l aduce in fata judecatii papale. La auzul acestei decizii, aristocratii romani exilati si-au unit fortele si au pornit impotriva Romei. Dar de asta data, tribunul nu a mai ezitat. Primind ajutor militar din partea lui Ludovic al Ungariei, el a reusit sa invinga, pe 20 noiembrie, armata nobililor, intr-o mare batalie, data la portile orasului. Stefano Colonna a fost ucis in lupta. Dar victoria nu l-a salvat pe Cola din Rienzo de la prabusire. Fara sa inteleaga gravitatea situatiei, leganat in aceleasi vise de marire pe care le nutrise inca din copilarie, tribunul isi pierdea vremea in petreceri si in festivitati pline de fast, fara sa-i pese ca tocmai in acele zile Clement emitea o bula papala in care-l declara criminal, pagan si eretic, cerandu-le locuitorilor Cetatii Eterne sa-l alunge. Speriat, Cola di Rienzo a fugit singur din Roma, cautand adapost la Napoli, dar nici aici nu s-a simtit in siguranta. De aceea, a ales solitudinea unei manastiri, unde a petrecut peste doi ani. In iulie 1350 il regasim tocmai la Praga, cersind protectia suveranului pe care-l sfidase, Carol al IV-lea. Cu abilitatea-i recunoscuta, Cola i-a cerut imparatului german sa devina „eliberatorul Italiei”, impotriva dorintei Papei de a cuceri puterea temporara asupra peninsulei. Dar Carol nu era omul care sa se lase inselat atat de usor de elocinta fostului tribun, astfel ca l-a intemnitat timp de un an in fortareata Raudnitz si apoi l-a predat lui Clement.

Uciderea fiului risipitor

In august 1352, Rienzo a fost adus la Avignon si supus judecatii a trei cardinali, care l-au gasit vinovat de blasfemie, erezie si tradare, si l-au condamnat la moarte. Sentinta nu s-a indeplinit insa, astfel ca fostul tribun a ramas in gropnitele de sub palatul papal de la Avignon, in ciuda pateticelor apeluri pentru eliberarea lui, lansate de Petrarca si de alti umanisti italieni. Probabil ca aceste apeluri ar fi ramas multa vreme fara raspuns, daca, in decembrie 1352, Clement nu se stingea din viata. In locul lui, pe scaunul Sfantului Petru s-a urcat Inocent al VI-lea, un Papa hotarat sa loveasca puternic in dominatia exercitata de aristocrati la Roma. Vazand in fostul tribun o unealta excelenta pentru scopul sau, a decis sa-l ierte si sa-l elibereze. Totodata, i-a acordat titlul de „senator roman” si l-a trimis in Italia, alaturi de legatul sau, cardinalul Albornoz. Visele de glorie nu-l parasisera insa pe Cola di Rienzo. Adunand trupe de mercenari, el a intrat triumfator in Roma, in august 1354, intampinat ca un eliberator. Dar excesele comise de noul senator, asediul esuat intreprins de el impotriva orasului Palestrina, procesul masluit, intentat popularului comandant Fra Monreale, proces in urma caruia acesta fost executat, au atras ura tuturor fata de Cola di Rienzo.

Razmerita a izbucnit pe 8 octombrie, cand plebea romana a umplut strazile orasului, cerand razbunare. Incercand sa scape, imbracat in hainele unui servitor, a fost recunoscut si linsat de multime. „Usile Capitoliului, scrie istoricul englez Gibbon, au fost distruse cu topoare si foc; si pe cand senatorul incerca sa scape, deghizat, l-au tras pe terasa palatului, scena finala a atator crime ordonate de el si chinuit, lovit si scuipat, si-a dat viata, impuns de zeci de pumnale, in strigatele multimii incitate.”

Autor: GABRIEL TUDOR
http://www.revistamagazin.ro/istorii-uitate/cola-di-rienzo-ultimul-tribun-al-romei.htm

Circus Maximus
Circus Maximus era cea mai mare şi mai impunătoare pistă de curse din Roma. Structura sa ovală era construită într-o vale lungă, ce se întindea din Roma până spre Dealurile Palatine. La început, spectatorii urmăreau cursele de pe pantele dealurilor, dar mai târziu s-au construit un stadion de lemn, apoi unul de piatră, cu porţi de unde se dădea startul la un capăt al cursei, o arcadă în celălalt capăt, o barieră centrală şi tribune pentru 250.000 spectatori.

