ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

ARMIN, EROUL DE LA TEUTOBURG
Romanii il numeau Arminius si germanii din epoca romantica Hermann. Etimologia numelui sau vrea sa spuna “ vultur mic” (armin). Armin este un luptator si un nobil al poporului germic cherusq (cherusker). In anul 9 e.n el va forma o alianta cu toate clanurile cherusqe si va f...

FOEDUS
In antichitate, foedus era tratatul de alianta pe care il propunea Imperiul Roman altor popoare. Acesta consta din a oferi independenta daca se angaja asupra anumitor puncte de acord. Clauzele foedus-ului O data ce a trecut aceasta “ alianta “ a poporului, si cel mai ad...

MASSINISSA, DUSMANUL CARTAGINEI
Massenssen, cunoscut si sub numele de Massinissa este fiul lui Gaia, regele din Massyle si viitorul imparat al numizilor. El s-a nascut in 238 inainte de Chistos. Tatal sau l-a trimis ca ostatic la cartaginezi de tanar pentru a garanta un acord de pace. Acestia din urma s-au ocupat de educati...

CAND INCEPE EVUL MEDIU?
Istoricii au dorit sa deseneze linia de demarcatie intre Antichitate si Evul Mediu.Unii o situeaza in anul 410, data la care Roma a fost cucerita de wizigotii lui Alaric. Altii, in 486, cand regele franc Clovis l-a invins pe Syagrius la Soissons, cel pe care Grigorie din Tours l-a numit &ldquo...

Batalia de la Teutoburger Wald (anul 9) a schimbat lumea
Ca urmare a cuceririi galilor de catre Cezar, frontierele romane s-au stabilit de-a lungul Rhinului. Dincolo de vastul fluviu, traiau triburile germanice considerate printre cele mai barbare. Vecinatatea romano - germana a antrenat rapid cateva lupte. In timpul iernii anului 17 inainte de Ch...

De ce a cazut Imperiul roman?
Cauzele caderii Imperiului roman au aparut in sec. III. Prima cauza este amenintarea barbarilor, apoi intretinerea curtii, administratia care a facut sa creasca cheltuielile Statului, apoi razboaiele civile, anarhia, un guvern prea opresiv etc. Primele invazii barbare, au avut ca si cosencinta f...

ROMANII IN GERMANIA
Iulius Cezar stabilise frontiera Imperiului roman pe Rhin, o frontiera naturala contra barbarilor cei mai periculosi ( barbaricum). Intre sursele fluviilor Rhin si Dunare, se afla un teritoriu triunghiular vast, campiile Decumenice, care impungea ca un colt Imperiul, mobi...

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/propaganda-imperiala-imparatul-gallienus

Publius Licinius Egnatius Gallienus (218-268), fiul lui Publius
Licinius Valerianus, a fost coîmparat cu tatãl sãu în perioada
253-260, pentru ca apoi sã domneascã singur pânã la sfârşitul vieţii.
Senatul l-a învestit Caesar pe Gallienus dupã ce tatãl sãu fusese
proclamat imperator in Rhaetia, pentru ca apoi sa dobândeascã titlul
de Augustus.

Gallienus moştenea un imperiu aflat “pe marginea prãpastiei”[1], în
pragul dezagregãrii. Astfel, a trebuit sã înfrunte invaziile alamane
oprite la Mediolanum sau uzurpãrile generalului Ingenuus, guvernator
al Pannoniei Inferioare, acuzat de împãrãteasa Salonina cã ar fi fost
amestecat în asasinatul lui Valerian cel Tânãr, cea a lui Publius
Cornelius Regalianus, guvernator al Pannoniei Superior sau a lui Titus
Fulvius Iulius Macrianus în Orient. Historia Augusta oferã o cifrã de
nu mai puţin de “30 de tirani”. La sãrbãtorirea a 10 ani de principat,
în 262, Gallienus declara cã lichidase uzurpãrile, deşi în 260 se
produsese cea mai serioasã uzurpare, combinatã cu o secesiune
autenticã legatã de numele lui Marcus Cassianus Latinius Postumus. În
Orient se configura o altã secesiune, iar Gallienus nu mai stãpânea
decât Italia, peninsula balcanica şi segmente orientale.

Sursele antice îi sunt în bunã mãsurã defavorabile, mai ales cele
pãgâne, datoritã destructurãrii imperiale şi politicii antisenatoriale
promovate de acesta. Historia Augusta precizeazã cã poporul roman nu
era intr-atât de trist din cauza prizonieratului lui Valerian cât mai
ales din cauza ascensiunii lui Gallienus, care era incapabil sã
administreze statul. Se deda spectacolelor de tot soiul, bucurându-se
de captivitatea tatãlui sãu într-o viaţã de lux şi opulenţã. Atât
istoria, prin opoziţia lui Odenath în Orient, Aureolus în Illyricum ,
Aemillianus în Egipt; raidurile gotice în Tracia şi Macedonia, cât şi
natura, care se exprimã violent prin cutremure şi alte calamitãţi,
realizeaza rechizitoriul politicii unui împãrat tiranic şi vicios. Tot
Historia Augusta îl blameazã pentru mãcelul din oraşul Byzantium,
fastul exagerat cu care sãrbãtoreşte Decennalia sau veleitãţile
artistice.

Împãratul este totuşi un bun administrator. În conformitate cu
Aurelius Victor ( De Caesaribus, 33, 33-34), ar fi interzis
senatorilor accesul la comanda militarã, astfel eliminând un factor
fundamental de presiune politicã. Speranţa sa de a diminua uzurpãrile
nu şi-a gãsit însã împlinirea. Oricum, legatul de legiune este
înlocuit de un prefect, agens vice legati. Structura armatei este
reconfiguratã: el dislocã din legiuni vexilaţii, corpuri de rezervã
menite sã intervinã unde este strãpuns limes-ul şi le trimite mai ales
în Italia Septentrionala şi Balcani. Totodatã se dezvoltã o cavalerie
puternicã şi corpul împãratului, protectores divini lateris, „un fel
de stat major lãrgit”[2].

Instabilitãţii şi disoluţiei imperiale i se opune o activitate
propagandisticã intensã, care se axa pe autocratizarea puterii
imperiale. Se vehiculeazã întoarcerea la vârsta de aur şi instaurarea
pãcii. Ca orice împãrat de secol III, Gallienus a dorit întãrirea
puterii prin mijloace numismatice şi titulaturi pe papirusuri şi în
inscripţii. Moneda reprezenta un organ propagandistic vital,
conţinutul legendei fiind stabilit la nivel foarte înalt, probabil de
însuşi împãratul. Un prim motiv al propagandei imperiale este
reprezentat de pacea şi prosperitatea, sugerate de legende precum Pax,
Tranquilitas, Felicitas, Laetitia, Abundantia, Aequitas, Concordia,
Clementia etc. Apar imagini simbolice cu cornul abundentei, caduceul
sau capra Amalthea. Reve de paix este de fapt un laitmotiv al
întregului secol III, ca şi orientarea de la adularea divinitãţilor la
cea a împaratului deificat, eroul capabil de a readuce prosperitatea.

Printre legende figureaza Mars Pacifero, Mars Victori, Apollo
Conserva, Deo Augusto, Felicitas Aeterna, Securitas Perpetua, Ubique
Pax etc. Exemplele se gãsesc pe aurei, quinarii, antoninianii,
sestertii din Roma, dar şi din afara sa. Interesante sunt medalioanele
de la sfârşitul domniei coîmpãraţilor Valerian şi Gallienus, purtând
legenda Pater Faleri şi înfãţişând-o pe Amalthea cu Jupiter Crescens,
simbol al vârstei de aur. Campania propagandisticã se intensificã dupã
262, în 265-66 remarcându-se şi o serie de monede cu legende unice:
aurei cu Gallienae Augustae pe avers şi Ubique Pax pe revers sau
monedele cu Deo Augusto. Emisiunile corespund evenimentelor istorice:
în 262 puterea sa este mai mult sau mai puţin consolidatã, dar în 265
avea mai multe motive de exprimare ca instaurator al pãcii: un acord
cu Postumus, alungarea goţilor şi campania reuşitã a lui Odenath
împotriva perşilor. Destrãmarea vislui în 267-68 prin politica
antiromana a Zenobiei, atacurile herulilor şi goţilor, uzurparea lui
Aureolus corespunde stopãrii campaniei propagandistice.

Maniera în care Gallienus se prezintã drept zeu, erou sau salvator are
câteva trãsãturi deosebite. În 261 şi 265 apare înfãţişat cu
atributele lui Hercule şi legendele Virtus, Virtus Faleri, Virtus
Gallieni Augusti. Împaratul devine un fel de figurã mesianicã.

Pe o medalie cu legenda Felicitas Augusti este asimilat lui Mercur, cu
care se identificã şi Augustus. Monede de bronz din 265-66 turnate la
Roma îl reprezintã ca Genius Populi Romani şi au o legendã unicã:
Int(ravit) Urb(em), arãtând cã vechiul zeu roman a intrat la Roma în
persoana lui Gallienus. O altã serie remarcabilã turnatã tot la Roma
poartã legenda Gallienae Augustae şi reprezentarea împãratului cu
trãsãturile zeiţei Kore pe avers şi legenda Ubique Pax sau Victoria
Augusta pe revers. Efectul intenţionat era acela de a-l asimila pe
Gallienus zeiţei Kore/Persephone, care îşi învinge duşmanii şi readuce
prosperitatea. Împãratul însã este onorat ca aducãtor al pãcii şi fãrã
a fi asociat vreunei zeitãţi, de pildã, într-o inscripţie din Falerii
( C.I.L. XI 3089) este numit rector orbis, dominus terrarum et
redintegrator. Poate cã publicitatea lui Gallienus nua fost foarte
originalã, dar a reuşit sã revigoreze şi sã intensifice una din cele
mai vechi dimensiuni ale ideologiei imperiale.

Un aspect al campaniei propagandistice a lui Gallienus este cã urmãrea
sã realizeze o conexiune cu modelul preferat, Augustus. Noul intervine
în momentul în care Augustus este asociat cu zeul, în condiţiile în
care nici mãcar în vremea sa nu existã o asemenea reprezentare
numismaticã, exceptând Orientul. Pe monede cu legenda Felicitas
Augusti Gallienus are trãsãturile augustane, semn cã împaratul se
înscria în aceeaşi linie imitativa ca şi Caligula, Claudius sau Nero.
Gallienus se mai identificã şi cu Mercur, zeu preferat de Augustus.
Termenul de Genius Augustus apare pe monede mult mai des decât
înainte. Zeiţa Venus apare şi ea destul de frecvent.

Arta este în continuare instrumentalizatã politic. Apologia
clasicismului lui Gallienus este cel mai bine reflectat de apelul la
modelul augustan. Dar, in conformitate cu epoca, Gallienus este
portretizat şi ca un protejat al lui Hercule, mult mai puţin
proeminent în timpul lui Augustus, care va deveni figurã imperialã în
tetrarhia lui Diocleţian. Gallienus-Hercule va evolua ulterior în
Gallienus-Sol, pentru ca la sfârşitul domniei sã fie asimilat lui
însuşi Zeus. Efortul propagandistic nu se limiteazã la emisiunile
monetare, dacã ar fi sã dãm crezare Historiei Auguste, acesta avea un
proiect de înalţare pe Esquillin a unui colos de doua ori mai mare
decât cel ridicat de Nero. Monetãria mai evidenţiazã un aspect cheie:
douã portrete fundamental diferite, şi anume modelele Alexander
Severus şi Alexandru cel mare. Diferenţele sunt pregnante: primul este
un tânãr cu capul alungit, faţa ovalã, pãr şi barbã scurtã, de tip
militãresc, iar al doilea un personaj mai în vârstã, cu un cap mai
robust, fruntea mai latã şi pãrul vâlvoi.

Dacã se poate remarca distanţarea progresivã de reprezentãrile
republicane, îndeosebi la Severi prin trecerea de la naturalism la
„illusionistic negative modelling that accompanied the introduction of
the psychological portrait of Caracalla”[3], Gallienus desãvârşeşte
aceastã distanţare prin imaginea „completely divorced from physical
resemblance”[4], deşi o condiţionare de imagine pentru prezervarea
similitudinii cu modelul persistã. În portretele alexandrine
asemãnarea fizicã este consideratã irelevantã pentru imaginea
imperialã. Imitaţia exemplum Alexandri magni este o temã importantã şi
a propagandei numismatice.

În coglomeratul ideologic mai putem aduce în discuţie şi conceptul de
liberalitas, caracteristicã bunului împãrat, generos, dezinteresat,
promotor al porsperitãţii. În practicarea generozitãţii exista şi un
sentiment de condescenţã, subiecţii fiind obligaţi la fidelitate. Pe
monede apar legende precum Liberalitas Augusti, Indulgentia Augusti,
Aequitas Augusti, fãcând referire la dreptatea şi echitatea promovate
de împãrat. Cea mai comunã formã a generozitãţii imperiale era
congiaria, dar existau şi banchete publice, donaţii cãtre matronae şi
sportulae, dupã cum se nareazã pe un ton amar în Historia Augusta.
Libertaritas se manifestã şi în favoarea regiunilor elenofone. Aceastã
formã de propagandã se vrea purtãtoare de legitimitate şi Gallienus
continuã tradiţia existentã din vremea lui Augustus, urmãrind sã
respecte standardele care l-ar transforma în bunul împãrat. „By being
generous towards them, he satisfied the requirement that all ordines
of the populus Romanus should share in the ruler’s liberalitas”[5].

Virtus este un alt element folosit intensiv, deşi discrepanţa între
propaganda numismaticã şi realitate este frapantã. Pe monede, în
titulaturi, la manifestãrile publice precum procesiunile Decennaliei
sau marşul triumfal dupã victoriile lui Odenath el continuã sa-şi
celebreze victoriile. Sunt bãtute monede cu legenda Oriens Augustus
sau Aeternitas Augustus şi imagini cu Sol Invictus sau cu el însuşi în
aceastã posturã. S-a numit Persicus Maximus, Parthicus maximus, iar
dupã victoria decisivã a lui Odenath apar legende exuberante: Pax
fundata, Saeculares Augusta etc.

O serie de monede unice în perioada imperialã meritã sã fie analizatã:
Gallienae Augustae. Aceste monede sunt aurei din Roma cu un portret
gallienian feminizat pe avers şi legenda Victoria Augusta sau Ubique
Pax pe revers. Trãsãturile par a fi ale Demetrei sau Korei. Alföldi
este de pãrere cã au fost emise cu ocazia iniţierii în Eleusis şi cã
şi-a dorit o bazã religioasã pentru puterea imperialã care sã nu fie
orientalã, dar aceastã alegere poate fi şi expresia dorinţei de a
înceta persecuţiile creştine violente şi de a combate crestinismul pe
teren spiritual, oferind alternativa misteriilor eleusine şi
neoplatonismului, acesta din urmã vizând segmentele sociale mai
elevate intelectual. Gallienus a dorit unirea acestui cult cu cel
imperial, creând o nouã zeitate imperialã, element universal şi
puternic pãgân[6]. Apariţia unui bãrbat sub forma unei zeiţe nu este
ceva nou în literaturã sau mitologie, fiinţele compozite figurând des
în religiile orientale sau în arta greceascã. Galleinus însã a fost
primul care s-a folosit de reprezentãrile numismatice, cu riscul de a
fi acuzat de effeminatio, deşi aceasta putea sã se refere şi la stilul
sãu mai rafinat, elenistic.

Intensitatea campaniei sale de configurare a unei persoane sacre poate
fi asemãnatã cu cea a lui Caligula. Amplificarea progresivã a
sacralitãţii sale este în conformitate cu evenimentele istorice, în
faţa cãrora împãratul a reacţionat prin crearea unei imagini
consistente şi puternice. Materialul propagandistic diversificat nu
este organizat foarte sistematic, dar i-a fost un suport eficace în
poate cea mai remarcabilã campanie ideologicã a secolului sãu.
Gallienus a fost influenţat de circumstanţele politice şi preferinţele
culturale. Afecţiunea pentru grecitate, cãlãtoria la Atena din 264,
victoriile militare din bazinul Egeean l-au îndreptat cãtre Kore sau
Zeus Panhellenios; triumful estic l-a împins spre Sol Invictus; la
intrarea în Roma devine Genius Populi Romani; competiţia cu Postumus
îl orienteazã cãtre asimilarea cu Hercule. În toatã aceastã
diversitate de forme sacre existã totuşi unitate. Gallienus este unul,
este imaginea divinã oglinditã pe pãmânt.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/expansiunea-romana-nasterea-unui-imperiu

De-a lungul istoriei sale, Roma a cunoscut o expansiune considerabilă, în urma căreia a ajuns de la un oraş-stat italic un adevărat imperiu. Dar de ce s-a extins? Theodor Mommsen vorbea despre misiunea civilizatoare a Romei, dar aceasta este mai degrabă un efect decât o cauză. Teoria oricum se naşte într-un anume context, în timpul creării imperiilor coloniale, ceea ce-l face pe autor să aplice ideologia epocii sale antichităţii. Mai degrabă romanii sunt cei care au fost supuşi unui proces de civilizare, prin intermediul importurilor culturale.

Să fi fost expansiunea o consecinţă a luptei politice? Parţial da, pentru că uneori magistraţii declanşau un război pentru a dobândi prestigiu, glorie militară, respect din partea comunităţii, precum şi pentru a îngroşa rândurile clienţilor din provincial cucerită. În plus, în cadrul luptelor politice, dacă plebeii se folosesc de secesiune, patricienii se folosesc de recrutare, fiindcă sub arme plebeii nu mai puteau cauza probleme. Dar nici teoria conflictului nu trebuie absolutizată, o expansiune premeditată nefiind posibilă de-a lungul atâtor secole. Iar un general putea avea acces la magistraturi şi când era învins, Gloria militară dobândind un rol decisiv în Republia târzie, după reforma lui Caius Marius. Au fost şi cauze economice, dacă ne referim de pildă la războaiele cu Carthagina sau cu salassii, când lupta se duce pentru controlul drumurilor comerciale din mediterana, respectiv pentru minele aurifere. Creşterea demografică este şi ea o cauză a expansiunii, deşi după expansiunea în Mediterana romanii sunt reticenţi în ceea ce priveşte fondarea de colonii. Despre raid de pradă putem vorbi doar în cazul Romei timpurii. Se întrevede deci un cumul de factori, mascat de propaganda romană prin idea de “război drept”.

Expansiunea cuprinde mai multe etape. În primul rând, Roma devine stăpâna Italiei. Poziţia strategică, între lumile etruscă şi greacă, permite hegemonia în confederaţia latină, în urma războaielor dintre 498 şi 493 a.Hr. dominaţia este contestată într-un alt război, care va duce la desfiiinţarea conferaţiei (338 a.Hr.). Intre 406 şi 396 a.Hr. se va consuma un episode important, acela al războiului cu cetatea etruscă Veii, care va fi distrusă. Dar şi romanii suferă o înfrângere din partea celţilor, în bătălia de la Allia (18 iulie 387 a.Hr.), când aceştia cuceresc şi Roma, exceptând Capitoliul. După retragere, romanii se vor înconjura cu un sistem defensive. Războaiele cu samniţii (343-341, 326-304, 298-290) au drept cauză tratatul dintre Roma şi oraşul Capua, care îl scotea de sub autoritatea samniţilor. În ciuda unor înfrângeri precum cea de la Caudium (321 a.Hr.), romanii vor desfiinţa puterea politică etruscă în urma bătăliei de la Sentium din 295 a.Hr. Spre sud, Roma se loveşte de un adversar puternic. Tarentul, colonie a Spartei, cheamă în ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care îi invinge pe romani la Heracleia (280 a.Hr.) Legiunea romană învătă însă să se adapteze în faţa armatelor de tip elenistic, provocând pierderi epirotului la Ausculum (279), dar nu decisive. Obţinând doar succese minore în Sicilia, Pyrrhus este înfrânt la Beneventum în 275 a.Hr., ceea ce îl determină să renunţe la pretenţiile asupra Occidentului. Roma domină clar Peninsula italică. Pe plan cultural insă, elenismul cucereşte aristocraţia romană. Apar primele monede romane de argint, după modelul drahmei, iar sclavul Livius Andronicus traduce Odiseea în latină.

Cât despre războiale cu punii, principal motivaţie a fost cea economică. Carthagina îşi extinde stăpânirea asupra Sardiniei, Coriscăi şi vestului Siciliei, navele sale stânjenind concurenţa grecească, etruscă şi italică. Deşi pierd în confruntările cu etruscii de la Alalia, Cumae, şi cu grecii la Himera, comerţul este în continuare monopolizat de carthaginezi. În plus în Hispania deţin o serie întreagă de factorii. Între 264 şi 241 a.Hr. se opun două cetăti de frunte ale lumii occidentale, romanii adjudecând Victoria doar în momentul în care îşi exploatează puterea maritimă. Pretextul îl constituie intrarea în alianţa romană a mamertinilor, mercenari în slujba tiranului Siracuzei, care se stabilesc la Messana, de orientare antisiracuzană. Speriati de noul tiran al Siracuzei, cer ajutor romanilor, gest interpretat ca un amestec în trebuirle Siciliei. Încheind pace cu tiranul, mamertinii se dezic de ajutorul roman, ceea ce provoacă ostilităţile. Raidurilor piratereşti pune romanii le răspund prin crearea unei flote de război, în 260 a.Hr., flotă îmbunătăţită fată de modelul carthaginez prin crearea unor punţi mobile prevăzute cu cârlige la provă. Romanii invadează Africa în 256 a.Hr., flota romană condusă de consulii Atilius Regulus şi Manlius Volso învingând una carthagineză. Expediţia se soldează însă cu un dezastru pentru romanii care în 255 a.Hr. pierd toată armata. În Sicilia războiul stagna, romanii făcând cu greu faţă armatelor de elefanţi carthaginezi şi comandantului Hamilcar Barcas. Dar în 241 a.Hr. cetăţeni romani bogaţi contribuie la construcţia unei flote de război, care obţine Victoria in insulele Aegate. Pacea prevedea următoarele: Carthagina renunţa la Sicilia, se restituiau prizonierii, nu trebuia să se ofere asistenţă aliaţilor, se plătea o despăgubire de 3200 de talanţi. Romanii ocpuă Sicilia, primul teritoriu extraitalic. Pe plan instituţional expansiunea determină crearea promagistraturilor.

