ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Impãratul-soldat, un nou model imperial


În mare mãsurã istoria imperialã romanã a fost, cel puțin în ochii romanilor înşişi, reprezentatã prin imaginea lui princeps, cea mai importantã figurã a scenei publice. Ideologia imperialã se modificã în perioada 193-284, remarcându-se în primul rând numãrul mare de împãrați şi faptul cã majoritatea erau soldați. Aceste generalitãți ascund însã dezvoltãri mai largi. La finele perioadei anarhiei concepția asupra puterii diferã fațã de cea prezentã în primele douã secole. Tetrarhia este menitã sã sublinieze coeziunea colegiului imperial, cu accent puternic pe aspectul divin al acestuia care îl apropie de tipologia monarhiei elenistice.

Dacã facem însã o comparație cu imaginile individualizate în care aspectul divin apare, dar mai subtil, schimbarea nu pare atât de radicalã, ci mai degrabã are loc gradat. Nu este de mirare cã într-o vreme a instabilitãții şi a lipsei unei centralizãri care a permis perindarea mai multor conducãtori care au încercat sã controleze imperiul sã aibã loc mutații ale concepției asupra împãratului. În cel de-al treilea secol apar dificultãți în prezentarea împãratului drept punctul central al societãții, pentru cã poziția sa se aflã mereu sub semnul întrebãrii. Drept urmare, acesta încearcã prin apel la tradiționalism sau dimpotrivã, prin debarasarea de el, sã-şi construiascã o imagine care sã-i reflecte puterea cel puțin pe plan ideologic, cãci în planul manifestãrii politice concrete ea este problematicã.

Secolul în cauzã este cel în care relevarea secretului imperiului din anul 69 capãtã cea mai mare importanțã. Încercãrile permanente ale armatelor de a-şi proclama generalii împãrați sunt o constantã, conducãtorii profitând adesea de loialitatea soldaților pentru care cuvântul senatului nu avea mare greutate. Michael Rostovtzeff vorbeşte despre militarizarea sistematicã a instituției imperiale, monarhul dispunând de o putere autocraticã, bazatã pe fidelitatea trupelor şi venerarea persoanei sale. Aristocrația provine tot din rândurile soldaților, supunându-se acelorlaşi riscuri ca şi împãratul. Ideea de Soldatenkaiser rãmâne una popularã, dupã cum se întrevede şi într-o lucrare recent apãrutã cu acest titlu a lui Michael Sommer. Dar a deveni împãrat prin aclamarea armatei nu era ceva nou. Era comun şi obiceiul de a adresa scrisori senatului care menționau la început starea bunã a legiunilor.

O schimbare mult mai importantã se referã la incapacitatea de impunere pe o perioadã mai lungã de timp şi de a stabili dinastii. Calitãțile militare se pare cã sunt suficiente pentru afirmare politicã, nu doar necesare. În acest sens putem vorbi despre un portret unificat al împãratului-soldat, dar asta nu înseamnã cã se renunțã la individualizare sau se modificã radical percepția asupra imaginii imperiale. Pentru a o analiza pe acesta trebuie sã orientãm spre sursa principalã de ideologie, şi anume numismatica, care reflect poate cel mai bine imaginarul puterii. Dincolo de utilizarea lor ca metode eficiente de propaganda, monedele reflectã modul în care se transpune realitatea politicã (dominatã de tulburãri perpetue şi crize de legitimitate) în imagine. Conceptele de virtus (curaj în bãtãlie) şi providentia (grija pentru securitate şi stabilitate) sunt cele mai utilizate în perioada 69-238. Calitatea de aequitas (justiție) scade in importantã. Standardele imperiale suferã deci mutații, fapt evident şi în înfãțisarea persoanei imperiale pe monede, care apare în cuirasã.

Acest tip de reprezentare se raspândeşte mai ales din timpul lui Antoninus Pius, dominând peisajul numismatic în secolul al treilea. Monedele ce pot fi încadrate în categoria militarã, cu referire la armatã, victorie, zone supuse, dețin monopolul, urmate de cele care invocã epoca de aur, pacea, prosperitatea. În secolul al treilea, aproape orice monedã îl reprezintã pe împãrat ca pe o persoanã capabilã sã garanteze gloria şi pacea. Calitãțile evidențiate nu sunt nefamiliare, doar cã ele capãtã o însemnãtate covârşitoare în epocã. Şi busturile amintesc de militarizare. Cele mai multe sunt caracterizate de o tunsoare scurtã, soldãțeascã, şi de o barbã tunsã tot scurt, imagine diferitã de cea standardizatã odatã cu Hadrian. Totuşi schimbarea se produce undeva în timpul lui Caracalla, care de desparte de traditie prin promovarea unei imagini mai robust, folositã din plin de Maximin Thrax sau Decius. Reprezentarea lui Decius mai ilustreazã şi un personaj încãrcat de griji, anxios, tulburat, semne ale perioadei dificile din care face parte, dar la fel de plauzibilã este şi viziunea personalã a artistului. Utilizarea argumentelor stilistice în descrierea mentalitãții unui împãrat este mereu problematicã.

Mai multe concluzii se pot extrage din portretele lui Gallienus. Domnia sa cunoaşte una dintre cele mai întunecate momente ale istoriei romane, dar în locul unor imagini militarizate el allege mai degrabã o portretizare tradiționalã. Un bust impresionant din marmurã datând aproximativ din 267 şi aflat la Gliptoteca din Copenhaga se aseamãnã izbitor cu Hadrian, probabil o promisiune a reîntoarcerii la o epocã de aur, motiv preferat al împãratului. Unele monede pun totuşi accent pe aspectele militare sau pe necesitatea siguranței (securitas orbi). Portretul din 260 gãsit în casa vestalelor din Forum Romanum îi evidențiazã postura carismaticã prin privirea îndreptatã în sus şi trãsãturile idealizate. Acesta s-ar asocia cu monedele care îi relevã legãturile cu divinitatea, mai mulți zei erijându-se în conservator Augusti. Împãratul are chiar o serie de monede pe care sunt înfãțişați zeii însoțiți de animalul simbolic. Oricât de dezorientante ar pãrea aceste imagini, ele aratã cã existau alternative la clasicul model de împãrat-soldat, deşi acesta este ales de majoritatea personajelor imperiale. La fel de însemnat este faptul cã diferentele fațã de imaginea promovatã în timpul tetrarhiei este mai pronuntatã decât cea fațã de predecesori. Mulți împãrați-soldați apelau la cadrele tradiționale ale imaginarului politic, aşa cum face de pildã Filip Arabul când cumpãrã pacea de la perşi şi apare pe monede cu coroana radiatã şi legenda securitas orbis.

Pe lângã felul în care împãrații au dobândit puterea şi se percep pe ei înşişi, în construcția unei viziuni cuprinzãtoare asupra sferei politice din secolul al treilea este importantã şi percepția supuşilor asupra conducerii, cãci împãratul rãmâne principalul punct de reper. Situația problematicã din diverse regiuni ale imperiului şi lipsa unei stabilitați la nivel local trebuie sã fi condus la înmulțirea petițiilor adresate persoanei imperiale. Singura inscripție care ne oferã texul întreg al unei petiții este cea a localnicilor din Skaptopatara, adresatã lui Gordian al III-lea, în 238. Aceştia se plâng de interesul scãzut al soldaților şi oficialilor fațã de bunãstarea lor şi încã îl mai considerã pe împãrat centrul lumii. Deşi cererile rãmân adesea fãrã rezolvare, absenta frecventã a împãraților de la Roma şi mobilitatea lor în cursul secolului au contribuit la înmulțirea lor. Centralitatea imaginii imperiale mai este doveditã şi de faptul cã oraşele emit monede conținând aclamații pe revers sau îi felicitã pe noii veniți la tron prin decrete, aşa cum procedeazã Aphrodisias în 239 pentru Gordian al III-lea sau Decius. O altã formã de asigurare a anumitor privilegii consta în satisfacerea dorințelor imperiale, asa cum fac multe oraşe când Caracalla doreşte sã se emitã monede cu coroana radiatã. Poate cã se modificã viziunea asupra puterii, dar nu şi competiția dintre oraşe (de pildã dintre Side şi Perga în timpul lui Tacitus) pentru câştigarea favorurilor, pentru cã împãratul rãmâne figura centralã.

Aşadar, în mentalitatea supuşilor, imaginarul lor asupra puterii, valoarea simbolicã nu se pierde, deşi concret împãratul controla foarte puțin ce se petrecea în provincii. Un exemplu îl constituie cazul lui Domitian al II-lea, un uzurpator de scurtã duratã confirmat de o monedã descoperitã lângã Oxford care proclamã concordia militum, ceea ce dovedeşte cã şi uzurpatorii, chiar şi cei foarte efemeri, au un oarecare success pentru cã cetãțenii simt nevoia de a deține o figurã centralã în teritoriul pe care îl ocupã. Niciunul nu se poate impune însã în tot imperiul, demonstrând limitele puterii.

O cale de a conecta realitatea controlului limitat de imaginea centralã şi absolutã era prin apelul la divinitate. Diversitatea în materie de temple este atât de mare încât putem vorbi nu de cult, ci de culte imperiale, care sunt integrate tradițiilor locale. Slãbirea autoritãții va conduce însã la asocieri individuale cu anumite divinitãți, aşa cum face Aurelian când îl impune pe Sol Invictus şi devine mai importantã venerarea împãratului ca intermediar între oameni şi zeu decât ca fiintã divinã el însuşi. Fundamentalã este şi venerarea divilor, aşa cum se întrevede din Feriale Duranum, un calendar din vremea lui Severus Alexander care demonstreazã cât prețse punea pe sacrificiile pentru împãrații morți. O descriere amãnunțitã a apoteozei întâlnim la Herodian, care vorbeşte despre înmormântarea lui Septimius Severus şi transformarea sa în zeu prin ceremonialul dublului. Actele colegiului fraților arvali din 224 menționeazã cel puțin 20 de divi, dar în schimb scade numãrul de temple şi preoți destinați acestora. Împãratul Tacitus este cel care ridicã un templu pentru toți divi, pentru ca aceştia sã beneficieze de activitatea culticã.

Anarhia militarã se poate deci identifica printr-un portret de împãrat-soldat menit sã accentueze caracterul sacru al persoanei imperiale şi importanţa corpului politic constituit pe baza aglomerãrii de teme propagandistice care au creat o imagine puternicã care sã compenseze şi sã camufleze neajunsurile domniei. Un portret unificat, dar cu multe nuanţe, cãci între robustul Maximin Thrax şi gânditorii Gordian al III-lea sau Gallienus se interpune totuşi un joc de orizonturi culturale. Grila imaginarului imperial variazã mai ales acum, chiar dacã accentul cade în principal pe tipologia militarizantã.

În acest sens, precizãm cã din creaţiile care au supravieţuit reiese cã perioada celui de-al treilea secol a fost una a schimbãrilor revoluţionare în artã, atât referitor la scopul esthetic, cât şi la mijloacele tehnice. Lucrãrile înfãţişeazã o abundenţã de stiluri care în portretele oficiale par sã-l înlocuiascã unul pe celãlalt într-un mod abrupt, sau sã coexiste în portretele coregenţilor. Aceastã bogatã varietate a produs la rândul sãu o abundenţã de teorii ale cercetatorilor care şi-au propus sã analizeze perioada. Şi aceste teorii tot de istoria imaginarului ţin, de cum se reflectã imaginarul artistic/politic în imaginarul cercetãrii. Orice operã poate fi explicatã atât în termenii unei tradiţii artistice, cât şi în termenii obligaţiilor impuse de raţiunile propagandistice. O modalitate de a privi stilurile epocii este ciclicitatea, tradiţiile culturale depinzând de cel aflat la putere. Putem avea astfel un stil militarist (Maximin), senatorial (Gordienii) sau augustan, dacã înaintãm în epocã la Gallienus.

Sau, dupã cum ne propune Bernard Schweitzer, stilurile augustan şi veristic, o reînviere a austeritãţii clasicizante, respectiv a realismului republican. Imaginarul politic al împãraţilor-soldaţi tinde însã cel mai mult cãtre stilul veristic, pentru cã acesta reuşeşte sã transmitã cel mai bine ideea de putere militarã. Dar toate reprezentãrile împãraţilor, pe statui sau monede, denotã o perioadã lipsitã de o direcţie anume, o perioadã care recupereazã şi recreeazã forme artistice din trecut, menite sã compenseze prin forţa imaginii realitatea istoricã problematicã. Imagini imperiale care denotã nu doar rigiditatea rãzboinicã, ci şi dramatismul emoţional, surse care oferã o perspectivã în care nu se pierde informaţia esenţialã, care dimpotrivã, o completeazã prin personaj şi simbol şi pãtrunde în ideologie şi imaginarul politic. Imaginile politice din secolul al III-lea, atât pe statui, cât şi pe monede, axate pe militarizare şi autocratizare, surprind şi continuitate, şi discontinuitate stilisticã, care se aflã în strânsã legãturã şi cu contextul istoric oglindit. Anarhia militarã nu a însemnat doar un haos profund, pentru cã pânã la urmã instituţiile statale şi graniţele imperiale se menţin în mare mãsurã.

În concluzie, puterea este, ca de altfel în orice epocã, un construct bazat pe ideologie, propagandã, artã, elemente care conduc cãtre o un soi de mitologie secularizatã care cautã sã compenseze instabilitatea şi disoluția imperialã.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9527/33/

Rege al Spaniei din 1516 (cand avea 16 ani), Carol al V-lea succede la tronul Sfantului Imperiu Roman (SIR) la 28 iunie 1519, dupa moartea bunicului sau, Maximilian I. Se impune sa precizam ca SIR este denumirea istorica data teritoriilor centrate in Imperiul German si care includea teritorii din Italia, Burgundia si numeroase vecinatati ale acestora, care formau sute de subformatiuni statale de tipul principatelor, ducatelor, tinuturilor si oraselor-state imperiale. Primul imparat al SIR a fost Otto I (962), iar ultimul a fost Francis al II-lea (1806). Nu avea o capitala specificata, dar avea orase de referinta unde se tinea Dieta (Parlament medieval) si incoronarea.

Nero, atletul şi artistul


Nu este un fapt necunoscut cã acţiunile şi caracterul lui Nero au fost mult umbrite de perspective istoriografice menite sã-l transforme într-un sclav al plãcerilor şi un criminal notoriu, întruchipare a decadenţei moravurilor romane. Istoricii au uneltit împotriva sa pentru cã din multe puncte de vedere acesta a sfidat traditiile. De multe ori imaginea cruzimii fãrã precedent este exageratã şi din cauza absenţei unei informãri temeinice. Când creştinismul devine religie oficialã, împãratul chiar devine Antihristul, prototipul suprem al persecutorului, istorii creştini completându-i pe cei pãgâni în defãimarea completã a lui Nero.

Nero a sfidat traditiile romane pentru cã a iubit activitãţi precum arta şi sportul, care în opinia conservatorilor nu erau potrivite pentru un împãrat. El a cãutat recunoaştere în cadrul competiţiilor, considerând cã aceasta i-ar oferi sentimentul unui sens în viaţã. Când conducea carul îşi închipuia cã este un nou Apollo. Era convins cã dacã va eşua în încercarea sa de a se afirma pe plan sportiv şi artistic va eşua şi ca cetãţean roman şi împarat. Nu a avut niciodatã ambiţii militare.

Nero întotdeauna i-a favorizat pe cei care îi împãrtãşeau interesele şi i-a dispreţuit pe cei ce nu erau de partea sa. Deloc surprinzãtor cã şi-a atras duşmani încã de la început, ţinând cont cã a refuzat sã urmeze calea tradiţionalã a predecesorilor sãi alegând în schimb o viatã boemã dedicatã unor preocupãri care intrau în contradicţie cu conceptul de împãrat. Artiştii şi atleţii nu erau tocmai în rândul preferaţilor înaltei societãţi romane, fiind adesea judecaţi drept nişte criminali ordinari. Trebuie sã recunoaştem cã exista o razã de bunãvoinţã în sufletul împãratului din moment ce alegea sã-şi petreacã timpul în compania unor exemplare atât de dispreţuite de societate. Nero nu s-a conformat standardelor romane, era încãpãtânat şi idealist şi este foarte probabil ca problemele sale emoţionale sã i le fi cauzat şi reprimãrile din copilãrie.

Trãind în lumea lui presãratã cu visãri artistice, împãratul avea puţin contact cu realitãţile imediate. Izolându-se de conservatorismul care pulsa în jurul sãu a ignorat elementele care i-ar fi putut dãuna. Iubirea pentru jocuri şi îndeletnicirile artistice aveau sã-i aducã în cele din urmã sfârşitul.

Cand a venit la putere, din 54 p.Hr., împãratul a dat dovadã de modestie, liberalism şi clemenţã, diminuând unele taxe, evitând pedepsele capitale, fiind generos cu poporul dar sãrãcindu-I pe senatori. O remarcã de-a lui Traian îl fãcea responsabil de 5 ani excelenţi pentru imperiu. Avea numai 17 ani când a venit la putere, aflându-se sub influneţa incontestabilã a mamei sale, Agrippina, care spera sã ţinã frâiele politicii prin fiul sãu, expus unor idei care contraveneau spiritului sãu mai libertin. Seneca i-a oferit multe sfaturi, l-a învãţat retoricã, dar nu avem indicii cum cã i-ar fi insuflat elevului sãu dragostea pentru teatrul sau competiţiile de tip grecesc. Nero nu a tolerat opoziţia, asasinarea Agrippinei reprezentând una dintre cele mai oribile crime din toatã antichitatea, un fapt reprobabil care îl va bântui pe împãrat toatã viaţa.

Dupã moartea mamei sale, primul lucru pe care l-a întreprins a fost sã modifice jocurile romane astfel încât sã semene din ce în ce mai mult celor greceşti. Nici Seneca, nici Burrus, sfetnicul sãu, nu au reuşit sã-i alunge gândurile glorioase. Gloria atleticã şi artisticã a fost una dintre cele mai importante şi înãlţãtoare valori la care împãratul nu a renunţat niciodatã. Lipsa presiunii sã-şi abandoneze gusturile a interpretat-o drept aprobare. Dio povesteşte cã Seneca şi Burrus stãteau lângã el şi îi aplaudau fiecare apariţie, încurajând şi publicul sã facã la fel. Iubirea sa pentru apariţiile publice se datorau unui cult pe care singur şi-l formase, crezând cu desãvârşire în capacitãţile sale. De mic nutreşte o pasiune pentru tot ce înseamnã culturã greacã, susţinând infiltrarea obiceiurilor şi tradiţiilor elene în lumea romanã. Mulţi romani educaţi recunoşteau superioritatea culturii greceşti, dar în acelaşi timp şi efectul sãu nefast, corupt. Dar împãratul idolatriza pânã în pânzele albe grecitatea, considerând cã doar ea este demnã de atenţia sa şi strãduindu-se sã demonstreze prin propria participare la competiţii cã elenizarea meritã efortul. Nero a fondat mai multe şcoli în care se învãţa muzicã şi se practicau sporturi, dar şi un gimnaziu magnific pe câmpul lui Marte şi bãi luxoase. Mai construieşte şi un amfiteatru de lemn, precum şi alte şcoli pe proprietãţile mamei sale de la Baiae. Nero a dorit şi sã umanizeze spectacolele, introducând regula conform cãreia gladiatorii nu se mai luptau pânã la moarte. O asemenea cruzime nu era compatibilã cu idealul jocurilor greceşti.

În 59, Nero instituie “Iuvenalia”, care îmbinau caracterele ambelor societãţi. Intenţia sa era ca toţi cetãţenii, indiferent de clasã, sã poatã participa la ele. Tacitus se plângea de lipsa de moralitate a mãsurii. Conservatorii credeau cã se încuraja pederastia. Era cu atât mai şocant cu cât împãratul însuşi participa la confruntãri. Anturajul sãu era conştient cã nu-l poate devia pe împãrat de la activitãţile preferate, de accea probabil cã a şi încurajat participarea unor exponenţi ai aristocraţiei pentru ca apariţia împãratului sã nu mai parã ciudatã. Şi Dio se plânge de situaţia la care se ajunsese, spunând cã cei morţi sunt cei mai norocoşi din societate. Puţini sunt cei care tolerau cântecele lui Nero, cursele lui cu carul, luptele în arenã sau pãrul sãu lung. În opinia împãratului, muzica, poezia, arta în general, surclasau ca importanţã guvernarea imperiului. Prin muzicã se exprima însuşi Apollo. De la Suetonius şi Dio aflãm cã avea o voce potrivitã pentru reprezentãrile dramatice, pe care de altfel le adora. Respecta regulile muzicale, de pildã nu se aşeza niciodatã jos în timpul concursurilor de harpã. Avea grijã de corzile vocale şi printr-o alimentaţie adecvatã. Cât despre capacitatile sale poetice, sursele sunt contradictorii. În vreme ce Suetonius ne spune cã putea scrie cu entuziasm şi fãrã effort, Tacitus îl acuzã de plagiat. Nu este exclus ca împãratul sã fi produc opere originale şi de calitate, folosindu-se de predecesori doar ca modele.

