ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Servius Sulpicius Galba, primul împărat „făcut” altundeva decât la Roma
In dimineata zilei de 15 ianuarie 69, Galba aducea jerte zeilor, in Templul lui Apollo de pe Colina Palatina. Sub conducerea lui Marcus Salvius Otho, garda pretoriana s-a revoltat impotriva imparatului, reusind sa-l asasineze. Capul sau a fost taiat, infipt intr-un par si purtat prin Roma. Ulterior, capul lui Galba a fost recuperat de intendentul acestuia, Argivus, si ingropat cu restul trupului, in gradina palatului de pe Via

De unde vine pasiunea pentru sânge a vechilor romani

Moartea unui om însemna de obicei pentru cei din vechime un soi de spectacol, o viziune terifiantă, dar în acelaşi timp uimitoare, un fenomen absolut intrigant care cerea conştientizare şi atenţie adecvată. În ciuda faptului că moartea pândea la tot pasul, fie în focul bătăliilor, fie ca parte integrantă a ritualurilor sacrificiale, anticii romani nu ezitau să privească vărsarea de sânge drept o formă extraordinară de distracţie, de entertainment.

De pildă, jocurile de gladiatori îşi au originile în ceremonia funerară dedicată unui cetăţean foarte bogat, pentru a simboliza lupta şi încercarea disperată a omului de a învinge moartea şi a-şi depăşi condiţia de muritor. Ulterior această viziune alegorică s-a transformat într-o serie de spectacole extrem de populare care făceau deliciul publicului pasionat de haos şi distrugere. Lauda sângelui şi morţii nu era numai ceva foarte des întâlnit pretutindeni în imperiul roman. Cu toţii manifestau o adevărată frenezie şi nerăbdare când venea vorba de jocurile din arenă. Plebei sau aristocraţi, bărbaţi sau femei, cu toţii se bucurau de moartea ca sport şi participau la desfăşurarea macabră a acesteia.

Amfiteatrele şi arenele erau pline de obicei, indiferent dacă era vorba de lupte între gladiatori, execuţii ritualizate sau vânătoare de animale. Scopul lor varia de la distracţie pentru cetăţeni, pedepse pentru diverse nelegiuniri, avertizări pentru aceştia, la dorinţa de a crea o legătură între împărat şi cercurile de jos, uneori prin organizarea de ospeţe. Aşadar, pasiunea pentru sânge servea unor scopuri semnificative pentru societatea romană.

Spectacolele macabre, cunoscute sub numele de munera, au devenit sporturi veritabile în Roma antică, dar principala motivaţie era aceea că mulţimile aveau nevoie să fie distrate...şi eventual să uite de problemele stringente de politică. Potrivit lui Donald G. Kyle, în lucrarea ”Spectacles of Death in Ancient Rome”, spectacolele au jucat un rol fundamental în cadrul festivalurilor, vieţii sociale şi în general interacţiunilor publice ale vechilor romani pentru mai bine de un mileniu. Evenimentele erau puţin spus populare şi se pare că romanii din toate clasele sociale găseau un element de purificare în acestea. Jocurile erau amuzamente, distracţii, iar cei care le săvârşeau trăiau pentru public. Mulţi exponenţi ai publicului se simţeau chiar relaxaţi atunci când priveau cum gladiatorii mor în chinuri.

Atâta vreme cât exista un show pe măsură stropit cu cât mai mult sânge, ei erau mulţumiţi, asta pentru că societatea romană era în bună măsură una care iubea violenţa. Moartea era finalul apoteotic al spectacolului şi nu era nicidecum o parte trivială a show-ului, dimpotrivă, era cea aşteptată cu cel mai mare interes, mai ales dacă era una teatrală. Se întâmpla de altfel foarte rar ca gladiatorii să supravieţuiască şi când era cazul se datora numai organizatorului luptei. Pe romani îi atrăgeau nu numai spectrul violenţei, dar şi perspectivele erotice sau câteodată curajul şi nebunia excesivă a unora dintre combatanţi.

Cu toate acestea, nu toţi erau de părere că aceste spectacole sunt de admirat şi urmărit. Lucius Annaeus Seneca, filosoful stoic din secolul I p. Hr., scria: ” Din întâmplare am ajuns şi eu la unul dintre aceste spectacole, în mijlocul zilei, aşteptându-mă să mă distrez şi să mă amuz în vreun fel... Bărbaţii nu poartă armură şi întreg corpul lor este expus loviturilor, aşa că nimeni nu ratează lovitura. Mulţi spectatori preferă asta în loc de treburile normale, ba chiar ei sunt cei care cer luptele. Bineînţeles! Nimic nu poate opri armele. Dimineaţa oamenii sunt aruncaţi fiarelor, iar la prânz sunt aruncaţi publicului”. Este evident că filosoful stoic se aştepta să ia o pauză de la viziunea morţii care copleşea omenirea pretutindeni, dar în schimb nu a făcut decât să găsească şi mai multă violenţă. Se poate însă ca în epistolele sale către Lucillius pe această temă să fi exagerat puţin din cauza şocului provocat de nesatisfacerea aşteptărilor sale.

În afara prilejului incontestabil pentru distracţie, spectacolele sângerii mai erau şi ocazii propice de a executa prizonierii şi de a oferi o avertizare. Titus Livius şi legile celor XII table relatează că deşi execuţiile nu erau un lucru tocmai comun, cei învinuiţi de înaltă trădare erau declaraţi sacri, adică puteau fi ucişi făra niciun fel de consecinţe. Cetaţenii acuzaţi care făceau apel în van la adunare şi care refuzau exilul erau pasibili de execuţie prin sabie. Dar şi aceste pedepse făceau deliciul publicului...Perspectiva de a-l vedea pe cel pedepsit isprăvind sentinţa finală, de a-i urmări drumul către lumea de dincolo, era la rândul său atractivă. Criminalii erau adesea executaţi într-un mod umililor şi chinuitor: crucificarea, arderea de vii, sfâşierea de animale sălabatice, regizarea unor bătălii din trecut. Unele dintre aceste execuţii se petreceau în amfiteatre şi arene, dar multe aveau drept cadru chiar centrul oraşului, forul roman, acolo unde totţi cetăţenii le pot urmări. Sângeroasele scene aveau loc în public pentru a legitima puterea statului şi a-i deznădăjdui pe potenţialii rebeli. Prin urmare aspectul punitiv al vărsării de sânge avea un dublu sens: aceala de a distra şi acela de a expune un mesaj politic.

Strabo, istoric şi geograf de secol I p.Hr. ne povesteşte un eveniment la care el însuşi a fost martor. În vremea sa are loc execuţia unui anume Selurus, supranumit fiul Etnei, care este trimis la Roma pentru că multă vreme se află în fruntea unei armate care se ocupă cu raiduri în toată zona Etnei. Strabon menţionează că ” am văzut cu ochii mei cum este sfâşiat de animelel sălbatice la un joc de gladiatori organizat în for”. Pasajul este unul dintre numeroasele fragmente ale enciclopediei redactate în scop educativ, deci autorul nu ar fi avut nevoie să retuşeze informaţiile.

La astfel de pedepsiri sau în jocurile din arenă erau ucise foarte multe animele, variind de la elefanţi la struţi. Romanii însă nu ratau ocazia de a profita de imensele cantităţi de carne care rămâneau după terminarea spectacolului. De fapt şi aceasta era o motivaţie puternică pentru participarea zeloasă a atâtor mii de cetăţeni la sportul violenţei. Carnea avea o semnificaţie simbolică, era un fel de poartă de accs a plebei spre o poziţie de egalitate cu aristocraţii, dar şi la modul concret, pentru că deficienţa de proteine reprezenta o problemă destul e comună la nivelul plebei pentru care un asa fel de mâncare era mai mereu o raritate. Mirosul decadenţei şi sunetele morţii atrăgeau şi ele admiratorii.

Ba mai mult, jocurile gladiatoriale, execuţiile ritualizate şi vânătorile masive aveau şi rolul de a crea şi sedimenta interacţiunile dintre conducători şi popor. Spectacolele erau de cele mai multe ori organizate de politicieni de frunte care se foloseau din plin de patima pentru violenţă spre a câştiga suportul electoral al oamenilor. De pildă dictatorul Lucius Cornelius Sulla întrebuinţa din plin teatrul morţii pentru a-şi celebra victoriile, a-şi legitima extraordinara poziţie politică şi a se erija în polul suprem al puterii. Cetăţenii care participau la showuri aveau de asemenea oportunitatea de a interacţiona într-un mod mai personal cu liderii, devenind jucători în sportul comun tuturor. Toţi conducătorii promovau reprezentaţiile violente ca o formă de a-i menţine pe oameni mulţumiţi şi supuşi prin doza corespunzătoare de amuzament. Bunăoară Caius Gracchus , căutând susţinere pentru poziţia de tribun, elimină barierele del auna dintre arene, pentru ca totţi cetăţenii să aibă acces gratuit.

Nu lipseau însă răscoalele populaţiei, care ştia şi ea să profite de proximitatea faţă de mai-marii statului pentru a-şi expune mai mult sau mai puţin brutal opiniile divergente. Dimensiunea politică a acestor evenimente este de netăgăduit.