Al doilea război punic se leagă de numele lui Hamilcar Barcas, care iniţiază o campanile în Hispania, pe care o transform într-un domeniu personal. Roma încearcă stăvilirea expansiunii romane printr-un tratat cu cetatea Saguntum, atacată însă de fiul lui Hamilcar, Hannibal. Având la dispoziţie 90.000 de infanterişti, 12.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi, comandantul pun porneşte spre Italia. Alegând un drum care trecea peste Pirinei şi Alpi, mai sigur din punct de vedere militar decât cel maritim, plus că avea avantajul surprizei şi al colaborării cu celţii. La Ticinum şi Trebia consulii Cornelius Scipio şi Sempronius Longus sunt învinşi, dezastrul roman continuând pe malul lacului Trasimenus. După dictatura lui Fabius Maximus, care promovase evitarea bătăliei în câmp deschis, consulii din anul 216 a.Hr., Aemilius Paulus şi Terentius Varro, se văd nevoiţi să acţioneze, date fiind devastările produse de puni. Astfel, are loc bătălia de la Cannae, una din cele mai mari catastrofe militare din istoria romană. 70.000 din cei 76.000 de soldaţi romani cad pe câmpul de luptă. De partea lui Hannibal trec şi comunităţile aliaţilor italici din Italia de sud. Alianta încheiată cu Filip al V-lea al Macedoniei conduce la deschiderea unui nou front în Balcani. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru ca Hannibal să-şi continue succesele, lipsindu-I spirjinul Carthaginei. În Hispania, unde este numit comandant cu puteri proconsulare P. Cornelius Scipio, se lichidează între 210 şi 206 a.Hr. dominaţia pună. Hannibal nu mai are succes nici în Italia, unde pierde Capua, în plus, fratele său Hasdrubal este înfrânt, la fel ca şi celălat frate, Mago. Scipio debarcă în Africa în 204 a.Hr., iar doi ani mai târziu, la Zama, romanii se răzbună pentru dezastrul de la Cannae. Tratatul impus de romani conţinea prevederi moderate: cedări de teritorii, plata a 200 de talanţi anual, purtarea războiului în Africa doar cu acordul Romei. Cu alte cuvinte, se sfârşea independenţa politică a Carthaginei, dar acesteia i se permitea existenţa ca aliat. Al treilea război punic s-a rezumat la asediul Carthaginei, între 149 şi 146 a.Hr., din cauza pretenţiei aberante de a transfera oraşul în interior. La finele războaielor punice, Roma scapă probabil de cel mai mare competitor din întreaga sa istorie.

Expansiunea nu se opreşte însă aici, pentru că urmează orientul elenistic. Implicarea efectivă a Romei în politica lumii elensitice datează de la finele secolului al III-lea, când în vremea războiului cu Hannibal acesta încheie alianţa cu Macedonia. Romanii se războiesc cu macedonenii, eveniment finalizat cu pacea de la Phoinike din 205 a.Hr. acuzată că nu respect prevederile tratatului, Roma întreprinde un al doilea război, între 200 şi 197 a.Hr., în care atacă direct regatul. La Kynoskephalai legiunea romană câştigă în faţa falangei macedonene. Pacea de la Elateia prevedea autonomia cetăţilor greceşti din Asia şi Europa, retragerea garnizoanelor macedonene din teritoriile din afar Macedoniei, predarea transfugilor romani. Generalul Quinctius Flaminius proclaim la Corinth libertatea oraşelor greceşti. Dar lucrurile nu se rezolvă. Regale Siriei Seleucide, Antiochos al III-lea Megas, intervine în Grecia în 192 a.Hr., erijându-se în eliberatorul grecilor aflaţi în fapt sub protectorat roman. Înfrânt la Thermopylai în 191 a.Hr., Antiochos se retrage în Asia, unde mai suferă o lovitură la Magnesia, în 189 a.Hr. Ce prevedea pacea de la Apameea? Cedarea posesiunilor din Asia Mică, obligaţia de a-l preda pe Hannibal, predarea flotei, despăgubirea de război, interzicerea recrutării de marcenari. Practic Roma are de acum rolul de arbitru al lumii elenistice. Mai există încercări de răsturnare a hegemoniei acesteia, cum este cazul celui de-al treilea război macedonean (171-168 a.Hr.) Perseus, fiul lui Filip, pierde însă în confruntarea de la Pydna, iar regatul său se împarte în state tributare Romei. O revoltă a unui presupus fiu al lui Perseus, Andriscos, duce la transformarea Macedoniei în provincie romană (148 a.Hr.).

Ascensiunea Romei nu se opreşte aici, evenimentele următoare aducându-I statutul de singura putere din lumea mediteraneeană. În 146 a.Hr. Grecia este anexată Macedoniei, tot acum este fondată provincial Africa, regatul Pergamului, nucleul viitoarei provincii Asia, rămâne moştenire Romei, mai sunt anexate Gallia (58-52 a.Hr.), se creează provinciile Pont, Bithynia, Siria şi Cilicia în urma campaniilor împotriva lui Mithridates al VI-lea. Cel care va cădea ultimul este Egiptul, în 30 a.Hr., când Octavian îl învinge pe Marcus Antonius în războiul civil.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9202/30/

Pentru prima oara, inventarul exhaustiv al inscriptiilor si reprezentarilor de tip graffiti ale cetatii Pompei au fost publicate. Marturii emotionante legate de mentalitatile si viata privata a romanilor. Mii de astfel de documente au fost conservate din anul 79 d.Hr. cand Pompei a fost acoperit de lava vulcanului Vezuviu. Urme gravate sau scrise pe fatada vilelor si caselor. Peste 15.000 mesaje scrise sau scrijelite au fost identificate, fotografiate, numerotate si traduse in diverse limbi. Un volum de munca urias, realizat in ultimii ani, ce se regaseste in doua carti care le completeaza pe cele precedente, publicate la sfarsitul secolului XIX de Academia Berlin-Brandenbourg, consacrate cetatilor distruse de Vezuviu.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-era-societatea-romana-timpul-republicii

Care era deosebirea dintre societăţile moderne şi cele antice? Ei bine, în antichitate un rol major îl avea statutul juridic al persoanei, care practice determina aparteneţa la un ordin. Şi societatea romană este una bazată pe ordine, prestigiul personal fiind deloc de neglijat. Însemnele de prestigiu afişate exprimă apartenenţa la aceste ordine. De pildă ordinul senatorial purta toga laticlava, adică toga cu banda lată de purpură; inelul de aur şi nişte pantofi speciali numiţi calcei. De asemenea, senatorii beneficiau de locuri la teatru şi circ sau de sistemul tria nomina (praenomen, nomen gentile şicognomen), pentru că aparţin elitei politice.

De ce mai depinde statutul social? În primul rând de originea artistocratică, origine care în perioada republicii garanta intrarea în viaţa politică. Oricum, important este şi faptul că la început societatea se împărţea între patricieni şi plebei. Pentru că doar patricienii au acees la viaţa public, se vor crea tensiuni care vor conduce la conflicte ce vor dura între 494 şi 287 a.Hr. Dar statutul social depinde şi de experienţa în domeniul politic. Se creează un cerc vicios, pentru că acumularea acesteia depinde de aparteneţa la ordinul patricienilor. În rândul patricienilor există o ierarhizare, condiţionată de armonizarea dintre origine şi meritele politice.

La modul mai concret, proprietatea funciară este cea care asigură statutul de cetăţean şi accesul la viaţa politică, dacă avem în vedere relaţia indisolubilă dintre drepturile politice şi calitatea de soldat-proprietar. Averea este esenţială pentru câştigarea prestigiului. În continuare, importantă mai este şi libertatea din punct de vedere juridic. În fapt, Republica este dominată de câteva mari familii (gentes maiores), care sunt legate între ele. Legăturile se pot face fie în plan orizontal (amicitia), dacă ne referim la personae cu statut similar; fie în plan vertical (clientela) , dacă vorbim despre statute diferite.

Transformari


Ce s-a schimbat odată cu instituirea Republicii, după căderea lui Tarquinius Superbus (509 a.Hr.)? a scăzut mobilitatea social, pentru că viaţa publică devine apanajul câtorva familii importante. Plebeii nu mai au nicio şansă de participare, din simplul motiv că nu au originea necesară. Avem deci de-a face cu o societate foarte polarizată. Plebeii aveau probleme precum datoriile, sclavia din datorii, împărţirea pământului, lipsa posibilităţii de a lua decizii politice. Plebeii bogaţi aveau putere economică, dar erau frustraţi că viaţa politică era restricţionată; plebeii săraci aveau în primul rând lipsuri economice. Istoria împarte luptele dintre plebei şi patricieni în două etape: 494-360-constituirea plebei ca ordin separate; 360-sec. III-conturarea noii elite.

Dacă patricienii se folosesc în luptă de tactica recrutării, plebeii apelează la secesiune. Aceştia obţin în 494 a.Hr. tribunatul plebei, magistratură care se ocupa cu apărarea drepturilor plebeilor. Tot acum apare structura numită concilium plebis, din care se va dezvolta comitia tributa. Se afişează public legile în 450 a.Hr., de către o comisie de decemviri (Legile celor XII table), care menţin diferenţele sociale deja existente. Dar prin legea Canuleia din 445 a.Hr. plebeii dobândesc dreptul de a lua în căsătorie patricieni, putând astfel să treacă prin intermediul căsătoriei în celălalt ordin. Dreptul de a candida la consulat îl obţin abia în 367 a.Hr., prin legile licino-sextiene. Progresele continuă, căci din 356 a.Hr. plebeii pot fi numiţi dictatori. În fine, în 300 a.Hr. reuşesc să câştige acces şi la sacerdoţii, la pontificat şi augurat. Se mai rezolvă şi din alte probleme, căci în 326 a.Hr. lex Poetelia Papiria interzice vânzarea ca sclav a debitorului insolvabil, iar lex Valeria de Provocatione permite cetăţeanului acuzat de o crimă capital să facă apel la comiţii. Consecinţa tuturor acestor măsuri? O nouă elită politică, patrician-plebee.

Structura societăţii nu este însă chiar atât de rigidă la începutul Republicii. Mai avem şi diferenţa de statut juridic, între cetăţeni şi necetăţeni, şi între oameni liberi şi sclavi. Nu putem vorbi despre un sistem atât de puţin fluid cum este cel al castelor indiene. De pildă, un plebeu bogat are în ciuda averii un statut inferior celui al unui patrician mai sărac. Cât despre sclavie, nu reprezintă o condiţie permanent. Sclavul eliberat, libertul, poate deţine o avere considerabilă. În plus, copiii acestuia pot accede la statutul de cetăţean. Relaţia dintre patron şi client este esentială în lumea romană. Clientul face parte din familia patronului, putând prin favouri să-şi îmbunătăţească statutul.

Ce s-a schimbat mai târziu, în contextul expansiunii? Pentru că se lărgeşte hegemonia Romei, se accentuează şi competiţia din cadrul elitei politice. Totodată aristocraţia se grecizează, ceea ce presupune şi adoptarea unor noi metode precum discursul politic sau evergetismul, care la rândul lor măresc şi mai tare competiţia. Cât despre plebei, masele acestora cresc în dimensiuni ca urmare a sărăcirii proprietarilor mici şi mijlocii provocată de distrugerile lui Hannibal. Creşte numărul marilor latifundii, creşte numărul sclavilor, scade numărul de cetăţeni recrutabili, tehnicile politice se dezvoltă pentru a manevra mai bine masele populare.

În acelaşi timp se remarcă şi sporirea rolului ordinului ecvestru. Cine alcătuia acest ordin? Arendaşi ai impozitelor (publicani), cămătari (faeneratores), mari negustori (negotiatores), fermieri (agricolae); cu alte cuvinte un fel de elită economică. Ordinal ecvestru se naşte official în 129 a.Hr., când senatorii sunt obligaţi să restituie calul public. Mai târziu, prin lex Roscia din 67 a.Hr., se definitivează şi însemnele ordinului: inelul de aur, toga angusticlava, calul şi locuri la teatru. Puterea lor creşte prin măsurile luate de C. Sempronius Gracchus, care îi intregrează în curţile cu juraţi. În aceeaşi perioadă a republii târzii statul devine treptat monopolizat de câteva familii, din care se afirmă personalităţi puternice, de genul Cornelius Sulla sau Iulius Caesar, care instituie un regim personal, culminând cu instituirea principatului de către Augustus.

Reforme


Să amintim câteva lucruri şi despre criza secolului I, pusă pe seama mai ales a expansiunii. Instituţiile statului roman nu se mai pot adapta la noul stat teritorial. Sărăcesc proprietarii mici şi mijlocii, ceea ce determină creşterea maselor plebei urbane şi scăderea numărului de cetăţeni recrutabili. Criza care transpare încearcă a o rezolva Tiberius Sempronius Gracchus, tribun al plebei în 133 a.Hr. legea sa agrară propune ca cei ce luaseră în arendă suprafeţe mari puteau păstra 500 de iugera, pământul rămas urmând a fi distribuit cetăţenilor săraci, în loturi de câte 30 de iugera. Măsura care a crescut rândurile cetăţenilor i-a adus moartea iniţiatorului, cacuzat de aspiraţii regaliste. Tribunul din 123 a.Hr., Caius Sempronius Gracchus, a dorit să democratizeze viaţa publică, pe lângă iniţiativa distribuţiei de grâne care a trensformat plebea într-o masă de manevră pentru oamenii politici. Introduce recrutarea de la 17 ani, scade numărul de campanii necesare pentru eliberarea din serviciul militar, introduce furnizarea echipamentul militar de către stat, îi exclude pe membrii aristocraţiei senatorial din tribunalele cu juraţi, acordă cavalerilor administrarea provinciei Asia. Propune fondarea de colonii în Italia şi Carthagina, precum şi acordarea cetăţeniei romane şi aliaţilor. Aceste propuneri i-au dăunat prestigiului şi l-au înscris pe lista aspiranţilor la regalitate, aducându-I acelaşi sfârşit ca şi fratelui său. Că au vrut sau nu să instituie un regim personal, fraţii Gracchi au contribuit la reorganizarea societăţii romane, ceea ce va face şi Caius Marius, care In 107 schimbă principiul de recrutare din legiuni. Este permis accesul celor fără pământ în legiune, sunt suprimate deosebirile de înarmare, sunt introduce cohortele, avansarea în legiune se face pe criterii militare. Urmările reformei? Profesionalizarea armatei, dar şi creşterea dependenţei soldaţilor fată de commandant, care se poate implica în viaţa politică, ba chiar institui un regim personal.

Ce mai putem remarca în epocă este o creştere a numărului sclavilor, care ascute concurenţa pe piaţa muncii. Sclavii se revolta deseori (135-132, 104-101, 74-73 a.Hr.), dar fără intenţia de a provoca abolirea. Interesele erau de cele mai multe ori imediate, adică jaful şi întoarcerea la locurile de baştină, interese alimentate şi de un sentiment milenarist, care propovăduia un stat al soarelui. Pe de altă parte, nici aliaţii nu sunt foarte mulţumiţi, căci nu au cetăţenie romană. Războiul lor din 98-89 a.Hr. eşuează, dar cetăţenia este acordată populaţiilor de la sud de Pad, prin lex Iulia şi lex Plautia Papiria. Este un pas important în evoluţia Romei din oraş-cetate în stat teritorial.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/7-mari-generali-romani
Istoria Imperiului Roman este probabil de nedepãşit în bogãţia şi
prosperitatea sa. Mulţi învãţãţi îl considerã imperiul perfect, cu o
economie stabilã, o guvernare puternicã şi desigur, o armatã bine pusã
la punct, prima forţã militarã profesionista. Roma ne oferã imaginea
unor mari generali, dintre care îi trecem în revistã pe urmãtorii:

Flavius Aetius. Flavius Aetius a trãit între 396 şi 454 p.Hr., o
perioadã când partea vesticã a imperiului se aflã în haos şi se
confruntã cu ameninţãri din toate pãrţile şi în care se perindã mai
mulţi comandanţi militari care au de a face cu creşterea puterii hune
sub auspiciile lui Attila. Flavius Aetius este ţinut ostatic la curtea
regelui got Alaric I, urmând ca apoi sã serveascã sub sceptrul şefului
hun Rugila. Proximitatea clanurilor barbare îi sunt de mare folos în
anii urmãtori, când se afirmã ca militar roman. În 427 întreprinde o
campanie în Gallia, unde îl învinge pe regele vizigot Theodoric I şi
captureazã oraşul Arelate înainte sã îi împinge înapoi pe vizigoţi şi
sã iasã din nou victorios la Mons Colubrarius în faţa regelui
Anaolsus. Campania o duce mai departe pânã în 431, adãugând în
palmaresul sãu victorii împotriva francilor. În 451 Flavius câştigã
bãtãlia care i-a adus faima pânã în ziua de azi. Attila, însetat de
cuceriri, atacã Gallia pe vremea când Aetius încã staţioneazã acolo.
Cei doi negociazã, dar Attila tot ia iniţiativa invaziei, ceea ce îl
determinã pe generalul roman sã încheie un parteneriat cu Theodoric
pentru a-l înfrunta pe hun. Rezultatul este bãtãlia de pe Câmpiile
Catalaunice, unde sursele spun cã Attila adunase 300.000 de oameni.
Ambele pãrţi suferã pierderi extraordinare, dar Aetius câştigã, ceea
ce îi atrage eticheta de ”ultimul adevãrat roman”.

Marcus Vipsanius Agrippa. Trãind între 63 şi 12 a.Hr., Agrippa
experimenteazã vremuri marcate de mari generali precum Iulius Caesar
şi Pompei, servindu-l pe unul dintre cei mai mari şi respectaţi
conducãtori, anume pe Augustus. Agrippa este unul dintre prietenii sãi
apropiaţi şi câştgã putere odatã cu nepotul lui Caesar. Este
însãrcinat cu guvernarea Galliei în 39/38, lãudat în întreaga Romã
pentru înãbuşirea unei rãscoale gallice şi pentru refuzul de a primi
triumful. Octavian pune mâna pe frâiele imperiului în momentul în care
Agrippa câştigã cea mai importantã bãtãlie a sa, confruntarea navalã
de la Actium din 31 a.Hr. Participã la campanii minore în 34, 33,
înainte sã iniţieze proiecte de amploare pentru înfrumuseţarea Romei,
cum ar fi renovarea apeductului Aqua Marcia şi curãţarea sistemului de
canalizare. Augustus spune la un moment dat cã ”a gãsit un oraş de
cãrãmidã şi a lãsat un oraş de marmurã”. În anii din urmã, Agrippa
realizeazã hãrţi, face statistici cu privire la cetaţeni, ajutã la
întãrirea sistemului de guvernãmânt şi îşi impune propriile idei de
întreţinere a sa.

Lucius Aemillius Paullus Macedonicus. Lucius (229-160 a.Hr.), consul
de douã ori, este omul respnsabil de cãderea marelui regat
macedonean. De la moartea lui Alexandru Macedon regatul este scindat
şi chinuit de rãzboiae civile. Tensiunile dintre Macedonia şi Roma se
amplificã dupã conflictele anterioare cu Filip al V-lea. Aşadar, în
171, în cel de-al treilea rãzboi macedonean, cele douã puteri se
încelşteazã dupa ce regele Perseus învinge o aratã romanã la
Callicinus. Mai târziu, în cursul aceluiaşi an, Lucius aplicã lovitura
finalã Macedoniei la Pydna, bãtãlie care demontreazã superioritatea
legiunii romane în faţa falangei. Luciu ordonã execuţia a 500 de
soldaţi şi pradã regatul. Autorizeazã raidurile în 70 de oraşe din
Epir. Întoarcerea sa este celebratã cu un triumf mãreţ, în cadrul
cãruia primeşte de la Senat titlul de Macedonicus.

Constantin cel Mare. Ne amintim cel mai bine de el ca de primul
împãrat care a integrat ideologia creştina în cea imperialã. În
mentalul creştin funcţioneazã imaginea sa primind crucea, semnul sub
care va învinge. Relocalizeazã capitala la Constantinopol, oraş dupa
modelul Romei, într-un punct strategic de primã mânã, nod comercial
extrem de important. Este considerat fondatorul Imperiului Roman de
Rãsãrit, care va mai rezista încã 1000 de ani spre deosebire de cel de
Apus. Îşi stabilizeazã puterea prin învingerea lui Maxentius şi
Licinius. În timpul domniei sale conduce campanii împotriva francilor,
sarmaţilor, alemanilor, vizigoţilor, devenind unul dintre cei mai
talentaţi comandanţi din Imperiul de Rãsãrit, oferind un model de
urmat succesorilor.

Gnaeus Pompeius Magnus. Trãieşte între 106 şi 48 a.Hr., având de a
face cu multe lupte la viaţa sa. În 83, Lucius Cornelius Sulla se
întoarce la Roma din campaniile de succes împotriva lui Mithridates,
regelel Pontului, intrând în rãzboi civil pentru controlul asupra
Italiei. Cu ajutorul lui Pompei şi a manevrelor sale folosindu-se de
trei legiuni, Sulla dobândeşte preeminenţa la Roma şi devine dictator
pe viaţã. Performantele lui Pompei continuã cu campanii de succes în
Sicilia şi Africa, în 82-81. Îl învinge pe regele Numidiei, Hiarbas,
fiind delcarat imperator de cãtre soldaţi şi primind titlul de magnus
de la Sulla. În Hispania poartã lupte între 76 şi 71 împotriva regelui
Sertorious, dupã care se întoarce la Roma pentru a captura 5000 de
rebeli gladiatori din cadrul revoltei lui Spartacus, înfuriindu-l pe
Crassus care se voia înãbuşitorul rãscoalei. În 71 I se mai acordã un
triumf şi este ales în 70 consul cu Crassus. Eradicând piraţii din
Marea Mediteranã, popularitatea sa creşte. Ia parte la primul
triumvirat în 61. În anii 50 conduce campanii şi mai mãreţe în Pont şi
Iudeea, dar se produc tulburãri în sistemul de guvernãmânt dupã
moartea lui Crassus în bãtãlia de la Carrhae. Rãzboiul civil dintre
Caesar si Pompei se încheie prin victoria primului la Pharsalus,
datoritã tacticii şi veteranilor superiori armatei numeroase
pompeiene. Fugind în Egipt, Pompei este ucis la ordinul lui Ptolemeu
al XIII-lea.