Ce pasiuni mai avea personajul? Caii, cursele de cai şi de care. În opinia lui sportul era unul nobil, regal, practicat de toate marile cãpeteniile din istorie şi menit sã onoreze divinitãţile. Tacitus admite cã Nero şi-a direcţionat mereu talentele în altã parte decât trebuia, printre altele ocupându-se şi de cãlãrit. Suetoniu îl laudã pentru rezultatele de la jocurile troiene din circ. Era atât de entuziasmat de curse, încât îi îmbrãca pe foştii campioni cabalini cu haine bãrbãteşti. Dio remarcã preferinţa sa pentru conducãtorii de care şi încurajãrile la ameninţarea pretorilor sau consulilor, dar informaţia contravine politicii imperiale de oprire a violenţelor. De exemplu, din vremea sa cãruţaşii nu mai au voie sã se plimbe dupã bunul plac prin oraş, jefuind pe cei ce le ies în cale. De asemenea, decide ostracizarea actorilor ai cãror “fani” se implicau în conflicte sângeroase. Cel care conducea care prin public este însuşi Nero, dacã îi dãm crezare lui Dio, dar mai întâi începe reprezentaţiile prin grãdinile palaţiale. Spre disperarea tuturor, se pare însã cã îi place sã se dea în spectacol, chinuit mereu,dupã cum opineazã Suetonius, de dorul nemuririi. Fãcea tot posibilul ca sã arate ca un zeu. Frizura de pe monede se schimbã dupã instituirea festivalurilor greceşti, semãnând acum unei zeitãţi grecizate.

În anul 60 instituie “Neronia”, dupã modelul jocurilor pythice dar şi al “Augustaliae”. Tacitus, reprezentatul senatorilor oripilaţi de divertismentele acestea strãine, se minuneazã de amalgamul de vicii legalizate de împãrat. Spune cã mai lipsea doar ca cetãţenii sã renunte la rãzboiul legitim şi sã lupte dezbrãcaţi în arenã. Este o concepţie despre gymnasia tipicã mentalitãţii republicane. Romanii de modã veche credeau cã acestea erau o ameninţare la adresa pregãtirii romane efectuate în vederea producerii de soldaţi. Dar Nero nu considera cã valorile militare ar fi în vreun fel superioare celor sportive şi artistice, ceea ce îl determinã pe Suetonius sã regrete cã împãratul nu avea nicio ambiţie în privinta expansiunii imperiului.

Probabil cã împãratul i-a încurajat şi chiar fortat pe senatori sã ia şi ei parte la jocuri, un atac la demnitatea şi prestigiul lor. Treptat, împãratul capãtã o stare de paranoia perpetuã, din cauza climatului nefavorabil dezvoltãrii ariilor sale de interes. Se speria uşor şi se lãsa manipulat de comandantul gãrzii pretoriene, Tigellinus, adeptul masurilor de securitate extreme. Conspiraţiile aveau legãturã şi cu “hobby”-urile imperiale. Existau anumite standarde pe care Nero nu le împlinea. Senatorii îl urau, dar plebea îl iubea, pentru cã le oferea distracţii pe mãsurã. Nu plebea însã era cea care deţinea putere politicã. Ea doar îl adula pe împãrat când se erija în marele poet şi sportiv, fiind şi o sursã de inspiraţie pentru cel care tânjea atât de mult dupã adulãri. În mijlocul plebei se simtea un zeu, de aceea prefera compania lor şi îi sfida pe tradiţionalişti care erau hotãrâţi sã-I reaminteascã ce înseamnã autoritatea.

Cu cât se temea mai mult de conspiraţii, cu atât se orienta mai mult spre plebe, spre oamenii de la circ şi de la teatru. Susţinerea acestora îi provocase indiferenţa la reacţiile cercurilor de sus şi nu mai avea conştiinţa diferenţei dintre rolul de artist şi atlet pe de-o parte, şi poziţia sa imperialã, pe de altã parte. Se îmbãta practic din ovaţiile unei mulţimi care nu avea standarde de apreciere foarte înalte, dar era fascinatã de personajul coborât de pe piedestal pentru a se angaja în activitãţi mai puţin imperiale. În 67 participã la jocurile olimpice, însoţit de clica de Augustiani, un corp cvasi-militar cu scopuri propagandistice. În plus, acceptã în anturajul sãu liberţi talentaţi, indignând şi mai tare ordinele senatorial şi ecvestru, mai ales cã atunci când pleacã în Grecia lasã Roma pe mâna unui astfel de om, Helius. Supãrarea lor era şi din cauzã cã împãratul nici mãcar nu pleca pentru a câştiga victorii în cinstea Romei, ci doar pentru propria-I faimã. Nero a petrecut un an în Grecia. A participat la jocurile de la Nicopolis inaugurate de Augustus pentru a celebra victoria de la Actium, a câştigat titlul de “Periodonikes”, victorios la cele patru competiţii principale. Poate cã era foarte talentat, poate cã inspira teamã, cert este cã devenise campion absolut. Potrivit lui Suetonius, în Grecia Vespasian l-a jignit pe împãrat adormind la una dintre reprezentaţii, pierzând susţinerea imperialã. Cãlãtoria sa avea sã-l coste scump, în ciuda prestigiului dobândit în partea aceasta a imperiului. Reintrã în Roma în car, cu stele strãlucitoare lipite de mantia purpurie.

Ultimul sãu moment de glorie. Sfârşitul i l-a adus în mare mãsurã pasiunea sa exoticã, cu greu toleratã de mediul conservator în care voia el sã o promoveze. O pasiune pe care nu a putut sã o controleze şi care i-a adus ura cercurilor înalte care se simţeau ameninţate. Preocupãrile împãratului şi ambiţia sa de a obţine succesul pe plan artistic şi sportiv nu au fost niciodatã înţelese sau acceptate, provocând dispreţ şi suspiciune. Angrenat în mult iubitele sale jocuri, Nero uitã de realitatea politicã şi ignorã tradiţiile, senatorii, societatea, precum şi rolul lor precumpãnitor. Prins în visul sãu grecesc, devine victima propriei pasiuni, ba mai mult, unul dintre demonii istoriografiei care nu i-a cruţat nonconformismul.

Ascensiunea Ravennei în secolul al V-lea


La scurt timp dupã anul 400, împãrații din partea occidentala a Imperiului îşi mutã baza de operațiuni de la Milan la Ravenna. Se stabileşte o reşedințã imperial, se ridicã ziduri noi, se deschide o monetãrie şi se creeazã o infrastructurã care sã corespundã noului statut al oraşului. Prima jumãtate a secolului la V-lea înregistreazã o inflorire arhitecturalã importantã, incomparabilã cu a vreunui alt oraş din peninsula italicã.

În contextul invaziei vizigote din anul 402, din cauza dificultãților de apãrare a Milanului, împãratul Honorius mutã capitala la Ravenna, primul decret imperial din oraş fiind emis la 6 decembrie 402[1]. De ce aici? Rãspunsul vizeazã hinterland-ul mlãştinos, care zãdãrnicea atacul vizigoților. Socrates Scholasticus descrie în aproximativ 430 stabilirea lui Valentinian al III-lea la Ravenna accentuând însemnãtatea colosalã a mlaştinii în sistemul defensiv al oraşului[2].

Cu siguranțã cã Ravenna a fost perceputã drept o locație cu potențial defensiv special, deşi în realitate s-ar putea sã nu fi fost chiar aşa, dacã ținem cont de capturarea sa repetatã în decursul secolelor V-VI. Câțiva cercetãtori au punctat cã interesul strategic este secundar. Deichmann observã cã dezvoltarea Ravennei survine curând dupã ce Constantinopolul devine reşedința permanentã a împãraților din Rãsãrit, facilitând contactul maritim dintre cele douã pãrți ale Imperiului[3]. Comunicarea cu estul era vitalã mai ales în timpul lui Honorius şi Valentinian al III-lea, în vreme ce dupã 455 împãrații depind mai mult de armatele occidentale şi de senatul roman. În plus, Ravenna se putea aproviziona mai uşor. Este posibil ca Honorius sã fi apreciat Ravenna atât datoritã poziției strategice, cât şi lipsei unui nucleu pagan, ceea ce ar fi permis crearea unei noi capital creştine. De altfel, catedrala şi palatul reprezentau douã centre fundamentale ale oraşului, iar dovezi privind existența unor temple pãgâne nu existã momentan.

Sediu imperial

Ideea cum cã Ravena a devenit capitala Imperiului Roman de Apus apare mai întâi la Agnellus, care spune cã Valentinian al III-lea (425-55) “a ordonat şi a decretat ca Ravenna sã fie capul Italiei (caput) în locul Romei”[4]. Relatãrile lui Agnelllus cu privire la activitãțile edilitare ale lui Honorius, ale Gallei Placidia şi ale lui Valentinian al III-lea au contribuit la țeserea unei adevãrate legende în jurul Ravennei. Însã analiza recentã a lui A. Gillet asupra reşedințelor cunoscute ale împãraților occidentali din secolul al V-lea aratã cã în ciuda intense activitãți din oraş, tot Roma rãmâne principalul centru de gravitație. Am putea considera Ravenna o alternativã viabilã la Roma, organizarea sa edilitarã contribuind şi ea la discursul politic. Pentru mai bine de 30 de ani ea este pânã la urmã principalã reşedințã imperialã.

Cum se încadreazã Ravenna în tipologia reşedintei imperiale? Din secolul al III-lea, în Imperiul Roman se dezvoltã în ritm rapid administrația birocraticã centratã pe persoana imperialã. Extinderea rețelei birocratice în secolul al V-lea se întrevede în Notitia Dignitatum, listã a oficialilor redactatã între 395-420, ceea ce coincide cu şederea împãratului la Ravenna. Se estimeazã cã numãrul funcționarilor atingea 1500. Case precum cea excavatã la Via d’Azeglio aratã cã oraşul avea în structura populației şi personaje înstãrite, iar estimãrile demografice variazã între 5 şi 10000. Baza relativ largã de birocrați de carierã este sursa unei vieți urbane destul de colorate, aşa cum reiese din descrierea satiricã a oraşului realizatã de cãtre Sidonius Apollinaris[5]. Deşi cunoaştem puține lucruri despre oamenii care trãiau în Ravenna, compensãm prin topografia sa, similarã cu cea din Constantinopol şi Milan. În capital lui Constantin, principalele clãdiri guvernamentale erau adiacente catedralei şi palatului imperial, flancat la rândul sãu de Hippodrom. Strãzi cu colonade legau aceastã zonã centralã de restul oraşului. Protejat pe trei pãrți de ape, oraşul era protejat şi pe uscat de zidurile extinse considerabil de cãtre Theodosius al II-lea. Milan avea aproximativ aceeaşi schițã: mai întâi un oraş provincial şi centru negustoresc prosper, odatã cu mutarea curții imperiale se adaugã noi ziduri, palate şi alte structuri. Bisericile nu lipsesc din niciuna dintre reşedinte. Aceste caracteristici se regãsesc în variațiuni diverse şi în celelalte oraşe imperial ale vremii. Dincolo de zidurile noi ale Ravennei, trebuie sã se fi construit în prima jumãtate a secolului al V-lea, dar cronologia transformãrilor edilitare este neclarã.

Cu siguranțã cã a existat un sediu imperial în Ravenna, cunoscut sub numele de palatium. Locația trebuia sã adãposteascã un numãr mare de funcționari şi sã ofere cadrul desfãşurãrii unor ceremonii elaborate în care împãratul sã-şi etaleze centralitatea. Ca reşedințã permanentã a lui Honorius şi Valentinian al III-lea, trebuie sã fi dispus de mai multe structuri impresionante, în legãturã cu care avem puține aluzii textuale. Agnellus ne povesteşte despre faptul cã Honorius a dorit sã ridice un palat în Caesarea, zona dintre Ravenna şi Classe, dar pânã la urmã ridicã acolo o bisericã dedicate Sfântului Laurențiu, dar în schimb valentinian al III-lea construieşte un edificiu public în locul numit Laureto, acolo unde Theoderic îl va ucide pe Odoacru[6]. S-a sugerat cã palatul s-ar fi aflat lângã san Giovanni Evangelista, bisericã ridicatã de Galla Placidia şi cã ar fi ocupat, cel puțin din descrierea lui Agnellus, întreaga parte de sud-est a oraşului.

Una dintre cele mai importante structuri care se va ridica la scurt timp dupã 402 este monetãria, indiciu al creşterii importanței oraşului[7]. În Ravenna se bate monedã de aur şi argint regulat pânã în 455, iar dupã aceea activitatea nu va înceta de tot. Bisericile sunt singurele despre care deținem informații mai precise. Structurile bisericeşti alcãtuiesc o parte esențialã a corpusului artistic şi architectural creştin. Un element comun al acestor edificii ar fi materialul folosit: cãrãmizi reciclate de la clãdiri romane anterioare. Uzanța de spolia atestã statutul degradat al Ravennei, deşi s-ar putea explica şi simbolic ca variant unei reutilizãri simbolice, ca metodã de apropriere a trecutului roman. Singura bisericã atribuitã lui Honorius este Sfântul Laurențiu, martirizat conform tradiției în 258. Ca de obicei, Agnellus este principala sursã a informației. Se pare cã avea o singurã navã şi coridoare separate prin rânduri de 12-15 coloane. Galla Placidia sustine cu ardoare creştinismul în forma lui ortodoxã, colaborând cu mai mulți papi şi contribuind la renovarea de bazilici precum Santa Croce in Gerusaleme din Roma sau Sfântul Paul din afara zidurilor Ravennei. Monedele o reprezintã cu monograma lui Iisus cusutã pe umãr şi uneori mâna lui Dumnezeu ținând o coroanã desupra sa, motive folosite mai întâi de Theodsius al II-lea şi sora sa Pulcheria. A fost o susținãtoare a unuia dintre cei mai importanți episcope ai Ravennei, Peter Chrysologus, iar Agnellus le atribuie amânduror construcția unei biserici dedicate Sfântului Ioan Botezãtorul[8].

Celelate edificii databile în primii ani ai guvernãrii imperial din Ravenna sunt catedrala, cunoscutã sub numele de Ursiana, şi baptisteriul aferent. Odatã cu creşterea importanței politice a oraşului creşte şi rolul episcopului, care are reşedințã acolo încã din secolul al IV-lea. Relația dintre conducãtorul laic şi cel religios apare ca o caracteristicã proeminentã a antichitãții târzii, punctul central al autoritãții religioase concentrându-se în catedrala cu hramul Invierii (Anastasis). Legãtura dintre episcopul care se afla în estul şi împãratul în vestul oraşului este confirmatã de existența unui drum flancat de coloane. Treptat creştinismul îşi asumã rolul de liant al ideologiei imperiale.

Prin 440 Valentiniam al III-lea mutã curtea la Roma. În timpul haosului provocat dupã jaful vandal din 455, împãrații care au legãturi mai stabile cu senatul sau Imperiul Oriental se aflã la Roma (Avitus, Anthemius, Olybrius, Nepos), în vreme ce împãrații-generali sau cei susținuți de generali iau deciziile importante de la Ravenna (Maiorian, Libius Severus, Glycerius, Romulus Augustulus). Dupã 450 statutul de capitalã devine fragil. Ravenna, în ciuda dezvoltãrii sale importante din aceastã jumãtate de secol, nu poate deveni, precum Constantinopolul, o a doua Romã, pentru cã vechea Romã incã îşi pãstreazã statutul.

Romani vs. Macedoneni: bãtãlia de la Pydna

Pydna este un port grecesc la Marea Egee, la nord de muntele sfânt
Olimp, într-o regiune denumitã Pieria. La începutul secolului al V-lea
a.Hr., când Alexandru I Philohellenos (498-458) este rege al
Macedoniei, Pieria este parte a regatului şi oraşul, deşi independent,
îl recunoaşte drept conducãtor.

În 432 a.Hr., atenienii asediazã oraşul, dar pentru cã aveau nevoie de
soldaţi la asediul mai important de la Potidaea, ajung la o înţelegere
cu regele macedonean Perdiccas al II-lea, un fiu al lui Alexandru.
Tucidide, care ne informeazã cu privire la acest asediu, nu oferã
detalii, dar faptul cã este încheiat un tratat sugereazã cã atenienii
au nişte cerinte pe care Perdiccas le recunoaşte. Este posibil ca o
facţiune greacã din oraş sã fi solicitat odatã protecţie Atenei, dar
facţiunea pro-macedoneanã sã fi fost mai puternica. Facţiuni similare,
una care valorizeazã originea greacã şi una care preferã cooperarea cu
populaţia autohtonã, sunt cunoscute din alte colonii greceşti şi cu
siguranţã ca au fost caracterisitice şi pentru Pydna.

În 410/409, oraşul se revoltã împotriva regelui Archelaus, fiul lui
Perdiccas, care primeşte ajutor de la comandantul atenian Theramenes
când asediazã oraşul. În cele din urmã macedoneanul acapareaza Pydna
fãrã ajutor de la aliatul sãu. Diodor din Sicilia spune cã a ordonat
localnicilor sã-şi abandoneze locuinţele şi sã reconstruiascã oraşul
la 4 km. de coastã. Oraşul şi portul vechi sunt controlate de
macedoneni, dar oraşul grec propriu-zis îşi pãstreazã independenţa
pânã când este cucerit de comandantul atenian Timotheus în timpul
crizei de succesiune care destabilizeazã pentru scurt timp Macedonia
în 360. Noul rege, Filip al II-lea, cu toate acestea cucereşte
definitiv Pydna in 357. Oraşul avea sã aparţinã Macedoniei pânã în
antichitatea târzie.

Dupa moartea lui Alexandru cel Mare în 323, regina-mamã Olympia se
refugiazã în Pydna împreunã cu soţia lui Alexandru, Roxana, şi copilul
lui Alexandru. Aici este asediatã de Cassandros în 316, iar când se
predã, este numaidecât executatã, la fel ca nora şi nepotul ei.

Pydna este din nou scena unor evenimente importnate în 168 a.Hr.,
când comandantul roman Lucius Aemilius Paullus îl învinge pe regele
macedonean Perseus, ceea ce înseamna pierderea independenţei vechiului
regat. Pydna sufera grav în moemntul ocupãrii de cãtre romani. Oraşul,
din fericire, işi revine, urmând sã aparţina provinciei Macedonia.

Relatarea bãtãliei, care are loc pe 22 iunie 168, o regãsim la Titus
Livius, care se foloseşte de Polybios din Megalopolis, contemporan cu
evenimentele şi care scrie o istorie a lumii, parţial recuperata.
Acesta ne povesteşte cã lângã tabere curgea un râu de unde ambele
armate îşi iau apa. În toatã liniştea de atunci, lipsitã de orice
provocare, un catâr scapã la 3 dupã-amiaza şi trece râul la inamic.
Trei soldaţi îl fugãresc. Doi traci scot animalul din apa, dar sunt
acostaţi de romanii care ucid pe unul din ei şi recaptureazã catârul.
Pe malul inamic se aflã 800 de traci. O parte din aceştia, vãzând cele
întâmplate, trec râul în cãutarea ucigaşilor camaradului lor. Un
contingent aliat roman, paelignienii, suferã pierderi. Regele Perseu
ordonã armatei sã se pregãteascã.

Oamenii sunt impresionaţi de hotãrârea de care dã dovadã, de reputaţia
acumulatã, de puterea sa în ciuda vârstei înaintate. Intervalul dintre
caetrati (infanterie uşoarã) şi diviziuile falangei este umplut de
legiune, aşadar linia inamicã este întreruptã. Lucius Albinus, fost
consul, comandã legiunii a doua sã atace falanga. Pe flacul drept,
unde începe mãcelul, aproape de râu, el aduce elefanţii şi trupele
aliate. Aici macedonenii cedeazã prima oarã. Elefanţii macedonenilor
se dovedesc complet inutili, romanii respingând aripa stângã. A doua
legiune rupe falanga. Cea mai probabilã explicaţie a victoriei este
aceea cã mai multe detaşamente separate se perindã pe teren, care mai
întâi zguduie un pic falanga pentru ca mai apoi sã o rupã de tot.
Atâta vreme cât falanga se menţinea compactã era puternicã, dar prin
atacul sãu în mai multe puncte oamenii devin dezorientaţi şi îşi
învârtesc suliţele care încotro. Corpurile de armatã mici atacã des
pentru a disloca linia, iar oriunde se creeazã goluri romanii
înainteazã.

Infanteria este mãcelãritã peste tot, doar cei care aruncã armele mai
au şanse sã scape. Cavaleria, pe de altã parte, este capabilã sã se
retragã fãrã pierderi. Perseus se îndreaptã spre Pella, urmat de
regele trac Cotyso şi de odrisi. Restul cavaleriei este şi el
nevãtãmat, din cauza interpunerii infanteriei nimicite. Falanga este
copleşitã din toate pãrţile, dar nici cei care fug nu au o soartã mai
bunã, fiind ori omorâţi în timp ce înotau de cãtre arcaşii din
corãbiile romane sau cãlcaţi în picioare de catre elefanţi. Niciodatã
nu au fost ucişi atâia macedoneni într-o bãtãlie (cam 20.000). 6000
care fug la Pydna cad în mâinile inamice, alţi 5000 sunt înrobiţi.
Conform lui Livius, evident exagerat, doar 100 de romani mor în luptã.
Chiar dacã bãtãlia nu pune capãt celui de-al treilea rãzboi
macedonean, cu siguranţã atinge grav puterea Macedoniei. La scurt timp
dupã bãtãlie, Perseus i se predã lui Paulus şi este luat prizonier la
Roma. Macedonia înceteazã practic sã mai fiinţeze ca stat independent
şi devinde regat clientelar. Este victoria legiunii romane asupra
falangei macedonene.