Existau patru echipe principale de curse: Roşie, Albă, Albastră şi Verde. Carele de luptă, trase de câte doi sau patru cai, erau construcţii şubrede de lemn care cereau multă îndemânare pentru a se menţine în echilibru pe osie, pe parcursul celor şapte ture complete. Câştigătorii primeau o ramură de palmier, o cunună de lauri, o avere şi o faimă considerabilă. Deşi mulţi începeau ca sclavi, cei mai buni câştigau destul de rapid suficient de mulţi bani pentru a-şi cumpăra libertatea.



Colosseul
Colosseum-ul a fost construit în jurul unei arene centrale ovale, unde gladiatorii se luptau pe viaţă şi pe moarte. În timp ce ei mureau în arenă, publicul era confortabil instalat în tribunele umbrite de soare de un imens 'acoperiş' împletit. Sub tribune şi arena acoperită cu nisip exista un labirint complex de încăperi şi coridoare, unde erau ţinute animalele sălbatice.

Gladiatorii erau fotbaliştii acelei epoci, veneraţi ca nişte eroi, dar cu un statut social scăzut. Unii erau oameni liberi sau aristocraţi care îşi pierduseră averea şi preferaseră o viaţă scurtă, dar cu mari momente de glorie. Cei mai mulţi erau însă prizonieri de război şi criminali condamnaţi. Zeci de mii de oameni erau trimişi la moarte în aceste lupte directe, fie cu alţi gladiatori, fie cu animale sălbatice, fie chiar în simulări de bătălii navale, derulate în arena care se umplea cu apă. Emoţiile erau puternice, iar violenţa se răsfrângea adesea şi asupra publicului, la fel ca în cazul meciurilor de fotbal din zilele noastre.

Limba şi ştiinţa de carte
Franceza, italiana, spaniola, portugheza şi româna derivă toate din latină. Chiar şi engleza, o limbă de origine germanică, include un număr imens de cuvinte derivate din latină. Alfabetul roman stă la baza alfabetului nostru occidental.

Romanii puneau mare preţ pe limbă şi pe ştiinţa de carte. Erau cititori pasionaţi şi au revoluţionat literatura la începuturile Imperiului, inventând cărţile legate de un cotor, care au înlocuit sulurile de pergament. Pentru prima dată, cititorul putea răsfoi paginile cărţii în loc să fie nevoit să ruleze greoi un sul de pergament. Cărţile erau mai mici, mai uşor de transportat şi deci reprezentau o metodă mai simplă de a înregistra date în scris.

Cărţile au cunoscut o dezvoltare puternică în secolul II î.e.n., când în Roma s-au deschis primele biblioteci publice. În oraş au început să se deschidă şi librării, căci scribii sclavi confecţionau deja cărţi. Datorită acestei largi răspândiri a cărţilor, latina a fost o limbă vorbită timp de atât de multe secole.

Educaţia
Cel mai important aspect al educaţiei romane era alfabetizarea. Totul era scris în lumea Romei Antice şi, fără ştiinţă de carte, era dificil să conduci o afacere sau să îţi vezi de viaţa de zi cu zi. Chiar şi fetele învăţau să scrie şi să citească, deşi, o dată ce deprindeau acestea, educaţia lor nu mai urmărea decât să le înveţe să îşi îndeplinească îndatoririle casnice.

Băieţii învăţau bazele matematicii şi memorau tabla înmulţirii. Cei mai mulţi băieţi urmau aceeaşi profesie ca şi taţii lor, astfel încât principalul scop al educaţiei era să le ofere băieţilor priceperea de a conduce afacerea tatălui lor. Dincolo de aspectele practice, se punea accentul pe literatură, filosofie şi oratorie, toate foarte preţuite în Roma Antică, în special în rândul aristocraţilor, care şi-ar fi dorit ca odraslele lor să intre în viaţa publică.