Publius Cornelius Scipio Africanus. Scipio trãieşte între 236 şi 186
a.Hr., fiind privit drept unul dintre cei mai mari generali din
istorie. Intrând devreme în rândul armatei romane, jurã sã lupte pânã
la ultima suflare împotriva lui Hannibal Barca. Supravieţuieşte la
Ticinus, Trebiae sau Cannae, unele surse spunând cã i-ar fi salvat
viaţa tatãlui sãu. Se remarcã prin spiritul sãu înflãcãrat, nãvãlind o
datã agasat într-o conferinţã a comandanţilor care avanseazã ideea
retragerii. Dar în 211 şi tatãl şi unchiul sãu sunt ucişi în bãtãlie
de cãtre Hasdrubal, fratele lui Hannibal, Scipio ocupând poziţia de
prim general. În decursul anilor urmãtori, Scipio ocupã Noua Cartaginã
în Hispania, pe care o tranformã în baza operaţiunilor sale. Câştigã
un respect considerabil prin comportamentul milostiv faţã de
prizonieri. Luptã la Baecula împotriva lui Hasdrubal, pe care îl
flancheazã cu cavaleria, victorie criticatã însã din cauza deciziei de
a nu urmãri aramata punã aflatã în retragere. În 205 a.Hr. primeşte
titlul de consul si 3 ani mai tâziu face istorie şi legendã la Zama.
Pe 19 octombrie 202 Hannibal ordonã elefanţilor sã creeze breşe în
linia romanã, dar Scipio îşi aranjeazã oamnii în coloane cu coridoare
între ele, înconjurând duşmanul adus în confuzie şi de trompetele
sunânde. Cavaleria lui Scipio alungã hotãrât elita numidã, iar
infanteria romanã este organizatã pentru a face faţã superioritãţii
numerice a cartaginezilor, ceea ce se şi întâmplã. Unii istorici
numesc Zama ”o Cannae romanã”. Scipio nu pradã Cartagina, ci impune
taxe moderate, primeşte titlul de Africanus şi i se propune chiar
calitatea de dictator, pe care o refuzã. Are meritul de a nu
înregistra nicio înfrângere în toatã cariera sa militarã.

Iulius Caesar. Om politic, scriitor, comandant, legendã. Nãscut în
jurul anului 100 a.Hr., se înroleazã în 85 şi are mari probleme din
cauza politicii de epurare a lui Sulla. Se întoarce la Roma dupã
moartea lui Sulla din 82 a.Hr. câştigând în popularitate prin
organizarea de jocuri de gladiatori. Duce campanii reuşite în Spania
în 69, ajunge în poziţia de pontifex maximus şi consul în 59. Formeazã
primul triumvirat cu Crassus şi Pompei. Cucerirea Galliei începe în
58, continuând pânã în 51. Are de înfruntat un inamic remarcabil, pe
Vercingetorix, care înţelege cã singura cale de a face faţã romanilor
este sã nu-i înfrunte în câmp deschis, folosindu-se deci de rãzboiul
de Gherilã sau de tehnica pãmântului pârjolit. În 55 Cesar ordonã
oamenilor sãi sã construiasca un pod pe care sã traverseze Rinul
pentru a înfrunta triburile germanice. Apoi, în 52 are loc probabil
cea mai importantã confruntare, adicã asediul Alesiei, în care Caesar
se serveşte de tactici geniale, incluzând înconjurarea cu ziduri a
cetãţii, pentru a împiedica ajutorul din afarã. În vreme de câteva
sãptãmâni localnici sunt aduşi în stare de înfometare cumplitã şi nici
triburile chemate de Vercingetorix nu stãvilesc tãvãlugul roman. Dupã
victorie, urmeazã conflictul cu Pompei, uciderea lui Ptolemeu al
XIII-lea şi cãsãtoria cu Cleopatra. Dictatorul ales pe viatã are
planuri mari, care includ cucerirea Parthiei, pe care nu şi le pune în
aplicare pentru cã este asasinat, dar cert este cã deschide practic un
nou capitol în istoria romanã, cel al imperiului.

listverse.com

http://www.adevarul.ro/international/europa/plateau-romanii-sclavele-sexuale_0_622737736.html

Ereziile unui morar de secol XVI
În secolul al XVI-lea, un morar din Italia a fost acuzat și condamnat pentru erezie din cauza modului în care înțelegea el dogmele creștine și rolul (nefast) al Bisericii. Cazul lui Menocchio poate fi considerat reprezentativ pentru modul în care oamenii simpli preluat ”cultura înaltă” impusă de Biserică și o simplificau pentru a o înțelege mai bine. Iar pentru asta, unii dintre ei erau considerați eretici și arși pe rug.


Microistoria


În istoriografia contemporană, microistoria ocupă un rol foarte important, ea fiiind una din cele mai importante inovații aduse de Școala de la Annales. Prin intermediul ei, istoricul se depărtează nu doar de politic, de istoria evenimențială, dar și de economic și social, oprindu-se asupra indivizilor simpli, asupra orășenilor și țăranilor, pentru a analiza aspecte ale vieții cotidiene din epoci trecute.

Două dintre cele mai importante studii de microistorie - și printre primele apărute – au făcut ele însele istorie. E vorba de Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, a lui Emmanuel Le Roy Ladurie, care analizează – pe baza unor dosare cu interogatorii ale Inchiziției – viața cotidiană și structura socială a unui mic sat occitan cuprins de erezie, și Brânza și viermii, scrisă de Carlo Ginzburg. Această lucrare, bazată de asemenea pe interogatoriile inchizitorilor, construiește universul moral al unui ”eretic”, modul său, al unui om simplu, de a vedea și explica învățăturile creștine și rolul Bisericii.

Întâlnirea morarului Menocchio cu judecătorii ecleziastici este şi o întâlnire a culturii populare cu cea elevată, iar faptul pune problema comunicării dintre ele, precum si a posibilităţii de a traduce un discurs în altul, altfel decât prin reducere. Altfel zis: să fie oare sigur că judecătorul a înţeles ce-i spunea morarul, într-un grai popular și în virtutea unei concepţii departe de aceea a Bisericii?

Cum își explică un morar nașterea universului și religia creștină


Cartea lui Ginzburg analizează ”la microscop” un caz de reconstruire a ideilor, a imaginii despre cosmos a unui singur individ, un simplu morar din secolul al XVI-lea din nord-estul Italiei cunoscut ca Menocchio, ars pe rug de către Inchiziție. Dosarele Inchiziției redau un sistem de gândire destul de complex, de gânduri și sentimente, fantezii și aspirații ale unui morar. Alte documente ne oferă informații despre activitățile lui economice, despre viața fiilor săi, și avem chiar o lista parțială a lecturilor sale. Astfel, Ginzburg poate reconstitui într-o anumită măsură ”cultura claselor subalterne”sau ”cultura populară”.

Ginzburg își propune să reconstituie “universul unui morar din secolul al XVI-lea”. Interogatoriile realizate de Inchiziție înregistrează modul în care acest morar înțelegea și explica, cum putea el mai bine, anumite elemente ale dogmei creștine: “Din cea mai perfectă substanță a lumii, îngerii fost-au făcuți de natură, așa cum dintr-o brânză se fac viermii”. Problema pe care și-o pune autorul este următoarea: sunt reprezentative ideile si credințele unui singur individ pentru nivelul său social? Mai întâi, este folositor a “lărgi conceptul istoric de «individ» către nivelul inferior” (p. 16). Apoi, cazul însuși al acestui morar, diferit, totusi, de consătenii săi, un “caz-limită”, spune autorul (p. 17), trebuie scrutat, căci e fragmentul subțire, ajuns până la noi, al unei lumi ascunse, pierdute, opace.

Ancheta asupra cazului morarului Domenico Scandella, zis Menocchio, din Friuli, în nord-estul Italiei, judecat de inchizitori în două procese, primul în 1584, iar următorul în 1599-1600, s-a soldat cu condamnarea la moarte a acuzatului. “Cazul” lui Menocchio se inserează pe fundalul represiunii si desființării culturii populare, din a doua jumătate a secolului al XVIlea, atunci când crizele determinate de diferențierile sociale și de instrumentalizarea ideilor religioase ale Reformei au impus claselor dominante exigența de a recupera, inclusiv ideologic, formele de control asupra maselor (pp. 189-190). Aceasta este concluzia istoricului Carlo Ginzburg, care observă, congruent, că, în aceleași luni în care Papa Clement al VIII-lea însuși se apleca asupra situației bietului morar din Friuli, cerându-i moartea, se încheia, la Roma, procesul intentat lui Giordano Bruno. “E o coincidență ce poate simboliza dubla bătălie, împotriva culturii înalte si a celei de jos, dusă de ierarhia catolică în acei ani, pentru a impune doctrinele aprobate de Conciliul din Trento”.

Declaraţiile lui Menocchio:


Meseria lui Menocchio

- „morar, lemnar, tăietor cu fierăstrăul, zidar şi altele”

- „Nu am decât două mori luate cu chirie şi două bucăţi de pământ în arendă pe viaţă, şi cu ele mi-am întreţinut şi-mi întreţin biata familie.”

Menocchio despre Biserică

- „Prelaţii ne ţin sub ei, ca să ne ţină cuminţi, iar ei să se bucure de toate.”

- „Si pare-mi-se că în astă lege a noastră, Papa, cardinalii şi episcopii sunt atât de mari şi de bogaţi, că tot ce este al Bisericii şi al preoţilor şi ei îl prăpădesc pe sărac, care dacă are două bucăţi de pământ în arendă, astea-s ale Bisericii, ale cutărui episcop, ale cutărui cardinal.”

- „Puterea lui Dumnezeu l-a dat tuturor pe Sfântul Duh, creştinilor, ereticilor, turcilor, iudeilor, şi pe toţi îi îndrăgeşte, şi toţi sunt mântuiţi într-un singur fel. Si voi, preoţi şi călugări, şi voi vreţi să ştiţi mai mult despre Dumnezeu, şi sunteţi ca Diavolu’, şi vreţi să vă faceţi dumnezei pe pământ, şi să ştiţi tot atât ca şi Dumnezeu, urmându-l în asta pe Diavol; că cine crede că ştie mai mult, cu atât mai puţin ştie…Crez că legea şi poruncile Bisericii sunt toate o marfă şi că ei din asta trăiesc…Crez că de cum ne-am născut, suntem botezaţi, deoarece Dumnezeu, care a binecuvântat orice lucru, ne botează, şi botezul cestălalt este o minciună, iar preoţii au început să mănânce sufletele înainte ca ele să se nască, şi să le mănânce în continuare până după moarte… Crez că duhul lui Dumnezeu se află în noi toţi… şi crez că oricine a învăţat ar putea fi preot, fără să fie hirotonisit, căci toate sunt o marfă… Să mergi să te spovedeşti la preoţi şi călugări e ca şi cum te-ai duce să te spovedeşti la un copac”

Cosmogonia lui Menocchio

- „Io am zis că, după cum gândesc şi crez io, totu’ era un haos, adică pământu’, aeru’, apa şi focu’ erau amestecate împreună, şi din grămada asta, crescând aşa, făcutu-s-a ceva mare, aşa cum se face brânza în lapte, şi din asta se făcură nişte viermi, şi ăştia fost-au îngerii; şi cea mai sfântă putere a voit ca ăştia să fie Dumnezeu şi îngerii; şi în ăl număr de îngeri era şi Dumnezeu, făcut şi el din acea grămadă în acelaşi timp, şi a fost făcut stăpân cu patru căpitani: Lucifer, Mihail, Gabriel şi Rafael. Lucifer acesta a voit să se facă stăpân aşa cum era regele, care era puterea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a poruncit din pricina trufiei lui să fie izgonit din cer cu oştirea lui şi cu toţi ai lui. Si acest Dumnezeu i-a făcut apoi pe Adam şi Eva, şi oameni mulţi, ca să umple ale locuri lăsate de îngerii izgoniţi. Care oameni mulţi, neîndeplinind poruncile lui Dumnezeu, acesta l-a trimis pe fecioru’ lui, pe care-l luară iudeii şi-l răstigniră.”

Menocchio despre Biblie:

- „Crez că Sfânta Scriptură a fost dată de Dumnezeu, da’ după aia a fost umflată de oameni; numai patru vorbe ar fi de ajuns în astă Sfântă Scriptură, dar ea-i aşa cum îs cărţile despre bătălii, care se umflă.”

- „In ce priveşte lucrurile din Evanghelii, crez că parte-s adevărate şi parte-s puse de evanghelişti din capul lor, cum se vede din părţile în care unu zice într-un fel şi altu’ în alt fel.”

Menocchio despre relicvele sfinţilor:

- „Io crez că sfinţii au fost oameni cinstiţi şi au făcut fapte bune, şi pentru asta Domnu’ Dumnezeu i-a făcut sfinţi, şi crez că ei se roagă pentru noi… Cât despre moaştele lor, cum ar fi un braţ, un trup, un cap, o mână sau un picior, crez că-s ca ale noastre când murim şi că nu trebuie să le slăvim sau să le cinstim…nu trebuie să le slăvim imaginile, ci numai pe Dumnezeu, care a făcut cerul şi pământul. Nu vedeţi că Avraam a aruncat toţi idolii şi toate zugrăvelile şi l-a cinstit numai pe Dumnezeu?”

Menocchio despre luterani:

- „Crez că e luteran unu’ care-nvaţă răul şi mănâncă carne vinerea şi sâmbăta.”

- „Nu m-am însoţit niciodată cu vreun eretic, da’ io am o minte pătrunzătoare şi am voit să caut lucrurile înalte şi pe care nu le cunoşteam…”

Menocchio despre celelalte religii:

- „Dumnezeu Tatăl are feluriţi feciori pe care-i iubeşte – adică creştinii, turcii şi evreii – şi la toţi le-a dat voinţa să trăiască în legea lui da’ nu se ştie care o fi cea bună; de-aia zic io că, fiind născut creştin, voi a rămâne creştin, şi dacă m-aş fi născut turc, aş voi să trăiesc ca turc. Crezi deci – a replicat inchizitorul – că nu se ştie care e legea bună? Si Menocchio: „Domnule, io crez că fiecare crede că a sa-i credinţa bună, da’ nu se ştie care-i a bună; da pen’ că străbunu’ meu, tată-meu şi ai mei au fost creştini, io voi a rămâne creştin şi crez că asta-i cea bună.”

Lecturile lui Menocchio [toate cărţile sunt în italiană]:

Biblia

Florilegiul Bibliei– o traducere a unei cronici medievale catalane care amesteca diferite surse, inclusiv un număr însemnat de evanghelii apocrife. Aceasta este singura carte cumpărată de Menocchio, toate celelalte fiind fie împrumutate, fie primite în dar.

Legenda aurită– cea mai cunoscută colecţie medievală de vieţi de sfântă (Jacopo de Voragine)

Decameronul

Călătoriile lui John de Mandeville–cea mai cunoscută carte de călătorii din perioada medievală. Compilaţia scrisă la jumătatea secolului al XIV-lea include relatarea unui pelerinaj la Ierusalim şi descrierea Orientului Îndepărtat, până la paradisul terestru.

Rugăciunile Fecioarei - carte de rugăciuni

Almanah sătesc făcut pentru Italia

Visul lui Caravia– relatarea călătoriei în Rai şi în Iad a unui faimos bufon, Zampolo Liompardi, în care sunt expuse o parte din ideile luterane (negarea Purgatoriului; condamnarea folosirii latinei de către preoţi; respingerea bisericilor somptuoase)

Istoria Judecăţii – mic poem anonim despre Judecata de Apoi, scris în secolul al XV-lea

Un presupus Coran

Scrisoarea lui Menocchio adresată judecătorilor în care cere iertare pentru greşelile din trecut


„In numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Io, Domenego Scandela zis Menocchio din Montreal, io sunt creştin botezat şi aşa trăit-am întruna creştineşte şi făcut-am întruna fapte de creştin, şi întruna fost-am supus mai marilor mei şi părinţilor mei spirituali, atâta cât statu-mi-a în putere, şi întruna dimineaţa şi seara închinatu-m-am cu semnul sfintei cruci, zicând „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi aşa am zis Tatăl Nostru şi Ave Maria şi Crezul cu o rugăciune către Domnul nostru şi una către Fecioară; e foarte adevărat că io am gândit şi am crezut şi am spus cum iese din actele procesului meu lucruri împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi al sfintei Biserici. Io le-am zis din voinţa înşelătorului spirit care-mi întunecase intelectul şi memoria şi voinţa, ca să mă facă să gândesc şi să crez şi să zic înşelăciunea şi nu adevărul, şi aşa mărturisesc a fi gândit şi crezut şi zis înşelăciunea şi nu adevărul, şi aşa am zis părerea mea, dar nu am zis că asta ar fi adevărul.[…] Si aşa vorbind io cu fraţii mei şi cu părinţii mei spirituali, ei m-au învinuit şi m-au vândut preacinstitului părinte inchizitor, iar el a pus să fiu dus în acest Sfânt Oficiu şi băgat în temniţă, da’ io nu am pricină cu ei, că voia lui Dumnezeu fost-a, şi chiar de nu ştiu dacă sunt fraţi sau părinţi spirituali, totuşi io îi iert pe toţi care mi-au fost pricină, şi aşa Dumnezeu să mă ierte pe mine aşa cum şi eu îi iert pe ei. Totuşi, Dumnezeu a voit ca io să fiu dus la acest Sfânt Oficiu din patru pricini: prima, să-mi mărturisesc greşelile; a doua, să mă ispăşesc de păcatele mele; a treia, să mă scape de înşelătorul spirit; a patra, ca să dea exemplu feciorilor mei şi la toţi fraţii mei spirituali, ca să nu cază în aceste greşeli. Totuşi, dacă io am gândit şi crezut şi zis şi lucrat împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi ale sfintei Biserici, io sunt trist şi îndurerat, căit şi nefericit, şi aşa zic „mea colpa mea masima colpa” şi pentru iertarea tuturor păcatelor mele, io cer iertare şi îndurare de la preasfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, şi apoi slăvitei Fecioare Maria şi tuturor sfinţilor şi sfintelor din Rai, şi aşa dreptăţii voastre preasfinte şi preacinstite şi prealuminate ca să binevoiţi a mă ierta şi a avea îndurare şi aşa vă rog io în numele patimilor Domnului nostru Isus Cristos să nu vreţi a mă condamna nici cu mânie nici cu dreptate, ci cu dragoste şi milostenie şi cu îndurare.[…] Si aşa făgăduiesc io a nu mai cădea nicicând în aceste greşeli, ci a da ascultare la toţi mai marii mei şi părinţilor mei spirituali în tot ce-mi vor porunci, şi nu altceva. Io aştept hotărârea voastră preasfântă şi preacinstită şi prealuminată cu învăţăturile ei de a trăi creştineşte, ca să pot şi eu învăţa pe fii mei să fie creştini adevăraţi. Astea fost-au greşelile mele: întâia, o credeam în cele două porunci, a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe arpaope şi că asta era de-ajuns; a doua, citind eu în acea carte a lui Madavila de atâtea feluri de neamuri şi felurite legi, care m-a frământat atâta; a treia, intelectul meu şi memoria mea mă îndemnau să ştiu ce nu-mi trebuia; a patra, spiritul înşelător mă chinuia întruna să gândesc înşelăciunea, şi nu adevărul; a cincea, vrajba care era între mine şi parohul meu; a şase, că io mă duceam la muncă şi mă istoveam şi nu puteam îndeplini poruncile lui Dumnezeu şi ale sfintei Biserici. Si aşa îmi fac apărarea mea cu rugăciune de iertare şi nu de mânie nici de dreptate şi aşa cer Domnului nostru Isus Christos şi vouă îndurare şi iertăciune şi nu mânie şi nu dreptate. Si nu luaţi seama la zisele mele înşelătoare şi la neştiinţa mea.

Declaraţiile altor săteni cu privire la Menocchio:


Francesco Fasseta: „Mereu se încontrează cu câte unu’ din pricina credinţei, aşa numai’ de dragul de a se încontra, şi chiar şi cu parohu’”

Domenico Melchiori: „Io fac încălţări şi tu eşti morar şi tu nu eşti învăţat, la ce bun să vorbim de asta?”

Giuliano Stefanut: „Are obiceiul a vorbi cu oricine să aducă vorba despre lucrurile ce au legătură cu Dumnezeu şi să bage întotdeauna ceva eretic; şi aşa se ceartă şi strigă pentru a-şi sprijini părerea.” „Io i-am spus de mai multe ori, mai ales când mergeam la Grizzo, că ţin foarte mult la el, dar nu pot suferi felul lui de a vorbi despre lucrurile de credinţă, pen’ că mă voi încontra mereu cu el, şi chiar de m-ar omorî de o sută de ori şi eu aş învia la loc, şi tot mi-aş da viaţa pentru credinţă.”

Giovanni Povoledo: „Are nume rău, adică are păreri rele ca ăia din tagma lui Luther.”