Dezastrul roman de la Adrianopol


Bãtãlia de la Adrianopol din anul 378 este una dintre cele mai studiate confruntãri ale istoriei, moment de cumpãnã atât în istoria Imperiului Roman cât şi în evoluția militarã. Care sunt cauzele marii înfrângeri romane, factorii imediați şi tendințele generale care au facilitat ascensiunea barbarilor?

Despre desfãşurarea de forțe deținem informații în primul rând de la Ammianus Marcellinus, care relateazã cu cea mai mare precizie şi obiectivitate ținând cont de formația sa de militar şi de data la care scrie. Dar şi el este inexact în anumite aspecte, cum ar fi geografia şi cronologia evenimentelor. În plus, opera sa are un caracter moralizator, subliniind decãderea generalã a societații romane pentru care îi învinuieşte pe creştini. Altã sursã ar mai fi Zosimos, un pagan şi mai tendențios. Autorii de istorii ecleziastice precum Socrates Scholasticus, Sozomenos sau Theodoret menționeazã în trecãt bãtãlia, percepând-o ca pe o pedeapsã divinã. În ceea ce priveşte locația bãtãliei, consensul cercetatorilor indicã un colț în nord-vestul Turciei de azi, aproape de frontiera bulgarã. Satul Muratcali se aflã la aproximativ opt mile romane de Adrianopol (Edirne), pe dealuri joase care în vremuri vechi probabil cã erau cultivate cu vițã şi mãslini, deci un loc potrivit pentru tabãra vizigotã, care se putea hrãni şi apãra cu uşurințã.

Legiunile romane din antichitatea târzie nu mai aveau aceleaşi dimensiuni şi aceeaşi eficacitate ca înainte. Ammianus scrie cã la Strasbourg, în 357, împãratul Iulian avea o armatã ce însuma 13000 de oameni, dintre care douã legiuni ce trebuie sa fi fost mici. Descriind asediul de la Amida din 359, menționeazã cã în oraş erau blocați 20-25000 de oameni, printre care şapte legiuni. În 373 regele armean Para pune pe fugã o legiune întreagã folosindu-se doar de 300 de oameni. Slãbirea legiunii romane în asemenea mãsurã sugereazã dificultatea recrutãrilor. Valens dupã 369 nu mai poate sã facã uz de trupele auxiliare gotice. Şi soldații barbari ai lui Iulian acceptã sã facã parte din armatã atâta vreme cât nu sunt trimişi peste Alpi. Faptul cã romanii sunt dispuşi la compromisuri le demonstreazã slãbiciunea. Exista de mai de mult obiceiul întãririi armatelor înainte de marile campanii prin angajarea de luptãtori germanici sau huni. Barbarizarea armatelor a fost perceputã drept o influențã nefastã asupra disciplinei şi antrenamentelor legiunilor, punctele forte. Cu toate acestea, soldații barbari se dovediserã în mai multe rânduri a fi printre cei mai talentați luptãtori. O altã modificare structuralã a constat în mãrirea rândurilor de cavaleri. Armatele lui Valens erau rãspândite prin Imperiul de Rãsãrit în garnizoane şi ca sã le facã fațã goților acesta a trebuit sã le retragã din Isauria şi sã încheie pace cu perşii şi arabii. În ciuda organizãrii mai precare, armata romanã încã mai este o fortã demnã de luat în seamã.

De la retragera din 271-72 din Dacia, linia Dunãrii are un rol defensiv decisive. Totuşi, dupã campanile de dincolo de aceasta, Valens se vede nevoit sã ajungã la un compromise cu tervingii în 369, când Athanaric, cãpetenia lor, nu se lasã învins. Animozitatea dintre cei doi îl determinã pe Valens sã-l susținã pe rivalul sãu, Fritigern, care îi şi uzurpã tronul lui Athanaric. În 376 Valens îi acordã permisiunea de a se aşeza în Imperiul Roman, ba chiar îl ajutã sã treacã Dunãrea. Din punctul de vedere al lui Ammianus, concesia de pãmânt reprezintã

una din principalele cauze ale dezastrului de la Adrianopol, dar şi ale decãderii generale a Imperiului.

Odatã ce romanii şi goții se rãzboiesc în 376-77, armata romanã din Balcani de sub conducerea lui Lupicinus este anihilatã la nouã mile distanțã de Marcianopolis, dându-le goților mânã liberã în urmãtorii doi ani şi fortându-l pe Valens sã adune o nouã armatã, dar nu poate face acest lucru imediat, ceea ce agraveazã situația. O altã problemã este alcãtuirea armatelor. Ammianus menționeazã numele doar a câtorva unitãți, iar cum Valens are încredere cã îl poate învinge pe Fritigern şi fãrã ajutorul lui Gratian, înseamnã cã nu avea cu mult peste 20000 de oameni, deci cam cât goții. Oricum de la Constantinopol la Antiohia forțele sale se diminueazã, iar în Tracia armata de campanie, comitatenses, se subțiazã dupã bãtãlia de la Ad Salices din 377. Şi armamentul lãsa de dorit: în loc de gladius avem spatha, în loc de pilum o sulițã mai utilã împotriva cavaleriei, coiful roman este înlocuit tot de o piesã barbarã, intercisa, scutum este înlocuit de un scut oval, iar mulți legionari nu purtau armurã. Moralul soldaților scãzuse şi el dramatic dupã ce la Constantinopol Valens este întâmpinat de o populație revoltatã.

Goții numãrau şi ei cam 12-15000 de oameni, dar acestora ar mai trebui adãugați în jur de 50.000 de civili, pe lângã alți 20-30000 de aliați germanici. În vreme ce Ammianus considerã cã Victoria s-a datorat copleşitoarei cavalerii, cercetãtorii cred cã este improbabil ca aceasta sã se fi ridicat la un numãr atât de mare, în plus, romanii nu le-ar fi permis intrarea în Imperiu cu o asemenea fortã. Goții probabil cã şi-au şi vândut mulți cai din cauza foametei din 376. De altfel, termenul de “goți” poate induce în eroare, întrucât populațiile gotice se divizau în grupãri rivale. Pânã în 378 ostilitatea romanã le forțeazã sã se reuneascã sub stindardul lui Fritigern, iar între 376 şi 378 tervingilor li se alãturã greuthungii lui Alatheus şi Saphrax, sclavi fugari, alani şi huni. Interesant este şi cã Ammianus înceteazã la un moment dat sã se refere la trupele lui Fritigern cu numele de “tervingi” şi îi numeşte ori “goți”, ori “barbari”. În ceea ce priveşte armele acestora, în momentul în care patrund în Imperiu sunt fortați sã le predea. Prin urmare mulți goți se vor înarma cu sãbiile romanilor cãzuți, ba chiar cu ciomege. Zosimos precizeazã însã cã în confuzia creatã la traversarea fluviului, o parte din goți a reuşit sã treacã armele pe furiş. Tacticianul Vegetius conchide cã bunã parte din forțele gotice se rezuma la arcaşi. Restul infanteriei se înarmase cu scramasax (sabia scurtã), spatha sau fransica (securea de rãzboi), care zdrobea cu uşurințã coifurile şi scuturile. Un mare avantaj de care se bucura Fritigern era acela cã mulți dintre soldații sãi serviserã în armata romanã, deci erau familiarizați cu terenul şi doctrina militarã romanã.

La Adrianopol, rezultatul bãtãliei a depins în mare masurã de acțiunile comandantului Fritigern şi de inabilitatea generalilor romani de a acționa la timp. Sub Valens se extinde birocrația militarã, astfel cã avem doi praesentales (comandanti ai armatelor de escortã), un magister equitum per Orientem (şeful cavaleriei în prefectura Orientului), doi magistri peditum (comandanti ai infanteriei) şi un alt magister equitum, în total deci şapte generali. Doi dintre ei, Pofuturus şi Traian, dupã cum noteazã Ammianus, nu aveau cine ştie ce talent militar. Mai mult, acceptarea emisarului lui Fritigern, un arian (ca şi Valens) în încercarea de a amâna confruntarea pentru a-l lua pe nepregãtite pe împãrat cãci cavaleria goticã era pe drum, nu-l ajutã deloc pe Valens care mai sperã în întãririle lui Gratian.

Sursele se axeazã şi pe caracterul lui Valens. Ammianus îi condamnã viciile, iar autorii creştini mândria care îl face sã neglijeze problemele de la Constantinopol şi sã nu-şi dea seama de slãbiciunile generalilor sãi.extinderea birocrației militare împiedicã decisiv o cooperare eficientã în vederea unei acțiuni bine puse la punct. Împãratul nu îl ascultã pe Victor, comandantul cavaleriei, care îl sfãtuieşte sã-l astepte pe mai tânãrul sãu coleg de guvernare. Pânã ca romanii sã ajungã la tabãra goticã, s-au supus unui marş fortat de opt mile fãrã apã, mâncare şi odihnã. Sozomenos adaugã cã romanii au fost atacați de cavaleria goticã înainte sã se organizeze în formație, iar Ammianus cã fortele încã erau dispersate. Erorile tactice sunt urmarea slabei pregãtiri a generalilor. În schimb, conducerea armatei barare pare foarte experimentatã şi durã. Fritigern se foloseşte de tactica amânãrii, precum şi de tratativele cu mai multe triburi sau pârjolirea recoltelor. O conducere puternicã, dar doar din cauza necesitãții de moment, cãci fiecare şef tribal încã menținea un control cvasi-absolut asupra propriilor trupe. Chiar şi Fritigern trebuie sã-şi împartã controlul asupra tervingilor cu Alavivus.

Romanii nu reuşesc sã adune informații utile de la iscoadele trimise în recunoaştere, care subestimeazã trupele barbarilor. În schimb, Fritigern izbuteşte sã îşi adune la timp oamenii ca sã-i arunce în luptã, pe unii trimițându-i sã hãrțuiascã armatele lui Gratian pentru ca Valens sã rãmânã singur în înfruntare. Având la dispoziție generali dezorientați, în conflict unul cu celãlat, romanii trãiesc o adevãratã catastrofã pe câmpul de luptã. Este rezultatul modificãrilor în structura armatei romane şi a tratamentului aplicat barbarilor, iar ca factor imediaț trebuie menționatã superioritatea goticã în materie de comandanți, eficiențã, tacticã. Goții şi romanii fac totuşi pace în 382, când primilor li se permite sã se aşeze în Tracia în schimbul serviciului militar.

Arta eroticã din Pompeii


Anticul oraş Pompeii ne oferã un spectacol artistic surprinzãtor şi controversat, diferit de multe altele prin îndrãzneala uneori dusã la extrem a iconografiei care nu vrea sã ascundã nimic din natura umanã. Cãci arta pompeianã este prin excelenţã o artã eroticã. Explorând picturile uneori foarte explicite, care nu se feresc nici de orgii, nici de varii poziţii sexuale, putem accesa moralitatea romanã. Dar putem afla cu exactitate ce înseamnã, de pildã, desenele din peristylum care ne aratã un grup de pigmei întreţinând relaţii intime în faţa unui banchet întreg?

Pare extraordinar cã astfel de imagini împânzeau zidurile caselor celor bogati, dar şi locurile publice din oraş, indicând un comportament sexual foarte deschis. Dar chiar asa sã fie? Cert este cã avem de-a face cu un fetiş pentru arta eroticã. Scopurile sale sunt ceva mai puţin clare. Fie sunt o copie a obiceiurilor reale ale romanilor, fie sunt doar o formã de amuzament cu o funcţie socialã bine definitã. Descriind vechiul Pompeii, cercetãtorul Michael Grant accentueazã statutul sãu de oraş al luxului şi desfrâului într-un cadru al elitelor sociale. Activitãţi de genul celor reprezentate probabil cã s-au desfãşurat, pentru cã se potrivesc celor povestite în Satyricon. John Clarke atrage atenţia cã informaţiile artistice sunt coroborate de alte exemple, precum fresce, bijuterii, mobilã, care la rândul lor au tentã eroticã, dar şi socialã. Romanii nu ne împãrtãşeau concepţia asupra sexualitãţii, iar semnificaţia reprezentãrilor este prin urmare şi ea diferitã.

Sexualitatea era o parte fundamentalã a vieţii sociale, care nu se limita la mediul privat. Nu era nimic imoral în expunerea afecţiunii sau instinctului dincolo de acesta. Imaginile de la Pompeii întãresc ideea cã actul sexual era unul public, iar promiscuitatea normalã. O variantã de comportament sexual public era cea din piesele de teatru. Actorii nu de puţine ori îşi duceau rolul pânã la capãt, teatrul de altfel jucând rolul de dezinhibator. Se dezinhiba şi publicul? Dacã ne gândim cã Augustus, angoasat de pierderea moralitãţii, decide ca femeile şi bãrbaţii sã ia loc separat în amfiteatre, atunci poate cã aveau loc destule spectacole erotice şi în public. Teatrul poate fi perceput drept o ocazie de a trãi povestea din piesã, iar publicul se poate manifesta în pielea personajelor. Este adevãrat cã o funcţie principalã a aluziilor erotice era aceea de amuzament şi cultivare a comincului, dar dacã n-ar fi fost vorba şi de o provocare a publicului, nu ar fi existat reacţia lui Augustus.

Otto Kiefer, în lucrarea “Sexual Life in Ancient Rome”, subliniazã cã reprezentaţiile pantomimice nu urmãreau neapãrat sã producã efecte erotice, ci mai degrabã sã imite şi sã reproducã orice fel de emoţie prin mişcarea mâinilor, braţelor, capului şi întregului trup. Totuşi mişcãrile degenereazã in funcţie de dorintele publicului, elitele neavând nimic de obiectat la adresa scenelor cu conţinut explicit, care antrenau destul de mult şi masele. Desigur cã asta nu înseamnã desfãşurarea unor orgii perpetue în public. Bãile de la Pompeii ar fi servit drept locaţie pentru detensionãrile de ordin erotic. Oricum, rolul lor social este de necontestat. Acolo oamenii se puteau întruni şi discuta într-un mediu plãcut, cu o iconografie vãdind tente şi erotice şi non-erotice. Reprezentãri precum cele din apodyterium, cu felurite poziţii de menage-a-trois, ar fi contribuit la stimularea celor care se îmbãiau. Dar la fel de bine putem presupune cã romanii apreciau trupul îndeajuns de mult încât sã-i reprezinte artistic frumuseţea şi în scene mai…neortodoxe.

Pe lângã asta, imaginile aveau şi o funcţie mnemotehnicã, amintind oamenilor locurile unde şi-au lãsat hainele. Pe zidul sudic al bãilor din suburbii putem vedea containere numerotate cu scene erotice deasupra. S-au descoperit de asemenea obiecte de mici dimensiuni cu aceleaşi reprezentãri, deci se poate vorbi şi de un rol funcţional. Rolul practic reiese şi din consideraţia cã scopul lor principal era acela al plãcerii vizuale. Sã ne amintim cã cel puţin la nivel teoretic bãile aveau spaţii separate pentru femei şi bãrbaţi. Desgiur, nu trebuie excluse potenţialele relaţii homosexuale. Gândindu-ne la celelalte activitãţi comune termelor, precum bãutul, masajul, jocurile, ambianţa generalã de relaxare şi amuzament ar fi condus probabil şi la atitudini mai deşãnţate.

Iniţial, când oraşul a fost excavat prima datã, arheologii au crezut cã orice casã purtând astfel de desene trebuie sã fi fost un bordel. Dar de fapt doar o micã parte din vile chiar aveau aceastã menire. Bordelurile erau mici şi simple, plus cã însemnele grafice de pe ziduri oferã informaţii despre prostituate şi clienţi. Pentru cã romanii foloseau o nomenclaturã strictã, s-a putut stabili de multe ori originile celor care frecventau lupanaria, iar elita nu figura. Arta eroticã din lupanaria lãsa o impresie falsã de lux, prin bogãţia imaginilor, este o construcţie esteticã ce vrea sã anuleze realitatea mizerã din casa de toleranţã prin apelul la simboluri elitiste. Asta pe lângã rolul strict practic de a înzestra cleintul cu un material stimulent pânã îi vine rândul. Dincolo de a însemna doar pornografie, imaginile contribuiau la naşterea unei fantezii hedoniste similare realitãţii pe care clienţii o credeau la ordinea zilei în casele bogaţilor. Dar şi la acumularea de venituri mai mari.

În ceea ce priveşte sectorul privat, Casa di Vettii iese în evidenţã, deşi nu este una dintre cele mai mari din complexul arheologic. Ansamblurile decorative ale acesteia cuprind o întreagã pleiadã de aluzii la cultura aristocratã, culturã din care proprietarii casei nu au fãcut parte de la bun început. Intrarea în Casa di Vettii ar fi surprins orice oaspete, pentru cã aici îl gãsim drept paznic pe Priapus. Zeitatea cu falus imens pe care şi-l cântãreşte folosind un sac mare cu bani pedepsea furtul sau deochiul prin viol. Simbolismul figurii sale relaxate, cu haine extravagante şi potenţã impresionantã duce cu gândul la ideea de bogãţie exacerbatã. Pe Priapus îl mai gãsim şi în peristylum, unde de data aceasta falusul funcţioneazã ca gurã de scurgere a apei în fântânã. Iarãsi un simbol al opulenţei. O altã zonã interesantã a casei este camera bucãtarului, personaj apreciat în cercurile înalte pentru cã asigura calitatea banchetelor. Aici avem trei imagini care înfãţişeazã acte sexuale similare celor dintr-un bordel situat la micã distanţã de villa. Mai plauzibilã decât varianta cu uzanţa camerei ca loc destinat plãcerilor (fiind vorba de un personaj de rang inferior totuşi) este varianta darului oferit de proprietari pentru a-l stimula vizual.

O altã casã interesantã este Casa di Centenarii, una dintre cele mai bine pãstrate dupã erupţie, foarte ofertantã din punctul de vedere al reprezentãrilor erotice. O descoperire recentã sfideazã tentativa de a considera imaginile doar un act artistic sau de amuzament. Existã aici un dispozitiv folosit pentru a expune “operele”, argument pentru instrumentalizarea lor ca, sã zicem, surse de inspiraţie pentru raporturi sexuale reale. La intrarea în atrium sunt şase cubiculi aliniate şi pe vest şi pe est. In camera cea mai estica se observã o micã uşã pãtratã, prea micã pentru a fi folositã ca fereastrã sau orificiu pentru pasarea vreunui obiect. Camera abundã în imagisticã eroticã. Singura funcţie ce ar putea fi atribuitã orificiului este aceea de suport pentru imaginile erotice, care se inserau în perete. Fenomenul caracterizeazã şi alte locaţii, cum ar fi casa lui Menandru. Pozele, realizate din material perisabil, cel mai probabil sugerau diverse poziţii, şi erau şi uşor de schimbat din camera alãturatã. Dispozitive de acest gen demonstreazã cã elitele dispuneau de resurse suficiente pentru a-şi amenaja propriul lupanarium, unde se bucurau din plin de momentele intime, departe de condiţiile mizere din bordelurile rezervate celor mai puţin înstãriţi.

Imaginile profund erotice de la Pompeii nu pot fi judecate în termenii unei lipse acute de repere morale, pentru cã pentru romani actul sexual şi reprezentãrile sale artistice aveau conotaţii culturale pozitive, însemnând totodatã şi o apropiere de naturã, o venerare a corpului uman în toatã plenitudinea sa. Explicite sau nu, imaginile nu se reduc pur şi simplu la exemplificãri de promiscuitate, ele fãcând parte totodatã din moştenirea esteticã a anticilor.

Impãratul-soldat si anarhia


În mare mãsurã istoria imperialã romanã a fost, cel puțin în ochii romanilor înşişi, reprezentatã prin imaginea lui princeps, cea mai importantã figurã a scenei publice. Ideologia imperialã se modificã în perioada 193-284, remarcându-se în primul rând numãrul mare de împãrați şi faptul cã majoritatea erau soldați. Aceste generalitãți ascund însã dezvoltãri mai largi. La finele perioadei anarhiei concepția asupra puterii diferã fațã de cea prezentã în primele douã secole. Tetrarhia este menitã sã sublinieze coeziunea colegiului imperial, cu accent puternic pe aspectul divin al acestuia care îl apropie de tipologia monarhiei elenistice.

Dacã facem însã o comparație cu imaginile individualizate în care aspectul divin apare, dar mai subtil, schimbarea nu pare atât de radicalã, ci mai degrabã are loc gradat. Nu este de mirare cã într-o vreme a instabilitãții şi a lipsei unei centralizãri care a permis perindarea mai multor conducãtori care au încercat sã controleze imperiul sã aibã loc mutații ale concepției asupra împãratului. În cel de-al treilea secol apar dificultãți în prezentarea împãratului drept punctul central al societãții, pentru cã poziția sa se aflã mereu sub semnul întrebãrii. Drept urmare, acesta încearcã prin apel la tradiționalism sau dimpotrivã, prin debarasarea de el, sã-şi construiascã o imagine care sã-i reflecte puterea cel puțin pe plan ideologic, cãci în planul manifestãrii politice concrete ea este problematicã.