Cu alte cuvinte, în Roma antică spectacolul sângelui, violenţei şi morţii însuma o serie întregă de funcţii, reprezentând un element fără de care sociatea romana nu poate fi imaginată. Indiferent dacă este vorba despre un sport sângeros, despre o execuţie publică sau despre dorinţa de dominare politică, la aceste manifestări se întrevede şi o dimensiune metaforică. Avem de a face într-un fel cu încercarea disperata de a confrunta limitele existentei umane, limitele mortalitatii şi ale fatalităţii într-un context în care moralitatea, legile şi ordinea socială devin brusc mai sensibile. Cetăţenii din arenă sunt prin participarea la festinul brutalităţii egali, pentru că spectrul morţii îi uneşte pe toţi. Dată fiind natura acestor expuneri ale sângelui, nu este de mirare că imaginea Romei a rămas până în ziua de azi asociată cu arena, gladiatorii, pasiunea pentru morbid...

Simboluri ale puterii: împãraţii-soldaţi


În mare mãsurã istoria imperialã romanã a fost, cel puțin în ochii romanilor înşişi, reprezentatã prin imaginea lui princeps, cea mai importantã figurã a scenei publice. Ideologia imperialã se modificã în perioada 193-284, remarcându-se în primul rând numãrul mare de împãrați şi faptul cã majoritatea erau soldați. Aceste generalitãți ascund însã dezvoltãri mai largi. La finele perioadei anarhiei concepția asupra puterii diferã fațã de cea prezentã în primele douã secole. Tetrarhia este menitã sã sublinieze coeziunea colegiului imperial, cu accent puternic pe aspectul divin al acestuia care îl apropie de tipologia monarhiei elenistice.

Dacã facem însã o comparație cu imaginile individualizate în care aspectul divin apare, dar mai subtil, schimbarea nu pare atât de radicalã, ci mai degrabã are loc gradat. Nu este de mirare cã într-o vreme a instabilitãții şi a lipsei unei centralizãri care a permis perindarea mai multor conducãtori care au încercat sã controleze imperiul sã aibã loc mutații ale concepției asupra împãratului. În cel de-al treilea secol apar dificultãți în prezentarea împãratului drept punctul central al societãții, pentru cã poziția sa se aflã mereu sub semnul întrebãrii. Drept urmare, acesta încearcã prin apel la tradiționalism sau dimpotrivã, prin debarasarea de el, sã-şi construiascã o imagine care sã-i reflecte puterea cel puțin pe plan ideologic, cãci în planul manifestãrii politice concrete ea este problematicã.

Secolul în cauzã este cel în care relevarea secretului imperiului din anul 69 capãtã cea mai mare importanțã. Încercãrile permanente ale armatelor de a-şi proclama generalii împãrați sunt o constantã, conducãtorii profitând adesea de loialitatea soldaților pentru care cuvântul senatului nu avea mare greutate. Michael Rostovtzeff vorbeşte despre militarizarea sistematicã a instituției imperiale, monarhul dispunând de o putere autocraticã, bazatã pe fidelitatea trupelor şi venerarea persoanei sale. Aristocrația provine tot din rândurile soldaților, supunându-se acelorlaşi riscuri ca şi împãratul. Ideea de Soldatenkaiser rãmâne una popularã, dupã cum se întrevede şi într-o lucrare recent apãrutã cu acest titlu a lui Michael Sommer. Dar a deveni împãrat prin aclamarea armatei nu era ceva nou. Era comun şi obiceiul de a adresa scrisori senatului care menționau la început starea bunã a legiunilor.



O schimbare mult mai importantã se referã la incapacitatea de impunere pe o perioadã mai lungã de timp şi de a stabili dinastii. Calitãțile militare se pare cã sunt suficiente pentru afirmare politicã, nu doar necesare. În acest sens putem vorbi despre un portret unificat al împãratului-soldat, dar asta nu înseamnã cã se renunțã la individualizare sau se modificã radical percepția asupra imaginii imperiale. Pentru a o analiza pe acesta trebuie sã orientãm spre sursa principalã de ideologie, şi anume numismatica, care reflect poate cel mai bine imaginarul puterii. Dincolo de utilizarea lor ca metode eficiente de propagandă, monedele reflectã modul în care se transpune realitatea politicã (dominatã de tulburãri perpetue şi crize de legitimitate) în imagine. Conceptele de virtus (curaj în bãtãlie) şi providentia (grija pentru securitate şi stabilitate) sunt cele mai utilizate în perioada 69-238. Calitatea de aequitas (justiție) scade in importantã. Standardele imperiale suferã deci mutații, fapt evident şi în înfãțisarea persoanei imperiale pe monede, care apare în cuirasã.

Acest tip de reprezentare se raspândeşte mai ales din timpul lui Antoninus Pius, dominând peisajul numismatic în secolul al treilea. Monedele ce pot fi încadrate în categoria militarã, cu referire la armatã, victorie, zone supuse, dețin monopolul, urmate de cele care invocã epoca de aur, pacea, prosperitatea. În secolul al treilea, aproape orice monedã îl reprezintã pe împãrat ca pe o persoanã capabilã sã garanteze gloria şi pacea. Calitãțile evidențiate nu sunt nefamiliare, doar cã ele capãtã o însemnãtate covârşitoare în epocã. Şi busturile amintesc de militarizare. Cele mai multe sunt caracterizate de o tunsoare scurtã, soldãțeascã, şi de o barbã tunsã tot scurt, imagine diferitã de cea standardizatã odatã cu Hadrian. Totuşi schimbarea se produce undeva în timpul lui Caracalla, care de desparte de traditie prin promovarea unei imagini mai robust, folositã din plin de Maximin Thrax sau Decius. Reprezentarea lui Decius mai ilustreazã şi un personaj încãrcat de griji, anxios, tulburat, semne ale perioadei dificile din care face parte, dar la fel de plauzibilã este şi viziunea personalã a artistului. Utilizarea argumentelor stilistice în descrierea mentalitãții unui împãrat este mereu problematicã.

Mai multe concluzii se pot extrage din portretele lui Gallienus. Domnia sa cunoaşte una dintre cele mai întunecate momente ale istoriei romane, dar în locul unor imagini militarizate el allege mai degrabã o portretizare tradiționalã. Un bust impresionant din marmurã datând aproximativ din 267 şi aflat la Gliptoteca din Copenhaga se aseamãnã izbitor cu Hadrian, probabil o promisiune a reîntoarcerii la o epocã de aur, motiv preferat al împãratului. Unele monede pun totuşi accent pe aspectele militare sau pe necesitatea siguranței (securitas orbi). Portretul din 260 gãsit în casa vestalelor din Forum Romanum îi evidențiazã postura carismaticã prin privirea îndreptatã în sus şi trãsãturile idealizate. Acesta s-ar asocia cu monedele care îi relevã legãturile cu divinitatea, mai mulți zei erijându-se în conservator Augusti. Împãratul are chiar o serie de monede pe care sunt înfãțişați zeii însoțiți de animalul simbolic.



Oricât de dezorientante ar pãrea aceste imagini, ele aratã cã existau alternative la clasicul model de împãrat-soldat, deşi acesta este ales de majoritatea personajelor imperiale. La fel de însemnat este faptul cã diferentele fațã de imaginea promovatã în timpul tetrarhiei este mai pronuntatã decât cea fațã de predecesori. Mulți împãrați-soldați apelau la cadrele tradiționale ale imaginarului politic, aşa cum face de pildã Filip Arabul când cumpãrã pacea de la perşi şi apare pe monede cu coroana radiatã şi legenda securitas orbis.

Pe lângã felul în care împãrații au dobândit puterea şi se percep pe ei înşişi, în construcția unei viziuni cuprinzãtoare asupra sferei politice din secolul al treilea este importantã şi percepția supuşilor asupra conducerii, cãci împãratul rãmâne principalul punct de reper. Situația problematicã din diverse regiuni ale imperiului şi lipsa unei stabilitați la nivel local trebuie sã fi condus la înmulțirea petițiilor adresate persoanei imperiale. Singura inscripție care ne oferã texul întreg al unei petiții este cea a localnicilor din Skaptopatara, adresatã lui Gordian al III-lea, în 238. Aceştia se plâng de interesul scãzut al soldaților şi oficialilor fațã de bunãstarea lor şi încã îl mai considerã pe împãrat centrul lumii.

Deşi cererile rãmân adesea fãrã rezolvare, absenta frecventã a împãraților de la Roma şi mobilitatea lor în cursul secolului au contribuit la înmulțirea lor. Centralitatea imaginii imperiale mai este doveditã şi de faptul cã oraşele emit monede conținând aclamații pe revers sau îi felicitã pe noii veniți la tron prin decrete, aşa cum procedeazã Aphrodisias în 239 pentru Gordian al III-lea sau Decius. O altã formã de asigurare a anumitor privilegii consta în satisfacerea dorințelor imperiale, asa cum fac multe oraşe când Caracalla doreşte sã se emitã monede cu coroana radiatã. Poate cã se modificã viziunea asupra puterii, dar nu şi competiția dintre oraşe (de pildã dintre Side şi Perga în timpul lui Tacitus) pentru câştigarea favorurilor, pentru cã împãratul rãmâne figura centralã.

Aşadar, în mentalitatea supuşilor, imaginarul lor asupra puterii, valoarea simbolicã nu se pierde, deşi concret împãratul controla foarte puțin ce se petrecea în provincii. Un exemplu îl constituie cazul lui Domitian al II-lea, un uzurpator de scurtã duratã confirmat de o monedã descoperitã lângã Oxford care proclamã concordia militum, ceea ce dovedeşte cã şi uzurpatorii, chiar şi cei foarte efemeri, au un oarecare success pentru cã cetãțenii simt nevoia de a deține o figurã centralã în teritoriul pe care îl ocupã. Niciunul nu se poate impune însã în tot imperiul, demonstrând limitele puterii.