Alaric, barbarii şi Roma, o relaţie complicatã
Unul dintre aspectele principale ce pot fi observate în antichitatea târzie îl reprezintã puterea pe care o câştigã barbarii atât în afara cât şi în interiorul Imperiului Roman. Termenul, denotând iniţial lumea din afara civilizaţiei greceşti, ajunge sã-i desemneze în antichitatea târzie pe cei care nu sunt cetãţeni romani, ce care vor depinde în mare mãsurã de sursele romane pentru reconstrucţia imaginii lor, ca de pildã Orosius (sec. IV-V), Zosimos (sec. VI), Iordanes (sec. VI), Socrates Scholasticul (sec. V) sau Sozomenos (sec. V), ţinând seama de limitãrile de obiectivitate din fiecare caz.

Goţii, localizaţi undeva în nord-vestul Mãrii Negre, între Dunãre şi Don, sunt cauza a numeroase raiduri în secolul al III-lea, iar în 332 conflictul cu împãratul Constantin se sfârşeşte printr-un foedus care îşi dovedeşte eficacitatea pe o perioadã de trei decenii, vreme în care goţii sunt recrutaţi ocazional ca trupe auxiliare (de pildã de cãtre Constantius în 360 sau uzurpatorul Procopius în 365). Breviariile lui Eutropius şi Aurelius Victor înregistreazã conflicte ale acestora cu Decius sau Gallienus, iar Constantin îi învinge în câteva rânduri pe thervingii/vizigoţii sub comanda regelui Rausimodus. În timpul guvernãrii colegiale a lui Valentinian şi Valens îi gãsim pe goţi sprijinind forţele militare aflate în trecere prin Constantinopol care îl proclamã august pe intelectualul pagân Procopius. Între 367-69 Valens luptã împotriva vizigoţilor, care, sub conducerea lui Fritigern şi Alaviv, vor cere ulterior azil in imperiu sub presiunea hunã şi se vor stabili în Tracia în calitate de foederati, incipitul marilor migraţii vestice si sudice.

Ca urmare a abuzurilor autoritãţilor imperiale din Balcani, goţii se rãscoalã în 376 devastând peninsula, ceea ce provoacã reacţia lui Valens la Adrianopol, pe 9 august 378, cu rezultatul catastrofal al morţii împãratului în încleştarea dominatã de cavaleria gotã. În urma acordului cu Theodosius din 382, goţilor li se permite instalarea intre Dunare şi Balcani, beneficiind de autonomie şi imunitate fiscalã, precum şi de subvenţii sub formã de produse agricole, goţii promiţând la rândul lor furnizare de soldaţi şi apãrarea Romei. Defectiunile din sistemul de alianţã conceput de Theodosius devin vizibile în momentul uzurpãrii lui Magnus Maximus în Occident (383), când într-adevãr thervingii participã ca aliaţi ai împãratului, dar mulţi dezerteazã şi se refugiazã în Macedonia. Fapte de acest gen fac aluzie şi la ceea ce Peter Heather numeşte “iraţionalitatea barbarã”[1], parte a perceptiei romane asupra celuilalt, barbarul care reacţioneazã spontan şi se lasã în voia sorţii, spre deosebire de romanul care calculeazã probabilitãţi, formuleazã planuri responsabile pe care le respectã. Barbarul este astfel imaginea alteritãţii prin excelenţã, societatea inferioarã ale cãrei imperfecţiuni legitimau dominaţia romanã, care avea ca suport şi o organizare ce o mima pe cea divinã. Implicaţiile acestei antiteze, susţine Heather, sunt perpetuarea unei stãri conflictuale (în ciuda tratatelor care oricum funcţioneazã limitat) considerate normale şi ideea cã Roma trebuia sã fie victorioasã mereu[2], deşi în practicã nu de puţine ori conflicutl este parte a unui joc diplomatic care urmãreşte maximizarea avantajelor pentru ambele pãrţi. Mai ales cã la sfârşitul secolului al IV-lea goţii se integreazã în lumea romanã.

Alaric si Stilicho, barbarii de la Roma


În 391 apare în scenã Alaric, în contextul unui raid de pradã care ajunge pânã în Grecia. Probabil fiul lui Alaviv, pe care îl regãsim în evenimentele de la 376, Alaric face parte din cel de-al doilea clan al goţilor, cel al Balthi-lor. Sursele care se ocupã de personalitatea sa sunt de cele mai multe ori pãrtinitoare, acesta fiind privit drept întruchiparea pedepsei divine pentru pãcatele Romei, dar în fapt a fost un bun conducãtor, capabil sã îmbine acţiunea militarã cu tactul diplomatic pentru a extrage avantaje chiar din pozitie inferioarã. De la Iordanes aflãm cã atunci când devine rege al goţilor, sfãtuindu-se cu ai sãi, Alaric formuleazã scopul “de a stabili un regat prin forţe proprii care sã nu fie subordonat niciunei alte autoritãţi”[3], deci dorea un teritoriu propriu, o alianţã cu romanii şi recunoaşterea autoritãţii asupra propriilor oameni fãrã ingerinţe strãine. Abilitatea politicã apare uneori în surse drept perfidie barbarã, topos recurent. Alt topos recurrent este acela al imaginii de instrument divin, fie cã este vorba de surse pãgâne sau creştine, pentru a justifica într-un fel neputinţa romanã din anii 401-410. Sã revenim acum la cumpãna secolelor IV-V, când în 392 Alaric este învins de Stilicho pe râul Hebrus, apoi în 395 în Larissa Thessaliei şi în 397 pe platoul Phloe din Elis. Supravieţuirea lui Alaric şi a oamenilor sãi face parte dintr-un plan al generalului Stilicho, care conduce de facto Imperiul Roman de Apus în timpul lui Arcadius, de a recupera prefectura Illyricum de cãtre Occident.

Când moare Theodosius, Stilicho pretinde tutela asupra ambilor fii. Neobţinând-o, apeleazã la presiunea militarã asupra lui Rufinus în Balcani. Ca urmare a unei expediţii navale în Grecia care îl forţeazã pe liderul got sã se retragã în Epir dar nu îl aduce la supunere, eunucul Eutropius, care o vede ca pe o subminare a autoritãţii sale, îl convinge pe Arcadius sã-l declare pe Stilicho hostis publicus. Relaţiile lui Alaric se rãcesc şi în contextul revoltelor lui Gainas şi Trigibild, goţii devenind extrem de nepopulari la Constantinopol. Ce face Alaric în schimb este sã ia calea Italiei, şi din cauzã cã devastãrile masive din Balcani nu mai puteau permite supravieţuirea oamenilor sãi, ori problema stringentã în condiţiile suprimãrii subsidiilor de la guvernul oriental era asigurarea hranei. În vara lui 401 începe marşul spre Italia. Obligat de vandali şi alani sã-şi concentreze trupele în Raetia si Noricum, Stilicho nu-l poate împiedica pe Alaric sã pãtrundã în Italia la 18 noiembrie, înaintând pânã la Aquileia, pe care nu o pot cuceri din cauza lipsei de experienţã cu asediile. În schimb devasteazã câmpia Veneţiei, captureazã mai multe orase şi ameninţã şi capitala de atunci, Milano, care este transferatã la Ravenna. Recrutând în grabã unitãţi de cavalerie alanã şi trupe de federaţi vandali, Stilicho îl ajunge pe Alaric la Pollentia. Bãtãlia are loc pe 6 aprilie 402 şi se terminã cu un success modest al lui Stilicho, care însã îi acapareazã toatã prada şi îi acordã un armistiţiu pe care gotul nu-l respectã. Drept urmare are loc în iulie sau august 402 bãtãlia de la Verona, tot cu final neconcludent.

Retras în Dalmaţia şi Pannonia, Alaric întrepinde raiduri în estul prefecturii Illyricum, ceea ce înseamnã cã este foarte probabil ca cei doi sã fi ajuns la o inţelegere in condiţiile tensiunii crescânde între orient şi Occident. Pentru a ne da seama de ce era atât de importantã legãtura dintre lupta pentru Illyricum şi Alaric, trebuie sã ţinem cont şi de agenda goţilor. Alaric aratã din 395 cã este dispus la o alianţã cu statul roman, dar beneficiile trebuie sã fie generoase, pe scurt recunoaştere şi legitimitate într-un teritoriu. Stilicho se confrunta cu o dilemã: putea sã-i mute din zonele Daciei şi Macedoniei în estul prefecturii Illyricum, controlat de el; dar asta ar implica frãmântãri atât pentru goţi cât şi pentru proprietarii de pãmânt. Alternativ, putea legitima controlul teritoriiilor deja stãpânite de ei, ceea ce ar presupune decizia constantinopolitanã de a-i transfera estul Illyricum-ului generalului vandal spre protecţie. Stilicho alege a doua opţiune, metoda cea mai simplã de altfel de a-i atrage pe goţi de partea sa. Astfel cã, în 405 Alaric primeşte titlul de magister militum de data asta de la Imperiul Roman de Apus, element folosit de propaganda esticã pentru a-l acuza pe Stilicho de tendinţe invazioniste, dar acesta nu face altceva decât sã-şi întãreascã o hegemonie deja existentã prin prezenţa lui Alaric acolo.

Oricum, în tot contextul politic destul de complicat are loc invazia bandelor lui Radagaisus din central Europei spre Raetia şi Italia. Conglomeratul de barbari provoacã distrugeri în oraşele Flavia Solva şi Aguntum, oprit fiind abia la Faesule şi executat la 23 august 406. Problemele nu se opresc aici. În 405/406 vandali, alani şi suevi trec Rinul lângã Mainz şi devasteazã Gallia, provocând uzurpãri în Britannia din cauza incapacitaţii autoritãţilor de a gestiona criza. Astfel Marcus, Gratian şi Constantin al III-lea sunt proclamaţi augusti. Alaric nu mai pare însã dispus sã rãmânã un pion în politica lui Stilicho de recuperare acum atât a Illyricum-ului, cât şi a Galliei şi ia pozitie în Noricum, de unde pretinde 4000 de solidi, pe care Stilicho îl sfãtuieşte pe Honorius sã-i ofere în condiţiile eşecului din Gallia.

Marsul gotilor


Ca urmare a intrigilor de la curte care îl acuzau pe general de trãdare, Stilicho este demis şi executat la 22 august 408. Alaric acţioneazã în consecinţã, invadând Italia pe traseul Via Postumia pânã la Aquileia, apoi spre Verona şi Cremona, de unde trec pe Via Aemilia şi se îndreaptã spre Rimini. De aici pe Via Salaria şi ruta Ascoli-Reate ajung la Roma, întreaga campanile însumând o lunã. Asediul Romei are un impact deosebit asupra cetaţenilor, ameninţaţi cu foametea şi în cãutare de ţapi ispãşitori, unul gãsit în persoana soţiei lui Stilicho. cel datoritã cãruia Alaric se menţinuse pe scena politicã atâta vreme[4]. Sursele mai vorbesc şi despre faptul cã un demon i-ar fi ordonat sã atace Roma[5]. În ciuda impactului care a provocat şi un val de reactii prin care se solicita întoarcerea la pãgânism, Alaric intrã în negocieri cu statul roman, la Rimini, prin prefectul pretoriului Iovius, în cursul cãrora solicitã 30000 de livre de argint, 5000 de aur, dar şi titlul deţinut anterior de Stilicho, magisterium utriusque militiae. Împãratul îi refuzã doar poziţia în ierarhia imperialã[6]. Prin urmare, Alaric îşi proclamã propriul împãrat, pe Priscus Attalus, conştient de importanţa unei uzurpãri care poate l-ar convinge pe Honorius sã-şi revizuiascã atitudinea. Priscus Atallus fusese prefect al oraşului şi unul dintre ambasadorii care au pregãtit negocierile de la Rimini. Membru al cercului retorului Symmachus, este botezat în rit arian de episcopul goţilor Sigesar şi încoronat ca augustus. Îl numeşte pe Alaric magister utriusque militiae şi pe cumnatul sãu Athaulf comes domesticorum equitum[7]. Dar Priscus Atallus are pretenţii imperiale proprii. Ceea ce nu a realizat Priscus a fost dependenţa sa de Alaric, pe care l-a ignorant neacţionând suficient de repede pentru a securiza Africa şi refuzând oferta de colegialitate propusã de Honorius, dovadã a slãbiciunii pregnante a statului roman.

Fie cã a fost vorba de aroganţã, veleitãţi imperiale sau neîncrederea totalã în curtea de la Ravenna, Attalus se dovedeşte o opţiune proastã pentru Alaric, care îl demite la Rimini[8], recunoscându-i doar lui Honorius capacitatea de a îndeplini cererile goţilor. O înţelegere este pe cale sã se fructifice, dar Sarus, dezertorul aflat acum în solda romanilor, atacã armata goticã prin surprindere, poate ca expresie a temerilor sale legate de propria-i poziţie[9]. Acţionând sau nu conform instrucţiunilor de la Ravenna, cert este cã a provocat ultimul asediu al Romei, soldat de data aceasta cu intrarea în cetate prin Poarta Salaria, posibil datoritã unei trãdãri. Jaful începe pe 24 august 410 şi dureazã 3 zile. Şi autorii creştini, şi cei pãgâni, oferã o imagine sumbrã a distrugerilor şi masacrelor, care sunt totuşi limitate de pildã de permisiunea refugiului în Africa sau de respectarea sanctuarelor, iar comparativ cu jaful gallilor senoni cu 800 de ani înainte, lucrurile par sã fi fost ceva mai civlizate, dupã cum tot insistã şi Orosius, ce-i drept la modul idealizant când vorbeşte despre imnurile cântate împreunã de romani şi goţi pentru gloria lui Dumnezeu[10]. În orice caz, impactul psihlogic este unul covârşitor, redresarea imperiului ridicând mari semne de întrebare. Mai mult a contat şocul moral decât distrugerile propriu-zise, care au fost fãcute oarecum sistematic şi organizat, dar emoţiile au produs valuri milenariste şi cãutãri disperate de rãspunsuri în creştinism sau pãgânism. Pânã la urmã, era de neconceput pentru un roman ca un leagãn de civilizaţie sã ajungã pe mâna barbarilor. Dar nici pentru goţi nu a fost o situaţie fericitã. “Pentru Alaric, jaful Romei a fost o recunoaştere a înfrângerii, un eşec catastrofal. Tot ce sperase şi pentru care luptase un deceniu şi jumãtate a ars odatã cu oraşul. O funcţie imperialã, un loc legitim în interiorul imperiului, acestea erau departe acum”[11] (deşi Athaulf va reuşi pânã la urmã sã concretizeze dezideratele lui Alaric, la momentul respectiv situaţia nu era strãlucitã nici pentru barbari). Jaful Romei nu a rezolvat nimic concret pentru goţi, a fost mai mult o satisfacţie personalã. Alaric încercase sã forteze statul roman sã reconfigureze relaţiile cu goţii, Roma fiind un factor de presiune cu valoare simbolicã pentru cã autoritatea imperialã se stabilizase la Ravenna.

Dupã jaf, Alaric, preocupat de asigurarea hranei poporului sãu, se îndreaptã spre sud dorind trecerea în Sicilia şi Africa de Nord, dar lipsa experienţei maritime cauzeazã eşecul. Reîntorcându-se spre centrul Italiei, Alaric moare la Bruttum, urmându-i la tron Athaulf. Iordanes are o poveste elaboratã despre înmormântarea sa: “Cursul râului Busentus a fost deviat, iar captivii romani au fost îndemnaţi cãtre albie unde au sãpat un mormânt. Apoi, dupã ce Alaric a fost depus în el împreunã cu multele comori adunate de la jaful Romei, râul a fost redirecţionat pe cursul normal şi groparii au fost omorâţi ca sã nu poatã dezvãlui locul de veci al lui Alaric[12].

Personaj interesant, are abilitate politicã, ştie sã-şi urmãreascã scopul în ciuda inferioritãţii culturale cu care este creditat. Şi totuşi, este în inferioritate militarã şi administrativã, supravieţuind în bunã mãsurã datoritã intrigilor de la curte. Oricum, povestea sa este simptomaticã pentru realitãţile antichitãţii târzii: implicarea barbarilor în afacerile statului roman, migraţiile dese, încercãrile de stabilizare în interiorul provinciilor, distanţarea între estul şi vestul imperiului, jocul politic din ce în ce mai complicat, interferenţele culturale dintre lumile romanã şi non-romanã.

Italia înainte de romani

O bogată moştenire preromană dăinuie încă în Italia.

El i-a apărut ei în vis, un băiat samnit frumos şi trist, care rătăcise calea spre casă. „Se petrecea pe un deal pe care îl cunosc, dar fără pic de vegetaţie – îşi aminteşte Teresa Cerlone –, iar el rătăcea încolo şi încoace, într-o lume care nu era a lui. Căuta o uşă, nu să intre într-o casă, ci într-o altă lume. Şi-mi amintesc că mai era şi un izvor de apă.
Mai era o intrare străjuită de două coloane, cu o scară înaltă, ca la templul de la Pietrabbondante – a continuat ea, vorbind încet, dar pătrunzător. Am păşit sub coloane, iar el m-a rugat: „Ajută-mă să-mi găsesc drumul.“ M-a luat de mînă şi l-am simţit viu. Apoi a dispărut, dar mîna şi-o lăsase într-a mea. Nu mai era o mînă de om; mîna era parcă din teracotă. M-am trezit transpirată.“
Cum s-a luminat de ziuă, Cerlone s-a dus imediat la dealul pe care-l visase. Ea nu este arheolog, dar este pasionată de samniţi, poporul feroce care stăpînea odată munţii din Abruzzi şi Molise, nu departe de locuinţa ei din Isernia. A început să sape în solul argilos unde a visat izvorul. Deodată, a dat de ceva tare. L-a scos afară. Era o piesă din teracotă. Era o mînă.
Astfel de descoperiri emoţionante, poate nu chiar atît de stranii, aduc la lumină aspecte noi şi extraordinare despre popoarele care au trăit în Italia înainte ca romanii să devină stăpînii ei. În epoca fierului, în jurul secolului al IX-lea î.Hr., cînd romanii erau doar un trib mic de agricultori care trăiau în colibe lîngă Tibru, Italia era un conglomerat de culturi şi limbi distincte, de lucrări de artă şi meşteşuguri. De fapt, pînă spre secolul al IV-lea î.Hr., nu pe romani i-ai fi ales ca pe potenţialii cuceritori ai lumii occidentale. Ai fi pariat pe cei mai nimeriţi: etruscii sau samniţii.
Cunoscuţi în general drept popoarele italice, grupurile etnice ale Italiei preromane aveau tendinţa să trăiască în aşezări temporare mai degrabă decît în oraşe, cultivînd mici suprafeţe de teren, crescînd oi şi vite, făcînd comerţ cu negustorii străini şi hărţuindu-se cu vecinii lor. Trăind într-o lume în care zeii se exprimau prin zborul păsărilor şi tunet, ei au creat mici capodopere din ceramică şi metal, onorînd trinităţi ale zeilor prin sacrificarea a trei animale, căutînd în final – prin bătălii spectaculoase şi tratate complicate – o modalitate de a stăvili neînduplecata expansiune romană. Cu toate acestea, pînă la începutul secolului I î.Hr., ultimele rămăşiţe ale autonomiei lor politice au cedat Imperiului Roman.
Deşi etruscii sînt cei mai vestiţi dintre nenumăratele culturi ale Italiei preromane, alte trei grupuri merită mult mai multă atenţie decît li s-a acordat pînă acum: faliscii (conciliatorii), samniţii (războinicii) şi umbrii (adoratorii). Aşa cum pămîntul Italiei de astăzi este plin de mormintele şi de ceramica lor, cultura Italiei este la fel de bogată în cuvinte şi obiceiuri care se trag de la aceste popoare preromane – ideile lor, ingenuitatea şi pietatea lor, o multitudine de elemente despre care se credea pînă în prezent că ar fi de origine romană, dar care se dovedesc a fi doar însuşite de romani.
Aceşti vechi italieni vorbeau graiuri descendente dintr-o limbă maternă numită sabelică şi-şi scriau manuscrisele conform alfabetelor grecesc, latin sau etrusc. Unul dintre dialectele derivate, oscana, era la un moment dat mult mai răspîndit în Italia decît chiar latina. Samniţii vorbeau oscana, care se deosebea de limba umbriană la fel cum se deosebeşte astăzi spaniola de italiană. Faliscii vorbeau despre vreme într-o limbă maternă foarte asemănătoare latinei. Evident, artefactele ne spun foarte mult despre autorii lor, dar cele cîteva sute de cuvinte oscane, precum şi celelalte care au supravieţuit în inscripţii ne spun la fel de mult – chiar mai mult, deoarece prin ele se aud vocile bărbaţilor şi femeilor care le-au vorbit. Prin cuvintele lor îi putem auzi, prinzînd deodată viaţă: strigăte de furie, şoapte de iubire, rîsete de copii, jalea femeilor. Maatir – mamă; puklum – fiu.
Obiceiul roman de a da un nume şi un prenume s-ar putea să vină de la o populaţie italică numită sabini. Lupta între gladiatori era un obicei funerar creat, probabil, de etrusci şi adoptat de romani, care pînă la urmă au întrevăzut în aceasta o potenţială distracţie. Însuşi numele „Italia“ derivă dintr-un vechi cuvînd sabelic, care iniţial denumea doar extremitatea sudică a Italiei.
„Regionalismul, care şi-n prezent este atît de pregnant în Italia, îşi are rădăcinile iniţiale în diferenţele dintre toate acele grupuri – spune profesorul Nicola Terrenato. Ele reprezintă rădăcinile noastre culturale.“

Cum era organizatã armata romanã?
În epoca regalã şi cea mai mare parte a epocii republicane, armata o alcãtuiau cetãţenii. Ideea unei armate de ”mercenari” câştigã teren în condiţiile mutaţiilor demografice şi geografice ale statului, ale perpetuãrii stãrii de rãzboi şi ruinãrii gospodãriilor. În timpul imperiului armata este reorganizatã şi stabilizatã vreme de trei secole. Avem acum de-a face cu profesionişti şi reguli bine definite.