Secolul în cauzã este cel în care relevarea secretului imperiului din anul 69 capãtã cea mai mare importanțã. Încercãrile permanente ale armatelor de a-şi proclama generalii împãrați sunt o constantã, conducãtorii profitând adesea de loialitatea soldaților pentru care cuvântul senatului nu avea mare greutate. Michael Rostovtzeff vorbeşte despre militarizarea sistematicã a instituției imperiale, monarhul dispunând de o putere autocraticã, bazatã pe fidelitatea trupelor şi venerarea persoanei sale. Aristocrația provine tot din rândurile soldaților, supunându-se acelorlaşi riscuri ca şi împãratul. Ideea de Soldatenkaiser rãmâne una popularã, dupã cum se întrevede şi într-o lucrare recent apãrutã cu acest titlu a lui Michael Sommer. Dar a deveni împãrat prin aclamarea armatei nu era ceva nou. Era comun şi obiceiul de a adresa scrisori senatului care menționau la început starea bunã a legiunilor.

O schimbare mult mai importantã se referã la incapacitatea de impunere pe o perioadã mai lungã de timp şi de a stabili dinastii. Calitãțile militare se pare cã sunt suficiente pentru afirmare politicã, nu doar necesare. În acest sens putem vorbi despre un portret unificat al împãratului-soldat, dar asta nu înseamnã cã se renunțã la individualizare sau se modificã radical percepția asupra imaginii imperiale. Pentru a o analiza pe acesta trebuie sã orientãm spre sursa principalã de ideologie, şi anume numismatica, care reflect poate cel mai bine imaginarul puterii. Dincolo de utilizarea lor ca metode eficiente de propaganda, monedele reflectã modul în care se transpune realitatea politicã (dominatã de tulburãri perpetue şi crize de legitimitate) în imagine. Conceptele de virtus (curaj în bãtãlie) şi providentia (grija pentru securitate şi stabilitate) sunt cele mai utilizate în perioada 69-238. Calitatea de aequitas (justiție) scade in importantã. Standardele imperiale suferã deci mutații, fapt evident şi în înfãțisarea persoanei imperiale pe monede, care apare în cuirasã.

Acest tip de reprezentare se raspândeşte mai ales din timpul lui Antoninus Pius, dominând peisajul numismatic în secolul al treilea. Monedele ce pot fi încadrate în categoria militarã, cu referire la armatã, victorie, zone supuse, dețin monopolul, urmate de cele care invocã epoca de aur, pacea, prosperitatea. În secolul al treilea, aproape orice monedã îl reprezintã pe împãrat ca pe o persoanã capabilã sã garanteze gloria şi pacea. Calitãțile evidențiate nu sunt nefamiliare, doar cã ele capãtã o însemnãtate covârşitoare în epocã. Şi busturile amintesc de militarizare. Cele mai multe sunt caracterizate de o tunsoare scurtã, soldãțeascã, şi de o barbã tunsã tot scurt, imagine diferitã de cea standardizatã odatã cu Hadrian. Totuşi schimbarea se produce undeva în timpul lui Caracalla, care de desparte de traditie prin promovarea unei imagini mai robust, folositã din plin de Maximin Thrax sau Decius. Reprezentarea lui Decius mai ilustreazã şi un personaj încãrcat de griji, anxios, tulburat, semne ale perioadei dificile din care face parte, dar la fel de plauzibilã este şi viziunea personalã a artistului. Utilizarea argumentelor stilistice în descrierea mentalitãții unui împãrat este mereu problematicã.

Mai multe concluzii se pot extrage din portretele lui Gallienus. Domnia sa cunoaşte una dintre cele mai întunecate momente ale istoriei romane, dar în locul unor imagini militarizate el allege mai degrabã o portretizare tradiționalã. Un bust impresionant din marmurã datând aproximativ din 267 şi aflat la Gliptoteca din Copenhaga se aseamãnã izbitor cu Hadrian, probabil o promisiune a reîntoarcerii la o epocã de aur, motiv preferat al împãratului. Unele monede pun totuşi accent pe aspectele militare sau pe necesitatea siguranței (securitas orbi). Portretul din 260 gãsit în casa vestalelor din Forum Romanum îi evidențiazã postura carismaticã prin privirea îndreptatã în sus şi trãsãturile idealizate. Acesta s-ar asocia cu monedele care îi relevã legãturile cu divinitatea, mai mulți zei erijându-se în conservator Augusti. Împãratul are chiar o serie de monede pe care sunt înfãțişați zeii însoțiți de animalul simbolic. Oricât de dezorientante ar pãrea aceste imagini, ele aratã cã existau alternative la clasicul model de împãrat-soldat, deşi acesta este ales de majoritatea personajelor imperiale. La fel de însemnat este faptul cã diferentele fațã de imaginea promovatã în timpul tetrarhiei este mai pronuntatã decât cea fațã de predecesori. Mulți împãrați-soldați apelau la cadrele tradiționale ale imaginarului politic, aşa cum face de pildã Filip Arabul când cumpãrã pacea de la perşi şi apare pe monede cu coroana radiatã şi legenda securitas orbis.

Pe lângã felul în care împãrații au dobândit puterea şi se percep pe ei înşişi, în construcția unei viziuni cuprinzãtoare asupra sferei politice din secolul al treilea este importantã şi percepția supuşilor asupra conducerii, cãci împãratul rãmâne principalul punct de reper. Situația problematicã din diverse regiuni ale imperiului şi lipsa unei stabilitați la nivel local trebuie sã fi condus la înmulțirea petițiilor adresate persoanei imperiale. Singura inscripție care ne oferã texul întreg al unei petiții este cea a localnicilor din Skaptopatara, adresatã lui Gordian al III-lea, în 238. Aceştia se plâng de interesul scãzut al soldaților şi oficialilor fațã de bunãstarea lor şi încã îl mai considerã pe împãrat centrul lumii. Deşi cererile rãmân adesea fãrã rezolvare, absenta frecventã a împãraților de la Roma şi mobilitatea lor în cursul secolului au contribuit la înmulțirea lor. Centralitatea imaginii imperiale mai este doveditã şi de faptul cã oraşele emit monede conținând aclamații pe revers sau îi felicitã pe noii veniți la tron prin decrete, aşa cum procedeazã Aphrodisias în 239 pentru Gordian al III-lea sau Decius. O altã formã de asigurare a anumitor privilegii consta în satisfacerea dorințelor imperiale, asa cum fac multe oraşe când Caracalla doreşte sã se emitã monede cu coroana radiatã. Poate cã se modificã viziunea asupra puterii, dar nu şi competiția dintre oraşe (de pildã dintre Side şi Perga în timpul lui Tacitus) pentru câştigarea favorurilor, pentru cã împãratul rãmâne figura centralã.

Aşadar, în mentalitatea supuşilor, imaginarul lor asupra puterii, valoarea simbolicã nu se pierde, deşi concret împãratul controla foarte puțin ce se petrecea în provincii. Un exemplu îl constituie cazul lui Domitian al II-lea, un uzurpator de scurtã duratã confirmat de o monedã descoperitã lângã Oxford care proclamã concordia militum, ceea ce dovedeşte cã şi uzurpatorii, chiar şi cei foarte efemeri, au un oarecare success pentru cã cetãțenii simt nevoia de a deține o figurã centralã în teritoriul pe care îl ocupã. Niciunul nu se poate impune însã în tot imperiul, demonstrând limitele puterii.

O cale de a conecta realitatea controlului limitat de imaginea centralã şi absolutã era prin apelul la divinitate. Diversitatea în materie de temple este atât de mare încât putem vorbi nu de cult, ci de culte imperiale, care sunt integrate tradițiilor locale. Slãbirea autoritãții va conduce însã la asocieri individuale cu anumite divinitãți, aşa cum face Aurelian când îl impune pe Sol Invictus şi devine mai importantã venerarea împãratului ca intermediar între oameni şi zeu decât ca fiintã divinã el însuşi. Fundamentalã este şi venerarea divilor, aşa cum se întrevede din Feriale Duranum, un calendar din vremea lui Severus Alexander care demonstreazã cât prețse punea pe sacrificiile pentru împãrații morți. O descriere amãnunțitã a apoteozei întâlnim la Herodian, care vorbeşte despre înmormântarea lui Septimius Severus şi transformarea sa în zeu prin ceremonialul dublului. Actele colegiului fraților arvali din 224 menționeazã cel puțin 20 de divi, dar în schimb scade numãrul de temple şi preoți destinați acestora. Împãratul Tacitus este cel care ridicã un templu pentru toți divi, pentru ca aceştia sã beneficieze de activitatea culticã.

Anarhia militarã se poate deci caracteriza printr-un portret de împãrat-soldat menit sã accentueze caracterul sacru al persoanei imperiale şi importanţa corpului politic, portret constituit pe baza aglomerãrii de teme propagandistice care au creat o imagine puternicã care sã compenseze şi sã camufleze neajunsurile domniei. Un portret unificat, dar cu multe nuanţe, cãci între robustul Maximin Thrax şi gânditorii Gordian al III-lea sau Gallienus se interpune totuşi un joc de orizonturi culturale. Grila imaginarului imperial variazã mai ales acum, chiar dacã accentul cade în principal pe tipologia militarizantã.

În acest sens, precizãm cã din creaţiile care au supravieţuit reiese cã perioada celui de-al treilea secol a fost una a schimbãrilor revoluţionare în artã, atât referitor la scopul esthetic, cât şi la mijloacele tehnice. Lucrãrile înfãţişeazã o abundenţã de stiluri care în portretele oficiale par sã-l înlocuiascã unul pe celãlalt într-un mod abrupt, sau sã coexiste în portretele coregenţilor. Aceastã bogatã varietate a produs la rândul sãu o abundenţã de teorii ale cercetatorilor care şi-au propus sã analizeze perioada. Şi aceste teorii tot de istoria imaginarului ţin, de cum se reflectã imaginarul artistic/politic în imaginarul cercetãrii. Orice operã poate fi explicatã atât în termenii unei tradiţii artistice, cât şi în termenii obligaţiilor impuse de raţiunile propagandistice. O modalitate de a privi stilurile epocii este ciclicitatea, tradiţiile culturale depinzând de cel aflat la putere. Putem avea astfel un stil militarist (Maximin), senatorial (Gordienii) sau augustan, dacã înaintãm în epocã la Gallienus.

Sau, dupã cum ne propune Bernard Schweitzer, stilurile augustan şi veristic, o reînviere a austeritãţii clasicizante, respectiv a realismului republican. Imaginarul politic al împãraţilor-soldaţi tinde însã cel mai mult cãtre stilul veristic, pentru cã acesta reuşeşte sã transmitã cel mai bine ideea de putere militarã. Dar toate reprezentãrile împãraţilor, pe statui sau monede, denotã o perioadã lipsitã de o direcţie anume, o perioadã care recupereazã şi recreeazã forme artistice din trecut, menite sã compenseze prin forţa imaginii realitatea istoricã problematicã. Imagini imperiale care denotã nu doar rigiditatea rãzboinicã, ci şi dramatismul emoţional, surse care oferã o perspectivã în care nu se pierde informaţia esenţialã, care dimpotrivã, o completeazã prin personaj şi simbol şi pãtrunde în ideologie şi imaginarul politic. Imaginile politice din secolul al III-lea, atât pe statui, cât şi pe monede, axate pe militarizare şi autocratizare, surprind şi continuitate, şi discontinuitate stilisticã, care se aflã în strânsã legãturã şi cu contextul istoric oglindit. Anarhia militarã nu a însemnat doar un haos profund, pentru cã pânã la urmã instituţiile statale şi graniţele imperiale se menţin în mare mãsurã.

În concluzie, puterea este, ca de altfel în orice epocã, un construct bazat pe ideologie, propagandã, artã, elemente care conduc cãtre o un soi de mitologie secularizatã care cautã sã compenseze instabilitatea şi disoluția imperialã.

Femeile-gladiator ale Romei


În septembrie 2000 London Museum anunțã o descoperire arheologicã
remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg,
provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã
mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I p.Hr. Spre
surprinderea tuturor, rãmãşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau
deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã
profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare
prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

David S. Potter susține cã aceasta era privitã drept ceva cu totul
excepțional. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în
jocurile spectaculoase când participa. La autorii romani regãsim
aluzii puține, şi totuşi convingãtoare. Drept argument putem aduce
câteva edicte imperiale care limiteazã şi chiar interzic participarea
femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã
un senatus consutum din anul 11 p.Hr. acesta este înlocuit 8 ani mai
târziu de senatus consultum din Larinum, care adaugã şi alte pedepse
în afara stigmatului de infamia celor de rang ecvestru sau senatorial
care îndrãzneau sã participle. Edictul este înscris pe o tabletã de
bronz, Tabula Larinas. În fine, împãratul Septimius Severus scoate în
afara legii în anul 200 astfel de manifestãri care implicã luptele
corp la corp dintre femei în arena. Este improbabil ca legile sã fi
fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente,
sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori ne oferã fragmente şi exemple concrete care
pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio
Cassius scrie despre un festival pe care Nero îl ține în onoarea mamei
sale preț de câteva zile, la care îşi fac apariția şi gladiatori,
femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial.
Aceştia întrețin atmosfera prin jocuri care includ vânãtoarea de
animale sãlbatice şi luptele sângeroase, comparați cu indivizi de cea
mai joasã spețã. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de
Nero, în 66, care aduce în prim-plan femei aduse din Etiopia la
Puteoli, realizând prin intermediul libertului sau Patrobius o
strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul sãu ne povesteşte despre
jocurile extravagante la inițiativa împãratului Domitian, unde iarãşi
femeile au o participare activã: “In afara curselor obişnuite de care,
regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie,
un rãzboi maritime în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori
la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio, Domitian se pare cã se delecta cu încãierãrile
dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este cã anticii, ca şi
modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul
festivitãților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau
femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o
expunere adiacentã a sexului feminine, ci una dintre atracțiile
principale. Alãturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi
consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere
şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptã.
Domitian avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã
şi ştia cã astfel de show-uri atipice incitã mulțimea, oferindu-I şi
lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia
cã fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în
contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste
profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din
sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor: o
inscripție în portul Ostia; un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un
relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator.
Inscripția de la Ostia ne vorbeşte despre magistratul local,
Hostilianus, care este primul ce permite luptele feminine: Qui primus
om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum
dedit. Inscripția dateazã se pare din secolul al treilea, dupã edictul
lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia
Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

În fine, relieful de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea
secol şi expus la British Museum ne înfãțişeazã douã luptãtoare
îmbrãcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum,
gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna
nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de
scenã. Cele douã primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit
angajamentele în arena. Existent acestui relief demonstreazã cã, cel
puțin în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în
serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le
comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrãcau precum bãrbații, probabil urmau
aceleaşi reguli în arenã, dar şi acelaşi stil de viațã, sfidând şi mai
tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar
unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurãmântul de a
se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri,
uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape
de datorii sau sã dobândeascã faimã. Mulți o fãceau din rațiuni
financiare, întrucât stãpânii cereau mai mult pentru cei care îşi
dovedeau calitãțile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din
arenã. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți,
cu pânã la 1000 de aurei. Femeile care pãşeau în arenã nu erau toate
sclave sau individe de la marginea societãții, Tacitus mãrturisindu-ne
cã unele personaje din mediile aristocrate o fãceau ca sã-şi afirme
personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru cã
aveau curajul sã treacã peste norme, dar le şi condamna pentru
îndrãzneala exageratã. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând
pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele
sale îşi aratã profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de
meserii de cãtre o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagã
propria naturã de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi
indecențã.

Viața tipicã pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoalã
(ludus) condusã de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau
antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn.
Este posibil ca unele femei sã fi fost antrenate chiar de tații lor,
foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptãtori, murmillo, thraex,
retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armurã
specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3
ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru cã valorau mult mai mult
vii. În seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet
public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un
dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o
parade prin amfiteatru, apoi vânãtoarea de animale (venation),
execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în
jur de 10-13 perechi, o partidã durând cam 10-15 minute. Când unul
dintre combatanți obosea sau se rãnea, lãsa jos scutul şi semnala
capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de
pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea sau putea elibera
pe unul sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea
unei spade de lemn (rudis).

Excavãrile de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al
Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat
atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru cã
decedatul fuses ears pe un rug elaborate (bustum), indicând statutul
important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în
formã de bol (tazzae), precum şi opt lãmpi. Fragmentele de oase şi
artefactele, care probau bogãție, putere şi rafinament, le-au indicat
cercetãtorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre
lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat
jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei
specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romanã în
jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca
mirosurile din arena. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale,
smochine), ca şi fragmentele de sticlã, cuiele de fier, fãrâmele de
veşmânt, sugereazã o ceremonie costisitoare şi elaboratã. Situarea în
afara cimitirului pledeazã pentru un personaj aflat în afara normelor
societãții.

Toate datele conduc cãtre concluzia cã ar fi vorba despre o
femeie-gladiator, respectatã, dar nu respectabilã. S-au ridicat
obiecții acestei ipoteze, pentru cã nu sunt dovezi cum cã vreodatã
vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permit o
astfel de înmormântare. Lãmpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã
decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude
ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum afirmã şi Pringle, “avem de-a
face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee
intrigantã”. Este de luat în seamã, pentru cã dupã cum ne spune şi
textele scrise, arena romanã nu era exclusive în apanajul bãrbaților;
femeile îşi asumeau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una
dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice –
gladiatorul.

Prostituţia în Roma Anticã


Prostituţia. La fel de veche ca umanitatea. Cea care ia naştere din
îmbinarea a douã instincte fundamentale: voinţa de a trãi şi nevoia de
reproducere. Un produs atât al sãlbãticiei cât şi al civilizaţiei. Ce
pãrere aveau romanii despre utilizarea trupului ca bun economic? În
general, sexul, erotismul şi prostituţia erau tratate cu puţine
menajamente în lumea romanã, mai ales dacã aruncãm o privire prin
satirele lui Iuvenal sau Martial. Poemele lui Ovidiu din Ars Amatoria
poate cã au trezit dezaprobarea cititorilor cãci se concentreazã pe
plãcerea pasivã, consideratã inferioarã. Numeroasele reprezentãri
iconografice cu conţinut sexual (falusuri sau scene explicite) ca de
pildã cele din bordelurile de la Pompeii, dar şi cele din locuinţele
private, sugereazã faptul cã prostituţia şi sexul erau o realitate
curentã în lumea romanã.

Prostituatele nu erau bine vãzute pentru cã se întreţineau
folosindu-se de propriul trup – de unde şi termenul de “meretrix”.
Nici ocupaţiile de actriţã, dansatoare sau muzicianã nu scãpau de
stigmatul social, dar mãcar scãpau de formalitãţile legale pe care
trebuiau sã le suporte curtezanele. Din cauza poziţiei în societate,
nu aveau voie sã poarte veşmântul tradiţional al femeii romane, stola.
Împãratul Tiberius restricţioneazã accesul la aceastã îndeletnicire
interzicând-o femeilor înrudite cu ordinul ecvestru sau senatorial.
Alte restricţii includeau imposibilitatea participãrii la spectacole
publice, a invocãrii violului sau a beneficiului de moştenire.

Cu toate acestea autoritãţile recunoşteau necesitatea prostituţiei
pentru menţinerea ordinii sociale şi chiar emiteau în primul secol
monede speciale numite “spintria” cu care cetãţenii sã plãteascã
serviciile sexuale, pentru ca instinctul sã fie tuturor satisfãcut.
Edilii pãstrau un registru al prostituatelor numit “vectigal
meretricium” pentru a ţine evidenţa taxelor. În timpul lui Caligula
taxa impusã echivala cu preţul plãtit de un client. Multe femei se
înregistrau pentru a nu fi acuzate de relaţii ilegale cu amanţii. Datã
fiind rata mare a homosexualitãţii, nici prostituţia masculinã nu era
rarã. Cei avuţi, pentru a nu se amesteca cu plebeii, îsi procurau
propriii sclavi sexuali cu o sumã de aproximativ 600 de sesterţi (ceva
mai puţin de 1000 de euro). Ba mai mult, proprietarul îşi putea
deschide propria afacere într-o camerã din spatele villei.

Nu se ştie dacã înaintea lui Augustus romanii aveau legi menite sã
controleze fenomenul, dar sunt dovezi ale anvergurii sale în
relatãrile lui Titus Livius, care printre altele pomeneşte şi povestea
cultului bacchanalelor, adus la Roma în secolul II a.Hr. Comediile lui
Plaut şi Terenţiu au şi ele în centrul atenţiei prostituatele, iar în
“Pro Coelio”, Cicero admite şi aprobã existenţa acestui vechi obicei.
Ludi Florales, sãrbãtori acosiate cu prostituţia şi introduse cam în
238 a.Hr., au impulsionat şi mai tare fenomenul. Lactantius povesteşte
despre originile acestui festival, informându-ne cã Flora, ajungând
prin prostituţie în posesia unei mari averi, o lasã moştenire
poporului, cu condiţia ca o micã parte sã fie folositã pentru a
organiza jocuri în cinstea ei. Cenzorul Cato, în ciuda influenţei
sale, nu este capabil sã aboleascã spectacolele.