O cale de a conecta realitatea controlului limitat de imaginea centralã şi absolutã era prin apelul la divinitate. Diversitatea în materie de temple este atât de mare încât putem vorbi nu de cult, ci de culte imperiale, care sunt integrate tradițiilor locale. Slãbirea autoritãții va conduce însã la asocieri individuale cu anumite divinitãți, aşa cum face Aurelian când îl impune pe Sol Invictus şi devine mai importantã venerarea împãratului ca intermediar între oameni şi zeu decât ca fiintã divinã el însuşi. Fundamentalã este şi venerarea divilor, aşa cum se întrevede din Feriale Duranum, un calendar din vremea lui Severus Alexander care demonstreazã cât prețse punea pe sacrificiile pentru împãrații morți. O descriere amãnunțitã a apoteozei întâlnim la Herodian, care vorbeşte despre înmormântarea lui Septimius Severus şi transformarea sa în zeu prin ceremonialul dublului. Actele colegiului fraților arvali din 224 menționeazã cel puțin 20 de divi, dar în schimb scade numãrul de temple şi preoți destinați acestora. Împãratul Tacitus este cel care ridicã un templu pentru toți divi, pentru ca aceştia sã beneficieze de activitatea culticã.



Anarhia militarã se poate deci identifica printr-un portret de împãrat-soldat menit sã accentueze caracterul sacru al persoanei imperiale şi importanţa corpului politic constituit pe baza aglomerãrii de teme propagandistice care au creat o imagine puternicã care sã compenseze şi sã camufleze neajunsurile domniei. Un portret unificat, dar cu multe nuanţe, cãci între robustul Maximin Thrax şi gânditorii Gordian al III-lea sau Gallienus se interpune totuşi un joc de orizonturi culturale. Grila imaginarului imperial variazã mai ales acum, chiar dacã accentul cade în principal pe tipologia militarizantã.

În acest sens, precizãm cã din creaţiile care au supravieţuit reiese cã perioada celui de-al treilea secol a fost una a schimbãrilor revoluţionare în artã, atât referitor la scopul esthetic, cât şi la mijloacele tehnice. Lucrãrile înfãţişeazã o abundenţã de stiluri care în portretele oficiale par sã-l înlocuiascã unul pe celãlalt într-un mod abrupt, sau sã coexiste în portretele coregenţilor. Aceastã bogatã varietate a produs la rândul sãu o abundenţã de teorii ale cercetatorilor care şi-au propus sã analizeze perioada. Şi aceste teorii tot de istoria imaginarului ţin, de cum se reflectã imaginarul artistic/politic în imaginarul cercetãrii. Orice operã poate fi explicatã atât în termenii unei tradiţii artistice, cât şi în termenii obligaţiilor impuse de raţiunile propagandistice. O modalitate de a privi stilurile epocii este ciclicitatea, tradiţiile culturale depinzând de cel aflat la putere. Putem avea astfel un stil militarist (Maximin), senatorial (Gordienii) sau augustan, dacã înaintãm în epocã la Gallienus.

Sau, dupã cum ne propune Bernard Schweitzer, stilurile augustan şi veristic, o reînviere a austeritãţii clasicizante, respectiv a realismului republican. Imaginarul politic al împãraţilor-soldaţi tinde însã cel mai mult cãtre stilul veristic, pentru cã acesta reuşeşte sã transmitã cel mai bine ideea de putere militarã. Dar toate reprezentãrile împãraţilor, pe statui sau monede, denotã o perioadã lipsitã de o direcţie anume, o perioadã care recupereazã şi recreeazã forme artistice din trecut, menite sã compenseze prin forţa imaginii realitatea istoricã problematicã. Imagini imperiale care denotã nu doar rigiditatea rãzboinicã, ci şi dramatismul emoţional, surse care oferã o perspectivã în care nu se pierde informaţia esenţialã, care dimpotrivã, o completeazã prin personaj şi simbol şi pãtrunde în ideologie şi imaginarul politic. Imaginile politice din secolul al III-lea, atât pe statui, cât şi pe monede, axate pe militarizare şi autocratizare, surprind şi continuitate, şi discontinuitate stilisticã, care se aflã în strânsã legãturã şi cu contextul istoric oglindit. Anarhia militarã nu a însemnat doar un haos profund, pentru cã pânã la urmã instituţiile statale şi graniţele imperiale se menţin în mare mãsurã.

În concluzie, puterea este, ca de altfel în orice epocã, un construct bazat pe ideologie, propagandã, artã, elemente care conduc cãtre o un soi de mitologie secularizatã care cautã sã compenseze instabilitatea şi disoluția imperialã.

Cina lui Trimalchio: istorie socială sau istorie...


În cele mai multe dintre istoriile literare clasice, publicate începând din sec. XIX de mari specialişti ai literaturii latine, precum şi în istorii ale civilizaţiei romane din perioada Imperiului timpuriu, vom găsi afirmaţii de mai mică sau mai mare întindere cu privire la faptul că Satyricon este o frescă plină de ironie a societăţii romane în genere şi a liberţilor parveniţi în mod special.


Acest tip de personaje deveniseră foarte vizibile în epoca împăraţilor Claudii – Claudius însuşi administra imperiul ca pe o prouincia tradiţională, aşa cum făcuseră şi strămoşii lui republicani în Sicilia sau în Hispania, adică cu ajutorul sclavilor şi a liberţilor săi personali; Nero adăugase acestor mari administratori imperiali o clientelă personală de liberţi îmbogăţiţi, şi oricum poate fi în multe privinţe identificat el însuşi drept original al caricaturii lui Petronius.

O nobleţe de vis

Măsura în care textul Satyriconului poate fi citit ca un document de istorie socială rămâne însă de discutat. Paul Veyne a consacrat, cum spuneam şi în articolul precedent, un studiu care a marcat o cotitură în istoriografia subiectului[1] şi care e adesea citat în favoarea acestei dimensiuni documentare a romanului; doar că Veyne, cu sensibilitatea unui excelent cunoscător al unei civilizaţii a „pâinii şi circului” proprie Romei Imperiale[2], ne previne împotriva unei atare lecturi simplificatoare. El observă că, asemeni celor mai mulţi dintre îmbogăţiţii cetăţilor antice–de la bancherul atenian Pasion din sec. IV a.Chr. până foarte aproape de vremurile noastre – Trimalchio se grăbeşte să-şi convertească banii, vulgari şi lipsiţi de nobleţe, în proprietăţi funciare, fiindcă ştie că doar pământul şi corelatul lui în planul comportamentelor, otium, existenţa lipsită de griji a oamenilor de vază, poate să-i înlesnească promovarea socială. Doar că această promovare îi e imposibilă în societatea ierarhică a Romei, unde un libert şi chiar descendenţa lui rămân stigmatizaţi indiferent de bogăţia de care dispun. Aşa încât, conchide Veyne, Trimalchio nu „parvine”, nu ajunge nicăieri, viitorul lui e închis şi nu-i îngăduie să-şi renege trecutul decât în vis: „Sfârşitul lui Trimalchio are un caracter oniric: un afacerist roman moare pentru a reînvia sub înfăţişarea unui aristocrat imaginar”[3].

La începutul pasajului despre Trimalchio (29.4), atunci când Encolpius şi Asclytus intră în casa acestuia, ei sunt întâmpinaţi în vestibul de o pictură înfăţişându-l pe libert costumat în Mercur, cu caduceu şi sandale zburătoare, condus de însăşi zeiţa Minerva către o glorie nepieritoare. Chiar şi acest detaliu ar trebui să ne avertizeze că aşa-zisul realism al lui Petronius este, de fapt, o aparenţă. Trimalchio arborează atributele zeului într-o zadarnică dar şi excesivă imitaţie. Tot astfel, şi satira pe alocurea brutală a Cinei nu e atât un tablou fidel al uzanţelor contemporane, cât o hiperbolică punere în scenă a dispreţului aristocratic faţă de „clasa de mijloc”: de la megarianul Theognis la Burghezul gentilom, la ciocoii lui Filimon sau Duiliu Zamfirescu, ori, de ce nu, la Marele Gatsby, acest tip de personaj va avea o carieră multimilenară de excepţie.

În acest capitol de istorie a imaginarului, Cina la Trimalchio este o creaţie remarcabilă prin subtilitatea mijloacelor şi prin culoarea inegalabilă a rezultatului final. Teatralitatea episodului, ca şi aura sa de vis, au fost excelent demonstrate de studii savante cum e cel al lui G. Rosati, Trimalchione in scena[4], care defineşte episodul drept „o naraţiune de mare forţă suprarealistă”, cu o ţesătură literară complexă. Dar savanţii au fost în acest sens precedaţi de artişti, căci filmul lui Fellini, „Satyricon”, transmite cu o pregnanţă unică tocmai dimensiunea onirică a romanului lui Petronius.



Linguri şi lanţuri

Trimalchio e comic din cauza contrastului permanent între mijloacele materiale enorme de care dispune şi incapacitatea de a-şi adecva comportarea la standarde comparabile. Astfel, soţia lui, Fortunata, bine strunită de soţul şi stăpânul ei, numără lingurile în văzul musafirilor (67), chiar dacă ceva mai târziu un platou de argint e aruncat cu gunoiul odată. Ne amintim de ospăţul de care era învinuit cândva Alexandru cel Mare, cu felurile de mâncare învelite în foi subţiri de aur şi de argint, pe care convivii le aruncau ca pe un ambalaj ordinar[5].

Fortunata serveşte, de altfel, şi drept model al soţiei niciodată sătule de veşminte şi de haine de lux: împreună cu nevasta unuia dintre convivi, Habinnas, pe nume Scintilla – „cea care străluceşte” – se instalează pe aceeaşi canapea şi, indiferente la conversaţia celorlalţi, îşi compară ostentativ bijuteriile (67): „Uite la lanţurile femeilor”, spune Trimalchio; „aşa suntem jupuiţi de avere, noi, bărbaţi nesocotiţi”. Habinnas observă însă că, fără femei, bărbaţii nici n-ar cunoaşte valoarea bijuteriilor.