Cohortele pretoriene

Pretorienii îi înconjurau iniţial pe pretori în vremea republicii. La sfârşitul acesteia fiecare comandant dispune de propria cohors praetoria, în care serveau veteranii din ataşament pentru general. În timpul imperiului pretoriul este transferat la Roma. Praefecti praetorio existã din 2 BC, primii cunoscuţi fiind Ostorius Scapula şi Salvius Asper. Garda pretorianã, însãrcinatã cu securitatea principelui, numãra 9 cohorte, dintre care trei rezidau în Roma. Sub Vitellius se ajunsese la 16, dupã care Vespasian revine la 9. Tiberius concentreazã cohortele la Roma într-un castru ulterior încorporat în zidul lui Aurelian şi distrus de Constantin. O cohortã avea un efectiv de 1000 de oameni şi era condusã de un tribun. Ea cuprindea trei manipuli de câte douã centurii de infanterişti. Cohorta este equitata, pentru cã fiecare manipul are o turma de 30 de cavalerişti.

Serviciul dura 16 ani, iar dacã soldaţi şi-l reluau la încheierea stagiului, deveneau evocati. Soldaţii puteau fi promovaţi ca centurioni în legiuni, dupã care centurioni în gãrzile capitalei. Un centurion care parcurgea cele trei centurionate lșa Roma se numea trecenarius şi avea şanse de promovare ca tribun în gãrzile capitalei sau primipilum legionar. Şi foştii primipili puteau deveni tribuni, dupã care iarãşi primpili. De administrarea castrului se ocupa princeps castrorum. Solda era de 480 de denari sub Augustus, mãritã la 720 sub Tiberius, la care se adaugã darurile. Treptat cohortele pretoriene îşi asumã rol de decizie în numirile şi rãsturnãrile împãraţilor, fiind ulterior reformate în timpul lui Septimius Severus şi Gallienus şi desfiinţate de Constantin. La finele serviciului pretorienii câştigau dreptul de a se cãsãtori şi cetãţenia pentru copii. Unii prefecţi ai pretoriului puteau conduce operaţiunile militare, fiin ddeţinãtori de imperium.

Cohortele urbane

Se ocupau cu paza capitalei şi se aflau sub ordinele unui praefectus urbi. La început au existat trei, dar sub Claudius se ajunge la 7. Erau recrutate numai dintre cetãţeni, numãrând iniţial 500 de oameni, apoi 1000 sub Vitellius şi iar 500 sub Vespasian, ca sã ajungã la 1500 sub Septimius Severus. Comanda o avea tribunul, fiecare cohortã cuprinzând 6 centurii. O castra urbana este construitã pentru acestea pe Câmpul lui Marte de cãtre Aurelian. Uneori iau parte şi la lupte.

Cohortes vigilum

Se referã la miliţiile pentru securitatea capitalei în timpul nopţii şi pentru serviciul împortiva incendiilor. 7 cohorte de câte 1000 de oameni sunt repartizate în cele 14 regiuni ale Romei, în fiecare funcţionând un corp de gardã (excubitorium). Tribunul şi praefectus vigilum sunt subordonaţi prefectului pretoriului.

Garda de corp

Augustus dispune pânããlia de la Actium de o gardã formata din Calagurritani, o populaţie hispanicã, şi din o manus Germanorum, care dupã dezastrul lui Varus mai reapar la Caligula şi Claudius. De la Galba la Caracalla nu mai este menţionatã nicio gardã de germani. O formaţiune de equites singulares Augusti este constituitã în vremea lui Traian, cãlãreţi din provincii grupaţi în douã, castra priora şi castra nova. Subordonaţi prefectului pretoriului, orimeau cetãţenia dupã terminarea stagiului.

Legiunile

Existau 25 de legiuni la moartea lui Augustus. Unele dispar, precum cele trei distruse în bãtãlia lui Varus din 9 AD, legiunea III Macedonica în 68/69. V Alaudae în Dacia sau XXI Rapax nimicitã de sarmaţi. Elagabal desfiinţeazã legiunea III Gallica din Syria, iar Gordian al III-lea legiunea III Augusta din Numidia. Marcus Aurelius creeazã legiunile II şi III Italica, iar Septimius Severus I, II, III Parthica. Numele legiunilor derivã fie de la divinitãţi (I Minervia), insigne (XII Fulminata), numele împãraţilor (III Flavia), provinciile de recrutare (IX Hispana), calitãţi (VI Victrix). Puteau fi şi formate din marinari (adiutrices) sau dublate (Primigenia) sau fuzionate (gemellae). Regãsim la legiuni epitete precum pia fidelis, constans, felix, firma.

Legiunile sunt cantonate în provincii. De exemplu: II Augusta în Britannia, XXII Primigenia în Germania Superior, III Italica în Raetia, I Adiutrix în Pannonia Superior, I Italica în Moesia Inferior, XV Apollinaris în Cappadocia, XVI Flavia în Syria, VI Ferrata în Iudaea, II Traiana în Egipt etc. Toate erau comandate de legatus Augusti legionis, de rang senatorial, care putea deveni guvernator al unei provincii de rang pretorian. Acesta avea în suboridn 6 tribuni, dintre care doar unul de rang senatorial.

Legiunea cuprindea 10 cohorte, fiecare cu 3 manipuli de câte 2 centurii, deci 60 de centurii şi 4800 de oameni. Dar prima cohortã se pare cã avea 800 de oameni şi adãugând şi cavaleria de 120 de cãlãreţi în 4 turmae, rezultã un efectiv de pânã la 6400 de oameni. O cohortã avea 6 centurioni, cel mai înalt în rang comanda mereu manipulul. Deosebirea între centurioni se fãcea în funcţie de numãrul cohortei, care determina ordinea rangurilor şi avansarea în legiune. Centurioni deveneau tinerii cavaleri, evocati sau subofiţerii de legiune. Centurionii legionari puteau avansa ca primipili, care la rândul lor puteau deveni procuratori ai unei provincii sau comanda gãrzile de la Roma.

Legiunile sunt recrutate doar dintre cetãţeni. Septimius Severus permite cãsãtoria în timpul serviciului militar. Copiii puteau deveni legitimi doar dacã intrau şi ei în armata, fiind atunci înscrişi în tribul Pollia. Soldatul, miles, era inferior cavalerului, eques, dar putea aspira la treapta gradaţilor (funcţionari în birouri şi la intendenţã, subofiteri de ordonanţã cu diverse misiuni).

Trupele auxiliare

În castrele de pe limes sunt staţionate trupe auxiliare, recrutate dintre peregrini şi chiar cetãţeni. Primeau numele de la popoare (Cohortes Dacorum), de la provincii (II Gallorum Macedonica), comandanţi (ala Gallorum Capitoniana), împãraţi (ala Claudia), arme (cohortes sagittariorum). Unitãţile regulate în care se împãrţeau sunt alae şi cohortes, iar cele neregulate numeri şi nationes. Cohortele sunt de 2 feluri: quingenariae, cu un efectiv de 480 de infanterişti grupaţi în 6 centurii sub comanda unui praefectus (prima treaptã în cadrul miliţiilor ecvestre), şi miliariae, cu efectiv nesigur, comandate de tribuni. Alae (cavaleria) sunt şi ele quingenariae şi miliariae, cuprinzând 480 de cãlãreţi grupaţi în 16 turmae respectiv 1008 în 24. Nu existã numere de ordine, comandanţii sunt egali in grad. Soldaţii recrutaţi din diverse provincii sunt de obicei cantonaţi cât mai departe de patria lor, dar treptat se introduce sistemul recrutãrii locale. Serviciul dureazã 25 de ani, la finel cãruia soldaţii primesc cetãţenia, deşi în cazul unor fapte de arme deosebite o pot primi şi mai devreme (ante emerita stipendia). O parte din unitãţile auxiliare, în secolul al II-lea, sunt recrutate din cetãţeni romani (Civium Romanorum).

Nationes sau gentes sunt folosite uneori în rãzboaie, organizate ulterior în numeriile conduse la început de praepositi, dar care primesc apoi ofiţeri, prefecţi sau tribuni, cãpãtând regim de ala sau cohortã. Trupele auxiliare se aflã în subordinea lui legatus Augusti pro praetore în provinciile imperiale, dar în provinciile procuratoriene trupele auxiliare formau singure armata provinciei, procuratorul fiind şi comandant. Doar guvernatorul provinciei avea imperium, capacitate de comandã, iar în cazul guvernatorilor-procuratori, dacã situaţia cerea o legiune acesta primea titlul de pro legato. În provinciile senatoriale se trimitea un primipil sau ofiţer ecverstru cu titlul de dux.

Amor la nivel înalt

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/amor-nivel-inalt

Daca azi, ar fi sa analizam critic împaratii romani din punct de vedere al vietii lor amoroase, n-ar fi gresit daca i-am cataloga, pe multi dintre acestia, ca pe niste destrabalati. Nu ne vom grabi însa sa le punem aceasta eticheta. Doar vom analiza...

Marele Caesar (începem cu el, chiar daca n-a ajuns împarat) avea o faima de mare cuceritor. Fidelitatea conjugala era ceva foarte relativ pentru el, numeroasele amante pe care le avea, determinându-i pe soldati sa-i compuna un cântecel care spunea: "Cetateni, paziti-va sotiile, aducem un chel usuratic./ Aurul, cel-a cheltuit în Galia cu femei,/L-a împrumutat de aici, din Roma".

Senatorii romani i-au purtat sâmbetele si pentru ca le seducea frecvent sotiile. Iar cea mai mare ura i-o purta Cato, jignit de faptul ca Caesar a sedus-o pe Servilia, mama lui Brutus; si nu s-a oprit aici, ulterior fiica, Tertia, luând locul Serviliei în patul triumvirului. Pe mama lui Brutus se pare ca a iubit-o cel mai mult, lucru demonstrat si de numeroasele cadouri pe care i le-a facut, printre acestea numarându-se si o perla în valoare de sase milioane de sesterti.

Dintre numeroasele amante ale lui Caesar, istoria le aminteste pe cele mai ilustre: Postumia, sotia lui Servius Suplicius, Lollia, sotia lui Aulus Gabinius, Tertulla, sotia lui Marcus Crassus si Mucia, sotia marelui sau rival, Cneius Pompeius, regina Eunoe din Mauretania si desigur Cleopatra, regina Egiptului, legatura mult prea cunoscuta pentru a mai fi discutata aici.
Caesar a avut patru neveste. Prima a fost Cossutia, cu care s-a casatorit la vârsta de 18 ani, obligat fiind de tatal sau. Dupa moartea acestuia, a repudiat-o si s-a însurat cu Cornelia, fiica lui Cina, fost consul; a treia sotia a fost Pompeia, de care a divortat dupa ce a prins-o în flagrant delict cu amantul ei, un oarecare Clodius; ultima sotia a fost Calpurnia, fiica lui Piso.
Caesar a avut si înclinatii homosexuale, de notorietate fiind relatia sa cu Nicomede, regele Bithyniei. Adversarii sai n-au pierdut nici un prilej ca sa-l "întepe" pe aceasta tema. Curio - tatal îl numea "barbatul tuturor femeilor si femeia tuturor barbatilor", în timp ce Curio - fiul îl gratula cu epitete de genul "grajdul lui Nicomede"sau "prostituata Bithyniei". "Caesar a supus Galia, Nicomede pe Caesar,/ Iata este dus în triumf Caesar care a supus Galia,/Iar Nicomede care a supus pe Caesar nu este dus în triumf", îi cântau soldatii, în timpul triumfului din Galia.

Octavian Augustus şi relaţiile nefireşti cu Caesar

Si Octavian Augustus a avut o viata amoroasa destul de încarcata. A rupt logodna cu fiica consulului Publius Servilius pentru a se casatori cu Claudia, fiica vitrega a lui Marcus Antonius; dar în urma unor neîntelegeri pe care le-a avut cu mama acesteia, Fulvia, a repudiat-o, trimitând-o înapoi acasa, fara sa se fi atins de ea. De urmatoarea nevasta, Scribonia, care mai fusese casatorita de doua ori si avea si doi copii, a divortat, dupa ce a acuzat-o de depravare. Ultima sotie a fost Livia Drusilla, mama viitorului împarat Tiberius, care era însarcinata când s-a casatorit cu Augustus.
Atât prietenii, cât si adversarii lui Augustus au afirmat ca a avut numeroase aventuri amoroase. Primii sustineau ca nu s-a folosit de femei din pasiune, ci din calcul, ca sa afle mai usor planurile adversarilor. Dusmanii în schimb îl acuzau de relatii nefiresti cu Caesar si cu Aulus Hirtius, de la care ar fi primit 300.000 de sesterti. Pe spusele dusmanilor însa nu putem sa ne încredem...


Tiberius, omul extremelor

Atât în viata publica, cât si în cea amoroasa. În tinerete era un model de virtute, fiind dedicat trup si suflet sotiei sale, Vipsania, fiica lui Agripa. A fost însa obligat sa divorteze si s-o ia de sotie pe fiica lui Augustus, Iulia, care nu s-a sfiit sa-si însele barbatul. Desi ar fi avut tot dreptul, nu Tiberius a fost cel care a acuzat-o de adulter si nu el a cerut condamnarea, ci Augustus, care si-a exilat propria fiica. La batrânete însa moravurile i s-au alterat. În insula Capri, unde s-a retras în ultimii ani de domnie îsi amenajase un salon special dedicat placerilor carnale; iar de sotie nici n-a vrut sa auda, ba, mai mult, i-a interzis sa iasa din casa si sa vorbeasca cu cineva.


Caligula interesat de ... surori

Viata amoroasa a lui Caligula, reflecta pe deplin personalitatea împaratului. În primul rând, a fost foarte "interesat" de propriile sale surori, pentru una dintre ele, Drusilla, având o asemenea afinitate încât a luat-o de sotie. Ba chiar se vorbea în cetate ca ar fi fost prins în flagrant delict cu bunica sa, Antonia! Asistând la nunta dintre Livia Orestilla si Gaius Piso, a poruncit desfacerea casatoriei pentru a o lua el de sotie, în aceeasi zi, pe mireasa, pe care însa a repudiat-o peste câteva zile; la fel de scurt a fost si mariajul cu Lolia Paulina, pe care a divortat-o de sotul ei, pentru ca apoi s-o izgoneasca si sa-i interzica sa mai fie sotia cuiva. S-a înteles însa foarte bine cu ultima nevasta, Caesonia, o femeie care nu stralucea prin frumusete (si care era si însarcinata când a cunoscut-o Caligula), dar care era o experta a perversiunilor si desfrâului. De asemenea, o mare pasiune a facut-o pentru prostituata Pyrallis.
Nu avea nici un respect pentru femei, indiferent cât de nobile ar fi fost; avea obiceiul sa le invite la el, împreuna cu sotii lor, sa le puna sa defileze prin fata sa, le examina cu atentie si cu care îi placea cel mai mult îsi facea de cap. Apoi venea si, în fata invitatilor, facea "analiza" prestatiei nefericitei partenere. Si-a transformat o parte a palatului într-un adevarat bordel, unde matroanele îsi primeau clientii, racolati de oamenii lui Caligula. "Serviciul"era desigur taxat pe masura! Nici barbatii nu au scapat de avansurile împaratului, printre iubitii sai numarându-se Marcus Lepidus, Valerius Catulus sau pantomimul Mnester.


Claudius, otrăvit de propria soţie

Împaratul Claudius a avut si el o slabiciune pentru femei, indiferent de ce rang erau acestea: aristocrate, prostituate sau servitoare. Mai rau a stat la capitolul neveste. Atât Plautia Urgulanilla cât si Valeria Messalina, l-au înselat cât au putut... Însa Messalina chiar a exagerat în momentul în care, profitând de faptul ca augustul sot era plecat, s-a casatorit cu amantul, unul Caius Silius. Gest care avea de altfel sa-i fie fatal, pentru ca a murit sub ascutisul sabiilor pretorienilor lui Claudius. Iar cu ultima casatorie "a nimerit din lac în put", pentru ca Agrippina (care de altfel îi era nepoata, fiind fiica fratelui sau, Germanicus), asa de tare l-a iubit, ca i-a servit la masa o portie de ciuperci otravite.


Demenţa lui Nero

Nero însa a pus capac cu naravurile sale. De prima sotie, Octavia, o femeie virtuoasa si devotata, s-a plictisit repede si a divortat, acuzând-o de adulter. Nu înainte de a încerca s-o strânga de gât! S-a casatorit la scurt timp cu Popeea, care s-a dovedit a fi o sotie dominatoare si foarte geloasa, din moment ce l-a pus sa ordone suprimarea Octaviei. Pe Popeea a ucis-o pe când era însarcinata, dupa ce i-a dat un picior în burta; cu ultima sotie, Statilia Messalina, s-a casatorit dupa ce i-a asasinat sotul.
Poftele sale nestavilite l-au îndemnat chiar sa violeze o fecioara vestala pe nume Rubria; ba chiar a vrut sa-si necinsteasca propria mama, pe Agrippina. Pe tânara Antonia, care a refuzat sa se casatoreasca cu el dupa moartea Popeei, a ucis-o, acuzând-o de conspiratie.
Placându-i un copil, pe nume Sporus, l-a dus la palat, l-a castrat, l-a îmbracat în straie femeiesti si l-a considerat din acel moment sotia lui. Rolurile s-au inversat în relatia cu libertul Doryphorus, cu care împaratul s-a "maritat".


Titus aventură cu soţia fratelui

Pe lânga aventurile împaratilor din dinastia Iulia - Claudia, cele ale suveranilor din celelate dinastii par mici copilarii. Din rândul Flaviilor, s-a remarcat Titus, care a facut o pasiune pentru o printesa evreica, Berenice, pe care ar fi vrut sa o ia de sotie. Interventia energica a tatalui sau, Vespasian, l-a facut sa renunte la aceasta intentie. Si tot el a fost acuzat ca ar fi avut o relatie cu Domitia, sotia fratelui sau Domitian. Care nu s-a lasat nici el mai prejos si a sedus-o pe fiica fratelui sau mai mare.
Dintre Antonini, retine atentia Hadrian, care a facut o pasiune pentru tânarul Antinou, care însa avea sa sfârseasca tragic, înecându-se în Nil. Hadrian l-a jelit foarte mult si a ridicat în cinstea lui un templu, în jurul caruia s-a dezvoltat ulterior orasul Antinopol. Marc Aureliu a fost mai mult preocupat de filosofie decât de amor, gura lumii spunând ca doi dintre cei patru copii ai sai ar fi fost de fapt rodul iubirii dintre Faustina, sotia sa, si un gladiator. Si poate ca avea dreptate, din moment ce unul dintre acesti fii si de altfel urmas al sau, Commodus, era ahtiat dupa luptele din arena; acelasi Commodus care, asemeni sultanilor otomani mai târziu, avea un adevarat harem alcatuit din reprezentanti ai ambelor sexe. Se pare ca acest împarat a avut o afectiune mai mare pentru tânara Marcia, care i-a rasplatit iubirea oferindu-i o bautura otravita.
Odata cu Commodus s-a sfârsit si dinastia Antoninilor, inaugurata atât de magistral de Nerva si Traian. Începea anarhia, iar problemele sentimentale au palit în fata celor care vizau chiar existenta Imperiului Roman.

O dilemã anticã: de ce a scris Tacitus ”Germania”?
“Tacitus străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar, ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane, de a se erija într-un martor excepţional şi, totodată, într-un judecător al omului”[1]. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. „La Tacit se află totul”[2]. Complexitate o gãsim si înGermania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elementul unificator care îl constituie antinomia roman-germanic.Cu toate acestea, opera este una controversatã, supusã interpretãrilor, instrumentalizãrilor, pentru cã nu existã nicio certitudine cu privire la intenţia autorului când a compus-o...

Cine erau germanicii?

Ar fide menţionat cã denumirea de “germanic” este un construct al secolului al 19-lea, bazat mai degrabã pe o înţelegere filologicã a termenului, cu referire la un anumit grup lingvistic ce posedã o anumitã moştenire culturalã. Desigur, dezbaterile sunt acerbe în legãturã cu aceastã concepţie, dar o vom folosi în lucrare din raţiuni metodologice. Perspectiva lingvisticã este oricum departe de ceea ce înţelegeau anticii prin “Germanic”. Tacitus are o abordare etnicã, pentru el germanicii erau efectiv popoare care ocupau zona consideratã Germania de cãtre romani, cele mai însemnate fiind Ingveonii, Istveonii şi Herminonii: Ei filium Mannum, originem gentis conditoremque, Manno tris filios adsignant, e quorum nominibus proximi Oceano Ingaevones, medii Herminones, ceteri Istaevones vocentur[3]. Ba mai mult, continuã susţinând cã numele de Germania ar fi recent şi originând într-un trib: Ceterum Germaniae vocabulum recens et nuper additum[4]. Germanicii nu aveau de fapt niciun nume prin care sã se refere la ei înşişi, iar însãşi termenul de Germania are o origine incertã.

Germania a fost una dintre ultimele achiziţii ale principatului augustan, dar şi una din primele pierderi. Între 15 a.Cr. şi 4 p.Cr. întreaga Germanie era sub stãpânire romanã, cu excepţia Boemiei, stãpânitã de marcomanii lui Maroboduus. În 9 p.Cr. controlul roman ia sfârşit odatã cu revolta lui Arminius şi decimarea a trei legiuni în saltus Teutoburgiensis, şi deşi s-au mai fãcut încercãri pentru a-l reinstaura, frontiera rãmâne pe Rin, fiind stabilite la sfârşitul secolului I provinciile Germania Inferior şi Superior. Limes-ul era oricum mai mult o creaţie birocraticã, Rinul devenind un spaţiuimportant de schimb şi comunicare economicã şi culturalã. Din multe puncte de vedere, consolidarea societãţii germanice se produce în secolul I, incluzând probabil germanizarea unor areale non-germane din supercultura Jastdorf[5] datoritã presiunii romane recunoscute şi de Tacitus ca fiind catalizatorul alianţelor intergermanice[6]. Influenţa romanã a avut un rol în conturarea identitãţii germanice, poate tocmai de aceea mitul germanic despre care vom discuta a avut în vedere şi sã stabileascã o legãturã de civilizaţie cu orbis romanum, tradusã fie în similitudine, fie în contrast. Tacitus se referã, în opera sa, la aceste alternative la care au fost supuşi germanicii: sã se ralieze beneficiilor politice, economice şi de prestigiu ale lumiiromane sau sã-şi pãstreze autonomia ideologicã. La nivel conceptual sunt dificultãţi în a înţelege terminologia aplicatã de autorii antici structurii sociale germanice, de exemplu ce însemnau de fapt şi ce funcţii aveau reges, duces şi principes? Oricum, dincolo de aceste ambiguitãţi cauzate de percepţia deformatã asupra unei lumi strãine, filtrate prin interpretatio romana, mai interesant este de vãzut cum au fost manipulate informaţiile pentru a corespunde unui anumit program, unei anumite intenţii, fie cã ne referim la epoca în cauzã sau la cele posterioare.