Se încearcã controlul prostituţiei prin mai multe mãsuri, ca de pildã,
una dintre legile celor XII Table, “Coelebs Prohibito”, obliga
cetãţeanul sã-şi satisfacã nevoile în braţele soţiei. Exista taxa pe
celibat, care dupã 25 de ani nu se mai bucurau de aceleaşi drepturi
politice ca şi bãrbaţii cãsãtoriţi. Creşterea în timpul imperiului a
numãrului de legi care se refereau la sex reflectã înrãutãţirea
circumstantelor. “Ius Trium Liberorum”, privilegiul de care se
bucurau cei care aveau trei copii constând în permisiunea de a ocupa o
funcţie publicã înainte de 25 de ani şi scutirea de corvezi probabil
deriva din temerile fatã de viitorul societãţii.

Contactul cu Orientul îi învãţase pe romani sã aprecieze frumosul.
Întorşi în peisajul mai rustic de acasã, romanii importã amante din
Grecia sau Siria. Matroana romanã avea rolul principal de mamã, lecţia
erotismului îi era de multe ori strãinã, iar când hetairai invadeazã
cetatea, ea devine conştientã de dezavantajul în care se aflã. Mândria
sau disperarea o împinge pe femeia romanã sã se ia la întrecere cu
rafinatele curtezane. Modestia de odinioarã dispare şi în schimb apare
nevoia tot mai mare de bunuri materiale care o transformã pe ea în bun
de consum. Martial spune cã nu mai existau femei care sã refuze a se
vinde. Livius, citându-l pe Cato, deplânge faptul cã pe mãsurã ce Roma
acumuleazã tot mai multe bogãţii şi obiceiuri strãine, cetãţenii se
degenereazã din ce în ce mai mult. Acelaşi autor se întreabã mai
târziu dacã nu cumva doar o micã fracţiune de corupere ar trebui pusã
pe seama elenismului.

Prostituţia era legalã la Roma. Doar femeia mãritatã care se angaja
intr-o astfel de activitate putea suferi pedepse severe. De exemplu,
dacã era prinsã în flagrant, era închisã într-o camerã obscurã şi
forţatã sã aibã relaţii cu oricine ar fi dorit-o, fapt anunţat la
fiecare act de clopote, pentru ca societatea sã ştie. Împrumutul de la
bordel era o sursã legitimã de venit. Împuternicirea trebuia
semnalizatã edilului pentru ca sã se asigure cã nicio matroanã nu
devine prostituatã. Edilii nu se încumetau la vreun act de
imoralitate, iar dacã o fãceau, prostituatele aveau dreptul sã ii
refuze, ca în cazul lui Hostilius, citat de Aulus Gellius. Caligula
este cel care a instituit o taxã pe prostituţie (vectigal ex
capturis), pãstratã şi de Alexander Severus, care a decis însã ca
aceste venituri sã fie folosite la întreţinerea clãdirilor publice.
Abia Theodosius abrogã legea, şi asta datoritã patricianului
Florentius care îşi oferã averea pentru a acoperi deficitul financiar.

În ceea ce priveşte bordelurile, acestea (lupanaria) erau situate în
cartierul Coelimontana, un fel de suburbie în valea dintre colinele
Esquilin şi Caelius. Marea piaţã (macellum magnum) se afla aici, multe
prãvãlii, barãcile soldaţilor strãini, fiind unul dintre cele mai
populate cartiere ale Romei. Bordelurile normale miroseau urât şi erau
de-a dreptul mizere, dupã cum reiese din descrierile lui Horatiu,
Petronius sau Seneca. De multe ori nu exista decât o singurã camerã
unde aveau loc toate contactele sexuale (stabula). Dar existau şi
aşezãminte mai bine întreţinute, chiar cu frizeri şi servitori. Casele
de toleranţã autorizate se pare cã fie erau administrate şi detinute
de un codoş (leno), fie doar administrate. Codoşul avea un ajutor,
vilicus puellarum, supraintendentul curtezanelor, care avea grijã de
preţul şi de aranjarea fetelor. Curtezanele aveau obligaţia de a se
declara edililor, cãrora le furnizau numele, vârsta şi pseudonimul.
Odatã trecute în registru, rãmâneau pe viatã. Edilul furniza o
licentia stupri, prin care se stipula preţul cerut pentru servicii.
Neprezentarea la înregistrare putea conduce la pedepsirea cu exilul
atât a curtezanei, cât şi a codoşului. La fiecare camerã se gãsea o
tãblitã (titulus) care menţiona fata şi preţul, iar înãuntru o lampã
şi un aşternut de paie.

Cu toate acestea, cele clandestine aveau sprijinul politicienilor sau
a altor oameni de vazã ai cetãţii, numãrul lor fiind cam egal cu cel
al prostituatelor din registru. Preţul lor era proporţional cu
pericolul în care se aflau. În locaţia somptuoasã clientul aştepta
într-un portic pânã ce curtezana se pregãtea. Casa se gãsea uşor prin
intermediul unor simboluri deasupra uşii, de obicei o figurã sculptatã
în lemn sau piatrã şi pictatã. Numeroase “pancarte publicitare” au
fost recuperate de la Pompeii şi Herculaneum, precum şi colecţii
întregi de instrumente pentru satisfacerea unor nevoi mai extreme a
cãror întrebuinţare încã mai necesitã studiu. Prostituţia înflorea şi
în circuri, unde femeile de moravuri uşoare se ofereau întotdeauna sã
potoleascã înflãcãrãrile spectatorilor prin pasaje boltite numite
fornices, de unde şi termenul de “fornication” din englezã.

Prostituatele înregistrate se numeau meretrices, iar cele
liber-profesioniste prostibulae, unde se încadrau şi cele mai scumpe
şi cele mai ieftine fete. Dar între aceste douã categorii largi mai
exista o serie întreagã de denumiri pentru diverse tipuri de
curtezane. Ca de pildã:

Amasiae: fete cu jumatate de normã ca un fel de adorare a zeiţei Venus

Ambubiae: cântãreţe profesioniste care se prostituau ocazional

Blitidae: curtezane de gãsit în taverne (de la blitum, un vin ieftin)

Bustuariae: bocitoare profesioniste care se prostituau la înmormântãri

Delicatae: curtezane din clasa de mijloc care se ocupau şi cu actoria

Diobolares: cele care racolau clienţi pe stradã pentru sume modice

Dorides: escorte care stãteau la uşa casei

Fellatrices: prostituate specializate în sexul oral

Forariae: fete de la ţarã care activau pe uliţe

Gallinae: fete care practicau şi tâlhãria

Noctiluae: prostituate care lucrau la ore foarte târzii

Scorta erratica: fete de pe stradã

Venerii: prostituatele zeiţei Venus care le învãţau tehnici sexuale pe
cele nou intrate în tagmã.

De foarte multe ori, prostituata era supusã exploatãrii şi nu avea un
statut mai ridicat decât cel de sclavã (de altfel foarte multe
ajunseserã la profesie prin înrobire), fiind parte a sectorului
marginalizat al societãţii. Vânzarea sexualitãţii, şi în general ceea
ce presupunea muncã fizicã era total desconsiderat de catre elite,
care acuzau curtezanele, gladiatorii sau actorii de violarea
standardelor morale. Prostituata suferea adesea o exploatare cruntã,
mai ales cea de la bordel care nu avea putere asupra câştigului pe
care îl producea şi era stigmatizatã şi financiar şi moral, obligatã
sã se ducã la registru şi sã îmbrace toga, specificã bãrbaţilor.
Instituţionalizarea practicii denotã însã dorinţa statului de a
participa la afacerea profitabilã. În afara taxei lui Caligula, legile
care sã încerce sã opreascã fenomenul nu au reprezentat o prioritate a
senatului.

Este greu de evaluat acest sector social pentru cã atât legislaţia cât
şi literatura ne vorbesc despre normele dupã care se ghideazã elita,
despre aşteptãrile sale sociale. De multe ori în literaturã
prostituata devine o metaforã a defecţiunilor politice şi morale ale
sistemului roman. Tacitus şi Iuvenal folosesc versiuni ficţionalizate
ale împãrãtesei-nimfomane, Messalina, pentru a construi imaginea
degradãrii imperiului. Messalina simbolizeazã prin impulsivitatea şi
sexualitatea exacerbate imposibilitatea imperiului de a-şi gãsi un
echilibru. Este manipulantã, desfrânatã, înşelãtoare şi complet
lipsitã de scrupule, deci o contra-imagien a Romei. Respingând multe
din convenţiile sociale, Messalina devine o metaforã a tuturor relelor
condamnate de clasa superioarã, mai ales cã alege de bunãvoie
prostituţia.

Prostituata, femeia înrobitã sau vândutã de familie din raţiuni
economice, este bun de consum aflat la discreţia proprietarului de
sclavi sau al bordelului. Trupul femeii trecea drept una din cele mai
profitabile resurse economice, atât pentru codoşi, cât şi pentru
familei, o idee perfect legitimã la Roma, unde sclavele şi fiicele
aveau o poziţie legalã ce permitea figurii masculine dominante sã le
oblige sã se prostitueze. În schimb, cele care o fãceau de bunãvoie se
poate sã fi gãsit motivul în presiunile societãţii masculine, care
obliga femeia la închiderea în spaţiul privat, nepermiţându-i
producerea unui capital independent de câştigurile soţului sau
familiei. În acest caz afirmarea sexualitãţii în spaţiul public
devenea o formã de eliberare. Messalina este un exemplu concret de
femeie care alege sã fie curtezanã pentru a evada de sub autoritatea
soţului, ceea ce îi aduce stigmatul de infamia.

Cu alte cuvinte, prostituţia la Roma avea un statut ambiguu (nici în
timpurile moderne nu s-a schimbat situaţia de altfel). Pe de o parte
prostituatele se încadrau în cercul obscur, imoral, marginalizat al
societãţii, confruntate cu restricţii legale şi sociale determinate de
ocupaţie; dar pe de alta erau considerate un rãu necesar acceptat de
statul care controla relativ puţin situaţia. Curtezanele, aflate sub
protecţia lui Venus Erycina cãreia îi aduceau ofrande pe 23 aprilie,
aveau un rol în prevenirea unor tulburãri sociale sau a satisfacerii
unor scopuri financiare şi politice, iar stigmatizarea avea loc mai
degrabã la nivel de discurs într-un mediu cultural care presupunea
puţine reţineri în ceea ce priveşte sexualitatea.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9389/8/

O crima unica in istoria Antichitatii, cand saizeci de senatori comploteaza si il ucid pe liderul statului, s-a petrecut in anul 44 i.Ch., victima fiind Iulius Caesar. Devenit dictator intr-o republica, acest stralucit conducator militar a fost eliminat pentru a salva democratia romana, dar efectele au fost contrare. Asasinatul a fost punctul de pornire spre dictatura absoluta si spre starea de dezordine incontrolabila, care a dus in cele din urma la disparitia Imperiului Roman de Apus.

Asaltul roman asupra Britaniei


Invazia romanã din Britania este o poveste veche. Dar odatã cu
descoperirea recentã a coifului de la Hallaton, coif de paradã purtat
de trupele auxiliare de cavalerie, ni se aminteşte cã relaţiile dintre
romani şi localnici erau mult mai complexe decât ar pãrea la prima
vedere. Au luptat unii britoni împotriva propriilor cosângeni? A fost
teritoriul o pradã uşoarã pentru romani? Ce beneficii au avut
colaboraţioniştii faţã de cei care au luptat împotriva romanizãrii?

Roma invadeazã Britania prima datã în 55 a.Hr., dupã ce Iulius Caesar
petrece deja trei ani în Galiia şi constatã cã britonii îi sprijinã pe
galezi. Acesta pregãteşte o campanie de pedepsire, cu scopul nu numai
de a demonstra mãreţia Romei, dar şi de a dobândi prestigiu militar,
mai ales cã era vorba de o zonã necãlcatã. Aşa cã douã legiuni
traverseazã canalul Mânecii, numai cã fluxul împiedicã debarcarea.
Soldaţii înoatã cu armura, ceea ce îi face incapabili sã mai facã faţã
atacurilor de gherilã britone. Când vremea se înrãutãţeşte şi flota
este distrusã într-o furtunã, Caesar se retrage, urmând sã reaparã
anul urmãtor, cu mai mulţi soldaţi care sã se împotriveascã
periculoaselor care de luptã. Şocaţi, britonii se unesc sub comanda
lui Cassivellaunus, regele catuvellaunilor, dar nu pentru mult timp. O
trãdare din interior îi permite lui Caesar sã se aleagã cu un tribut,
dupã care nu mai revine în Britania.

Abia dupã 100 de ani mai are loc o invazie în teritoriu, în timpul lui
Claudius. Strabon menţiona la modul defensiv cã nu era necesarã
cucerirea, dar Claudius conştientiza importanţa sa pentru capitalul
politic, mai ales cã ar fi ridicat şi moralul romanilor şi i-ar fi
distras de la treburile interne. Claudius era bine echipat. Trei ani
mai devreme Caligula pregãtise trei legiuni pentru a acţiona în
Britania, pe care nu le-a folosit niciodatã şi care începeau şã se
nelinişteascã. Aşa cã în momentul în care tribul atrebatilor cere
ajutor în faţa lui Caratacus, regele catuvellaunilor, Roma intervine.
Împãratul îi oferã comanda armatei lui Aulus Plautius, care respinge
atacurile britone şi poposeşte pe malul unui râu, Medway sau Tamisa.
Inamicii campeazã pe celãlalt mal, gândindu-se cã romanii niciodatã
n-ar putea sã traverseze fãrã pod, dar uitã de trupele auxiliare de
celţi, obisnuiţi sã înoate cu armura. Celţii pãtrund în tabãra duşmanã
şi îi schilodesc pe caii care poartã magnificele care de rãzboi.
Romanii avanseazã spre Roma şi regele Carataucs fuge în Wales. Niciun
alt trib nu s-a dovedit a fi la fel de puternic ca cel al
catuvellaunilor şi unul câte unul se predã. Aulus Plautius îi trimite
un mesaj împãratului, invitându-l sã-şi facã intrarea triumfalã în
Colchester. Acesta vine cu elefanţi de rãzboi şi preia oraşul,
declarând Britania provincie romanã.

Aulus Plautius comanda 40.000 de oameni. Succesul armatei romane nu
rezida doar în numãrul soldaţilor sau în combinaţia dintre legiuni şi
trupe auxiliare, ci în felul în care soldaţii se antrenau împreuna şi
îşi petreceau timpul în serviciul militar, uniţi prin disciplinã şi
control. Pe de alţa parte, britonii se luptau într-un mod mai
individualist, pentru propria onoare. Contrastele continuau: romanii
erau greu înarmaţi şi luptau ca un tot unitar, scuturile protejau
vecinii, sãbiile scurte permiteau colaborarea strânsã în luptã.
Britonii par, cel puţin conform viziunii romane, a avea ceva animalic
în ei. Se folosesc de strigãte de luptã, se picteaza cu albastru, îşi
încleiazã pãrul cu apã calcaroasã. Sunt buni la atacuri scurte, au
dexteritate la aruncatul suliţei, se aruncã cu uşurinţã dintr-un car
într-altul. Romanii sunt mai înceţi, dar rezistã la marşuri lungi. Îşi
construiesc forturi pentru a face dovada unei prezenţe mai permanente.
Căci orice invazie romană se soldează de obicei cu ocupaţia.

Sosirea romanilor nu reprezintă nicio surpriză pentru romani. Istoria
relaţiilor dintre ei nu începe acum. Comerţul aduce influente
culturale prin monede şi amfore; unii britoni luptă alături de gali
împotriva romanilor; unele triburi trimit soli în Galia. Totuşi,
canalul oferă o barieră de protecţie, mai ales pentru britonii care
stagnează în conflictele lor locale. Abia sosirea celor 40000 de
oşteni în 43 p.Hr. îi impulsionează să-şi unească forţele împotriva
unui inamic care îi vedea drept profund barbari. Poveştile despre
riturile druidice şi sacrificiile umane sunt atât de înrădăcinate,
încât este nevoie de discursul lui Narcissus, libertul imperial,
pentru a-i determina să intre în acţiune. Acelaşi sentiment de teroare
îl trăiesc la cucerirea fortăreţei druidice de la Anglesey, de unde şi
părerea generală a romanilor cum că invazia este de fapt o binefacere,
pentru că aduce civilizaţia în lumea barbară.

Nu toţi britonii sunt fideli compatrioţilor. Ca popor războinic,
fiecare trib căuta prestigiul şi îmbunătăţirea statutului prin
acapararea teritoriilor altor triburi şi înrobirea membrilor acestora.
Incapacitatea de a evita tensiunile intertribale este una din cauzele
majore ale cuceririi romane. Departe de a fi doar războinici curajoşi,
britonii sunt şi foarte oportunişti. Unele căpetenii se predau de
bunăvoie pentru a avea parte de victoria şi puterea romană,
marionetele romanilor bucurându-se în genere de lux şi beneficii
materiale nenumărate. Alţii britoni aleg rezistenţa si se pricep, căci
specializarea lor în tactici de gherilă subminează spiritul
organizatoric al armatei romane, de fapt, doar în sud-est reuşesc
romanii să îi reducă la tăcere complet pe inamici. 20 de ani mai
târziu tribul icenilor sub comanda Boudiccai jefuieşte oraşele romane
Londra, St. Albans şi Colchester într-o răzmerită care nu va fi
înăbuşită până la pieirea a 70.000 de suflete. În nord şi în Wales
britonii continuă răscoalele violente. Romanizare nu se produce
niciodată la nivel de fond, rezumându-se la o ocupaţie militară.

Claudius consideră că zona este ocupată după învingerea a 11 triburi
şi căderea oraşului Colchester, dar armata continuă înaintarea spre
nord şi Vespasian o trimite şi în vest pentru a ocupa 20 de forturi
incluzând Maiden Castle. În 47 p.Hr. romanii deţin Anglia de la râul
Humber în nord la râul Severn în sud-vest. O realizare remarcabilă.
Dar conceptul de Britania romană poate fi aplicat doar vieţii urbane.
Sudul a fost singurul care a încercat adoptarea stilului de viaţă
roman. Britania romană este în primul rând o reţea de forturi şi
drumuri militare, niciun briton care vine la Roma nefiind în stare să
se afirme acolo. Mai degrabă colaborează cu Roma pe teritoriul natal,
aşa cum sugerează coiful de la Hallaton, un dar important cu
simbolurile victoriei. Desigur, se poate să fi fost furat într-un
raid, dar coroborând arheologia cu istoriografia romană (Strabon
recunoaşte că produsele obţinute din comerţ erau mult mai numeroase
decât cele luate cu forţa). În plus, monedele din epoca fierului le
imită pe cele romane, iar vesela romană apare la ospeţele
căpeteniilor. Se poate ca urbanizarea să fi schimbat faţa Britaniei,
dar localnicii încă mai păstrează imaginea de barbari fioroşi, care nu
au fost mereu la cheremul noului stăpân.

Misterul Legiunii a Noua


Dispariţia celei de-a noua legiuni a Romei este de multã vreme un
mister care îi intrigã pe istorici, dar sã fie oare revolta scoţilor
cea care a distrus-o şi a condus la fãurirea unei graniţe consistente
în nordul insulei britanice? Legenda ne spune cã una dintre cele mai
bine pregãtite unitãţi militare ale Imperiului a fost rãvãşitã şi
umilitã de o adunãturã de rãzboinici barbari, pierind în negurile
întunecate ale Caledoniei. Triumful improbabil al populaţiei
inferioare a contribuit la formarea conştiinţei naţionale a
scoţienilor şi englezilor. Pentru englezi, masacrul legiunii este
povestea de succes a unor mici “David” care doboarã un “Goliath”
asupritor. Pentru scoţieni, este o expresie a libertãţii supreme,
imperialismul roman simbolizându-l şi pe cel englez. Dar cât adevãr
rezidã în legenda faimoasei Legio IX Hispana?

Legenda a cãpãtat o formã coerentã graţie romancierei Rosemary
Sutcliff, care publicã în 1954 lucrarea devenitã imediat bestseller
“The Eagle of the Ninth”. De atunci se tot perpetueazã mirajul şi
fascinaţia din jurul tânãrului ofiţer roman Marcus Aquila, care
îndrãzneşte sã treacã dincolo de zidul lui Hadrian pentru a descoperi
adevãrul despre tatãl sãu care piere odatã cu legiunea şi pentru a
recupera stindardul, vulturul de bronz. Mulţi istorici au contestat
romanul, susţinând mai degrabã cã legiunea este de fapt victima unui
transfer strategic în Orientul Mijlociu, unde ar fi fost anihilatã
într-un rãzboi cu perşii. Dovezile privind mutarea sa din Britannia
sunt însã puţine, rezumându-se la trei cãrãmizi ştanţate gãsite la
Nijmegen, Olanda. De fapt, ultima dovadã certã care atestã existenţa
legiunii o avem din York, datatã la 108 p.Hr. când se realizeazã o
listã cu toate legiunile la mijlocul secolului al II-lea, aceasta nu
mai figureazã. Povestea legiunii este totuşi ceva mai complicatã şi
mai nefericitã de atât.