Literatura
Cel mai celebru scriitor roman a fost probabil Virgiliu, al cărui poem epic 'Eneida' este povestea eroului Eneas, întemeietorul cetăţii care avea să devină Roma. Poemul a căpătat proporţii naţionale şi a influenţat mulţi alţi scriitori, inclusiv pe Ovidiu, care a scris celebrele 'Metamorfoze'.

Tot Ovidiu a mai scris şi poezii de dragoste, ca şi Catullus. Poemele lor erau pasionale, sincere şi adesea în note erotice. Satira era un gen foarte popular în Roma Antică, reprezentat în principal de Horaţiu, Juvenal şi Martial. Examinările critice ale societăţii romane, scrise de Horaţiu, sunt şi acum citate.

Principala contribuţie a lui Martial a fost perfecţionarea epigramei - o formă de poezie scurtă şi spirituală, care subliniază o idee clară. Istoricii de azi le datorează mult unor scriitori precum Cato sau Cicero, Plinius şi în special Tacitus, cel care a scris istoria în detalii fascinanante, deşi îngăduindu-şi uneori licenţe poetice!

Roma păgână
Religia începea acasă. O caracteristică importantă a fiecărei locuinţe romane era altarul închinat spiritelor casei, lari şi penati. Cei ai casei se închinau la altar şi lăsau diverse alimente în chip de ofrande, în special în zilele de sărbătoare.

Templele erau rezervate pentru venerarea zeilor din pantheon-ul roman, între care Jupiter, Junona, Marte, Venus, Cupidon şi Bahus. Zeii romanilor semănau mult cu zeii din Olimp ai grecilor. Oricine putea venera orice zeu dorea. Astfel s-au dezvoltat multe culte individuale, cu ritualuri specifice, care includeau alimente sacre, rugăciuni şi ofrande ca mijloc de obţinere a bunăvoinţei zeilor.

Cultul Vestalelor Virgine era printre cele mai respectate. Şase tinere alese cu mare grijă se îngrijeau de Templul Vestei. Ele se bucurau de privilegii şi un statut special, inaccesibil celorlalte femei romane. Dacă însă îşi încălcau jurământul de castitate, erau pedepsite cumplit, căci erau îngropate de vii.

Roma creştină
Punctul culminant al persecuţiei creştine a fost atins după Marele Incendiu al Romei, pentru care oamenii l-au învinuit pe împăratul Nero. El a dat la rândul său vina pe creştini, dintre care a executat public câteva mii, cu multă cruzime, folosindu-i pe mulţi drept torţe umane în grădinile palatului său.

În ciuda acestor persecuţii, numărul creştinilor a crescut datorită învăţăturilor Sf. Paul. Spre deosebire de romani, care practicau incinerarea cadavrelor, creştinii le îngropau în catacombe - o serie de cimitire subterane construite în secolele II-V e.n.

După ani de zile în care creştinii au fost aruncaţi în groapa cu lei, împăraţii au început să realizeze că venerarea unui singur zeu în locul mai multora, în cadrul unei religii controlate de stat, era o metodă foarte eficientă de a controla populaţia. Împăratul Constantin a adoptat creştinismul ca religie oficială de stat, în secolul IV e.n., şi a fost botezat pe patul de moarte: probabil că acesta a fost argumentul cel mai convingător.

Drumurile
Fără drumurile lor, romanii nu ar fi reuşit să guverneze un teritoriu atât de uriaş precum Imperiul Roman. Drumurile erau construite de armată şi aveau trei funcţii importante: înlesneau deplasarea rapidă a trupelor în imperiu; asigurau dezvoltarea comerţului; şi permiteau strângerea eficientă a dărilor din toate provinciile romane.

Drumurile erau construite în porţiuni drepte şi plate, evitând obstacolele, de exemplu dealurile sau mlaştinile. Construcţia de drumuri varia, pentru a se adapta condiţiilor locale, însă de cele mai multe ori exista o fundaţie de pietre mari (statumen), acoperite cu pietre mai mici (rudus), apoi cu pietriş (nucleus) pentru a permite scurgerea apei, uneori acoperit cu dale de pavaj (pavimentum).

Astfel se forma drumul pe un terasament ridicat, cu sisteme de scurgere a apei pe ambele părţi. Drumurile erau suficient de late pentru a permite trecerea simultană a două care şi suficient de rezistente încât anumite porţiuni să supravieţuiască până în zilele noastre. În Marea Britanie, Fosse Way, Watling Street şi Ermine Street au fost drumuri romane.