De la cine s-a documentat Tacitus?

Documentarea lui Tacitus este vastã şi o putem împãrţi astfel: surse directe (observaţii personale) şi surse secundare (prin cunoştinţe sau surse anterioare), ambele- categorii problematice, date fiind improbabilitatea prezenţei sale aproape de teritoriile germanice şi pierderea multor surse legate de acestea. Prin urmare, Tacitus nu doar a creat un imaginar al alteritãţii, ci la rândul sãu a recepţionat unul, cel construit de Caesar (De bello Gallico, ?50/40 a.Hr.), Strabon (Geographica, 7 a.Hr), Diodorus Siculus (Bibliotheca Historica, ?30 a.Hr.), Velleius Paterculus (Historiarum Libri Duo, ?31 a.Hr.), Pomponius Mela (De situ orbis, ?45 a.Hr.), Pytheas (tratat pierdut de geografie, sec. IV a.Hr.), Posidonios din Rhodos (tratat pierdut despre celţi, sec. I a.Hr), Sallustius (De coniuratione Catilinae, De bello Iugurthino, sec. I a.Hr.), Titus Livius (Ad urbe condita, 27-25 a.Hr.), Aufidius Bassus (Bellum Germanicum, nepãstratã, sec I p.Hr.), Pliniu cel Bãtrân (Bella Germaniae, pierdutã, sec I p.Hr.), Marinus din Tyr[7]. Evident cã autorul nu a preluat pur şi simplu informaţii dispersate din care a construit un mozaic, dar concluziile analizelor comparatiste ale textelor conduc la ideea[8] cã întregul material acumulat în Germania este second sau third hand, cã o bunã parte a detaliilor a fost şlefuitã prin diverse cunoştinţe a cãror prezenţã la frontiera Germaniei a fost o ocazie excelentã de a dobândi informaţii şi cã dintre sursele încã existente doar Caesar i-a fost fãrã îndoialã familiar, dar înrâurirea sa este destul de limitatã.

Dintre autorii ale cãror lucrãri s-au pierdut, este foarte probabilca Pliniu cel Bãtrân sã fi fost o autoritate îndelung consultatã de Tacitus, dupã cum ar sugera Pliniu cel Tânãr într-o episolã adresatã lui[9]. Existã de asemenea indicaţii, şi anume citãrile extensive în operele lui Diodor, Strabon, Caesar, cã un rol important a avut şi Posidonios, atât în materie de amãnunte concrete, cât şi de reflecţii.Influenţa lui Sallustius este nefondatã, atâta vreme cât existenţa oricãrei discuţii privind moravurile şi viaţa germanicilor ar trebui pusã sub semnul întrebãrii. Din contrã, abordarea lui Titus Livius este argumentatã şi cunoscutã lui Tacitus, dar întrucât amândoi au surse comune(autorii pomeniţi mai sus) nu poate fi vorba de obligaţii textuale, mai ales cã stilurile diferã mult. Oricum, selectarea informaţiilor, oricare ar fi sursa, şi integrarea lor într-un discurs coerent şi funcţional au condus cãtre o lucrare mixtã, în care regãsim tehnici ale monografiei, elemente etnografice, vocaţia moralizatoare. Factorul uman, meditaţia asupra condiţiei umane, atenţia spre factorul social, reliefarea opoziţiilor romano-germanice ne determinã sã ne întrebãm asupra sensului şi intenţiilor lucrãrii.

Ce ne spune şi ce nu ne spune?

Încã din prima frazã în care se face delimitarea geograficã (Germania omnis a Gallis Raetisque et Pannoniis Rheno et Danuvio fluminibus, a Sarmatis Dacisque mutuo metu aut montibus separator[10]) se remarcã concizia stilului, densitatea informaţiei, capacitatea mare de sintezã, precum şi artificiile artistice de genul Stabreim-ului (aliteraţia), caracteristici valabile pe tot parcursul operei. Aceste trãsãturi au cauzat, începând cu redescoperirea opusculului de cãtre umanişti, o serie întreagã de interpretãri, multe contradictorii. O bunã parte din acestea se axeazã pe ideea cã dincolo de expunerea taciteicã atât de clarã existã o intenţie la fel de clarã, dar mai greu de descifrat. Presupunerea cã ar exista o intenţie auctorialã în substrat se leagã de impresia lecturii, care încã mai este actualã, “cã scrierea nu se expliciteazã pe ea însãşi[11] şi este totodatã puţin probabil ca scrierea, scopul şi intenţia autorului sã “se epuizeze în informaţii simple, nereflectate despre structurile germanice”[12]. La prima vedere lucrarea pare sã rãspundã la întrebãri ce ţin de domeniul etnografiei. Sunt recognoscibile în operã mai multe tendinţe ce îndeplinesc anumite funcţii, dar din ele nu se poate extrage o viziune sau intenţie unitarã a autorului. Poziţiile subiective din interiorul textului pot cel mult furniza informaţii cu privire la opţiunile politice, dar nu în mod conclusiv la intenţia auctorialã, la fel cum contextul istorico-biografic ne informeazã mai degrabã despre background-ul istoric decât despre scopul scrierii. Cât despre contextul istoric, cel mai probabil Tacitus cuprinde segmentul de la primele impresii asupra germanicilor în conştiinţa romanã pânã la al doilea consulat al lui Traian (98). Întrucât dupã moartea lui Nerva, Traian, adoptat la tron, nu porneşte spre Roma, ci rãmâne la Rin, s-au iscat discuţii cu privire la comportamentul neobişnuit al împãratului şi la populaţiile germanice. Prin urmare, o scriere despre ele trebuie sã fi fost de mare interes la momentul respectiv, deşi intenţia autorului nu se deduce din contextul istoric, mai ales cã lipseşte un prolog explicativ, cum existã de pildã în Agricola.

Prologul din Agricola, de facturã senatorialã şi orientat împotriva politicii lui Domiţian a fost deseori pus în legãturã cu interpretarea Germaniei: de pildã rãdãcina triumph- are sens negativ în ambele în ambele opere, cu referire la campaniile antigermanice ale lui Domiţian. În Agricola, Domiţian îsi vede al sãu falsum e Germania triumphum[13] în pericol din cauza campaniilor reuşite ale lui Agricola în Britannia, iar în Germania autorul sugereazã cã germanicii, dupã revoltele din timpul discordiae nostrae (anul celor 4 împãraţi), au fost alungaţi şi mai mult in proximis temporibis triumphati magis quam victim sunt[14](aluzie tot la politica lui Domiţian, nu a lui Traian, cãci timpul o aratã: victim sunt nu e acelaşi cu vincitur, care aratã continuitatea. Din aceste valorizãri similare nu se poate deduce însã o viziune unitarã în ambele opere: Agricola este biografia unei mari personalitãţi şi rechizitoriul unei politici imperiale opresive, Germania este o scriere etnograficã despre un popor duşman, care în ciuda nivelului de culturã inferior, este elogiat pentru libertas, fundamentul structurii sale sociale. Dar şi aceastã laudã este tot o tendinţã, nu o intenţie. Şi cum în Germania existã mai multe tendinţe, care opereazã o descentralizare, nu poate fi vorba de o intenţie unitarã, deci de un caracter tendenţios.

Ca reprezentare etnograficã, în prima parte a operei accentul cade pe aspectele unitare ale lumii în cauzã: geografia, originile, cultura, istoria. Este deci o abstractizare a întregului pe baza trãsãturilor comune majore. Lingvistic se exprimã prin formulãri de tipul: in universum[15], omnis[16] sau quisque[17]. Mai presus de geografie sau istorie, Tacitus se axeazã pe moravuri şi structuri sociale. Pânã în capitolul al 29-lea cititorul îşi formeazã o pãrere asupra situaţiei generale de la graniţa renanã, ca dupã aceea sã fie informat asupra istoriei vechi, a originilor şi înfãţişãrii popoarelor în cauzã, deşi, repetãm, punctul forte rãmâne prezentarea sistemului social. Descrierea obiceiurilor urmeazã ordinea: armament, culte, meşteşuguri, construcţii, comportament social, negoţ, bucãtãrie, distracţii, îmbrãcãminte şi îngrijire corporalã. Se constatã o diferenţiere a rãspunsurilor pe aceste teme, dominanţa deţinând-o organizarea armatã (echipament, formaţie de luptã, atitudinea rãzboinicã etc).

Problematica rãzboiului este continuatã şi în capitolele 7 – conexiunea cu cultul, descrierea armatei ca o reţea de legãturi familiale, 8 – inseparabilitatea femeilor de actul rãzboinic, 10 – interpretarea semnelor care serveşte descifrãrii evenimentelor militare, 14 – comportamentul alaiului. Şi în celelalte privinţe însã metonimiile rãzboiului sunt prezente: armele sunt parte a adunãrii tribale şi ritului de iniţiere, cântecele rãzboinice dezvãluie vitejia luptãtorilor şi prezic deznodãmântul bãtãliei. Concentrarea tendenţioasã asupra rãzboiului este perfect explicabilã prin relaţiile cu romanii, care îi priveau ca pe o ameninţare şi care i-au cunoscut mai ales pe câmpul de luptã. Terenul experienţei imediate este mai puţin reprezentat de alte aspecte ale culturii germanice.

Cât despre structura socialã, Tacitus menţioneazã trei forme ale sale, care se întrepãtrund: gospodãria (domus), adunarea obşteascã (civitas) şi Gefolgswesen/ corpul vasalic (principes). Triburile individuale se compun din gospodãriile care se organizeazã în adunãri tribale. Datele cu privire la organizare sunt oricum contradictorii, ceea ce a facilitat instrumentalizãrile ulterioare: în capitolul 7 este precizatã o centralizare sub reges, iar în 11 comunitatea obşteascã se face referire la o adunare de principes egali în drepturi. Legãturile de sânge sunt la baza comunitãţii, dar alaiul este o formã de organizare complementarã, ce presupune obligaţii cvasicontractuale ale comites faţã de princeps şi invers, precum şi o ocazie de afirmare socialã şi de mobilitate între triburi. Aceste reţele sociale susţin ideea realitãţii abstracte a unitãţii germanice atât de dragi umaniştilor de mai târziu. Tacitus totuşi relativizeazã aceastã perspectivã în partea a doua a lucrãrii, când vorbeşte despre triburile individuale, pentru care foloseşte o terminologie diversã: gentes, nationes, populi, nomines. Partea I este nuanţatã şi spectrul obiceiurilor lãrgit prin specificitãţi tribale. Germania este o uniune complexã între cele douã pãrţi. Se reţine opoziţia exprimatã printr-un pluralism de civilizaţie germanã, dar care a fost aneantizat în secolele XIX-XX în virtutea unitãţii naţionale.

Existã o intenţie clarã?

Ca şi pe planul reprezentãrii, nici pe cel al expresiei tendinţele nu sunt cuprinse într-un sistem unitar de funcţii. Valorile cu care sunt conotate reprezentãrile sunt foarte diverse, ca şi multitudinea de interpretãri. În orice caz, superioritatea romanã este vizibilã pretutindeni, germanicii apãrând situaţi pe o treaptã mai joasã de culturã, unde predominã simplicitas, topos principal al lucrãrii, conotat pozitiv. Rigiditatea şi verticalitatea atitudinii germanice sunt lãudate în repetate rânduri: severa illic matrimonia, nec ullam morum partem laudaveris[18](Cãsniciile sunt aspre şi-n niciun alt aspect n-ai putea sã le lauzi mai mult obiceiurile). În schimb lipsa de nevoi din trândãvie este sancţionatã la cherusci.Simplicitasse întrevede şi în armele rudimentare, ce contrasteazã cu curajul şi determinarea lor, dovadã, în ochii lui Tacitus, a talentului militar.Pozitiv conotate sunt şi virtus şi fortitudo în luptã. Constituţia corporalã este îndeosebi apreciatã: In omni domo nudi ac sordidi in hos artus, in haec corpora, quae miramur[19]( În fiecare casã, copii, goi şi murdari, cresc înalţi şi bine fãcuţi, cu nişte trupuri de care ne minunãm), dar în acelaşi timp criticatã pentru cã nu este folositã productiv şi în alte scopuri, precum agricultura, lipsindu-i patientia.

O cauzã principalã a pericolului germanic îl reprezintã în viziunea tacitianã libertas, ca valoare republicanã, care este de multe ori contrapusã realitãţii de regnum valabilã în vremea autorului care tânjeşte dupã epoca precedentã: quippe regno Arsacis acrior est Germanorum libertas[20](“Dorul de libertate al germanilor e mai puternic decât tirania lui Arsace”). Dihotomiile trasate în caracterizãri continuã şi aici: tot libertas este prilej de indisciplinã, lipsã de mãsurã sau de punctualitate, ba mai mult, înclinaţiile lor vicioase ar putea fi folosite în favoarea romanilor. Nici din valorizarea triburilor singulare nu se poate extrage o logicã transparentã a intenţiei auctoriale. Pe de-o parte avem idealizarea excesivã a chaucilor[21] sau hermundurilor[22], cãrora le atribuie calitãţile dreptãţii şi mulţumirii de sine, pe de alta avem dispreţul faţã de bructerii învinşi[23]. Astfel de formulãri unilaterale şi în contrapunct par sã fie determinate de compoziţia lucrãrii, care se concentreazãpe efectul retoric.Tacitus opereazã cu expuneri antitetice, deci separaţii stilistice, care definesc specificitatea fiecãrui trib. Toate judecățile de valoare exprimate de Tacitus la adresa germanicilor, vin să sublinieze neajunsuri din moravurile romanilor ”civilizați”.Din exprimarea compozitã, neunificatã, nu rezultã o funcţie de apel implicitã, cu atât mai puţin explicită, pentru cã nu se întrevede nicãieri o invitaţie la reflecţie, o nevoie de feedback. Şi polemica cu structurile imperiale, care caracterizeazã celelalte opere ale sale, pare cã lipseşte.Diversele teze sunt unilaterale: explicaţie pentru imposibilitatea înfrângerii de cãtre romani, avertizare împotriva atacului duşmanilor de pe Rin, sau dimpotrivã, îndemn spre acesta. Dar cum sã existe o intenţie unitarã, din moment ce tendinţele operei sunt atât de diverse?

Pasajul din capitolul al XXXIII-lea: maneat, quaeso, duretque gentibus, si non amor nostri, at certe odium sui, quando urgentibus iam imperii fatis nihil [iam] praestare Fortuna maius potest quam hostium discordiam[24] (Sã le rãmânã, aşa e ruga mea, acestor neamuri, şi sã dureze încã multã vreme, dacã nu dragostea pentru noi, mãcar ura dintre ele, de vreme ce, zorind soarta imperiului, norocul nu ne mai poate dãrui nimic altceva mai bun decât dezbinarea duşmanilor noştri) a avut importanţa sa în cercetare, interpretatã ca o dovadã a loialitãţii faţã de stat şi a dorinţei de prevalare a imperialismului, iar obscura formulare urgentibus imperii fatis a fost adesea considerat cheia viziunii sale despre germanici şi a însemnãtãţii acestora în dezvoltarea ulterioarã a imperiului.Totuşi expresia nu trebuie izolatã de context. Soarta care grãbeşte imperiul poate exprima doar o opţiune politicã, care mai apare şi în alte locuri. Discordia între germanici este o adãugire agreabilã a sorţii, la fel cum discordia între romani este una dezagreabilã. Securitatea imperiului este, deloc surprinzãtor, pe primul loc, de aceea autorul oferã sfaturi pentru confruntarea armatã, dar susţine şi mijloacele paşnice sau întreţinerea disputelor intertribale.Amor nostrial germanicilor are aceeaşi valoare ca şi odium sui. De altfel, lucrarea nu trebuie redusã la aceste poziţii subiective.

Ce mai filosofa şi Lucretius?
Titus Lucretius Carus, cel care inaugureazã la Roma poezia didacticã, pe care o transpune într-o filosofie în versuri, aduce pe lângã pledoaria pentru înţelegere, detaşare, profunzime, perspicacitate şi elanul vital, şi o proastã reputaţie. Nimic nu este cert în legãturã cu viaţa lui privatã, ceea ce a permis numeroase speculaţii ale stoicilor şi creştinilor care l-au aruncat pe Lucretius undeva la periferia istoriei gândirii, deşi vom vedea cã am avea ce reţine din filosofãrile sale.

Cât despre viaţa sa, probabil a trãit între 99 şi 55 BC, probabil de gintã aristocraticã. Cea mai mare parte a existenţei şi-a desfãşurat-o la Roma, unde însã s-a ţinut departe de activitãţile politice şi s-a concentrat pe poemul didascalic ”De rerum natura”. Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se debarasase de speculaţiile mistice şi alesese plãcerile lumeşti, dar la modul foarte raţional şi echilibrat. Din poemul sãu transpare nu dorinţa de a face artã, ci aceea de a îmbiba în poezie ideile filosofice. Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã mai degrabã un sens metaforic decât unul politic (apropierea de cea din care descinde Caesar) şi cu atât mai puţin mitologic, din moment ce se declarã ostentativ adeptul ”religiei” epicureice. Are deci şi Lucretius tot o doctrinã a plãcerii, pe care o încadreazã fizic şi antropologic. Fizica si morala sunt intim legate. În conformitate cu ideile atomiste democritiene, primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în vid, se ciocnesc şi declinându-se puţin dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul muritor al acestuia, cu scopul eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile reflectã realitatea, originea pasiunilor sau formarea şi istoria lumii.

În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care cuprinde într-o armonie toate formele atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie, creştere şi moarte. Dezvãluirea mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci dimpotrivã, sã-i înlesneascã contactul cu natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul raţiunii eliberatoare, care produce seninãtate şi bucurie. Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane, un Epicur care iarãşi aduce în discuţie echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul vieţii simple, îndemnul la înţelepciune. Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã mesajului, poezia fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi timp, dincolo de forma exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai militant, mai tensionat pentru cã pare a trãi mai din plin ideile hedoniste. Albert Camus este de pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul om modern revoltat...In plus, la Lucretius se remarcã şi accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este pentru el de primã importanţã în drumul omului cãtre echilibru.

Atomism si placere


Ieronim îl condamnã ferm pentru asa-zisul materialism fermecat şi pentru o presupusã legãturã amoroasã care l-ar fi privat de orice luciditate, dar se ştie cã elogierea biblicã se traduce şi în discreditarea operelor incompatibile cu creştinismul. Din punct de vedere creştin, Lucretius a fost sigur atins de nebunie, altfel cum ar descrie atât de detaliat intemperiile iubirii sau morbidul ciumei? Dar era normal ca poetul sã fie atât de nefrecventat de creştini din moment ce atomismul adevãrurilor sale, demontarea forţelor divine care însufletesc lumea sau reconstrucţiile succesive într-un ciclu mecanicist puteau constitui o alternativã periculoasã la idealismul catolicizant...Toate fantasmele nãscute în minţile criticilor sãi par sã se rezume la o incapacitate de a se bucura de propriul trup şi lumea pãmânteascã, de unde atâtea defãimãri. Iar biografia sa sumarã a fost favorabilã încãrcãrii filosofului cu tot felul de boli psihice.

Şi dacã totuşi el n-a fost decât lucid? El descrie în amãnunt ravagiile pasiunii, condamnând-o ca distrugãtoare de echilibru. Criticã credinţa în nişte zei care nu se implicã deloc în viaţa omeneascã. Condamnã speranţele în viaţa de apoi, pledând pentru o trãire productivã aici şi acum. Din punctul lui de vedere, infuzia de ficţiune dãuneazã inteligentei. Mulţi se feresc a privi viaţa în faţã refugiindu-se în tot soiul de invenţii, ori râzând, ori plângând. Lucretius se vrea dincolo de bine şi de rãu, pentru cã el creeazã o lume care poate fi înţeleasã. Cum obţii luciditate? Prin opţiunea pentru investigaţie, prin folosirea simţurilor, dar şi a raţiunii, deducţiei şi reflecţiei. I s-a reprosat de multe ori cã propovãduieşte un materialism crud. Şi totuşi, la Lucretius sufletul care comandã trupul este impulsionat de spiritul care gândeşte. Sufletul este rãspândit în tot corpul şi animat de principiul vital. Şi materialiştii pledeazã pentru elanul vital! Atomii sunt puşi în mişcare de nişte forţe fecundante, de un suflu creator care asociazã şi disociazã. Ansamblul atomic este valoros tocmai prin aceastã dinamicã. Natura este pânã la urmã un poem al elanului vital, produs nu de zei, ci de o fortã numitã clinamen (declivitatea atomicã). Cu alte cuvinte, atomii dispun de o energie proprie, care îi determinã sã ia contact unii cu alţii. Declivitatea integreazã libertatea în lume. Se produce un haos, dar forma persistã.