Creatã de Pompei în 65 a.Hr. în timpul rãzboaielor din Hispania,
ajunge sub comanda lui Iulius Caesar patru ani mai târziu, care o
transferã în Gallia şi o implicã în lungile sale campanii de cucerire.
Comandantul o menţioneazã în contextul bãtãliei împotriva triburilor
belgice. În rãzboiul civil se luptã în Hispania la Ilerda. Legiunea
trebuie sã fi fost impresionatã de general, pentru cã I se alãturã la
traversarea Rubiconului şi contribuie la victoria de la Pharsalus.
Drept recompensã, Caesar demobilizeazã trupele şi îi stabileşte pe
veterani în Italia de vest. Primul nenoroc al unitãţii survine la
moartea lui Caesar, pentru cã Octavian, în cãutare disperatã de trupe,
reface legiunea pentru a înãbuşi în Sicilia o revoltã condusã de fiul
lui Pompei. Dupã aceea este trimisã în Macedonia şi ia parte la
bãtãlia de la Actium (31 a.Hr.). Eforturile nu aduc mari beneficii,
pentru cã trupele pornesc iar cãtre Hispania, unde participã la
campaniile lui Augustus împotriva cantabrilor, apoi ajung la graniţa
cu Germania unde ar fi activat sub comanda lui Marcus Vipsanius
Agrippa şi, dupã dezastrul de la Pãdurea Teutoburgicã, în Pannonia.

În 43 p.Hr. legiunea este chematã pentru a participa la invazia
Britanniei ordonatã de împãratul Claudius şi de aici începe legãtura
fatidicã cu regiunea. 17 ani mai târziu, tribul Iceni condus de regina
Boudicca se rãscoalã, ţintind Camulodunum (Colchester). Localnicii fac
apel la guvernatorul Catus Decianus, care trimite nişte trupe
auxiliare, prea puţine ca sã facã faţã inamicului. Deşi Decianus fuge
în Gallia, este foarte posibil sã fi ordonat legiunii aflate sub
comanda lui Quintus Petilius Cerialis sã vinã în ajutorul oraşului ai
cãrui supravieţuitori se adunaserã în templul lui Claudius. Dar
legiunea, ca multe altele, era împrãştiatã prin forturi şi tabere,
Cerialis nefiind capabil sã adune mai mult de o cohortã şi bucãţi din
alte douã. Doar cavaleria face faţã tribului.

În 77 legiunea este transferatã la York, unde trebui sã apere
frontiera nordicã şi înlocuieşte Legio II Adiutrix. Cerialis revine la
comanda sa dupã o campanie în zona renanã şi luptã împotriva
brigantilor conduşi de Venutius, pe care îl învinge şi cu ajutorul
legiunii XX Valeria Victrix. În 83 Agricola porneşte cu armata dincolo
de zid în urma unui raport conform cãruia triburile caledoniene şi-au
fragmentat fortele. El însuşi împarte trupele în trei forturi. Unii
cercetãtori sunt de pãrere cã legiunea a IX-la a staţionat în Castra
Pinnata, care a fost invadatã de caledonieni. Tacitus ne spune cã
santinelele adormiserã…Douã treimi din legiune piere, dar este
refãcutã.

Legenda spune cã noua armatã care avea sediul la Eboracum/York a mai
întreprins acţiuni la nord de zid şi brusc a fost ştearsã din istorie,
probabil anihilatã de scoţi în 117/18. Teoria este argumentatã prin
transferul la York a celei de-a şasea legiuni şi absenţa din documente
începând cam cu anul 160. Totuşi excavãrile de la Nijmegen ne aratã
ştampile ale legiunii datate în anul 121, iar câţiva ofiţeri sunt
activi dupã 117: Lucius Aemilius Karus devine guvernator al provinciei
Arabia în 142. La fel de posibil este şi cã legiunea a fost
într-adevãr distrusã în Scoţia şi cã ofiţerii sau cãrãmizile nu ar
reprezenta decât rãmãşiţe dupã transferul legiunii. Alte ipoteze spun
cã ar fi fost distrusã în timpul revoltei evreieşti a lui Simon ben
Kosiba (132-36) sau în Cappadocia în 161, sau în timpul unei revolte
pe Dunãre în 162. Oricum, inscripţia din vremea lui Marcus Aurelius
care listeazã toate legiunile nu o pomeneşte pe IX Hispanica.

Ultima inscripţie care îi documenteazã prezenţa, cea din 108, se
referã la un proiect de construcţie din timpul lui Traian. Emil
Hűbner, care îl ajutã pe Mommsen sã întocmeascã Corpus Inscriptionum
Latinarum, introduce inscripţia în Inscriptiones Britanniae Latinae în
1873. tot în vremea lui Mommsen, un text clasic despre Britannia
romanã era “Britannia Romana: The Roman Antiquities of Britain”, scris
de anticarul John Horsley în 1732. acesta reuşeşte sã identifice
legiunile romane din Britannia. Ştie despre Legio XIV Gemina care
pleacã în 70, despre Legio II Augusta, XX Valeria Victrix, şi este
surprins cã despre cea de-a noua nu se ştia nimic de la Tacitus pânã
la Hadrian. Dar el ne mai aminteşte şi despre Legio VI Victrix, care
conform unei inscripţii recuperate despre cariera lui Marcus Pontius
Laelianus, consul în 144 şi tribun legionar 7 ani mai devreme, ar fi
venit în Britannia cam în 120, când ajunge de altfel şi noul
guvernator, Aulus Platorius Nepos. Ce s-a petrecut cu ce-a de-a noua?

Şi Horsley spune cã a fost nimicitã, doar cã nu era documentat un
astfel de eveniment, cum s-a întâmplat de pildã cu legiunea distrusã
de parţi. Ca şi Horsley, anticarul Bartolomeo Borghesi este mirat de
dispariţia unitãţii şi propune ipoteza revoltei, acceptatã şi de
Mommsen care îi citeazã pe biograful lui Hadrian cu menţiunea cã
britonii nu puteau fi ţinuţi sub control, şi pe Marcus Cornelius
Fronto când îi scrie lui Marcus Aurelius despre pagubele provocate de
britoni şi evrei. Datele cu privire la un potenţial rãzboi britanic
sunt incerte, iar dovezile interpretabile: implicã existenţa unui
rãzboi unele monede din vremea lui Hadrian care o înfãţişeazã pe
Britannia personificatã? La fel de bine acestea ar putea fi aluzie la
vizitele împãratului aici. Când Emil Ritterling publicã studiul despre
legiunile romane în 1925 în Realencyclopädie, este în general
acceptatã teoria unui sfârşit brutal al legiunii a IX-a, dar
cercetãtorul observã cã transferul celei de-a VI-lea nu implica
neapãrat o anihilare a celei precedente. Si dovezile privind campania
britanicã din 119 sunt firave. Sosirea noilor trupe poate sã aibã
legãturã cu dorinta împãratului de a ridica zidul.

Motivaţia lui Ritterling se bazeazã pe prosopografie, el remercând cã
apogeul carierei unora dintre ofiţeri se petrece prea târziu pentru ca
serviciul lor în legiunea a IX-la sã se restrângã la domnia lui
Traian. Unul dintre aceştia este mai sus-menţionatul Lucius Aemilius
Karus, al cãrui serviciu în legiune ar fi fost simultan celui al lui
Laelianus în legiunea a VI-a. De asemenea, un alt tribun, Lucius
Novius Crispinus Martialis, consul în 150 dupã ce pãrãseşte postul de
legatus Augusti pro praetore provinciae Africae, nu ar fi putut servi
în legiune mai devreme de 123, ceea ce face un rãzboi britanic din 119
o realitate cam improbabilã.

Arheologul Eris Birley propune douã scenarii: fie legiunea a IX-a a
fost transferata din Britania în contextul rãzboiului cu parţii în
vremea lui Traian, fie legiunea a VI-a a fost adusã pentru a completa
efectivele militare. În acest caz a IX-a Hispana ar fi putut suferi un
transfer în contextul rãzboaielor iudaice ale lui Hadrian. Ian
Richmond, pe de alta parte, în lucrarea “Roman Britain”, este cel care
a conturat mitul, susţinând cu tãrie dispariţia completã a legiunii
dupã o mare bãtãlie care ar fi avut loc în 119. rosemary Sutcliff
alimenteazã legenda şi mai mult, deşi ea a fost mai mult inspiratã de
Cambridge Ancient History şi Rudyard Kipling.

În 1959 arheologii scot la luminã ţiglele cu sigiliul legiunii din
tabãra de la Nijmegen, dar se mai gãseşte sigiliul şi pe obiecte
ceramice la De Holdeurn, la 5 km. de tabãrã. Pânã atunci în regiune
era documentatã doar legiunea a X-a Gemina, care este obligatã sã
abandoneze tabãra de Hunerberg din cauza rãzboaielor dacice. Apare
inscrioţia Vex(illatio) Brit(annica), dar pare improbabil ca o
vexilaţie sã se fi semnat cu numele legiunii. Este posibil ca fortul
sã fi fost ocupat de trupe trimise din Britannia şi ca legiunea sã se
fi stabilit în Germania Inferioarã, dupã cum sugereaza şi un altar
dedicat lui Apollo de lângã Aquae Granni (Aachen), care a fost ridicat
de Lucius Licinius Macer, primus pilus (principalul centurion) al
legiunii, promovat ca praefectus castrorum. Nu poate fi vorba doar
despre cineva care serveşte într-o vexilaţie.

O ipotezã a ceramologului Brian Hartley propune o prezenţã a legiunii
în Carlisle în primii ani de domnie ai lui Hadrian. Ţigle ştanţate se
produc la Scalesceugh, aproape de Carlisle, cu însemnele LEG VIIII
HISP, ca la Nijmegen, nu LEG IX HISP ca la York, deci se prea poate sã
fi existat o continuitate de producţie în Germania Inferior. Acest
fapt este susţinut şi de un alt mic indiciu: ştampila legiunii pe un
pandantiv ataşat unui harnaşament de cal. Apar între timp şi alţi
ofiţeri ale cãror cariere susţin continuitatea legiunii: Lucius
Aninius Sextius Florentinus devine din legat de legiune proconsul al
Galliei Narbonensis în 127, iar Quintus Numisius Iunior, alt legat de
legiune, devine consul în 161, deci nu şi-ar fi putut începe cariera
mai devreme de 119.

Dezbaterile continuã în ceea ce priveşte soarta legiunii, chiar dacã
existenţa ei se pare cã se întinde mai mult de 119 p.Hr. Sã fi pierit
în rãzboaiele iudaice? Sã fi pierit cu Severianus la Elegeia în 161?
Tot ce putem face este sã aşteptãm noi indicii epigrafice.

Primul Conciliu ecumenic de la Niceea

Batalia de la Campiile Catalaunice

TITUS FLAVIUS VESPASIANUS - „Cel mai fericit imparat roman”

Al doilea triumvirat

La 11 noiembrie 43 i.Hr., la Roma a fost incheiat cel de al doilea triumvirat intre Marcus Antonius, Aemilius Lepidus si Caius Octavianus. Alianta dintre cei trei nu a durat, Octavianus preluand in scurt timp intreaga putere la Roma si devenind primul imparat al Romei. Dupa asasinarea lui Cezar (15 martie 44 i.Hr.), la Roma au inceput tulburarile. Considerat a fi cel mai inteligent dintre oamenii de incredere ai lui Cezar, Marcus Antonius ocupa functia de consul. Conjuratii planuisera sa-l ucida si pe el, dar Brutus s-a opus. Aveau sa regrete ca n-au facut-o. Fiind consul, Antonius avea dreptul si obligatia sa comande. El a reusit sa preia de la Calpurnia, sotia lui Cezar, averea privata a acestuia impreuna cu o serie de documente de care avea nevoie. De asemenea, a reusit sa puna la adapost tezaurul public. In noaptea de 15 spre 16 martie 44 i.Hr., a intrat in Roma armata condusa de Aemilius Lepidus pe care Marcus Antonius reusise sa-l castige de partea lui. Cei doi puteau conta si pe sprijinul numerosilor veterani ai lui Cezar aflati in Roma si in imprejurimile acesteia. O perioada, Roma a fost condusa de Marcus Antonius in mod dictatorial, pana la sosirea lui Caius Octavianus, despre care Marcus Antonius aflase ca era mostenitorul principal al averii lui Cezar, fiind fiul adoptiv al acestuia. Octavian era fiul lui C. Octavianus, dintr-o familie de cavaleri din tara volscilor, si al Atiei, fiica surorii celei mai mici a lui Cezar. S-a nascut in anul 63 i.Hr. Cezar s-a ingrijit de educatia lui si de a fratelui sau, Filip, dupa care l-a luat in Spania pentru a-i desavarsi instructia si educatia militara. Tot Cezar il trimisese inaintea lui in Apolonia, in vederea expeditiei impotriva partilor. Cu o intelepciune neobisnuita pentru varsta de 19 ani, Octavian a refuzat ajutorul legiunilor sale si a respins sfatul tatalui sau vitreg de a refuza mostenirea periculoasa a lui Cezar si a plecat la Roma pentru a-si primi mostenirea pe care Antonius o risipise in parte. Prima intalnire a lui Octavianus cu Antonius nu a fost prieteneasca. Criza care aparuse se accentua. Curand, cei doi au inceput, separat, sa stranga trupe pentru a-si impuine vointa. Din acel moment, un nou razboi civil a devenit inevitabil. In prima faza, Octavian a fost alaturi de senat si intre trupele lui si cele ale lui Antonius s-au produs ciocniri fara urmari. In cele din urma, dupa numeroase tratative, s-a hotarat o intalnire a lui Octavian cu Antonius si cu Lepidus ca mijlocitor, pentru 11 noiembrie 43 i.Hr., la Bologna. Intalnirea s-a incheiat prin semnarea unei aliante, formandu-se cel de-al doilea triumvirat al Romei, fiecare dintre cei trei participanti la intalnire avand puteri egale in conducerea statului. Octavian a primit Africa, Sicilia si Sardinia, Antonius a preferat Galia aproape in intregime, iar Lepidus a ramas cu Spania si o parte a Galiei narbonensis. Soldatii romani au primit cu entuziasm stirea despre aceasta alianta, care s-a intarit prin logodna lui Octavian cu Clodia, fiica vitrega a lui Antonius. Ca urmare a acestei aliante, cei trei primeau puteri precise pe timp de cinci ani, care le confereau o autoritate constituanta. Treptat, Lepidus a pierdut din autoritate si din insemnatate. Octavia s-a ocupat de Spania si de fostul regat numit. In plus, el a impartit pamanturi in Italia veteranilor de razboi, o initiativa grea si destul de nepopulara in randul italicilor. Antonius a plecat in Cilicia, la Tars, unde a intalnit-o pe Cleopatra, care venise pentru a-i obtine sprijinul pentru coroana Egiptului. Fermecat de frumusetea egiptencei, uitand de preocuparile sale mai importante, Antonius a devenit „robul” ei dupa unele afirmatii si a urmat-o in Egipt, unde si-a pierdut timpul in serbari, jocuri si orgii. In acest timp, Octavian a revenit in Italia, unde aparuse o noua plaga: locuitorii erau alungati de pe pamanturile lor de veteranii care devenisera violenti in dorinta de a li se acorda drepturile pe care le cerusera. Aceasta situatie a provocat un nou razboi civil in anul 41 i.Hr., care s-a numir „razboiul perusic”, dupa numele orasului Perusia din Etruria. Octavian a reusit sa iasa invingator din acest conflict. In anul 40 i.Hr., Octavian si Antonius s-au intalnit la Brundisium. Cei doi rivali s-au impacat din nou. O noua impartire a lumii romane s-a produs cu acest prilej. Octavian a primit provinciile de la apus de Scodra (Epir), iar Antonius pe cele din rasarit. Lepidus, care plecase deja in Africa, a primit aceasta provincie. In timpul negocierilor de la Brundisium, murise Fulvia, sotia lui Antonius. S-a profitat de situatie pentru intarirea legaturilor dintre cei doi conducatori printr-o casatorie. Sora lui Octavian, Octavia, considerata a fi cea mai nobila femeie romana din acea vreme, frumoasa si culta, a fost casatorita cu Antonius. Poporul i-a primit pe comandanti cu entuziasm la Roma, dar a cerut ca la conducere sa participe si Sextus Pompeius care, stapanind Sicilia si marea, putea impiedica aprovizionarea Italiei. In anul 39 i.Hr., s-a realizat o intelegere cu Pompeius la Misen, in Campania. Pompeius primea Sicilia, Sardinia, Corsica, Ahaia, functia de consul si o mare suma in dinari. Pacea incheiata intre conducatorii Romei nu a durat mult, fiecare cautand sa-i inlature pe ceilalti. Antonius a recazut in mrejele Cleopatrei, uitand de razboiul pe care vroia sa-l intreprinda impotriva partilor in est. Octavian si Sextus Pompeius nu s-au inteles si lupta dintre cei doi a urmat firesc. La inceput, Pompeius, avand o flota mai puternica, a reusit sa-l invinga pe Octavian. Lucrurile s-au schimbat in 37 i.Hr. Profitand de faptul ca Antonius ii trimisese 120 de corabii, ca Lepidus pornise din Africa sa atace Sicilia si ca multi ofiteri il parasisera pe Pompeius, flota lui Octavian a invins-o pe cea a lui Pompeius. Armata de uscat a celui din urma a depus armele, si comandantul ei a fugit in Asia, unde a fost invins de un ofiter al lui Antonius in Bitinia si apoi a fost ucis in Milet, in anul 35 i.Hr. Lepidus, care debarcase in Sicilia, a cerut pentru el marea insula si restituirea drepturilor de triumvir. Lupta lui cu Octavian, care-l refuzase, n-a mai avut loc, deoarece intreaga armata l-a parasit. Octavian l-a dezarmat fara lupta, i-a luat provincia si i-a ridicat denumirea de triumvir. Lepidus a murit in anul 13 i.Hr., avand calitatea de pontifex maximus. Antonius si Octavian au ramas sa-si dispute in doi intaietatea pentru obtinerea domniei absolute asupra Romei. Antonius a parasit Italia la sfarsitul anului 39 i.Hr. si s-a dus la Atena, impreuna cu sotia sa Octavia. Initial, Octavia a reusit sa-l convinga pe Antonius sa-si foloseasca numeroasele sale calitati pentru obtinerea de succese militare si administrative. Cu toate acestea, Octavia a reusit cu greu sa-l opreasca pe Antonius sa nu actioneze in nici un fel impotriva lui Octavian. In anul 36 i.Hr., Antonius si-a trimis sotia la Roma, iar el s-a intalnit cu Cleopatra in Siria, unde o chemase. Acolo a pus la dispozitia egiptencei mai multe provincii romane: Fenicia, Cipru, o parte din Cilicia, Iudeea si Arabia nabateilor. Despartindu-se de Cleopatra, Antonius a trecut Eufratul pentru a lupta impotriva partilor, pe care i-a urmarit zadarnic prin Mesopotamia si Armenia de sud. Partii s-au retras mereu, lasand in urma lor pamanturile parjolite. Constrans de lipsa alimentelor, Antonius a dat ordinul de retragere si a reusit cu mari eforturi sa-si duca armata inapoi fara mari pierderi. De la Sidon, unde a reintalnit-o pe Cleopatra, cei doi au plecat in Egipt, unde si-au reluat viata de petreceri. In anul 34 i.Hr., Antonius a pornit o noua campanie impotriva partilor, dar s-a multumit cu o victorie mai usoara asupra regelui Armeniei, Artavadse, pe care l-a facut prizonier, dupa care si-a facut o intrare triumfala in Alexandria. La Roma indignarea crestea mereu la aflarea vestilor venite din Egipt, generalul roman compromitand in ochii compatriotilor sai demnitatea si prestigiul roman. Octavian era si el foarte suparat de atitudinea lui Antonius si de faptul ca sora lui, Octavia, fusese parasita in favoarea unei egiptence. In anul 32 i.Hr., dupa un schimb mai aspru de scrisori, intre cei doi conducatori a izbucnit razboiul. Octavian a declarat razboi Egiptului, in fapt, Cleopatrei, care avea ambitia de a domni asupra intregului Orient si, de ce nu, in viitor, si asupra Romei. Declarandu-i ei razboi, Octavian urma sa mascheze noul razboi civil dintre el si Antonius. La 2 septembrie 31 i.Hr., langa Actium (Grecia) a avut loc lupta navala dintre flota romana condusa de Agripa si cea a lui Antonius la care se alaturasera si corabiile Cleopatrei. In timpul luptei care era inca nedecisa, Cleopatra si-a retras corabiile si a fugit, urmata de corabia lui Antonius, care nu accepta s-o piarda. Octavian a invins pe mare, iar armata de uscat a lui Antonius, ramasa fara lider, s-a predat peste sapte zile. Octavian a mai dat o lupta la portile Alexandriei in care trupele lui Antonius au fost invinse. Antonius s-a sinucis. Cleopatra a incercat in zadar sa-l atraga cu farmecele sale pe Octavian, pentru ca acesta a respins-o cu raceala. Cleopatra a ales si ea sa se sinucida, pentru a nu fi tarata in lanturi la Roma, pentru a impodobni carul triumfal al lui Octavian. Vechea tara a devenit provincie romana, iar in anul 29 i.Hr., Octavian a revenit la Roma. Astfel a luat sfarsit nu doar istoria celui de-al doilea triumvirat roman, ci si istoria a ceea ce s-a chemat Roma republicana. Din momentul intoarcerii sale la Roma, Octavian, fara a nega valorile republicii romane, a devenit imparat, inaugurand seria dinastiilor romane. Cei mai multi dintre succesorii lui Octavian nu au mai pastrat nici o legatura cu idealurile republicane (cu toate ca s-a vorbit in continuare de republica romana, devenita in fapt imperiu), semanand din ce in ce mai mult cu autocratii asiatici, modul lor dictatorial de guvernare fiind, de cele mai multe ori, pandantul aproape perfect al tipului de guvernare specific monarhiilor despotice orientale. Ioan BOTIS