Sculpturi din carne de porc

O mulţime de detalii elocvente sunt revelate de felurile de mâncare servite la ospăţ. Cea mai substanţială parte a acestuia constă nu în proverbialele limbi de privighetoare, ci în cu totul altceva, anume într-un lung cortegiu de imitaţii ale unor feluri somptuoase, toate însă pregătite de fapt din carne de porc. Carnea de porc era considerată atunci – ca şi acum de altfel – drept cea mai populară şi mai accesibilă carne, aşa că omniprezenţa ei trădează esenţialul, vulgaritatea de fond a amfitrionului, în vreme ce succesiunea de sculpturi comestibile care au aparenţa altor sorturi de cărnuri şi alimente atrag atenţia de fapt asupra caracterului mimetic al falsului rafinament al ospăţului – şi, în alt plan, asupra teatralităţii literare a episodului.

În opinia medicului Galenus, carnea de porc e cea mai sănătoasă, spre deosebire de carnea de vită care poate fi neprielnică unor temperamente cu care e incompatibilă. Se vede bine că Galenus, oricât va fi fost de învăţat, nu aflase încă de primejdiile colesterolului. În fapt, carnea de porc era mult mai ieftină decât cea de vită, înainte de toate fiindcă porcul nu aducea – cum nu aduce nici azi – niciun alt folos în afara cărnii comestibile, în vreme ce vita poate fi pusă la jug, dă lapte şi, odată tăiată, trebuie să fie repede împărţită între mulţi comeseni sau cumpărători, în condiţiile în care refrigerarea nu e nici lesnicioasă, nici sigură.

Trimalchio e astfel un soi de anti-Apicius, evocând nu atât tradiţia nobilă a vânătorii de mistreţ, aşa de importantă în formarea nobililor – de pildă a celor macedoneni, cât tradiţia comensalităţii populare a Romei arhaice, a cărei dispariţie o deplânge Iuvenal în Satira 1, în care evocă mesele comune de odinioară şi mulţimea de participanţi împărţind frăţeşte carnea câte unui mistreţ.

„Zeul şi stăpânul” Aurelian
Lucius Domitius Aurelianus, viitorul imparat Aurelian, s-a nascut, probabil, la 9 septembrie 214, in provincia Moesia, numita ulterior Dacia Ripensis, din nordul Balcanilor. Tatal sau a fost arendasul unui senator bogat, Aurelius, de la care familia lui si-a luat numele.

Marcus Aurelius, împãratul dependent de opiu


Opiul face parte din acea categorie de medicamente care pot uşor revendica 3500 de ani de întrebuinţare. Existã numeroase referinţe privitoare la uzul şi abuzul cunoscutului drog, de la remediu pentru colici la anestezic modern. Printre dependenţii de opiu se numãrã persoane din cele mai diverse categorii sociale, de la vagabonzi la împãraţi.

O ipotezã istoricã îi atribuie şi lui Marcus Aurelius acest viciu. Este posibil ca faimosul conducãtor, atât de remarcabil prin realizãrile şi personalitatea sa, sã fi fost şi el un împãtimit? Vom vedea cam ce reiese din scrierile lui Galenus, medicul sãu personal, şi ale unora dintre contemporanii sãi.

Papaver somniferum, macul cu pricina, a fost prezent pe tot parcursul evoluţiei umane. Puternicul drog care se extrage din acesta este la rândul sãu un personaj istoric vechi. Dacã ar fi sã identificãm prima sa folosire, probabil cã ar trebui sã ne întoarcem în timp cu aproximativ 6000 de ani. Nici primul dependent nu se poate dibui, pentru cã documentaţia anticã a fost de obicei realizatã de cãtre cei învãţaţi despre exponenţii claselor de sus, cu alte cuvinte despre segmente de populaţie extrem de restrânse. Dar cel care ne intereseazã pe noi, Marcus Annius Verus, nãscut în 121, întruneşte acest criteriu. De origini nobile, înstãrit şi educat la şcoala filozoficã a stoicismului, el devine împãratul Marcus Aurelius Antoninus. A rãmas cunoscut ca un lider drept, responsabil, capabil sã asigure prosperitatea imperiului. A înfrânt cu succes invaziile barbare de-a lungul frontierelor nordice şi estice, sperând sã extindã imperiul pânã unde se aflã azi polonia. Dincolo de aceste aspecte însã, împãratul era o fire foarte introspectivã şi meditativã. Considera cã a fi împãrat al Romei nu era tocmai o poziţie demnã de a fi râvnitã. Nefericirea pe care o experimenta adesea era cauzatã şi de starea de sãnãtate precarã, precum şi de medicamentaţia care se poate sã-i fi fãcut mai mult rãu decât bine. Medicamentele i le aducea zilnic Galenus, iar conform propriilor scrieri, “sucul de mac” era singurul care îl satisfãcea. Înainte sã-l acuzãm pe împãrat de dependenţã, sã explorãm puţin istoria opiului, ca sã întelegem stadiul cunoştinţelor despre acest drog la momentul respectiv.

Ideogramele sumeriene datate la 4000 a.Hr. înfãţişeazã macul drept plantã a bucuriei, fiind vorba probabil de prima documentare a utilizãrii plantei. În Egipt, în jurul anului 1500 a.Hr. apar pairusurile medicale de la Theba, în care regãsim planta ca remediu împotriva colicilor. În istoria opiului scrisã de J.M. Scott (1969), autorul menţioneazã cã în timpuri mai vechi, problema principalã era înlãturarea durerii, nu a problemei medicale în sine, prin urmare opiul se dovedea eficient. Opiul amelioreazã practic toate simptomele, nu de puţine ori fiind considerat remediu universal.

Popularitatea acestuia a început sã pãleascã în Grecia anticã, prin anul 500 a.Hr. Drogul era rezervat în mare mãsurã elitelor şi totodatã apar voci împotriva sa: drogul este condamnat de cãtre Diagoras din Melos şi nici Hippocrates nu îl susţinea foaret mult. Cu toate acestea, Galenus (130-201) îi reabiliteazã reputaţia. Credea cu tãrie cã opiul vindecã intoxicaţiile, durerile cronice, ameţelile, surzenia, apoplexia, astmul, tusea, disfuncţiile urinale, lepra şi chiar durerile menstruale. Medicul aborda problema cu destul de mult spirit ştiintific, documentând cu grijã prepararea sa în cazul lui Marcus Aurelius. În afara acestuia, Galenus i-a mai avut în grijã şi pe Commodus şi Severus, ultimul cerând acelaşi tratament aplicat lui Marcus Aurelius. Dupã colapsul Imperiului Roman de Apus, arabii au rãspândit opiul în Europa. Spre deosebire de alcool, acesta nu este interzis de Coran şi utilizarea lui pe scarã largã începe cam din anul 1000.

Sã revenim însã la Marcus Aurelius. Informaţii preţioase despre viaţa şi starea sa de sãnãtate avem din douã surse importante: una este chiar Galenus, care îi dedicã pagini bune lui şi pregãtirii de theriaca din suc de mac. Descrierile sale cuprind o parte din credintele vremii, cum ar fi cã doza zilnicã de theriaca avea puterea sã ofere imunitate absolutã împotriva substanţelor toxice, motivul iniţial al consumului de cãtre împãrat. De asemenea, medicul a remarcat instalarea toleranţei odatã cu consumul regulat. Pregãtirea licorii a fost de fapt cea care l-a convins pe împãrat sã îl angajeze pe Galenus ca medicul sãu personal. Asta se întâmpla când Marcus Aurelius conducea o serie de rãzboaie la Dunãre, petrecându-şi mult timp pe câmpul de luptã. Într-una dintre cãlãtoriile sale înapoi la Roma, Galenus i-a explicat conţinutul amestecului numit theriaca, consumând şi el. Amestecul putea conţine şi apã, vin, miere sau scorţişoarã. Theriaca i-a plãcut atât de mult împãratului, încât acesta a dorit sã se prepare imediat o dozã, fãrã a mai recurge la perioada de fermentare, ceea ce ar mai redus puţin din acţiunea ingredientelor. Este posibil ca împãratul sã fi arãtat semne de dependenţã în momentul în care a cerut îndepãrtarea opiului din preparat si a început sã sufere de insomnie cronicã.

Viaţa şi comportamentul lui Marcus Aurelius prezentau într-adevãr simptome de adicţie. Dovada rezidã în cel de-al doilea document informativ, propria sa lucrare, “Cãtre sine”, în care filozofeazã asupra experienţelor şi viziunii sale despre lume. Ce descrie el se aseamnãnã cu relatãri mai recente ale altor dependenţi faimoşi, care de obicei pomenesc stãri de reverie acutã şi percepţii alterate asupra realitãţii. La începutul secolului al XIX-lea, Thomas de Quincey scrie “Confesiunile unui opioman englez”, în care menţioneazã cum era terorizat de propriile vise, somnul îi era bântuit de tot felul de gânduri amestecate, nu mai putea sã raţioneze ca odinioarã şi se simţea într-o permanentã stare de angoasã. Peisajul mental nu este departe de cel al împãratului nostru. În meditaţiile sale vorbeşte despre viaţã ca despre o luptã disperatã sau o moarte zilnicã în abisul populat de bestii. Întâlnim şi referinte la distorsiunea spaţio-temporalã, la o senzaţie de infinit care depãşea experienţa umanã imediatã.