În interiorul acestei libertãţi dragostea şi rãzboiul îşi împart lumea. Şi de multe ori se contopesc...Citim la Lucretius despre amanţi, voluptãţi, dorinte, plãceri, dar şi despre mizerie, epidemii, crime, sacrificii. Venus ca forţã a pasiunilor atrage hedonismul tragic, pentru cã Marte împiedicã mereu desãvârşirea plãcerii. Filosoful şi omul de ştiinţã care observã empiric realitatea şi o analizeazã conform ordinii raţiunii care vrea cauze şi efecte, doreşte îndepãrtarea fricii şi armonia în tot ce se întâmplã. Cunoaşterea cauzelor şi principiilor produce seninãtate. Plecarea în faţa miturilor şi religiei submineazã inteligenţa însetatã de informaţie autenticã. Astfel, ce propune Lucretius este o lume fãrã centauri şi himere, dar cu atomi în permanentã transformare. Nu trebuie sã mã tem de nimic, pentru cã şi sufletul se va dezintegra, ceea ce înseamnã absolvirea de infern sau paradis...în universul infinit atomii se vor recompune, iar fuga dupa mântuire sau frica de damnare nu au sens. Sfârşitul transcendenţei nu înseamnã disperare, ci învãţarea unui mod de a trãi bine. Idealul ascetic pitagoreic nu are nici el sens. Dacã sufletul nu e separat de trup, nu poate îndura nici chinuri, nici fericiri. Dacã e material, nu mai existã decât devenirea sa atomicã şi atât!

Ce este înţelept de fcut? Acceptarea ordinii naturale,a dialecticii Venus-Marte, de care universul are nevoie pentru a menţine echilibrul. ”De rerum natura” ne învaţã sã preţuim divina plãcere, pentru cã dacã moarte revendicã tot, mãcar viaţa sã fie consacratã bucuriei. Pesimismul reproşat lui Lucretius cade, în ciuda argumentului sinuciderii sale. Poemul celebreazã, în ciuda gestului autorului, muzica, dreptul, arta, iubirea, libertatea...Deci sã fim hedonişti. Dar asta nu înseamna infuzie infinitã de voluptãţi, aşa cum nu înseamnã nici la Epicur. Este vorba despre evitarea tulburãrilor, durerilor, suferintei, fricii, pentru a te putea bucura de tine. Pentru Lucretius sinele este ca o cetate de necucerit, o cetate a luciditãţii aflatã la distanţã de polemici civice, titluri de nobleţe, cãutarea avuţiei, goana dupã onoruri. Care este adevãrata plãcere? E de fapt o lecţie pe cât de simplã, pe atât de uitatã. Un trup care nu suferã, un suflet care nu se teme. Simplitatea virtuoasã romanã.

Tabloul civilizaţiei se rezumã la absenta iniţialã a regulilor, dar treptat relaţiile dintre oameni s-au îmbunãtãţit. Venus câştigã teren, dar Marte nu se lasã nici el. Progresul spre culturã conduce şi la rafinarea plãcerilor, la aprecierea artisticã, dar în acelaşi timp la o îndepãrtare spre starea idilicã naturalã (aşa ceva ne spune şi Rousseau). Cheia spre împlinire este satisfacerea dorintelor uşor de împlinit. Iar plãcerea se obţine din fluxul atomilor, ca şi durerea. Dacã agitaţia e prea dezordonatã se naşte neplãcerea, care poate fi purificatã prin pacificarea sufletului. Observãm cã se pierde foarte puţin din epicurism ul grecesc într-o minte romanã. Şi pentru Lucretius, dacã satisfacerea unei dorinte conduce la seninãtate, ea este recomandabilã. În cosmosul mecanic omul nu poate decât sã îşi vrea destinul.

Cât despre iubire, lecţia este similarã celei a lui Ovidius, care îndeamnã doar la captarea bucuriei din ea...Departe de învãţãtura creştinã care asocia sexualitaea cu sentimentul, Lucretius le separã. El constatã cã jocul amoros se hrãneşte din pasiuni distrugãtoare, pentru cã de multe ori nu existã decât iluzia unei apropieri, o transfigurare a celuilalt care nu are are nicio legãturã cu realitatea. De aceea, poetul spune cã iubire-pasiune e catastrofalã, epuizantã, nesocotitã...mai recomandabilã este o legãturã sexualã pentru cã acesta reprezintã doar o deblocare atomicã. Nu este deloc de dorit pentru cã atenteazã la ataraxie şi pustieşte şi ratiunea şi simţirea. Din aceste consideraţii s-a dedus de multe ori condamnarea iubirii în general, dar poetul mizeazã pe cuplul ataraxic. Mai exact? Prietenia amoroasã, care este construitã treptat şi trece dincolo de pasiunile nimicitoare. Lecţia sa aici este îndepãrtarea de amãgiri şi alegerea unei legãturi sãnãtoase care sã ofere linişte.

Ce se întâmpla la începuturile Britanniei romane?
Este uşor de presupus cã Britannia era în ajunul cuceririi romane o insulã izolatã populatã cu triburi rãzboinice, care nu erau conştiente de existenţa Romei. Totuşi, Britannia fusese ţelul unei expediţii a lui Iulius Caesar în 55/54 a.Hr., deci localnicii trebuie sã fi avut contacte cu romanii, dupã cum o atestã şi bunurile cu care triburile britanice fãceau schimb cu Gallia (vin şi podoabe).Dupã expediţiile lui Caesar, romanii s-au stabilit în Britannia în 43 p.Hr., sub împãratul Claudius. La acea vreme era departe de a fi un regat unificat, unele triburi supunându-se de bunã voie, iar altele purtând rãzboi cu invadatorii.

Dupã cum ne spune şi Pat Southern (”Roman Britain: A New History 55 BC – 450”), romanii au cumpãrat multe triburi prin manipularea elitelor locale, îmbiindu-le cu daruri şi averi în schimbul menţinerii controlului asupra populaţiilor. Rezistenţa armatã în faţa romanilor era oricum de cele mai multe ori inutilã. Potrivit unei inscripţii de pe un arc triumfal ridicat la Roma, 11 triburi s-au supus imediat dupã 43 şi se pare cã romanii au fost capabili sã se înstãpâneascã în sud şi sud-est, exceptând revolta reginei Boudicca din 60/61, ce a prevenit expansiunea în zonã vreme de 10 ani. Triburile de pe actualul teritoriu scoţian nu s-au supus niciodatã în totalitate. Treptat romanii au instalat castre în Lincoln, Wroxeter, Exeter, ajungând şi la Chester, Caerleon şi York. Au profitat de animozitãţile locale pentru a submina orice rezistenţã posibilã. Pânã în 70, deja mai toate triburile îşi pierduserã independenţa. Cu toate acestea, conform aceleiaşi Southern, condiţiile sub dominaţia romanã nu erau atât de opresive, dacã ţinem cont cã romanii nu au impus modul lor de viaţã britonilor. Soldaţii erau majoritatea recruţi locali, imaginea legionarilor de la Roma escaladând zidul lui Hadrian fiind exageratã. Viaţa în castre era oarecum confortabilã, soldaţii bucurându-se de trei mese pe zi, salariu, pensii. Soldaţii nelatini care serveau în trupele auxiliare primeau cetãţenia dupã 25 de ani. Dincolo de privilegiile încorporate în aceasta, ea era totodatã şi un mijloc de garantare a loialitãţii faţã de stat şi prevenire a rebeliunii.

Britonilor le erau permise cultele tradiţionale, dar se pare cã druizii constituiau o ţintã a opresiunii romane. O teorie ar fi bazatã pe deţinerea de cãtre aceştia a unei puteri prea mari în cadrul tribului, fiind un potenţial factor de unificare tribalã. Dar toleranţa religioasã se respecta în mare parte, romanii preluând şi ei divinitãţi pe care le adapteazã, iar convertirea forţatã la formele de adorare romane are în spate prea puţine dovezi.

Urbanismul a fost într-adevãr un capitol apropae integral preluat de la romani. Excavarea multor villae romane au scos la ivealã case circulare din epoca fierului care indicã faptul cã britonii bogaţi au fost mai mult decât încântaţi de adoptarea modului de viaţã romanizat. Mai mult, urmele de brazde din situri de villae aratã cã locuinţele erau de fapt ferme bogate modelate în stil roman. Asta se întâmplã în sud, pentru cã în alte pãrţi, mai ales în nordul muntos, britonii continuã sã trãiascã la fel ca înainte de cucerirea romanã. Villae romane s-au descoperit totuşi şi mai departe, la Durham, iar ceramica şi sticla nu erau strãine de aşezãrile circulare tradiţionale chiar şi dincolo de New Yorkshire. Romanizarea ţinea mai mult de iniţiativa aşezãrilor. În vreme de pace, soldaţii erau chemaţi sã asiste localnicii la construcţia oraşelor romane, dar oraşele aveau autonomie şi senat local. Cei bogaţi trebuiau sã contribuie la bunãstarea oraşului şi probabil aceste proiecte au ajutat la cultivarea sentimentului civic în perioada romanã timpurie din Britannia. Southern conchide cã ocupaţia romanã de 400 de ani a adus schimbãri importante, dar viaţa de dupã invazie nu este marcatã de o oprimare brutalã cum se crede de multe ori. Odatã ce se rezolvã problema revoltelor, romanii instituie administraţia, dar permit desfãşurarea normalã a modului de viaţã local.

Urme importante ale istoriei romane

Zidul lui Hadrian– probabil cel mai faimos monument roman din Britannia, încã subiect de dezbatere. În secolul al 19-lea se credea cã dateazã din secolul al 3-lea, datoritã reparaţiilor substanţiale ale lui Septimius Severus. Dar o piatrã inscripţionatã duce la anul 122, la hadrian, care de altfel construieşte frontiere similare şi în Germania. La finalizarea lucrãrii, în 128, zidul se întindea pe 80 de mile romane (73 moderne), gros pe alocuri de 10 picioare. Nu se ştie dacã avea crenelare sau turele. Exista câte o micã fortãreatã la fiecare 80 de mile, care putea gãzdui în jur de 80 de oameni. 17 forturi mai mari sunt localizate în diverse puncte ale zidului, precum şi puncte de frontierã. La sud de zid se gãseşte un vallum, un şanţ larg de 20 de picioare, care probabil cã ţinea la distanţã hoţii, pentru cã pe lângã forturi se practica agricultura şi creşterea animalelor. Dintre cele mai importante forturi enumerãm pe Wallsend, unde s-au construit ulterior bãi, şi Chester, care adãpostea cavaleria ce pãzea podul şi drumul de peste râul Tyne.



Oraşul roman de la Wroxeter– Viroconium, ridicat în secolul I a.Hr., era al patrulea oraş ca mãrime din Britannia, cam de dimensiunile lui Pompeii. Iniţial o bazã militarã stabilitã de 500 de soldaţi pe malul de est al râului Severn, se dezvoltã într-o aşezare mai ales dupa vizita lui Hadrian, odatã cu construcţia forului, templului, pieţei, bãilor şi palaestrei.



Castelul Portchester – Portus Adurni, ridicat în secolele 3-4, parte a unui sistem defensiv de 9 forturi de pe coasta de sud şi sud-est. Situl se aflã la nord de portul Portsmouth, considerat de unii baza de unde flota romanã Classis Britannica apãra Canalul Mânecii. A suferit multe transformãri, inclusiv ridicarea castelului normand în 1086 într-unnul din colţurile sitului.



Villa de la Chedworth, Yanworth– desoperitã în 1844, era odinioarã una dintre cele mai mari villae, datând cam din 120 a.Hr. şi posibil întrebuinţatã ca refugiu religios, din cauza numãrului de camere de oaspeţi şi a altarului de piatrã dedicat zeiţei primãverii. Deşi rãmâne doar fundaţia, avem câteva indicii despre bogãţia sa: sistemul de încãlzire subteranã, bãile, melcii odinioarã gãtiţi sau o bãncuţã de lemn care servea drept latrinã...



Palatul de la Fishbourne, Chichester – unicat printre villae romane. Excavãrile au relevat cã iniţial a fost destinatã scopurilor militare, datoritã proximitãţii maritime. Palatul de lemn este demolat în 65-75 în favoarea unei structuri mai elaborate din piatr, în jurul unei grãdini centrale, cuprinzând 100 de camere. O ipotezã ar fi cã a aparţinut lui Tiberius Claudius Togidubnus, un lider local care ar fi înlesnit invazia romanã. Palatul este decorat cu mozaicuri somptuoase, una dintre cele mai preţioase piese fiind cea reprezentând un cupidon pe un delfin (360.000 de tesserae). Unii istorici considerã cã este vorba despre un centru administrativ care demonstreazã influenţa urbanisticã romanã în Britannia.



Chester, Cheshire – sediul celei de-a 20-a legiuni timp de 200 de ani. Aramta romanã ajunge la Chester între 71 şi 79, profitând de poziţia strategicã pe râul Dee, odinioarã o rutã comercialã importantã. O fortãreaţã giganticã este construitã aici pentr a adãposti legiunea XX Valeria Victrix, care ţintea cucerirea în nord. Dimensiunile impresionante au condus la ipoteza cã ar fi servit drept bazã pentru o potenţialã invazie a Irlandei. Fortãreaţa care gãzduia 6000 de oameni includea şi o principia, un fel de centru birocratic. Chester este i sediul celui mai mare amfiteatru din Britannia, folosit pnetru antrenamente militare dar şi distracţii. Ziduri medievale sunt suprapuse peste trei dintre cele romane.



Fortãreaţa de la Caerleon, lângã Newport– bazã legionarã importantã ridicatã de împãratul Claudius. Cunoscutã la vremea respectivã drept Isca, era una dintre cele trei fortãrete permanente ale legionarilor, alãturi de Chester şi York. Legiunea II Augusta, una din cele patru care participã la invazie, ridicã iniţial o tabãrã la xeter, dar este ulterior trimisã în Wales pentru a pune capãt unei rebeliuni tribale. În 75 se ridicã primele barãci la Caerleon, urmate de amfiteatru. Excavãrile recente au adus la luminã şi structuri care ar fi putut îndeplini rolul de pieţe, clãdiri adminsitrative, bãi sau temple, dezgropând un fel de suburbie în cadrul fortãreţei. Caerwent, un sat la câteva mile de Caerleon, este un exemplu potrivit de cum ar fi arãtat o micã aşezare provincialã. Zidurile au o înãlţime considerabilã în partea de sud, iar o inscripţie în biserica localã confirmã fondarea în anul 75.

Cine stãpânea de fapt Occidentul roman în secolul al...
La finele secolului al IV-lea, în Occident se contureazã o realitate care va deveni precumpãnitoare în perioada urmãtoare: ascensiunea generalilor. Uzurpãrile abundente deja demonstraserã cã Roma era incapabilã de a mai controla eficient Occidentul. Creşte rolul personajelor militare, iar barbarii sunt din ce în ce mai folosiţi în jocul puterii. Situaţia este şi mai complicatã dacã luãm în calcul tendinţele secesioniste provinciale sau personalizarea puterii imperiale care conduce la ascensiunea aristocraţiei locale.

Honorius este un caz relevant pentru conceptul de domnie fãrã guvernare (395-423). Pânã în 408 puterea de facto este deţinutã de cãtre generalul Stilicho, vandal de origine, care izbuteşte sã facã faţã invaziilor barbare. Imperiul rãmâne unic şi dupã 395, data tradiţionalã a împãrţirii imperiului, pentru cã legile se emit în numele ambilor împãraţi. Eventualul conflcit între Occident şi Orient este în fapt cel dintre Stilicho şi Eutropius, sfetnicul cel mai apropiat al împratului Arcadius. Stilicho încearcã dobândirea estului provinciei Illyricum, folosindu-se şi de gotul Alaric, care manevreazã între pãrţile conflictuale pânã ajunge la jaful din 24 august 410. Autoritatea imperialã se confruntã şi cu invazii ale vandalilor, suevilor, alanilor, precum şi o cascadã de uzurpãri în Britannia, air execuţia lui Stilicho, acuzat de trãdare, eliminã singurul personaj în mãsurã sã mai controleze dezordinea. Abandonate de autoritatea centralã, provinciile cunosc ascensiunea aristocraţiilor locale. În Gallia creşte puterea episcopilor. Uzurpatorul Constantius al III-lea încearcã restabilirea autoritãii în provincii, dar intervin dificultatea apãrãrii frontierei renane sau revolte ale propriilor generali. Britannia iese din sfera de autoritate, prima secesiune majorã. Anarhia de dupã Stilicho este aproape absolutã. Gallia este devastatã de barbari, vandalii pornesc spre Hispanii, vizigoţii pleacã din Italia în Gallia, în Africa se revoltã Heraclian, în Germania Secunda uzurpã Iovinus şi Sebastianus. Constantius al III-lea, general al lui Honorius, restabileşte autoritatea romanã în Gallia, dar romanii sunt mai degrabã nişte arbitri. Vandalii ocupã Galicia şi Baetica. Alanii ocupã Lusitania.



Dupã Honorius are loc un conflict între sora sa, Placidia, şi generalul Castinus, care provoacã uzurparea lui Ioannes, în clipa creşterii influenţei partidei antigermanice. Ioannes îl are alãturi pe Flavius Aetius, care are un rol covârşitor în menţinerea temporarã a stabilitãţii occidentale. Revenire Gallei Placidia şi a fiului sãu Valentian din Constantinopol la Roma cu ajutor oriental înseamnã oarecum o transformare a Occidentului în anexã a Orientului. Galla Placidia încearcã în zadar sã-l elimine pe Aetius, care beneficiazã de ajutor hunic, prin cooptarea diverselor personaje de genul lui Bonifacius, comes Africae, declarat rebel de autoritatea imperialã. Totodata în aceeaşi epocã se poate remarca avansul vizigoţilor sub Theoderic sau a burgunzilor. Aetius se confruntã cu revolte precum cea a bacauzilor din 437 sau a armoricanilor din 442, bazându-se pe prietenia sa cu hunii, instalarea de barbari în Gallia sau instigarea unora împotriva altora. Dar hunii au şi ei pretenţii, odatã cu venirea la putere a lui Attila. Erau probleme de prestigiu, influenţã politicã, interesul vadalilor lui Genseric de a-i submina pe vizigoţi şi pretextul oferit de usta Grata Honoria, care îi promite o cãsãtorie şefului hun. Înfrângerea hunilor la Câmpiile Catalaunice în 451 reprezintã atât momentul de vârf al carierei lui Flavius Aetius, cât şi ultimul moment de afirmare a romanilor într-o asemenea campanie. Gloria lui Aetius a fost însã şi condamnarea sa, pentru cã ajunge victimã a unei conspiraţii de palat condusã de eunucii lui Heraclius, care de altfel preia dominaţia asupra curţii imperiale. De netrecut cu vederea sunt şi expediţiile de pradã ale germanicilor în Gallia, tulburarea din Dalmaţia sau conjuraţia împotriva lui Valentinian al III-lea, ucis la 16 martie 455 în Câmpul lui Marte. Dezastrul Occidentului continuã. Roma este jefuitã de cãtre vandalii lui Genseric în 455, care încearcã sã controleze autoritatea prin urmaii lui Valentinian al III-lea. Vidul de putere conduce la afirmarea facţiunii gallice, care îl proclamã împãrat pe Avitus la Arles.

Barbarii la putere


Din toate aceste convulsii deducem cã de fapt conflictul pentru putere se rezumã la cel dintre diverse facţiuni barbare externe, îndeosebi vandali şi vizigoţi, barbari din interior, mai ales Ricimer, şi Orient. Aristocraţia gallicã colaboreazã cu vizigoţii, care de mult doresc crearea unei Gothii, a unei continuitãţi romane prin forţã barbarã. Avitus este de altfel un apropiat al lui Theoderic. Flavius Ricimer, fost ofiţer al lui Aetius, este cel care îndepãrteazã facţiunea gallicã de la putere. Dupã eliminarea lui Avitus, în faţa pericolului vandal, este recunoscut Marcian împãrat, în condiţiile vidului de legitimitate şi implicãrii Orientului în Occident. Ricimer este numit patricius, iar dupã dispariţia lui Marcian, noul Caesar, Maiorianus, încearcã sã reformeze statul şi sã recupereze provinciile, dar se loveşte de opoziţia lui Ricimer, revolta mercenarilor huni şi coaliţia de goţi, vandali şi suevi. Maiorianus are o colaborare prolificã cu Aegidius, magister militum în Gallia, preluând controlul asupra acesteia şi încercând şi o expediţie în Hispania, care este zãdãrnicitã de vandalii cu care împãratul va încheia un tratat. Prestigiul lui Maiorianus provoacã o reacţie brutala a lui Ricimer, care îl va executa, orice veleitate imperialã ulterioarã fiind reprimatã. Ricimer înrãutãţeşte relaţiile cu Orientul, contribuind şi la o fragmentare şi mai flagrantã a Occidentului. Încearcã sã-l înlocuiascã pe Aegidius, care se revoltã, Dalmaţia devine ostilã, iar în Italia sarmaţii şi alanii din nord se rãscoalã şi ei. Se pare cã barbarii se luptã pentru resturile Romei. Orientul îl trimite pe Anthemius în Occident, desemnat de Leo împãrat, recunoscut de Gallia, pe care o raliazã prin implicarea facţiunii lui Sidonius Apollinaris la guvernare şi acordarea patriciatului persoanelor de facturã civilã. Îl raliazã şi pe Ricimer.