COMMODUS - Una dintre cele mai triste domnii din istoria Romei

De teama sa nu impartaseasca soarta celor cazuti in dizgratie, Electus, un favorit al imparatului Commodus, si Marcia, amanta acestuia, s-au inteles cu prefectul pretoriului, Q.Aemilius Laetus, ca sa-l suprime pe imparat. In noaptea de 31 decembrie 192, Marcia i-a oferit lui Commodus o cupa cu otrava, dar acesta a aruncat-o. In cele din urma, Commodus a fost sugrumat de un atlet, Narcissus, cumparat in acest scop de complotisti. Astfel a luat sfarsit una dintre cele mai triste domnii din istoria Imperiului Roman. Commodus s-a nascut impreuna cu fratele sau geaman, Antoninus, dupa cum ne relateaza „Istoria Augusta”. Mama celor doi, Faustina, a visat pe cand era insarcinata ca va naste doi serpi, dintre care unul va fi feroce. Antoninus a murit la varsta de patru ani, desi astrologii ii prezisesera o viata la fel cu cea a lui Commodus. Marcus Aurelius, tatal lui Commodus, a incercat sa-si creasca fiul dupa preceptele sale si ale celor mai de seama barbati ai Romei, angajandu-i pe cei mai de seama profesori de greaca, latina si oratorie. Se pare ca profesorii nu i-au fost de prea mare folos, pentru ca, din copilarie, a fost josnic, necinstit si crud. La moartea lui Marcus Aurelius, Commodus avea nouasprezece ani. De la inceputul domniei, s-a dovedit a fi un om crud, usuratic si betiv. Detesta munca, desi tatal sau se straduise sa-i dea o crestere aleasa, sa-l obisnuiasca de tanar cu greutatile domniei si sa-i insufle mai ales simtul responsabilitatii ce revenea imparatului Romei. Lui Commodus ii placeau in mod deosebit luptele de gladiatori. Se incumeta sa coboare in arena si sa infrunte fiarele salbatice, dar, ca orice om care se stia plin de pacate, se temea de moarte si, mai ales, se temea sa nu fie ucis de catre dusmani, din care pricina, la cea mai mica banuiala, nu ezita sa execute oameni fara vina. Placandu-i sa fie adulat, in jurul lui roia acea fauna de curteni lipsiti de mandrie, gata sa faca si sa rosteasca ceea ce banuiau ca imparatul dorea. Cum prin el insusi nu avea nici o valoare, a cerut supusilor sai sa-i acorde titlurile, care-l asezau deasupra oamenilor. A fost numit Amazonius, Neinvinsul, Fericitul, Piosul, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Heracleus, Romanus etc. Cele douasprezece epitete care-i insoteau numele au fost atribuite lunilor anului. Numele Romei nu i-a mai fost pe plac si, ca sa fericeasca Orasul Etern si sa-l scoata din mediocritate, i-a dat numele de Colonia Lucia Antoniniana Commodiana. In timp ce Marcus Aurelius si inaintasii sai au cinstit senatul roman, chiar daca i-au restrans atributiile, Commodus n-a respectat nici macar de forma institutia care simboliza puterea poporului roman. Domnia lui a fost despotica, incapacitatea lui facand sa incredinteze favoritilor sai conducerea institutiilor importante ale Romei. Commodus a gasit sprijin in plebea romana, care nu-si dorea decat „paine si circ”. Imparatul a impartit bani si a organizat jocuri asa cum nu facuse nici un alt imparat pana la el. Si-a dat seama ca una dintre cele mai importante institutii ale statului este armata, care poate deveni un pilon important de sprijin al domniei, cumparand-o, pentru a o avea de partea sa. A sporit solda pretorienilor, a cohortelor urbane si a simplilor soldati ai legiunii. Politia secreta creata de Hadrian a fost una dintre institutiile imperiale care a inflorit in timpul domniei lui Commodus. Orice pretext era bun pentru Commodus pentru a lovi in senat, pentru a condamna la moarte, chiar daca era vorba de membri ai familiei imperiale, pentru a exila si confisca averile celor condamnati. Legati imperiali, reputati pentru meritele si virtutile lor, au fost trimisi la moarte numai pentru ca exemplul lor il stanjenea pe imparat. In timpul domniei sale, senatul a dat dovada de mare lasitate. Nu s-a opus abuzurilor imperiale, l-a aprobat pe imparat in toate masurile luate si, ca semn suprem de adulare, si-a luat titlul de „senat commodian”. Structura senatului a devenit tot mai eterogena, imparatul ingaduind sa intre in randurile acestuia chiar si oameni eliberati de curand din sclavie. Lui Commodus nu i-a pasat de nimeni si de nimic. A lasat conducerea imperiului pentru o vreme in mainile unuia dintre favoriti, Tigidus Perennius, dar a lasat sa fie sfasiat de soldatii armatei din Britannia, care l-au acuzat Pe Perennius de furt, incalcare a legilor statului si incercarea de uzurpare a tronului, ultima acuzatie fiind decisiva. Functiile mai importante din imperiu au fost scoase la mezat de Cleander, un libert care i-a luat locul lui Perennius. Multi functionari capabili au fost ucisi sau exilati, averile lor fiind confiscate. Toate acestea au dus la dezorganizarea statului din punct de vedere administrativ. Banii aruncati pentru jocurile de gladiatori si indeplinirea a tot felul de capricii, lacomia favoritilor care au cautat sa se imbogateasca intr-un timp cat mai scurt, administratia subreda, au facut ca economia imperiului sa parcurga o perioada de criza. Commodus a apelat la tot felul de expediente, domnia lui devenind, din aceasta pricina, odioasa tuturora. Orice denunt a devenit binevenit, pentru ca i-a permis imparatului sa-si completeze averea. A dat cu usurinta urmare denunturilor si pentru ca a fost stapanit de teama ca s-ar putea organiza comploturi impotriva sa. Commodus a pus impozite grele, a vandut functii inalte ale statului, inclusiv aceea de guvernator de provincie. Cei care s-au bucurat de o relativa liniste pe vremea lui Commodus au fost crestinii. Acestia s-au aflat sub protectia Marciei, concubina lui Commodus, si a lui Electus, un inalt functionar si favorit al imparatului. O voce singulara ne ofera o imagine cosmetizata a imparatului. „Commodus, prin firea ce o avea, nu era propriu-zis rau ci, ca oricine de pe lumea asta, un om ca toti oamenii. Din cauza marii sale naivitati insa, la care se adauga si timiditatea, devenise sclavul celor din preajma sa. Acestia au facut greseala initiala sa nu-l lase sa cunoasca singur ce inseamna binele fata de rau, si astfel, din obisnuinta, Commodus a capatat caracterul unui desfranat, iubitor de cruzime”, afirma Cassius Dio in „Istoria romana”. In privinta politicii externe, Commodus s-a comportat asa cum a facut Hadrian dupa moartea lui Traian: el a renuntat la planurile tatalui sau de a-i supune pe marcomani si pe quazi, desi Marcus Aurelius ii ceruse pe patul de moarte sa nu abandoneze acest program politic. Commodus a incheiat totusi pace cu cele doua popoare germanice, acordandu-le conditii mai bune decat cele ce le fusesera date la incheierea primului razboi marcomanic. A incheiat si pacea cu burii, siliti sa se retraga de la hotarul Daciei si sa restituie prizonierii romani capturati in timpul luptelor. Dandu-si seama ca Dacia prezinta unele dezavantaje strategice, aceasta provincie romana, fiind greu de aparat, Commodus s-a gandit sa restranga hotarele pana la linia Muntilor Carpati. Intentia sa nu a mai fost pusa in practica, deoarece imparatul moare inainte de a lua o decizie privind politica defensiva in nord-estul imperiului. In Britannia a fost abandonat sistemul de fortificatii construit sub Antoninus Pius. Barbarii au reusit astfel sa infranga un corp de oaste roman si sa-l ucida pe generalul roman care comanda respectiva armata. Chiar daca, pana la urma, guvernatorul provinciei a reusit sa-i infranga si sa-i respinga pe barbari, fapt care-i va ingadui lui Commodus sa-si ia titlul de „Britannicus”, teritoriul aflat intre cele doua limesuri a fost abandonat de romani. Conflictele militare din vremea lui Commodus (cu dacii liberi, frisonii sau maurii) au avut un caracter local, au fost de mici proportii, guvernatorii provinciilor reusind sa le faca fata cu forte locale, fara sa fie nevoie de interventia legiunilor imperiale. In vremea lui Commodus s-au facut lucrari de fortificare a hotarelor imperiului pe Rin, in Raetia, Noricum, in Africa de Nord si pe limesul oriental. Abuzurile si extravagantele lui Commodus, lipsa de interes fata de conducerea treburilor publice au facut sa creasca ura impotriva lui si sa fie organizate, in mai multe randuri, comploturi pentru lichidarea lui. La primul complot au participat inclusiv sora imparatului, sotia si varul acestuia, prefectul pretoriului si alte personaje importante, hotarate sa-l ucida pe Commodus in timpul unui spectacol. Dupa esuarea complotului, toti participantii au fost executati. Sotia si sora imparatului, dupa un scurt exil la Capri, au fost si ele executate. Temandu-se de moarte, tiranul a organizat un puternic corp de paza si n-a mai iesit in public decat rareori, cum a facut-o in calitate de gladiator, pentru a oferi un spectacol cu totul neobisnuit poporului roman. De teama sa nu impartaseasca soarta celor cazuti in dizgratie, Electus si Marcia s-au inteles cu prefectul pretoriului, Q.Aemilius Laetus, ca sa-l suprime pe imparat. In noaptea de 31 decembrie 192, Marcia i-a oferit lui Commodus o cupa cu otrava, dar acesta a aruncat-o. In cele din urma, Commodus a fost sugrumat de un atlet, Narcissus, cumparat in acest scop de complotisti. Astfel a luat sfarsit una dintre cele mai triste domnii din istoria Imperiului roman. O adolescenta agitata „N-a putut sa suporte ca pazitori ai conduitei sale pe oamenii onesti, ci i-a retinut pe cei mai rai, iar daca acestia erau indepartati, se imbolnavea de necaz. Tatal sau din slabiciune readucandu-i, el a facut din cladirile palatului taverne si localuri de perdictie si n-a crutat pentru ele nici rusine nici bani. A organizat acasa jocuri de noroc. Facand un lupanar din femeiusti de o frumusete mai deosebita, ca prostituate, si-a batut joc de tot ce inseamna pudoare. S-a tinut si dupa negutatorii de balciuri. Si-a cumparat cai de curse si a condus care de curse in costum de vizitiu. A locuit impreuna cu gladiatorii, a adus apa servind pe stapanii caselor de toleranta, incat ii vedeai nascut mai degraba pentru ticalosii, decat pentru locul la care era adus de soarta.” - „Istoria Augusta” Ioan BOTIS

BATALIA de la Pharsalos

In anul 48 i.Hr., Cezar a obtinut victoria de la Pharsalos, in fata trupelor mult mai numeroase ale lui Pompei. Se deschidea astfel drumul spre dictatura si spre instaurarea imperiului. Republica romana si-a trait sfarsitul in umbra lui Cezar. In vreme ce Caius Iulius Cezar cucerea Galia, Pompei si-a chemat legiunile sub arme, aparent pentru a continua cucerirea Spaniei. Daca planurile lui Cezar ar fi reusit, Pompei ar fi alipit Imperiului roman Spania, in vreme ce Crassus i-ar fi adaugat Armenia si Partia. Fiecare dintre cei trei generali romani care alcatuiau triumviratul trebuia sa adauge imperiului noi teritorii. Dar, in loc sa-si trimita legiunile in Spania, Pompei le-a pastrat in Italia, cu exceptia unei singure legiuni pe care i-a trimis-o lui Cezar in momentul critic al revoltei galilor. In anul 54 i.Hr., cea mai puternica legatura care-l unea pe Cezar cu Pompei s-a rupt prin moartea Iuliei, sotia lui Pompei si fiica lui Cezar. Ales consul, Cezar trebuie sa mearga impotriva helvetilor, pe care-i infrange in anul 58 (in acelasi an el invinge un trib german condus de Ariovistus), iar in 57 cucereste Belgia. In anul 56, Imperiul roman este impartit, pentru cinci ani, intre Cezar, care primeste Galia, Pompei – cele doua provincii spaniole, si Crassus – Siria. Crassus, batran si exilat, visa sa ocupe regatul part, Bactria si India si sa ajunga la, ceea ce se considera atunci, capatul lumii. In anul 53, Crassus intra in campanie, traverseaza Tigrul, este incercuit de Surenas la Carrhae si armata lui este distrusa. Din 40000 de oameni cati avea, 20000 au fost ucisi iar 10000 facuti prizonieri. Acesta este cel mai mare dezastru suferit de Roma dupa Cannae. In anul 52, galii se rascoala. Cezar intreprinde o noua campanie in Galia, care se incheie cu asediul Alesiei si cu capturarea lui Vercingetorix, seful rascoalei. Disparitia lui Crassus punea problema delicata a impartirii puterii intre Cezar si Pompei. Cezar avea o pozitie strategica avantajoasa, pentru ca, prin stapanirea Galiei, se afla intre Italia si Spania stapanita de Pompei. Dupa moarte lui Crassus, influenta lui Pompei creste prin aceea ca o parte din legiunile aflate in rasarit ii erau devotate. Dezastrul lui Crassus si al armatei sale in Partia a provocat in anul urmator o noua deplasare a fortelor. Din acel moment, Pompei s-a aliat cu conservatorii romani. Drumul spre puterea absoluta ii era blocat de un singur obstacol: ambitia lui Cezar. Intre cei doi generali romani razboiul civil devenise inevitabil. In 49 i.Hr., Cezar a trecut Rubiconul in fruntea unei legiuni, dupa mai multe provocari din partea lui Pompei. In aparenta, era o nebunie, intrucat celelalte noua legiuni ale sale au ramas undeva in Galia, avand nevoie de saptamani intregi pentru a i se alatura, in vreme ce Pompei dispunea de saizeci de mii de oameni, care formau zece legiuni complete. Cezar a alcatuit trei legiuni suplimentare din prizonieri, voluntari si recruti, inrolati din randul populatiei italice. Cetatile din peninsula i-au deschis portile si „il salutau ca pe un zeu”, dupa cum spunea Cicero. Cu toate ca avea o armata mult mai numeroasa, Pompei s-a retras din Roma, lasand capiatala in mainile lui Cezar. Acesta a intrat in Roma fara a intampina vreo rezistenta. Cezar si-a lasat legiunile in targurile din apropierea Romei, a proclamat amnistia generala si a restaurat ordinea sociala si administratia municipala. Apoi s-a alaturat soldatilor sai si s-a pregatit sa infrunte cele trei armate pe care partizanii lui Pompei le-au organizat in Grecia, Africa si Spania. Confruntarile decisive dintre Cezar si Pompei s-au dat in Grecia. Pentru a traversa Adriatica, Cezar dispunea de doar douasprezece vase. Acestea nu puteau transporta mai mult de o treime din cei saizeci de mii de oameni de care dispunea Cezar. In ciuda acestor dificultati, Cezar a ridicat panzele si a ajuns in Epir in fruntea a douazeci de mii de oameni. La Dyrrachium (Durazzo), legiunile lui Cezar au fost invinse de cele ale lui Pompei, de doua ori mai numeroase. Pompei a crezut ca soarta razboiului a fost decisa si a cedat insistentelor statului sau major care considera ca e necesara o noua batalie, in care Cezar sa fie distrus definitiv. Batalia decisiva s-a dat la Pharsalos. Pompei dispunea de 48.000 de infanteristi si 7.000 de calareti, in timp ce infanteria lui Cezar numara 22.000 de oameni, iar cavaleria 1.000. Pompei si-a asezat armata cu aripa dreapta sprijinindu-se pe raul Enipeus, sub comanda lui Lentulus, centrul sub comanda lui Scipio si aripa stanga sub comanda lui Ahenobarbus. Tot in stanga au fost asezati calaretii, alaturi de arcasi si prastiasi, aflati sub comanda lui Labienus. Superior numericeste, Pompei considera firesc sa infranga cavaleria inamica si sa atace flancul si spatele armatei lui Cezar. Se astepta sa obtina o victorie comoda. Liniile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se astepta sa fie atacat, avanseaza primele doua linii, le opreste la jumatatea distantei care depasea cele doua armate si, vazand ca adversarul nu se clinteste porneste el, primul la atac. Abia acum sarjeaza calarimea lui Pompei. Calaretii lui Cezar se retrag in ordine, cele sase cohorte de elita ataca in flanc, din fata si cavaleria lui Pompei este imprastiata. Arcasii si prastierii sunt masacrati. Intre timp cele doua infanterii angajasera lupta pe tot frontul. Pompei comite greseala si angajeaza toata pedestrimea. Soldatii lui Cezar, mai bine antrenati, mai rezistenti, se lupta de la egal la egal cu un adversar mai numeros si cand oboseala cuprinde amandoua tabere, Cezar arunca in lupta linia a treia, pe care o pastrase in rezerva. Din flanc ataca si cele sase cohorte care participasera initial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul ostii lui Pompei cedeaza si lupta este pierduta. Cu mult mai inainte Pompei fugise in tabara. Cezar, neobosit, isi indeamna oamenii sa-i urmareasca pe fugari, sa-i incercuiasca pe altii; el pierde 200 de oameni, adversarul 15.000 de morti si raniti, restul cazand prizonieri sau supunandu-se invingatorului. Pompei se suie pe o corabie si fuge in Egipt, Cezar il urmareste, dar Pompei este asasinat de egipteni. Inainte de Pharsalos O prima si cea mai mare greseala. Pompei si senatul trebuiau sa-si concentreze fortele la Roma, nu in sudul Italiei. La Corfinium, Pompei lasa o parte din trupe pentru a-l opri pe Cezar. Acesta inainteaza rapid spre sud si intercepteaza drumul dintre Corfinium si Capua, izoland trupele lasate la Corfinium. Pompei, in loc sa vina in ajutorul Corfiniumului, se refugiaza cu senatul in portul intarit de la Brindisium. Corfinium se preda si Cezar isi poate continua drumul spre sud, impotriva lui Pompei. Aceasta actiune a fost criticata. Cezar adopta varianta marsului de apropiere, direct, dezvaluind in felul acesta obiectivul urmarit de el: o lupta decisiva. In prima parte a actiunii sale, o asemenea alternativa era de dorit. Dupa ocuparea Romei si a Corfinium-ului, era de preferat apropierea de adversar prin marsuri indirecte. In felul acesta i-ar fi abatut atentia si l-ar fi putut surprinde intr-o pozitie critica, terminand luptele cu Pompei intr-o singura campanie. Se poate ca, datorita firii impetuoase, Cezar sa fi ratat o asemenea alternativa, dar in calculul sau se poate sa fi intrat elemente necunoscute noua. In fata ofensivei lui Cezar, Pompei si senatul trec Adriatica in Grecia. Cezar revine la Roma, il numeste pe Marc Antoniu comandantul trupelor din Ialia, trimite o legiune in Sicilia, alta in Sardinia pentru a asigura aprovizionarea Italiei, langa Marsilia legiunile din Galia. Primul obiectiv militar: cucerirea Spaniei. Aici se afla temeiul puterii militare a lui Pompei. Daca se angaja in urmarirea adversarului in Grecia, legiunile din Spania puteau veni pe mare fie in Italia, fie in Grecia. Plecand in Spania, Cezar rezuma lapidar strategia lui: „Ma duc sa lupt cu o armata fara general, pentru a reveni ca sa lupt cu un general fara armata". El miza pe activitatea dusmanului sau. Calculele sale nu l-au inselat. In Spania, unde comandau Afranius si Varron, doi locotenenti ai lui Pompei, reuseste sa castige campania prin manevre care duc la izolarea adversarului si imposibilitatea acestuia de a se aproviziona. Afranius capituleaza. Succesul lui Cezar se implica prin caracterul razboiului pe care il duce. Cum aprecia Napoleon: ca sa anihileze o armata egala cu a sa, este un rezultat care nu poate fi obtinut decat in razboaiele civile. Varron, cel de-al doilea locotenent a lui Pompei in Spania, se supune lui Cezar, pentru ca locuitorii si legiunile lui doreau acest lucru. Cezar lasa patru legiuni in Spania, revine in sudul Galiei, asediaza Marsilia si o supune. Prin supunerea Spaniei, Cezar avea spatele acoperit si libertatea sa porneasca impotriva lui Pompei care se afla la Dyrrachium. Acesta reuseste sa stranga noua legiuni (36.000 de oameni) – alte doua legiuni veneau in sprijinul sau din Siria - ,7.000 de calareti, 3.000 de arcasi si 1.200 prastieri. Pentru a-l ataca pe Pompei, Cezar avea doua posibilitati: sa porneasca pe uscat sau pe mare. Drumul pe uscat ii oferea avantajul ca se putea deplasa cu toate fortele in siguranta. Pe mare, flota lui Cezar era inferioara numeric, nu putea transporta decat jumatate din trupele sale. Cezar, in ciuda dezavantajelor, se hotaraste sa traverseze Adriatica. 4 ianuarie, anul 48 i.e.n. Cezar trece jumatate din armata lui (20.000 pedestrasi si 600 de calareti fara provizii) si trimite flota sa-l aduca pe Marc Antoniu cu restul. Pompei nu-si imagina o actiune atat de indrazneata. Revine la Dyrrachium cu cea mai mare parte a trupelor, dar nu-l ataca pe Cezar, cu toata superioritatea numerica a trupelor sale. Intre timp, o parte din flota lui Cezar este distrusa; Marc Antoniu reuseste totusi sa se imbarce si sa-i aduca lui Cezar legiunile ramase in Italia. Pompei, lent, nu poate impiedica jonctiunea dintre cele doua armate. Cezar incearca sa-l incercuiasca pe adversarul sau cu valuri de pamant; actiune dificila, pentru ca oastea acestuia era mai numeroasa si ocupa un spatiu prea mare pentru a putea fi izolata complet de mare sau de restul tarii. Labienus a condus cavaleria lui Pompei impotriva armatelor lui Cezar situate in aripa dreapta si, foarte repede, si-a pus dusmanul pe fuga. Totusi, proaspat infiintatele escadroane ale lui Pompei si-au pierdut directia si au devenit o mare masa de soldati. Linia a patra a armatei lui Cezar a avansat dintr-o data din urma armatei principale, buimacind cavaleria si impingand-o din spate. Disciplinata armata a lui Cezar s-au oprit din reorganizare cand au realizat ca trupele pompeiene nu avanseaza in directia lor, iar ei incepusera atacul prea devreme. Cum Cezar a incredintat asaltul principal liniei a treia, iar linia a patra a armatei constituia o amenintare serioasa pe flancul din stanga ale armatei lui Pompei, aceasta din urma a cedat. Ioan BOTIS

Munda, înfrângerea finală a pompeienilor

Bătălia de la Munda a avut loc la 17 martie 45 î.Hr., pe câmpiile de la Munda, din sudul Spaniei de astăzi. Aceasta a fost ultima bătălie din războiul civil al lui Cezar împotriva armatelor liderilor republicani optimates. În urma acestei victorii şi a morţii lui Titus Labienus şi Gnaeus Pompeius (cel mai mare fiu al lui Pompeius), Cezar a putut să se întoarcă la Roma şi să conducă statul roman ca dictator.