Marcus Aurelius avea vise ciudate, dar şi halucinaţii cu mistreţi şi alte sãlbãticiuni care se luptau în arenã. Un alt opioman notoriu a fost George Crabbe, la finele secolului al XVIII-lea. Şi el era torturat de vise bizare, dar nu putea sã-şi altereze realitatea aşa cum o fãcea Marcus Aurelius: pomeneşte bucuria exacerbatã a luciditãţii şi degradarea la fel de exageratã din timpul somnului, pe care o percepea drept foarte realã. Graniţa dintre visare şi veghe era în ambele cazuri subţire.

Împãratul ajunge sã prefere solitudinea, în care putea explora lumea pe care o încãrca cu valenţe filozofice. Transa şi reveria se puteau instala mai uşor în singurãtate. Alt punct comun cu Quincey mai era şi pãrerea cã opiul ar putea induce o stare superioarã de armonie. Aceastã trãsãturã a opiului de a cauza o ordine ineditã pare sã fi fost pe placul împãratului afundat în stoicism. Deşi existã dovezi solide care sã ne convingã cã acesta a fost într-adevãr un împãtimit al drogului, ar fi nedrept sã spunem cã i-a afectat decisiv existenţa. A dus rãzboaie şi a scris în continuare, a rãmas un om destul de raţional, spre deosebire de cazul nefericitului Samuel Taylor Coleridge, un geniu poetic care s-a stins dupã ani de dependenţã de laudanum.

In sfârşit, ne-ar trebui mult mai multe date ca sã analizãm cum se cuvine anecdota şi sa ajungem la o concluzie clarã. Se pare, conform documenteleor de care dispunem, cã Marcus Aurelius a fost într-adevãr un opioman, dar povestea adicţiei sale şi a efectelor acesteia încã este învãluitã în mister.

Nero – copilăria


Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, s-a născut la Antium (Anzio, oraş din vechea regiune Latium), în 15 decembrie 37 e.n., sub domnia lui Gaius-Caligula, la nouă luni după moartea lui Tiberiu, survenită la 16 martie acelaşi an. Se naşte într-o familie în care climatul conjugal nu e dintre cele mai bune. Conform diferitelor izvoare şi mărturii, se pare că primele clipe de viaţă ale lui Lucius sunt însoţite de felurite semne prevestitoare.

Suetoniu relatează că „Nero s-a născut… exact în momentul răsăritului de soare, încât a fost atins de razele acestuia chiar înaintea suprafeţei pământeşti”. Această legendă este, în fapt, o reminiscenţă a ritului egiptean al contopirii cu discul solar: plasaţi în acel punct al sanctuarului în care razele soarelui proaspăt ivit să-i poată mângîia mai înainte chiar ca ele să fi atins solul, regele sau statuia zeului se uneau cu soarele răsărind. Marcat astfel de însemnul regal, Nero, prinţ solar, abia născut, se vedea sortit să domnească peste Imperiu şi peste Egipt, suveranul Romei fiind deopotrivă şi stăpânul vechiului regat al Lagizilor.

S-au relatat şi prevestiri privind destinul malefic şi nefast al noului născut, precum acest comentariu al tatălui lui Nero, care, la felicitările unor prieteni pentru naşterea copilului, ar fi răspuns că din Agrippina şi din el nu se putea naşte decât ceva detestabil.

Fie că sunt favorabile lui Nero şi îi justifică politica teocratică şi antoniană, fie că-i sînt defavorabile şi acreditează imaginea unui împărat-monstru, aceste povestiri trebuie privite, bineînţeles, ca simple legende.

Nero va avea o copilărie nefericită şi instabilă. El este, totuşi, vlăstarul unei familii extrem de vechi şi importante: e suficient să amintim că tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, se înrudeşte îndeaproape cu Iulio-Claudienii şi că se bucură de o mare influenţă la curte şi în senat. Mama lui Nero, Agrippina cea Tânără, este fiica lui Germanicus, nepot şi fiu adoptiv al împăratului Tiberiu. Germanicus s-a bucurat de o imensă popularitate în sânul armatei, al senatului şi al plebei. Ceea ce n-a scutit-o pe Agrippina de o copilărie şi o adolescenţă bogate în accidente şi în vicisitudini tragice.

Martoră a exilului, apoi a morţii mamei şi fraţilor ei mai mari, Agrippina se căsătoreşte la treisprezece ani cu Gnaeus Domitius Ahenobarbus, vărul tatălui ei. Originea ei, ca şi existenţa frământată îi vor întreţine ambiţia devorantă şi setea nepotolită de putere politică, trăsături ce o singularizează pe această femeie de o mare frumuseţe pînă în ultimele ei clipe.

Nero nu împlinise încă doi ani când mama lui este implicată în conspiraţia condusă de Gnaeus Lentulus Getulicus şi Marcus Aemilius Lepidus şi îndreptată împotriva lui Gaius-Caligula. La 27 octombrie 39, complotul este descoperit şi conjuraţii pedepsiţi. La ordinul împăratului, fratele ei, Agrippina este relegată [exil care nu implică pierderea drepturilor civile], iar proprietăţile îi sunt confiscate. Despărţit astfel de mamă, copilul Nero, care abia învăţase să păşească, este primit în casa mătuşii, Domitia Lepida, sora tatălui său, unde rămâne aproximativ doi ani.

În 40, deci în anul următor, se întâmplă o altă nenorocire: moare tatăl lui Nero. Copilul nu are decât trei ani. Se pare că unchiul-împărat, Gaius — nutrind simţăminte deloc favorabile faţă de cumnatul lui, pe care-l cruţase cu puţină vreme în urmă de surghiunul impus soţiei lui, nemaiavînd, o dată cu exilul Agrippinei, nici un fel de sentiment pentru nepotul său —, îi confiscă moştenirea. Suetoniu prezintă relegarea Agrippinei ca ulterioară morţii soţului ei; în realitate, evenimentele s-au desfăşurat în ordine inversă.

Prea mic ca să înţeleagă cu adevărat ceva din ceea ce se petrece în jurul lui, Nero trebuie că a fost totuşi marcat de această situaţie şi că n-a suportat uşor semi-sărăcia care îi era impusă în casa mătuşii. Din fericire, situaţia avea să se schimbe destul de repede: după înscăunarea lui Claudiu, frate cu Germanicus, mama lui se întoarce din exil. Suntem în anul 41, când viitorul Nero are patru ani.

Agrippina îşi redobândeşte bunurile şi creditul politic, iar Nero moşteneşte averea părintească. După tentative nereuşite de a se căsători cu Sulpicius Galba, viitorul împărat, Agrippina se mărită cu un orator şi om politic bogat şi influent, Gaius Sallustius Crispus Passienus, înrudit şi el, prin alianţă, cu familia imperială. Bine cunoscut azi prin biografia pe care i-a consacrat-o Suetoniu, acesta fusese împins de viitoarea lui soţie să divorţeze de Domitia, soră cu Domitius Ahenobarbus şi cu Domitia Lepida, deci fiică a unei urmaşe a familiei imperiale şi fostă cumnată a Agrippinei! Crispus Passienus o protejează, probabil, pe Agrippina atunci când sora ei, Livilla, este exilată în 41 e.n., tot astfel cum o va ocroti mai apoi împotriva loviturilor Messalinei. Devenit, în 44, consul suffect — înlocuitor al consulului ordinar, care marchează cu propriu-i nume anul mandatului său — Crispus Passienus moare, probabil, cam în aceeaşi perioadă.

Viitorul Nero nu avea pe atunci nici şapte ani împliniţi, şi, deşi nu avem mărturii concrete cu privire la reacţiile copilului, este mai mult ca sigur că raporturile dintre el şi Passienus au fost extrem de ambigue. Căci ce altceva putea să priceapă copilul decât că soţul mătuşii lui devenise bărbatul propriei sale mame ?

Deşi destul de frecvente în cercurile aristocratice ale timpului, e posibil ca asemenea situaţii ciudate să-l fi împins pe Lucius pe calea ipocriziei, a neîncrederii, ba chiar a imoralităţii. El a moştenit bunurile lui Passienus Crispus dar nu l-a îndrăgit, desigur, niciodată, neconsiderându-l tată adevărat; Passienus, de altminteri, nu avea nici o autoritate legală asupra lui. Începând din anul 41, Lucius dispune, într-adevăr, de un tutore, Asconius Labeo, pe care Nero îl va preţui în mod deosebit.

Cu un tată mort prea devreme, cu o mamă, în exil sau la Roma, preocupată mai mult de succesele mondene şi politice decît de propriul ei fiu şi acţionând de cele mai multe ori cu o nemiloasă ferocia, pentru a relua un termen al lui Tacit, Nero a fost, deci, un copil frustrat de afecţiune şi tandreţe.

Nu e mai puţin adevărat că mulţi copii din familiile importante ale vremii erau crescuţi în acelaşi mod; numai că Nero era o fire hipersensibilă, având, în plus, o ereditate complicată: şi una şi cealaltă explică, în parte, dezechilibrul său psihic. La aceasta se adaugă, să nu uităm, ambiţiile politice al căror obiect a fost. Astfel circula, între altele, zvonul că Messalina, nevasta lui Claudiu şi vara primară a lui Lucius, trimisese emisari însărcinaţi să-l ucidă în timpul somnului; dar un şarpe se înălţase la căpătâiul lui şi-i alungase.