Locuinţele
Locuinţa romană tipică era alcătuită dintr-o serie de încăperi care dădeau în două zone principale: intrarea (atrium) şi grădina (peristylium). Atrium-ul era cea mai importantă încăpere din casă, cu un bazin în care se aduna apa de ploaie şi un altar închinat zeităţilor casei. Încăperi mici şi înghesuite, numite tabernae, flancau intrarea în casă, iar familia le închiria romanilor din clasele inferioare, ca locuinţe sau ateliere.

Spaţiul era relativ redus, astfel încât romanii ridicau construcţii înalte. Inventarea betonului a făcut posibilă construirea de blocuri de apartamente, numite 'insula'. Mulţi săraci locuiau aici, în apartamente minuscule, la cele mai înalte etaje, unde incendiile reprezentau un pericol real.

Teatrele
Romanii din clasele înalte priveau teatrul drept o formă vulgară de divertisment. Din acest motiv, teatrele din Roma erau în special structuri de lemn, care nu au supravieţuit până astăzi.

Cele mai bune exemple de teatre romane se găsesc în afara Romei, unde teatrul era o formă de divertisment mai răspândită. Teatrele ridicate din piatră erau în formă de potcoavă, construite în amfiteatru pe pante de deal, cu bănci de piatră şi o scenă cu ziduri înalte. Perspectiva şi acustica acestor construcţii erau excelente.

Acoperişuri din împletituri sau de lemn adăposteau publicul de soare, iar în Pompeii exista chiar şi un dispozitiv care stropea spectatorii cu apă, pentru a-i răcori. Unul dintre cele mai bine păstrate teatre se află în Orange, în sudul Franţei, unde zidul cel mare, de 35 m înălţime şi 105 m lungime încă rezistă.



Templele
Spre sfârşitul Republicii, numeroase temple mărgineau Via Sacra din Roma, locul de derulare a procesiunilor închinate victoriilor militare. Templele din această epocă sunt mai ales în stil ionic, dar, spre deosebire de templele greceşti, care erau deschise din toate părţile, templele romane aveau o intrare în portic, cu trepte, doar în partea din faţă.

În perioada Imperiului au fost ridicate mai puţine temple, deşi Pantheon-ul roman a fost o excepţie remarcabilă. Pantheon-ul (templul tuturor zeilor), care a rezistat până în zilele noastre, este al treilea templu din acest loc şi a fost ridicat de împăratul Hadrian în jurul anului 120 e.n., fiind dedicat lui Agrippa, cel care ridicase templul pe care acesta îl înlocuia. Pantheon-ul este un dom uriaş, clădit din cărămidă şi beton, cu diametrul de 43 m şi înălţimea tot de 43 m, cel mai mare dom din lume la vremea respectivă.


Băile
Băile publice sau termele, erau locul unde romanii aflau cele mai recente bârfe, făceau sport şi discutau afaceri, în timp ce se spălau.

Cele mai mari terme acopereau mai multe corpuri de clădire, fiind alcătuite din multe încăperi cu funcţii specifice. Design-ul varia, însă de obicei exista o curte centrală pentru exerciţii fizice, înconjurată de un portic umbrit, în care dădeau sălile de baie şi camerele unde oamenii se schimbau.

După ce făceau gimnastică şi se scufundau puţin în bazinul exterior, oamenii treceau pe îndelete printr-o serie de săli de baie, de la tepidarium-ul cald, cu pereţii şi podeaua încălzită, până la caldarium, cu un bazin cu apă fierbinte, înainte de a plonja în frigidarium, bazinul rece ca gheaţa. Între timp, făceau saună sau sclavii le făceau masaj cu uleiuri aromate, înlăturând sudoarea şi praful cu un 'strigil', un instrument special din lemn sau metal.

Cetăţenii
În timpul perioadei de expansiune rapidă a Imperiului Roman, cetăţenia a fost percepută drept o modalitate de a-i deosebi pe cei care trăiau în Roma de cei care veneau din afară. Orice bărbat liber născut în Roma era cetăţean. Ulterior, cetăţenia s-a extins şi în restul Italiei, apoi în întregul Imperiu, pentru a-i include pe cei care fuseseră aliaţi binevoitori. În anul 212 e.n., împăratul Caracalla a declarat că toţi bărbaţii liberi din imperiu trebuie să fie declaraţi cetăţeni.