Republicanii conservatori îl avuseseră în frunte la început pe Pompei, până la bătălia de la Pharsalus în 48 î.Hr., urmată la scurt timp de moartea acestuia. În aprilie 46 î.Hr., forţele lui Cezar au distrus armata pompeiană în bătălia de la Thapsus. După aceasta, opoziţia militară faţă de Cezar s-a limitat la Hispania (Peninsula Iberică). În primăvara lui 46 î.Hr., două legiuni din Hispania Ulterior, formate mai ales din foşti veterani pompeieni din armata lui Cezar, s-au declarat în favoarea lui Gnaeus Pompeius (fiul lui Pompei cel Mare) şi l-au gonit pe proconsulul lui Cezar. În curând, lor li s-au alăturat resturile armatei lui Pompei. Aceste forţe au fost comandate de fraţii Gnaeus Pompeius şi Sextus (fiii lui Pompei) şi de priceputul general Titus Labienus, unul dintre generalii de încredere ai lui Cezar în timpul războaielor galice. Folosind resursele provinciei, ei au reuşit să strângă o armată de trei legiuni. Acestea erau cele două legiuni de veterani plus încă o legiune recrutată din rândurile cetăţenilor romani şi locuitorilor din Hispania. Ei au preluat controlul asupra întregii provincii Hispania Ulterior, inclusiv asupra importantelor colonii romane Italica şi Corduba (capitala provinciei). Generalii lui Cezar, Quintus Fabius Maximus şi Quintus Pedius nu au riscat o bătălie şi au rămas în tabăra de la Oculbo, la circa 56 km est de Corduba, cerând ajutorul lui Cezar. Astfel, Cezar a fost obligat să plece din Roma spre Hispania pentru a trata problema fraţilor Pompeius. Cezar a luat cu el două legiuni de veterani (X Equestris şi V Alaudae) şi câteva alte noi legiuni (inclusiv III Gallica şi VI Ferrata), dar a trebuit în principal să se bazeze pe recruţii deja prezenţi în Hispania. Cezar a parcurs cei 2.400 km de la Roma la Obulco în mai puţin de o lună, ajungând la începutul lui decembrie (a scris şi o scurtă poezie, Iter, în care şi-a descris călătoria). Cezar l-a chemat alături de el pe nepotul lui, Octavian, dar din motive de sănătate, acesta i s-a putut alătura doar după încheierea campaniei. Profitând de sosirea sa surprinzătoare, Cezar a reuşit să despresureze cetatea Ulipia (un oraş care-i rămăsese loial şi care fusese asediat fără succes de Gnaeus Pompeius), dar nu a reuşit să cucerească Corduba, apărată de Sextus Pompeius. În urma sfatului lui Labienus, Gnaeus Pompeius a hotărât să evite o luptă deschisă, iar Cezar a fost obligat să ducă o campanie militară pe timp de iarnă, şi trebuind să obţină hrană şi adăpost pentru soldaţi. După un scurt asediu, Cezar a cucerit oraşul fortificat Ategua; a fost o lovitură importantă pentru moralul şi încrederea pompeienilor, iar unii dintre aliaţii din regiune au început să treacă de partea lui Cezar. O altă luptă, dată lângă Soricaria, la 7 martie, a mers favorabil lui Cezar; mulţi romani din tabăra pompeiană au început să se pregătească să dezerteze, iar Gnaeus Pompeius a fost obligat să renunţe la tactica tergiversării şi să iasă la luptă. Cele două armate s-au întâlnit în câmpiile de la Munda, în sudul Spaniei. Armata pompeiană se afla pe un deal cu pante line, la mai puţin de 1,5 km de zidurile Mundei, pe o poziţie uşor de apărat. Cezar a venit cu un total de opt legiuni (80 de cohorte), cu 8.000 de călăreţi, în vreme ce Pompeius comanda treisprezece legiuni, 6.000 de pedestraşi înarmaţi uşor şi circa 6.000 de călăreţi. Mulţi dintre soldaţii republicani capitulaseră deja în faţa lui Cezar în campaniile anterioare, după care i se realăturaseră lui Pompeius: ei aveau să lupte cu disperare, temându-se că nu vor mai fi iertaţi a doua oară (Cezar chiar executase în trecut prizonierii). După un plan nereuşit de a-i atrage pe pompeieni la poalele dealului, Cezar a ordonat un asalt frontal (prin cuvântul „Venus”, zeiţa despre care spunea că-i este străbună). La început, niciuna din părţi nu era în avantaj, iar generalii au plecat din posturile de comandă şi au intrat ei înşişi în luptă. Cezar însuşi avea să spună că de multe ori luptase pentru victorie, dar la Munda a trebuit să lupte pentru viaţa lui. Cezar a comandat flancul drept, unde lupta din greu legiunea sa preferată, Legio X Equestris. Datorită exemplului dat de Cezar, legiunea a zecea a început să împingă forţele lui Pompeius.
Conştient de pericol, Gnaeus Pompeius a scos o legiune din flancul său drept pentru a-l întări pe cel stâng. Imediat ce flancul drept pompeian a fost slăbit, cavaleria lui Cezar a lansat un atac decisiv care a întors soarta bătăliei. Regele Bogud al Mauretaniei cu cavaleria sa, aliată cu Cezar, a atacat spatele taberei pompeiene. Titus Labienus, comandantul cavaleriei pompeiene, a văzut manevra şi s-a deplasat pentru a-i intercepta. Din păcate pentru Pompeius, legionarii lui au înţeles greşit situaţia. Deja presaţi puternic pe flancurile stâng (Legio X) şi drept (şarja de cavalerie), ei au crezut că Labienus se retrage. Legiunile pompeiene au rupt rândurile şi au fugit în dezordine. Deşi o parte dintre aceştia a reuşit să se refugieze între zidurile cetăţii Munda, mulţi alţii au fost ucişi. La sfârşitul bătăliei, 30.000 de pompeieni erau morţi pe câmpul de luptă; pierderile de partea lui Cezar au fost mult mai mici, doar aproximativ 1.000. Toate cele treisprezece stindarde ale legiunilor pompeiene au fost capturate, semn al victoriei totale. Titus Labienus a murit în luptă şi a fost înmormântat cu onoruri de Caesar, în timp ce Gnaeus şi Sextus Pompeius au reuşit să fugă de pe câmpul de luptă. Cert este că lupta de la Munda nu a fost una secundară. Zeci de mii de romani au murit acolo, iar Cezar a luptat în rândurile soldaţilor. După Munda, Gnaeus a fost prins şi executat, iar Sextus a scăpat şi a condus piraţii din Mediterană cu porturile în Sicilia, unde a fost prins de Augustus şi executat în 35 î.Hr., la zece ani după Munda. Cezar l-a lăsat pe legatul său Quintus Fabius Maximus să asedieze Munda şi a plecat să calmeze spiritele în provincie. Corduba a capitulat: oamenii înarmaţi prezenţi în oraş (mai ales sclavi înarmaţi) au fost executaţi, iar oraşul a fost obligat să plătească un bir mare.
Oraşul Munda a rezistat o vreme, dar, după o tentativă nereuşită de a rupe asediul, a capitulat, lăsând 14.000 de prizonieri. Gaius Didius, comandant naval loial lui Cezar, a vânat şi a distrus majoritatea corăbiilor pompeiene. Gnaeus Pompeius a căutat refugiu pe uscat, dar a fost prins şi executat. Deşi Sextus Pompeius a rămas liber, după Munda nu au mai existat armate conservatoare care să-i conteste supremaţia lui Cezar. La întoarcerea la Roma, relatează Plutarh, „triumful sărbătorit de el i-a nemulţumit pe romani mai mult decât orice. Căci el nu învinsese generali străini sau regi barbari, ci distrusese copiii şi familiile unora dintre cei mai mari oameni ai Romei.” Cezar a fost făcut dictator pe viaţă, deşi succesul său a fost de scurtă durată; Cezar a fost asasinat la 15 martie în anul următor (44 î.Hr.) de o nouă generaţie de oameni politici, în frunte cu Brutus şi Cassius. Atunci, însă, sistemul republicii romane se dovedise imposibil de susţinut.

Bătăliile războiului civil roman

Bătălia de la Massilia, lupte navale şi asediu terestru, 19 aprilie - 6 septembrie 49 î.Hr.; victorie a lui Cezar care anexează oraşul Massilia. Bătălia de la Ilerda, iunie - august 49 î.Hr.; victorie a lui Cezar împotriva armatei lui Pompei din provincia Hispania. Bătălia de la Utica, 49 î.Hr.; Gaius Scribonius Curio, generalul lui Cezar, îi înfrânge pe numidieni. Bătălia de la râul Bagradas, 49 î.Hr., nordul Africii; Gaius Scribonius Curio este înfrânt şi se sinucide. Victorie pentru Republica Romană, comandant Publius Attius Varus, aliat regele Juba din Numidia. Bătălia de la Dyrrhachium, 10 iulie 48 î.Hr. (azi în Albania), luptă nedecisivă între trupele lui Cezar şi Pompei, Cezar ocupă oraşul Gomphi. Bătălia de la Pharsalus, 9 august 48 î.Hr. (centrul Greciei). Pompei, înfrânt, fuge în Egipt unde este executat de faraonul Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator. Bătălia de la Ruspina, 4 ianuarie 46 î.Hr. (nordul Tunisiei), victorie pentru Cezar. Bătălia de la Thapsus 6 aprilie 46 î.Hr. (azi Ras Dimas, Tunisia), victorie pentru Cezar. Bătălia de la Munda 17 martie 45 î.Hr. (lângă La Lantejuela, Andalusia, sudul Spaniei), victorie decisivă pentru Cezar.

Pharsalus, victoria lui Cezar înainte de Munda

9 august, anul 48 î.e.n. Liniile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se aştepta să fie atacat, avansează primele două linii, le opreşte la jumătatea distanţei care depăşea cele două armate şi, văzând că adversarul nu se clinteşte, porneşte el primul la atac. Abia acum şarjează călărimea lui Pompei. Călăreţii lui Cezar se retrag în ordine, cele şase cohorte de elită atacă în flanc, din faţa şi cavaleria lui Pompei este împrăştiată. Arcaşii şi prăştierii sunt masacraţi. Între timp cele două infanterii angajaseră lupta pe tot frontul. Pompei comite greşeala şi angajează toată pedestrimea. Soldaţii lui Cezar, mai bine antrenaţi, mai rezistenţi, se luptă de la egal la egal cu un adversar mai numeros şi când oboseala cuprinde amândouă taberele, Cezar aruncă în luptă linia a treia, pe care o păstrase în rezervă. Din flanc atacă şi cele şase cohorte care participaseră iniţial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul armatei lui Pompei cedează şi lupta este pierdută. Cu mult mai înainte Pompei fugise în tabără. Cezar, neobosit, îşi îndeamnă oamenii să-i urmărească pe fugari, să-i încercuiască pe alţii; el pierde 200 de oameni, adversarul 15.000 de morţi şi răniţi, restul cazând prizonieri sau supunându-se învingătorului.

Trei mituri despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (ARTICOL INTEGRAL)

Pe ce se baza puterea lui Augustus?

Declarând la şedinţa senatului din 13 ianuarie 27 a.Hr. cã Republica este restauratã, Octavian renunţã la puterile sale de triumvir. Dar la urmãtoarea şedintã este rugat sã rãmânã la conducere, deşi el spune cã doreşte doar o provincie. Senatul îi oferã o serie de titluri şi onoruri, precum şi calitatea de Augustus, propusã de Munatius Plancus. Dacã ar fi preluat titlul de Romulus, ar fi fãcut aluzie la puterea regalã, aşa cã Octavian preferã sã se refere doar la aspectul sacru al puterii imperiale.

Avem deci un dublu sens al calitaţii monarhice: acela divin, care presupune deţinerea de imperium şi luarea auspiciilor, iar pe de altã parte acela uman, care în concepţia romanã era asociat mai ales abuzului de putere. Octavian, pastrând doar partea divinã, evitã astfel o potenţialã asemãnare cu Tarquinius Superbus. Totodatã se petrece în acest timp o extindere a reţelei clientelare, prin clementia, care iarãşi este un atribut regal. Octavian reuşeşte sã îşi alãture marile familii nobiliare, integrându-le în noul sistem ( Claudii, Cornelii Scipiones, Aemilii Lepidi, Valerii, Fabii).

Pe ce se mai bazeazã principatul? În conformitate cu testamentul politic al lui Augustus (Res gestae divi Augusti sau Monumentum Ancyranum), regimul se fundamenteazã pe armonia claselor (concordia ordinum) şi pe tradiţionalism. Principele este restauratorul statului şi este învestit cu maiestas populi Romani, adicã el este cel care aspirã la crearea unui echilibru între stat şi cetãţeni. Consensul, compromisul sunt parte din dezideratul augustan. Acestea se pot realiza prin apelul constant la valorile tradiţionale şi la conservatorism, la regulile religioase care trebuie respectate cu stricteţe. De pildã, pe plan matrimonial se încearcã revenirea la vechile moravuri prin lex Iulia de maritandis ordinibus şi lex Iulia de adulteriis. Restaurarea republicii devine o veritabilã obsesie pentru noul principe, iar toate acţiunile întreprinse de acesta se revendicã de la acest deziderat. La fel şi propaganda imperialã care concentreazã şi mai tare ideea de restabilire a ordinii iniţiale.

Pe scurt, fundamentele puterii imperiale se rezumã la: imperium proconsulare maius et infinitum, tribunicia potestas şi pontifex maximus. Sã le luãm pe rând. Termenul de imperium nu este folosit prima datã în acest context. În 43 a. Hr. Octavian, ca membru al celui de-al doilea triumvirat, are la dispoziţie un imperium extraordinar. Dar cel care beneficiazã prima datã de o astfel de putere este consulul M. Antonius, în 104 a.Hr., în vederea stârpirii piraţilor cilicieni. Şi Pompei primeşte acelaşi imperium din aceleaşi cauze. Prin lex Titia, Octavian şi colegii sãi din triumvirat primesc un imperium extins. Dupã Actium însã (31 a.Hr.), Octavian pãstreazã calitatea, pentru ca în urma şedinţei senatului din 13-16 ianuarie 27 a.Hr. sã beneficieze chiar de imperium proconsulare maius et infinitum. Concret, are drepturi similare guvernatorilor din provincii, care au inclusiv drept de viaţã şi de moarte asupra supuşilor sãi.

Maiusînseamnã cã acest drept este valabil cu privire la toate provinciile. Infinitum înseamnã cã drepturile principelui nu sunt limitate în timp, spre deosebire de cele ale promagistraţilor. Principele se poate implica în treburile oricãrei provincii. Simbolul acestei puteri nemãsurate era paludamentum, mantaua de purpurã. Totuşi, pentru a pãstra mãcar o minimalã aparenţã de republicã, imperium maius este reînnoit o datã la 10 ani. Nici mãcar provinciile senatoriale nu scãpau controlului principelui. În provinciile imperiale, administrate de un legatus Augusti pro praetore, legatul deţine o parte din imperium maius.

Cât despre tribunicia potestas, acesta se aseamãnã şi nu puterii tribunului din timpul republicii. În 30 a. Hr., Octavian o primeşte pe viaţã. Tribunul plebei are dreptul de intercessio (intervenţie împotriva hotãrârilor senatului), prehensio (arestare) , convocare şi prezidare a senatului sau comiţiilor, realizarea unor proiecte de lege. Pe lângã acestea, tribunul beneficiazã de sacrosanctitate, adicã este inviolabil. Dar tribunicia potestas depãşeşte aceste atribute întrucât puterea este nelimitatã în timp şi spaţiu, nu se încadreazã în graniţele Romei şi în perioada de un an de zile. Împãratul, iarãşi pentru a pãstra aparenţele, reînnoieşte periodic tribunatul, la 10 decembrie.

Ca pontifex maximus, calitate pe care Augustus o obţine dupã moartea lui Lepidus, în 12 a.Hr., principele intervine în alegerea preoţilor, alegerea fecioarelor vestale şi are dreptul de a legifera în materie religioasã.

Cele de mai sus se constituie în cadrul formal al puterii. Dar mai avem şi cadrul informal, la fel de important. Regimul imperial nu se poate menţine fãrã consolidarea legãturilor cu marile familii prin alianţe matrimoniale, fãrã dezvoltarea reţelei clientelare în provincii, fãrã clemenţa prin care preia membrii facţiunilor învinse. De fapt, asta şi înseamnã regimul: dominaţia unei facţiuni care are ramuri în cele mai îndepãrtate regiuni ale imperiului. Grupul de presiune se menţine la putere prin manipulare, control, persuasiune. Şi este stabil. Chiar şi uzurpãrile nu au drept scop rãsturnarea regimului, ci doar a persoanei de la putere, împreunã cu facţiunea sa.

Ideologic, puterea se consolideazã prin mai multe titulaturi. Augustus conferã calitatea sacrã, reprezentând însã, în conformitate cu teoria dublului corp al monarhului elaboratã de Kantorowicz, şi corpul politic, nemuritor, întruchipare a statului, deasupra tuturor oamenilor de rând. Calitatea auguralã nu este nici ea de neglijat, aceasta fiind asociatã şi atributului de imperium. În 2. a.Hr. Augustus devine şi pater patriae, un cognomen care înseamnã autoritate (cf. Dio Cassius). Aclamat şi ca dominus în 4 d.Hr., Augustus interzice însã aceastã titulaturã pentru cã spre deosebire de pater patriae, care face parte din sfera civilã, dominus se referã direct la autoritatea monarhicã. Dar ce vrea Augustus este o monarhie cu aparenţã republicanã, nu una fãţisã, pentru cã este arhicunoscutã aversiunea romanilor faţã de acest sistem de guvernare. Împãratul se vrea doar princeps, primul dintre cetãţeni.

ROMANII IN GERMANIA
Iulius Cezar stabilise frontiera Imperiului roman pe Rhin, o frontiera naturala contra barbarilor cei mai periculosi ( barbaricum). Intre sursele fluviilor Rhin si Dunare, se afla un teritoriu triunghiular vast, campiile Decumenice, care impungea ca un colt Imperiul, mobi...