În 468 se constituie ultima reuniune a celor douã pãrţi ale imperiului, în vederea eliminãrii pericolului vandal, dar expediţia eşueazã, cu consecinţa uciderii lui Marcellinus (care cucerise de altfel Sardinia) din Dalmaţia la instigarea lui Ricimer. În Gallia regele vizigot Euric conduce o politicã antiromanã cãrei Anthemius nu ii face faţã. Creşte opoziţia faţã de împãrat din cauza proceselor intentate prefectului pretoriului din Gallia, Arvandus, acuzat cã aspirã la tron, sau a lui magister officiorum, Romanus, prieten cu Ricimer şi implicat într-o conspiraţie. Ca urmare, Anthemius sfârşeşte în lupte de stradã din Roma. Ricimer moare în 472, dominând clar scena politicã în perioada 457-472. Nepotul sãu Gondebaud continuã în aceeaşi notã, proclamandu-l pe Glycerius, comes domesticorum, împãrat, ceea ce duce la reacţia orientalã, care îl trimite pe Iulius Nepos, magister militum Dalmatiae, în Italia. Nepos va fi însã constrâns sã se retragã în Dalmaţia din cauza revoltei lui Orestes, comandatul din Auvergne, care îl proclamã pe fiul sãu Romulus Augustus, nerecunoscut niciodatã de Orient, pentru care Nepos a rãmas împãratul legitim. La refuzul lui Orestes de a aloca pãmânt în Italia pentru barbari, aceştia se revoltã şi Odovacar, skir de origine şi fost partizan al lui Ricimer, este proclamat rege. Conform unei versiuni, Zeno i-ar fi acordat lui Odovacar titlul de patricius. 476 nu este oricum mai semnificativ decât alte evenimente similare care predominã secolul, ideea sfârşitului imperiului roman de Apus nefiind decât un mit istoriografic bizantin din secolul al VI-lea. Forma de guvernare se schimbã doar la nivel central, dar romanii se considerã tot supuşi ai Imperiului. Dupã 476 ultimele posesiuni romane în Gallia sunt cucerite de vizigoţi. Un ultim fragment supravieţuieşte pânã în 487, când Clovis, regele francilor, îl învinge pe Syagrius, urmaşul lui Aegidius. In tot fostul imperiu roman de Apus guvernarea se bazeazã pe colaborarea dintre aristocraţia locala şi barbari, persistând forma de dominaţie din epoca imperialã. Odovacar acţioneazã ca un delegat al Orientului, o atitudine similarã având şi Theodoric Amalul, trimis de Zeno în Italia.

În concluzie, pentru secolul al V-lea se remarcã: apariţia unor centre de putere regionale, legatã de personalizarea puterii şi incapacitatea autoritãţii centrale de a controla teritoriul, prezenţa barbarilor care ajung sã domine curtea imperialã, importanţa comandanţilor militari pe scena politicã, pãstrarea modelului administrativ roman de cãtre regii barbari, influenţa crescândã a Orientului în condiţiile fragmentãrii puterii în vest, a cãrui imagine idealizata va fi distrusã de campania lui Iustinian. Occidentul în secolul al V-lea lasã impresia unui spaţiu fragmentat, discontinuu, în disoluţie, într-o stare de permanente tulburãri şi lupte pentru rãmãşitele moştenirii romane.

Cum au invadat barbarii Imperiul Roman
În 375 are loc în Europa o deplasare de populaţii fãrã precedent, provocatã în mare mãsurã de mare invazie a hunilor, care, conform surselor, mãturau totul în cale. Vizigoţii conduşi de Fritigern şi Alaric cer dreptul la refugiu în imperiu de frica nãvãlitorilor. Un an mai târziu, din pricina abuzurilor sãvârşite de romani, vizigoţii se revoltã şi devasteazã Balcanii. Cum s-au sfârşit aceste convulsii? Cu un dezastru pentru romani, întrucât la Adrianopol, în 378, împãratul Valens al Orientului cade în lupta contra goţilor. În 382 însã, Theodosius I încheie un tratat (foedus) cu rãsculaţii.

Ce prevedea acest tratat? Vizigoţii dobndeau autonomie în cadrul imperiului, ca federaţi ai imperiului roman. Trebuiau în acest sens sã-i sprijine pe romani , iar apeteniile lor primeau posturi în subordinea comandanţilor romani. La prima vedere pare un sistem rezonabil, ţinând cont de situaţia tulbure din Imperiul Roman târziu, dar barbarii nu sunt tocmai o bazã solidã de loialitate. De pildã în 383, când un anume Magnus Maximus uzurpã puterea în Occident, Theodosius I se foloseşte de thervingi, dintre care dezerteazã o bunã parte.

Cine este Alaric?


În 391 îşi face apariţia pe scena politicã un personaj care se va dovedi important, şi anume Alaric, fiul lui laviv, care organizeazã un raid în Grecia. Deşi sursele îl prezinta drept un personaj malefic sau pedeapsa pentru pacatele romanilor, Alaric este de fapt un om politic abil, care ştie sã negocieze cu romanii şi sã-şi controleze proprii oameni. Instrument al zeilor sau bici al lui Dumnezeu, şeful barbar care sfideazã autoritatea romanã, motiv pentru care sursele sunt atât de tendenţioase faţã de el, are scopuri preciseȘ doreşte un teritoriu propriu, recunoaşterea autoritãţii sale, alianţã cu romanii şi eliminarea intervenţionismului roman. Talentul sãu de a îmbina brutalitatea cu abilitatea ar fi fost însã zadarnic fãrã contextul favorabil datorat intrigilor de la curtea imperialã de la Ravenna, unde Stilicho, generalul care conducea efectiv imperiul este executat. Stilicho îl învinge pe Alaric în 392 pe râul Hebrus, apoi în 395 în Larissa Thessaliei şi în 397 pe platoul Phloe. Generalul roman avea de gând sã se foloseascã de Alaric pentru a recâştiga prefectura Illyricum pentru Occident.

Totuşi puterea de la Constantinopol este mai inspiratã, pentru cã Alaric este convins sã ia calea Italiei în 401 fiindcã problema stringentã a hranei nu mai putea fi rezolvatã de subsidiile guvernului oriental. Invazia în talia nu este o problemã pentru Alaric, întrcât Stilicho îşi concentreazã trupele în Raetia şi Noricum din cauza vandalilor şi alanilor. Deja pe 18 noiembrie şeful got pãtrunde în Italia, înaintând pânã la Aquileia, al cãrei asediu îl ridicã într-un final, goţii neavând experienţã în cucerirea de oraşe fortificate. Şi totuşi devasteazã alte oraşe, câmpia Veneţiei, ameninţând şi Milanul. Locuitorii Italiei experimenteazã o creştere a sentimentului apocaliptic, provocat şi de presupuse apariţii cereşti interpretate ca semne divine. Zidurile lui Aurelian sunt reparate fugitiv, împãratul Honorius vrea sã fugã în Gallia, Stilicho recruteazã cavaleri alani şi federaţi vandali, capitala este transferatã la Ravenna.

În 402 goţii merg spre vest, dar aflând cã sosesc trupe din Gallia, schimbã direcţia spre sud. La Pollentia, pe 6 aprilie, are loc o bãtãlie începutã printr-un atac alan care rezultã în capturare prãzii gote de cãtre romani, dar comandantul Saul este ucis. Finalul este indecis. Stilicho câştigã însã la Verona, unde ii încercuieşte pe goţi pe o colinã. Alaric suferã pierderi masive, retrãgându-se cu permisiunea lui Stilicho undeva lângã Dalmaţia şi Pannonia, de unde iniţiazã raiduri în partea esticã a prefecturii Illyricum. Stilicho doreşte astfel sã profite de şeful barbar pentru a contracara Orientul, în contextul unei ostilitãţi tot mai accentuate între cele douã pãrţi ale imperiului. De ce acest conflict? Pe de-o parte pentru cã Stilicho emite pretenţia de a deveni tutorele lui Arcadius, şi pe de alta pentru cã Occidentul revendicã Orientului estul prefecturii Illyricum, exact locul unde Alaric întreprinde raidurile pentru a forţa lucrurile.

În 405 barbari sub conducerea lui Radagaisus invadeazã Italia, atacând mai întâi Illyricum. Oraşele Flavia Solva şi Aguntum sunt distruse, abia la Faesulae putând fi oprit de cãtre Stilicho şi recruţii sãi goţi, alani si huni. Radagaisus este executat, iar lui Stilicho i se ridicã o statuie la Roma. Dar tulburãrile sunt departe de a se fi încheiat. În 406/407 alani, vandali şi suevi trec Rinul şi invadeazã Gallia, punând autoritatea romanã în mare dificultate. Pe lângã imposibilitatea de a face faţã atâtor atacuri, aceasta mai are de înfruntat şi o multitudine de uzurpãri, precum cele ale lui Marcus, Graţian şi Constantin al III-lea în Britannia. În ce-l priveşte pe Stilicho, tentativa sa de a se folosi de Alaric pentru a recupera Illyricum îi aduc acuza de trãdare, în urma cãreia este demis şi executat. Barbarii re raliazã în jurul lui Alaric, care pretinde 288000 de solidi de aur pe care Honorius refuzã sã-i dea, ceea ce provoacã o nouã invazie.

Jaful Romei


Cum Stilicho dispare din peisaj, goţii nu mai întâmpinã o rezistenţã serioasa şi se deplaseazã pe Via Postumia, apoi spre Verona şi Cremona, trec râul Po, se îndreaptã spre Rimini pe Via Aemilia, apoi pe coastã pânã la Ancona, în teritoriul Piceni-lor, pe Via Salaria, pe ruta Ascoli-Reate şi în cele din urmã îşi ating destinaţia: Roma. Toate acestea doar într-o lunã. Alaric asediazã Roma şi înfometeazã populaţia, decimatã şi de epidemii. Alaric cere 5000 de livre de aur, 30000 de livre de argint, 4000 de robe de mãtase, 3000 de blãnuri de purpurã şi o pace perpetuã cu imperiul. Negocierile eşueazã însã şi îl obligã pe Aalric sã se retragã în Etruria. Honorius primeşte un ajutor de 6000 de soldaţi din Orient, care sunt însã decimaţi şi ei de trupele gote. Alaric îşi întãreşte forţele prin intermediul cumnatului sãu Athaulf, ceea ce îl determinã sã formuleze noi revendicãri: colonizarea provinciilor Noricum şi Veneţia, subsidii anuale, titlul de magister militum. Dar intrigile şi conflictele între facţiunile anti- şi pro-germanice iarãşi împiedicã orice reuşitã a negocierilor. Alaric se îndreaptã iar spre Roma, ba chiar îşi proclamã propriul împãrat, pe Priscus Attalus, care se dovedeşte însã incapabil sã împlineascã dorintele goţilor. În acest context Alaric se orienteazã spre împãratul legitim, Honorius, cu care se şi întâlneşte la Alpes, în apropiere de Ravenna.

Goţii sunt însã surprinşi de un atac al lui Sarus, care dezertase în 402, în ciuda faptului cã se ajunsese la un compromis. De data aceasta goţii patrund în Roma, posibil datoritã unei trãdãri interne. Pe 24 august 410 goţii întrepind un jaf sistematic al oraşului, capturând-o şi pe sora împãratului, Galla Placidia. Devastarea Romei a avut un impact covârşitor asupra mentalului colectiv. Pãgânii acuzau renegarea tradiţiilor, creştinii pãcatele oamenilor. Nu s-a ajuns la incendieri, distrugeri sau violente extraordinare, pentru cã jaful a fost extrem de bine pus la punct. Ceea ce a contat mai mult a fost şocul pe pan moral şi mental. Un veritabil leagãn de civilizaţie milenarã ajunge la cheremul barbarilor. Dupã jaf Alaric plãnuieşte trecerea în Sicilia şi Africa de nord, dar este nevoit sã se reîntoarcã în centrul italiei din cauza lipsei de experienţe maritime. Moare în Bruttium, Athaulf mergând cu goţii în Gallia. Alaric lasã în urmã un mormânt necunoscut şi legenda despre comoara îngropatã cu el în râul Brusento.

Cum a ars Roma în anul 192

În 2005 un student al Universitãţii din Sorbonna pe nume Antoine Pietrobelli realizeazã o descoperire importantã: într-o colecţie de manuscrise de la mãnãstirea Vlatadon din Thessalonic gãseşte şi o scrisoare a medicului grec Galenus, crezutã pierdutã-“Despre evitarea suferinţei”. Aceastã scrisoare are o mare însemnãtate întrucât oferã informaţii nu doar despre comerţul şi societatea romanã, ci şi despre un eveniment catastrofal care avut loc în anul 192 p.Hr.

Claudius Galenus (129-217) este una dintre autoritãţile principale ale lumii antice în materie de teorie anatomicã şi practicã medicalã, colecţionar de reţete şi inventator de proceduri terapeutice. Se ştia cã medicul îi scrisese o scrisoare unui prieten din oraşul sãu natal, Pergam, dar din aceasta supravieţuiserã doar câteva fragmente în ebraicã şi arabã. Documentul redescoperit oferã informaţii preţioase cu privire la incendiul care a devastat Roma în 192, mai puţin cunoscut decât faimosul incendiu neronian din 64 p.Hr. In vremea lui Commodus (180-192), Roma era un oraş prosper, bogat în activitãţi comerciale şi remarcabil datoritã construcţiilor din epoca flavianã precum Colosseumul, amfitatrul care putea gãzdui 50000 de spectatori sau complexul civic de lângã principalul for roman, numit Templul Pãcii, cel care comemora sfârşitul rãzboiului din Iudeea din 66-70 şi izbânda luiVespasian în rãzboiul civil. În apropiere de Templul Pãcii, simbol al stabilitãţii statului roman, se afla un centru sacru esenţial, Templul Vestei, unde se întreţinea focul care reprezenta spiritul şi gloria Romei şi se afla la pãstrare Palladium, o imagine în lemn a Atenei despre care se spunea cã a fost salvatã din Troia de cãtre Aeneas.

În timpul lui Domitian este ridicatã o colosalã magazie destinatã depozitãrii tãmâiei sau altor mirodenii importate din India, Arabia sau Orientul Indepãrtat: Horrea Piperataria. Depozitele de aici erau o dovadã vie a puterii economice romane, putere crescândã datoritã taxei de import pe produsele rãsãritene, care putea fi plãtitã şi din încãrcãturã vãmilor din Egipt. Horrea Piperataria reprezenta aşadar un vast centru comercial în care statul vindea mãrfuri scumpe cetãţenilor romani. Produsele indiene şi arabe erau ingrediente esenţiale în prepararea medicamentelor, ceea ce însemna o prezenţã constantã a medicilor în apropierea centrului. Interiorul magaziei se împãrţea în numeroase depozite şi curţi, precum şi canale de apã care sã menţinã umezeala necesarã prezervãrii adecvate a mirodeniilor. Probabil se ţineau aici în jur de 5000 de tone de condimente, şi chiar dacã ar fi fost vorba doar de piper, dupã cum sugereazã şi numle magaziei, tot ar fi adus statului un profit de 200 de milioane de sesterţi. Existau şi camere private care se puteau închiria, bineînţeles la un preţ ridicat, dar mãsurile de siguranţã erau considerate desãvârşite. Se credea de asemenea cã riscul unui incendiu era minim întucât clãdirea era construitã aproape exclusiv din piatrã şi prevãzutã cu multe cisterne de apã. Galenus a închiriat şi el o camera unde a depozitat materialele necesare practicilor sale medicale. În epistola “Despre evitarea suferinţei” explicã: “ Oamenii îşi ţineau cele mai preţioase comori în aceste magazii pentru cã aveau încredere cã cele de-a lungul cãii sacre nu puteau fi afectate de vreun incendiu. Oamenii erau încrezãtori pentru cã lemnul nu se folosise decât pentru uşi şi cãmãrile nu se aflau în apropierea niciunei locuinţe. Ba mai mult, erau supravegheate de militari”. Galenus se înşelase însã cu privire la siguranţa cãmãrilor. Dio Cassius (165-229) scria: “Erau semne nefaste înaintea morţii lui Commodus, pentru cã mulţi vulturi se adunau deasupra capitoliului şi scoteau ţipete care nu prevesteau nimic bun. S-a auzit o bufniţã urlând înainte ca focul sã izbucneascã la o clãdire şi sã se împrãştie la Templul Pãcii. De acolo s-a rãspândit şi la cãmãrile cu produse egiptene şi arabe”. Dio relateazã cã flãcãrile s-au extins de la Templul Pãcii pânã pe Palatin unde a ajuns şi la Domus Tiberiana.

Relatarea medicului Galenus


Epistola lui Galenus oferã o altã perspectivã. Din punctul lui de vedere acesta a pornit din Horrea Piperataria şi dupã aceea a copleşit colina palatinã. Incendiul a fost puternic amplificat de tonele de condimente din depozit. Substanţele preţioase se valorizau ca ofrande divine, iar fumul înţepãtor care a cuprins cerul nocturn avea cu siguranţã iz de parfumuri arãbeşti, de unde şi ideea originii supranaturale a flãcãrilor. Probabil localnicii au crezut cã însãşi Horrea Piperataria se oferã ca jertfã zeilor. Dio Cassius opina cã focul este trimis de zei ca semn cã imperiul se va ruina sub domnia lui Commodus. Şi istoricul Herodian (170-240) rezoneazã cu ideea cã focul nu a fost doar un simplu accident, ba chiar include stelele vizibile ziua în seria semnelor nefaste. Bazându-se pe mãrturii orale, el descrie astfel evenimentul: ”Nu s-a vãzut o adunare de nori negri, ci s-a simţit un cutremur. Nu se iscase nicio furtunã atunci când a lovit un trãsnet sau când a izbucnit o flacãrã în urma cutremurului. Întregul Templu al Pãcii, cea mai mare şi cea mai frumoasã clãdire din oraş, a fost fãcut praf şi pulbere”. Incendiul, parcã manta de o forţã divinã, a atins şi Templul Vestei: “Când templul vestalelor a fost cuprins de flãcãri, imaginea Athenei a fost expusã publicului – acea statuie pe care romanii o ţineau ascunsã şi venerau, cea adusã de la Troia. Acum, pentru prima datã, statuia a fost vãzutã de localnici. Fecioarele vestale au luat statuia şi au fugit cu ea pe Via Sacra pânã la palatul imperial”.

Focul a ars zile în şir, iar romanii probabil cã priveau cu groazã cum acesta le urmãrea pe vestale mãturând totul în cale, nefiind nicio posibilitate de a-l stinge în ciuda eforturilor cetãţenilor şi militarilor. Dar brusc vremea s-a schimbat şi a început un potop, ceea ce l-a determinat pe Herodian sã afirme cã “din acest motiv se ştia cu certitudine cã focul avea origini divine. Pentru cã acum oamenii credeau cã el a fost iscat şi oprit doar de voinţa zeilor”. Dupã stingere s-au estimate pagubele. Templul Pãcii, una din cele mai luxoase clãdiri romane, în care se adãpostea un tezaur imens de aur şi artefacte şi unde oamenii şi-au depozitat cele mai importante averi, se fãcuse una cu pãmântul. Dio Cassius relateazã: “Toatã lumea se folosea de templu ca de un deposit pentru cele mai de preţ lucruri. Într-o singurã noapte focul i-a sãrãcit pe cei avuţi. Toţi s-au adunat sã boceascã din cauza distrugerii monumentului public, dar fiecare îşi plângea propria pierdere”. Romanii se gândeau cã rãul avea sã punã stãpânire în curând pe întreaga lume, atribuind dezastrul dispreţuitului împãrat Commodus.

Când a auzit despre nenorocire, Galenus era în Campania. Incendiul a însemnat o tragedie personalã pentru medicul grec, pentru cã îşi înmagazinase multe dintre posesiuni într-o cãmarã din Horrea Piperataria. Acestea includeau monede de aur, argintãrie şi chitanţe, dar adevãrata pierdere consta în materialul sãu de lucru, adicã manuale medicale, remedii şi instrumentar unicat. Plãnuise sã le ia de acolo douã luni mai târziu…El îşi noteazã: “Aşadar soarta mi-a întins o capcanã, înstrãinându-mã de multe din cãrţile mele. Am mai suferit o pierdere importantã, studiul asupra vocabularului pe care l-am colectat din comedia atenianã”. Galenus descrie cum a depozitat cu grijã o colecţie unicã de ingrediente rare şi medicamente excepţionale în cãmara lui personalã. Unele dintre aceste substanţe proveneau de la palatul imperial şi Galenus le-a achiziţionat pe vremea când pregãtea medicamentaţia lui Marcus Aurelius. Printre acestea se afla şi o cantitate importantã de scorţişoarã de foarte bunã calitate pe care medicul credea cã n-o va putea înlocui niciodatã. Cercetarea pierdutã includea copii originale ale primelor douã cãrţi din studiul despre compoziţia medicamentelor dupã tipologie. În aceeaşi scrisoare Galenus mai oferã detalii privind importanţa cercetãrii în cariera sa. Menţioneazã cum a moştenit documente importante de la medicii din oraşul sãu natal, unul dintre compendii cuprinzând formule care au fost cumpãrate cu 100 de galbeni bucata. Un alt compendiu provenea de la un medic pe nume Teuthras, care moare în timpul ciumei antonine din 165-180 şi îi lasã moştenire toatã cunoaşterea sa. Flãcãrile de la Horrea Piperataria distruseserã o inimaginabilã comoarã medicalã: “Dacã cineva deţinea un remediu important, îl putea achiziţiona fãrã mare dificultate. Pur şi simplu fãceam schimb cu alte douã sau trei remedii din aceste compendii”. Dincolo şi de instrumentarul conceput cu grijã de medicul grec, pierderea era cu atât mai mare cu cât “nu era nici cea mai mica speranţã de a înlocui colecţia mea pierdutã de cãrţi deoarece toate bibliotecile de pe Palatin au ars în aceeaşi zi”.

Tragedia lui Galenus nu era singularã. Lângã Horrea Piperataria se afla Horrea Vespasiana, depozit de mãrfuri egiptene unde au ars cantitãţi impresionate de in şi papiri. Învãţaţii care au ales sã-şi pãstreze cercetãrile în apropiere, precum Philippides gramaticul, au împãrtãşit soarta lui Galenus. Toţi cei afectaţi de catastrofã au umblat în doliu zile în şir. Focul anunţase într-adevãr timpuri grele pentru Roma. Commodus, deşi promisese o refacere a centrului citadin, acţiona sub semnul megalomaniei, dorind sã prefacã oraşul în Colonia Commodiana, ceea ce a determinat o reacţie brutalã a gãrzii pretoriene, care îl asasineazã. În 193, anul celor cinci împãraţi, începe rãzboiul civil care va rezulta într-un declin economic şi o tulburare politicã gravã. Cu toate acestea, pentru Galenus mai exista speranţã: “Eu singur, dovedind dragostea profundã pentru muncã pe care am simţit-o toatã viaţa, nu m-am lãsat copleşit de suferinţã”.