Această legendă, probabil în întregime născocită, ilustrează totuşi rivalitatea dintre Messalina şi Agrippina, o rivalitate care se repercuta inevitabil şi asupra copiilor. Fără îndoială că Agrippina însăşi îi incita pe partizanii ei să evoce această aşa-zisă întâmplare în faţa lui nero şi n-ar fi deloc de mirare ca tot ei să fi agitat în aer rămăşiţele unui şarpe strecurat în cameră sau depus pe furiş lângă perna copilului.

Nero – educaţia


Tandreţea de care avea nevoie, viitorul Nero nu a găsit-o la părinţii şi la preceptorii săi. Singurele fiinţe care s-au ocupat într-adevăr de el şi i-au dovedit afecţiune au fost doicile. Ele i-au rămas credincioase până la moarte. Egloge şi Alexandra, de origine sigur orientală, sunt prea puţin cunoscute. O singură inscripţie, descoperită pe locul unde se găsea odinioară vila libertului Phaon, poartă numele Claudiei Egloge.

După opinia lui Suetoniu, în casa Domitiei Lepida s-ar fi ocupat de Nero şi alţi doi preceptori ciudaţi: un dansator şi un bărbier. Aflaţi pentru scurtă vreme în preajma lui Nero, aceştia i-au supravegheat educaţia în prima copilărie, întrucât Nero a părăsit casa Domitiei Lepida înaintea vârstei de patru ani, ceea ce nu l-a împiedicat să fie marcat de aceste două personaje.

Iniţiat în tainele Orientului de cele două doici, el va primi mai târziu o educaţie elenistică din partea unor preceptori, pedagogi, şi ei de origine greacă sau orientală: Anicetus şi Beryllus, amândoi liberţi. După întoarcerea Agrippinei la Roma, cei doi sunt însărcinaţi cu educaţia fiului ei la nivelul primei trepte de învăţămînt : aceea de litterator. Misiune la a cărei îndeplinire aceştia vor porni deîndată, străduindu-se să-i imprime gustul pentru artele liberale: literatură, limbile greacă şi latină, retorică, matematică. Lucius va dobândi astfel o educaţie bogată, erudită, complexă şi minuţios programată.

Anicetus nu era totuşi deloc un exemplu de moralitate. După ce l-a educat pe Nero, el a devenit, sub domnia fostului său discipol, comandant al flotei din Misenum. În această calitate, căpătând mare influenţă la curte, Anicetus a participat la cele mai odioase comploturi urzite de Nero, fiindu-i complice necondiţionat în asasinarea Agrippinei şi a Octaviei.

Mai erudit, dar la fel de necinstit, Beryllus, celălalt dascăl al lui Nero, era un libert grec, originar din cetatea palestiniană Cesareea. După venirea la tron a lui Nero, el a acaparat funcţii de prim rang la curte şi în aparatul imperial, ca aceea de ab epistulis Graecis, secretar pentru corespondenţa imperială în limba greacă: Beryllus era însărcinat cu primirea ambasadorilor străini sau proveniţi din provinciile greceşti. În această calitate, s-a lăsat uşor mituit de solii Cesareei, cetate care se afla în litigiu cu iudeii, şi a obţinut de la împărat o scrisoare prin care erau invalidate drepturile acestora din urmă.

Se pare că Beryllus a avut o mare influenţă asupra formaţiei lui Lucius. Suetoniu relatează că unul dintre dascăli l-a dojenit aspru într-o zi pe viitorul Nero care compătimea, alături de ceilalţi învăţăcei, soarta tristă a unui vizitiu de circ; se prea poate ca acest preceptor să fi fost Beryllus. Şi atât de mult se temea Nero de el, încât a încercat să-l mintă pretinzând că, de fapt, nu îl compătimea pe conducătorul de care, ci pe Hector.

O altă influenţă, de data aceasta mai sănătoasă, dar survenită puţin cam târziu, e aceea a lui Chaeremon, sacerdot egiptean convertit la stoicism. Chaeremon reprezenta o reuşită sinteză între mediile intelectuale egiptene şi cercurile greceşti din Alexandria. Prieten cu Seneca, de care s-a apropiat mult în timpul şederii acestuia din urmă în Egipt, Chaeremon era autorul unei istorii a patriei sale, al unor lucrări despre hieroglife, despre comete şi despre viaţa preoţilor egipteni, al căror ascetism încerca să-l explice (interdicţia de a consuma carne şi alcool, necesitatea de a trăi în puritate). El s-a aflat, de altminteri, în fruntea unei mişcări care urmărea să revalorizeze în ochii romanilor şi grecilor religia egipteană şi făcuse parte din ilustra solie alexandrină trimisă la Roma în 41; de asemenea, slujise ca scrib sacru şi administrase Muzeul din Alexandria.

Figură complexă a culturii elenistice a epocii, acest remarcabil savant era totodată profesor. El l-a instruit pe Nero în „gramatică”, adică, potrivit anticilor, în arta interpretării textelor literare, o a doua etapă în formaţia şcolară a oricărui elev roman. Fără îndoială, el este cel care l-a iniţiat pe tânărul Nero în principiile despotismului teocratic, al cărui model era însuşi Egiptul, dar şi în cele ale doctrinei politice antoniene. Ceva mai târziu, sub domnia lui Nero, Beryllus şi Chaeremon vor încuraja un fertil schimb de idei între Roma şi Alexandria. Alegerea unui savant de o asemenea anvergură demonstrează prestigiul dobândit la curte de Agrippina, către anii 46—47; căci ea l-a ales pe Chaeremon ca preceptor al lui Nero.

Pe la mijlocul anului 49, Agrippina angajează ca profesor de gramatică şi apoi de retorică al fiului ei un senator şi filosof, abia reîntors din Corsica, unde fusese exilat: e vorba de Seneca. Obiceiul de a recruta înalte personaje politice pentru instruirea copiilor nu făcea parte din tradiţia romană a primului secol. Dar Nero este, de acum înainte, fiul soţiei împăratului. Fidelitatea lui Seneca faţă de casa lui Germanicus şi influenţa ocultă a prietenului său Chaeremon au contribuit, probabil, la alegerea făcută de Agrippina.

După opinia lui Suetoniu, noul dascăl l-a format pe Nero la şcoala retoricii moderne, neoasianiste, care se opunea pe atunci artei vechilor oratori. Opţiunea lui Seneca răspundea unei convingeri reale, şi nu — aşa cum crede Suetoniu — dorinţei de a şi-l apropia pe tânărul învăţăcel. De altminteri, acesta din urmă prefera retorica la modă în momentul când el îşi desăvârşea instrucţia. Educator şi praeceptor «— „cel care educă şi instruieşte” — : astfel defineşte Seneca însuşi rolul său educativ pe lângă tânărul Nero.

În concluzie, Nero a dobândit o bună pregătire retorică, dar şi politologică, însoţite de o modelare a caracterului, în care morala şi filosofia au avut rolul lor bine definit. Căci, chiar dacă Nero — cum susţine Suetoniu — nu ar fi primit instrucţia filosofică reclamată de rânduielile timpului, este de necrezut ca, în ciuda interdicţiilor Agrippinei, stoicii Chaeremon şi Seneca să nu fi strecurat în cursurile lor numeroase lecţii, mai mult sau mai puţin camuflate, de filosofie. În plus, e aproape sigur că Nero a asistat — şi aceasta înaintea înscăunării sale — la conferinţele filosofului peripatetician Alexandru din Aegae. Tot astfel cum mai târziu, împărat fiind, lui Nero îi va plăcea să urmărească disputele dintre filosofi, precum acelaşi Alexandru, Chaeremon şi alţii, pe care îi asculta polemizînd la masă, după terminarea ospăţului.

Tânărul Nero a trăit şi în preajma poeţilor şi a actorilor, însă, oricît de vastă şi rafinată ar fi fost, această cultură literară şi artistică nu l-a împiedicat totuşi să facă o adevărată pasiune pentru jocurile de circ. Şi, în ciuda faptului că preceptorii săi considerau asemenea jocuri nedemne de vlăstarul unei mari familii romane, conversaţiile copilului reveneau foarte adesea la acest „subiect interzis

Nero – ucenicia minciunii


Minciuna va fi pentru viitorul Nero o modalitate de a se sustrage pedepsei, asprimii educatorilor săi şi, totodată, metoda de a smulge celor apropiaţi un dram de tandreţe. Frustrarea afectivă, refulările, agresivitatea înăbuşită, toate acestea vor accelera evoluţia lui spre duplicitate, neîncredere, viclenie. Nevoit fiind să-şi ascundă adevăratele sentimente, Nero devine făţarnic. Mai târziu, va încerca să-şi exprime adevăratele sentimente, dar mama sa îl va împiedica. Puţin câte puţin, în taină, începe atunci să o urască pe această mamă frumoasă şi trufaşă, văzând în ea o fiinţă care-l persecută şi îl lipseşte, dinadins, de dragostea de care are nevoie.

Intrigile dinastice, lăcomia şi cruzimea celor care evoluează în jurul copilului favorizează o asemenea evoluţie. O familie mutilată şi desfrânată, un sistem anormal de constrângeri morale şi influenţa unor preceptori ipocriţi, de o severitate capricioasă şi cu moravuri dubioase, explică toată această fragilitate. Chaeremon şi Seneca n-au putut schimba nimic.

Adolescentul Nero va fi adulat de anturaj. Brusc, el va putea să dea frâu liber capriciilor. Doar mama sa, singură, va încerca să le înfrâneze. Acest contrast între copilul lipsit de tandreţe şi adolescentul curtat până la linguşire nu va face decât să-i accentueze dezechilibrul psihic.