Cetăţenii aveau trei categorii principale de privilegii: dreptul de a vota, drepturi juridice speciale (dreptul de căsătorie, dreptul de a încheia contracte şi excluderea de la anumite pedepse ca de pildă condamnarea la moarte în absenţa unui proces) şi dreptul de a plăti taxe mai mici. Cetăţenii săraci aveau dreptul la o subvenţie în porumb, o raţie oferită de obicei sub formă de pâine de către guvernul care le asigura astfel cetăţenilor hrana de bază.



Sclavii
În cea mai mare parte, sclavii proveneau din teritoriile cucerite, însă uneori şi oamenii liberi erau vânduţi ca sclavi, pentru a-şi plăti datoriile.

Valoarea unui sclav diferea în funcţie de cunoştinţe, vârstă, frumuseţe şi forţă. În principiu, sclavii găteau, făceau focul, îngrijeau grădina şi făceau curat în casă. Cei mai pricepuţi erau meditatorii copiilor, ţineau contabilitatea sau îşi ajutau stăpânul în afaceri.

Sclavii puteau fi cumpăraţi, vânduţi sau chiar ucişi, în funcţie de capriciile stăpânului. Sclavele frumoase erau adesea nevoite să se culce cu stăpânii lor. Toţi sclavii erau însemnaţi sau purtau o zgardă de identificare, pentru a nu putea evada.

Sclavii credincioşi erau adesea răsplătiţi de stăpânii lor, care îi eliberau sau le permiteau să îşi cumpere libertatea. Alţii şi-o câştigau în luptele de gladiatori sau în cursele de care de luptă - dacă supravieţuiau.




Familia
La începutul Republicii Romane, femeile nu aveau nici un drept. 'Pater familias' avea efectiv drept de viaţă şi de moarte asupra fiecărui membru al familiei. El stabilea regulile după care trăiau toţi, adulţi şi copii deopotrivă. El decidea cu cine se căsătoreau copiii săi, dacă un nou-născut era lăsat să moară sau să trăiască, ba putea chiar să ceară ca soţia sa să fie ucisă dacă s-ar fi culcat cu alt bărbat. Această putere implica însă şi o răspundere pe măsură. Dacă un membru al familiei comitea un delict, 'pater familias' putea fi tras la răspundere.

Lucrurile s-au schimbat dramatic în epoca imperială. Spre sfârşitul secolului I e.n., femeile au început să aibă mai multe drepturi. Puteau să fie proprietare de pământ, să aibă propria afacere, să elibereze sclavi, să îşi facă testamentul, să moştenească bani şi chiar să lucreze în anumite profesii. Divorţurile se pronunţau mult mai uşor, iar recăsătorirea şi adopţia copiilor au devenit metode acceptate de extindere a familiei. În toată istoria romană, cei bătrâni erau respectaţi şi îngrijiţi de familie.


Mâncarea şi băutura
Romanii mâncau puţină carne, cu execepţia banchetelor. Regimul alimentar mediu era alcătuit din pâine, brânză, smochine, curmale, măsline, carne şi nuci.

Micul dejun, atunci când nu era complet eliminat, consta în pâine şi miere, cu brânză sau fructe. La prânz mâncau doar pâine cu brânză. Masa principală se lua după-amiaza târziu sau seara şi putea să dureze chiar şi câteva ore, dacă erau şi musafiri. La toate mesele, cei bogaţi beau vin, adesea îndulcit cu miere, iar săracii beau oţet îndoit cu apă.

La banchete se serveau mâncăruri exotice, de pildă flamingo sau sturzi umpluţi. Romanilor le plăcea să îşi condimenteze mâncarea cu piper, mirodenii, miere şi un sos de peşte exotic, numit 'garum'. Invitaţii stăteau întinşi pe paturi şi se ghiftuiau, adesea atât de mult încât trebuiau să ajungă într-o încăpere specială, numită vomitorium, pentru a putea continua să mănânce…