Nero – caracterul


Laş şi frivol, anxios şi megaloman, Nero îşi dezvăluie repede dublul aspect al personalităţii. Trăind într-o permanentă duplicitate, înclinat să tărăgăneze totul, neobişnuit să privească în faţă lucrurile şi oamenii, el acţionează întotdeauna sub impulsul momentului. Autorii antici îl prezintă ca pe un infelix, un nefericit, un om slab, bântuit mereu de nenoroc.

Dacă anticii atribuie uneori fluctuaţiile sale emoţionale factorilor exteriori, nu înseamnă că ei ignoră instabilitatea funciară a personajului. Astfel, atunci când, în primele zile ale domniei, Nero pronunţă în faţa Curiei un discurs-program, prin care încearcă să-şi arate „bunele sentimente” faţă de senatori, el acţionează, desigur, în virtutea unui interes politic, dar şi cuprins de un entuziasm trecător. Căci „barbaria firii sale” — pentru a relua expresia lui Suetoniu, care consacră o bună parte din biografia sa cruzimii lui Nero — nu-l împiedică pe acest om cu „vicii ascunse” să cunoască şi clipe de euforie intensă. Clipe de risipă, dar şi de generozitate. Iată cîteva exemple : pentru a îngriji un prieten căzut bolnav, nu şovăie să cheme tocmai din Egipt un medic reputat. Îi sprijină material pe atleţi şi pe actori, ca şi pe poeţi, de altminteri, şi îşi copleşeşte cu daruri prietenii.

Din catalogul de vicii, întocmit de Suetoniu, se degajă imaginea unui bărbat înclinat spre plăcerile trupului, cu un temperament lasciv, cu o fire exuberantă şi împrăştiată. Împărat fiind — la începutul domniei —, îi place să cutreiere noaptea străzile Romei, spărgând prăvăliile înainte de a le jefui, amestecându-se în încăierări sau chiar provocându-le. Într-o asemenea escapadă nocturnă, era cât pe-aci să fie omorât de Iulius Montanus, viitor quaestor, cu care se luase la harţă. Ospeţele pe care le dă se sfârşesc inevitabil în beţie, deşi Nero nu va fi niciodată un alcoolic în adevăratul sens al cuvântului. Participă cu plăcere la disputele pantomimilor, la bufoneriile actorilor, îşi înşală soţia şi îşi sporeşte neîntrerupt numărul aventurilor erotice. Mai târziu, va gusta din plin invitaţiile la banchetele organizate de prieteni, apreciindu-le îndeosebi pe cele date de Tigellin, de exemplu. Aceste ospeţe erau celebrate în timpul Floraliilor, sărbătoarea trandafirilor şi a prostituatelor.

Nero – sub imperiul fricii


Artist capricios şi cabotin, cu imaginaţie aprinsă şi sensibilitate stranie, Nero este, deopotrivă, şi un poltron. De altfel, aceasta este o trăsătură esenţială a caracterului său. Toată viaţa, acest stăpân al Romei a fost chinuit, măcinat de frică.

O frică moştenită de la tatăl său şi de la un anturaj care se temea clipă de clipă de arbitrariul imprevizibil şi ucigător al absolutismului de atunci. Această frică îşi trage seva din prima copilărie; ea va înăbuşi încetul cu încetul înclinarea spre milă, manifestată la începutul domniei, sporindu-i făţărnicia şi îndemnându-l să lovească fără cel mai mic scrupul. În 55, izbucneşte scandalul falsului complot al Agrippinei — o „conjuraţie de teatru”, va spune împărăteasa. În faţa acuzaţiilor care i se aduc mamei sale, Nero e cuprins de spaimă; va petrece o noapte de teroare şi abia în zori i se va domoli frica.

Văzând pretutindeni numai duşmani şi primejdii, Nero se izolează şi îşi întăreşte straja. Atunci când descoperă conjuraţia lui Piso, e cuprins de tremur, în ciuda prezenţei gărzii, pe care o mărise. Această permanentă frică nu se limitează de altfel doar la intrigile politice, reale sau imaginare. Astfel, cu prilejul participării la un concurs artistic, temându-se de verdictul juriului şi de rivalitatea celorlalţi concurenţi, încearcă să le câştige bunăvoinţa, ba chiar să-i corupă, deşi locul întâi îi fusese dinainte asigurat. Cumplit de superstiţios, trăieşte tot timpul cu spaima de supranatural.

O altă faţetă a acestei laşităţi este, desigur, egocentrismul furibund al personajului. Discursul pe care-l pronunţă cu prilejul eliberării Greciei atestă o megalomanie ieşită din comun, ca, de altfel, toate exhibiţiile sale de histrion. Câteva cetăţi din Orient capătă peste noapte numele lui, cum e cazul oraşului Artaxata, care devine Neroneia. Şi calendarul se „neronizează”: în Egipt, de exemplu, una din lunile anului va purta numele de Neroneios Sebastos; chiar şi la Roma, în urma descoperirii conjuraţiei lui Piso, se face rebotezarea lunii aprilie: neroneus. O mică precizare totuşi: în Orient, în special, exista obiceiul ca oraşele — sau lunile anului — să capete numele suveranilor ţării respective.

Cât despre liberalităţile şi dărnicia lui Nero, cel mai adesea ele ţineau mai degrabă de o veritabilă nebunie a grandorii decât de simpla generozitate. Şi, aşa cum remarcă Suetoniu, dacă unele cheltuieli de utilitate publică sunt realmente profitabile pentru, romani, altele n-au urmărit decât să glorifice imaginea principelui.

Trebuie oare să tragem concluzia că Nero a înnebunit înainte de moarte? Nu credem acest lucru. Prins, e adevărat, într-un mecanism infernal, el nu a fost totuşi complet rupt de realitate: astfel, începând din 55— 56 e.n., personalitatea lui Nero nu mai suferă modificări spectaculoase. În schimb, vor evolua ideile sale, ca şi practica politică. Şi dacă, în 68, începe să-şi piardă capul şi să se arate mai şovăitor ca de obicei, e pentru că îşi vede toate iluziile năruindu-se. Sperase că va seduce opinia publică prin performanţele sale artistice în Grecia; crezuse că reforma moravurilor şi mentalităţilor era înfăptuită, şi iată-l în faţa revoltei: Nero a devenit prizonierul propriilor sale iluzii. Dar oricât de mult am aprofunda radioscopia acestui suflet chinuit de rău, rămâne ceva imposibil de elucidat prin analiză, rămâne un oarecare mister.

Bătălia de la Adrianopol


Bătălia de la Adrianopol (378 d.Hr.) – bătălie ce a avut loc în localitatea Edirne din Turcia; a marcat începutul unor incursiuni germanice de amploare pe teritoriul roman.

Armata romană, condusă de împăratul Valens, a pornit împotriva călăreţilor vizigoţi, ostrogoţi şi a altor triburi germanice, însă a fost anihilată, Valens murind pe câmpul de luptă.

În 382 succesorul său, Theodosiu I, a încheiat un acord cu goţii, aceştia contribuind la apărarea imperiului, în schimbul aprovizionării cu hrană.

Titus Lucretius Carus, un filosof pragmatic


Titus Lucretius Carus, cel care inaugureazã la Roma poezia didacticã, pe care o transpune într-o filosofie în versuri, aduce pe lângã pledoaria pentru înţelegere, detaşare, profunzime, perspicacitate şi elanul vital, şi o proastã reputaţie. Nimic nu este cert în legãturã cu viaţa lui privatã, ceea ce a permis numeroase speculaţii ale stoicilor şi creştinilor care l-au aruncat pe Lucretius undeva la periferia istoriei gândirii, deşi vom vedea cã am avea ce reţine din filosofãrile sale.

Cât despre viaţa sa, a trãit între 99 şi 55 BC, probabil de gintã aristocraticã. Cea mai mare parte a existenţei şi-a desfãşurat-o la Roma, unde însã s-a ţinut departe de activitãţile politice şi s-a concentrat pe poemul didascalic ”De rerum natura”. Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se debarasase de speculaţiile mistice şi alesese plãcerile lumeşti, dar la modul foarte raţional şi echilibrat. Din poemul sãu transpare nu dorinţa de a face artã, ci aceea de a îmbiba în poezie ideile filosofice. Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã mai degrabã un sens metaforic decât unul politic (apropierea de cea din care descinde Caesar) şi cu atât mai puţin mitologic, din moment ce se declarã ostentativ adeptul ”religiei” epicureice. Are deci şi Lucretius tot o doctrinã a plãcerii, pe care o încadreazã fizic şi antropologic. Fizica si morala sunt intim legate. În conformitate cu ideile atomiste democritiene, primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în vid, se ciocnesc şi declinându-se puţin dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul muritor al acestuia, cu scopul eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile reflectã realitatea, originea pasiunilor sau formarea şi istoria lumii.

În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care cuprinde într-o armonie toate formele atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie, creştere şi moarte. Dezvãluirea mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci dimpotrivã, sã-i înlesneascã contactul cu natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul raţiunii eliberatoare, care produce seninãtate şi bucurie. Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane, un Epicur care iarãşi aduce în discuţie echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul vieţii simple, îndemnul la înţelepciune. Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã mesajului, poezia fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi timp, dincolo de forma exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai militant, mai tensionat pentru cã pare a trãi mai din plin ideile hedoniste. Albert Camus este de pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul om modern revoltat...In plus, la Lucretius se remarcã şi accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este pentru el de primã importanţã în drumul omului cãtre echilibru.

Atomism şi plãcere

Ieronim îl condamnã ferm pentru asa-zisul materialism fermecat şi pentru o presupusã legãturã amoroasã care l-ar fi privat de orice luciditate, dar se ştie cã elogierea biblicã se traduce şi în discreditarea operelor incompatibile cu creştinismul. Din punct de vedere creştin, Lucretius a fost sigur atins de nebunie, altfel cum ar descrie atât de detaliat intemperiile iubirii sau morbidul ciumei? Dar era normal ca poetul sã fie atât de nefrecventat de creştini din moment ce atomismul adevãrurilor sale, demontarea forţelor divine care însufletesc lumea sau reconstrucţiile succesive într-un ciclu mecanicist puteau constitui o alternativã periculoasã la idealismul catolicizant...Toate fantasmele nãscute în minţile criticilor sãi par sã se rezume la o incapacitate de a se bucura de propriul trup şi lumea pãmânteascã, de unde atâtea defãimãri. Iar biografia sa sumarã a fost favorabilã încãrcãrii filosofului cu tot felul de boli psihice.

Şi dacã totuşi el n-a fost decât lucid? El descrie în amãnunt ravagiile pasiunii, condamnând-o ca distrugãtoare de echilibru. Criticã credinţa în nişte zei care nu se implicã deloc în viaţa omeneascã. Condamnã speranţele în viaţa de apoi, pledând pentru o trãire productivã aici şi acum. Din punctul lui de vedere, infuzia de ficţiune dãuneazã inteligentei. Mulţi se feresc a privi viaţa în faţã refugiindu-se în tot soiul de invenţii, ori râzând, ori plângând. Lucretius se vrea dincolo de bine şi de rãu, pentru cã el creeazã o lume care poate fi înţeleasã. Cum obţii luciditate? Prin opţiunea pentru investigaţie, prin folosirea simţurilor, dar şi a raţiunii, deducţiei şi reflecţiei. I s-a reprosat de multe ori cã propovãduieşte un materialism crud. Şi totuşi, la Lucretius sufletul care comandã trupul este impulsionat de spiritul care gândeşte. Sufletul este rãspândit în tot corpul şi animat de principiul vital. Şi materialiştii pledeazã pentru elanul vital! Atomii sunt puşi în mişcare de nişte forţe fecundante, de un suflu creator care asociazã şi disociazã. Ansamblul atomic este valoros tocmai prin aceastã dinamicã. Natura este pânã la urmã un poem al elanului vital, produs nu de zei, ci de o fortã numitã clinamen (declivitatea atomicã). Cu alte cuvinte, atomii dispun de o energie proprie, care îi determinã sã ia contact unii cu alţii. Declivitatea integreazã libertatea în lume. Se produce un haos, dar forma persistã.

În interiorul acestei libertãţi dragostea şi rãzboiul îşi împart lumea. Şi de multe ori se contopesc...Citim la Lucretius despre amanţi, voluptãţi, dorinte, plãceri, dar şi despre mizerie, epidemii, crime, sacrificii. Venus ca forţã a pasiunilor atrage hedonismul tragic, pentru cã Marte împiedicã mereu desãvârşirea plãcerii. Filosoful şi omul de ştiinţã care observã empiric realitatea şi o analizeazã conform ordinii raţiunii care vrea cauze şi efecte, doreşte îndepãrtarea fricii şi armonia în tot ce se întâmplã. Cunoaşterea cauzelor şi principiilor produce seninãtate. Plecarea în faţa miturilor şi religiei submineazã inteligenţa însetatã de informaţie autenticã. Astfel, ce propune Lucretius este o lume fãrã centauri şi himere, dar cu atomi în permanentã transformare. Nu trebuie sã mã tem de nimic, pentru cã şi sufletul se va dezintegra, ceea ce înseamnã absolvirea de infern sau paradis...în universul infinit atomii se vor recompune, iar fuga dupa mântuire sau frica de damnare nu au sens. Sfârşitul transcendenţei nu înseamnã disperare, ci învãţarea unui mod de a trãi bine. Idealul ascetic pitagoreic nu are nici el sens. Dacã sufletul nu e separat de trup, nu poate îndura nici chinuri, nici fericiri. Dacã e material, nu mai existã decât devenirea sa atomicã şi atât!

Ce este înţelept de fãcut? Acceptarea ordinii naturale,a dialecticii Venus-Marte, de care universul are nevoie pentru a menţine echilibrul. ”De rerum natura” ne învaţã sã preţuim divina plãcere, pentru cã dacã moarte revendicã tot, mãcar viaţa sã fie consacratã bucuriei. Pesimismul reproşat lui Lucretius cade, în ciuda argumentului sinuciderii sale. Poemul celebreazã, în ciuda gestului autorului, muzica, dreptul, arta, iubirea, libertatea...Deci sã fim hedonişti. Dar asta nu înseamna infuzie infinitã de voluptãţi, aşa cum nu înseamnã nici la Epicur. Este vorba despre evitarea tulburãrilor, durerilor, suferintei, fricii, pentru a te putea bucura de tine. Pentru Lucretius sinele este ca o cetate de necucerit, o cetate a luciditãţii aflatã la distanţã de polemici civice, titluri de nobleţe, cãutarea avuţiei, goana dupã onoruri. Care este adevãrata plãcere? E de fapt o lecţie pe cât de simplã, pe atât de uitatã. Un trup care nu suferã, un suflet care nu se teme. Simplitatea virtuoasã romanã.

Tabloul civilizaţiei se rezumã la absenta iniţialã a regulilor, dar treptat relaţiile dintre oameni s-au îmbunãtãţit. Venus câştigã teren, dar Marte nu se lasã nici el. Progresul spre culturã conduce şi la rafinarea plãcerilor, la aprecierea artisticã, dar în acelaşi timp la o îndepãrtare spre starea idilicã naturalã (aşa ceva ne spune şi Rousseau). Cheia spre împlinire este satisfacerea dorintelor uşor de împlinit. Iar plãcerea se obţine din fluxul atomilor, ca şi durerea. Dacã agitaţia e prea dezordonatã se naşte neplãcerea, care poate fi purificatã prin pacificarea sufletului. Observãm cã se pierde foarte puţin din epicurism ul grecesc într-o minte romanã. Şi pentru Lucretius, dacã satisfacerea unei dorinte conduce la seninãtate, ea este recomandabilã. În cosmosul mecanic omul nu poate decât sã îşi vrea destinul.

Cât despre iubire, lecţia este similarã celei a lui Ovidius, care îndeamnã doar la captarea bucuriei din ea...Departe de învãţãtura creştinã care asocia sexualitaea cu sentimentul, Lucretius le separã. El constatã cã jocul amoros se hrãneşte din pasiuni distrugãtoare, pentru cã de multe ori nu existã decât iluzia unei apropieri, o transfigurare a celuilalt care nu are are nicio legãturã cu realitatea. De aceea, poetul spune cã iubire-pasiune e catastrofalã, epuizantã, nesocotitã...mai recomandabilã este o legãturã sexualã pentru cã acesta reprezintã doar o deblocare atomicã. Nu este deloc de dorit pentru cã atenteazã la ataraxie şi pustieşte şi ratiunea şi simţirea. Din aceste consideraţii s-a dedus de multe ori condamnarea iubirii în general, dar poetul mizeazã pe cuplul ataraxic. Mai exact? Prietenia amoroasã, care este construitã treptat şi trece dincolo de pasiunile nimicitoare. Lecţia sa aici este îndepãrtarea de amãgiri şi alegerea unei legãturi sãnãtoase care sã ofere linişte.

Cicero – Cuvântul care ucide


Porticul în care s-a judecat procesul lui Roscius se golise încet, încet de auditori. Judecătorii şi avocaţii felicitau acum pe un tânăr orator a cărui statură înaltă şi puternică se deosebea de a celorlalţi.

- Ce măiastră argumentare ai avut, o Cicero!, grăi un judecător. Ascultându-te, simţeam cum se năruie toate acuzaţiile aduse lui Roscius. Cât de clară şi strălucită ieşea dreptatea lui la lumină!

- Cu ce foc ai vorbit, iubite colega!, zicea un avocat. Marele Hortenius, de te-ar fi ascultat, te-ar fi pizmuit cu siguranţă.

- Eu te felicit pentru îndrăzneală, îi spunea un altul. Să ataci pe favoritul cel mai de seamă al lui Sulla e ceva nemaiauzit.

În mijlocul acestei cete de admiratori, tânărul Cicero stătea plin de o mândră bucurie. Vanitatea lui de provincial creştea din ce în ce la gândul că el, un simplu cavaler de la Arpinum, putuse, printr-un discurs, să cucerească atenţia Romei.

- Unde-i tatăl meu, să mă vadă? cugeta el. Ce încântat ar fi de mine şi ce mulţumire l-ar cuprinde, văzându-mă admirat şi felicitat de toti romanii!

Soarele apusese demult, când tânărul orator a fost dus acasă în triumf. Poporul îl înconjura, îi făcea suita şi, în mijlocul uralelor zgomotoase, Cicero a intrat în atrium-ul casei sale. Aici îl aşteptau prietenii şi cunoscuţii mai de-aproape. Poetul Archias, dascălul său de poezie, stoicul Diodot, cel care îl iniţiase în filosofie, şi o mulţime de oratori şi jurisconsulţi de ale căror cunoştiinţe se servise tânărul Cicero, toţi l-au felicitat şi l-au îmbrăţişat rând pe rând.

- Prevăd că vei întrece chiar pe Hortensius, îi şoptea unul.

- Vei fi poate şeful celui mai mare partid din Roma! zicea altul.

- Muzele s-au întrunit în glasul tău cu oratoria! îi spunea Archias.

Cicero se îmbăta de tămâia acestor elogii şi se simţea cu adevărat fericit. Studiile lui făcute cu atâta muncă şi strădanie nu se pierdeau în zadar. Rodul lor începea să se vadă.

- Iubiţi prieteni, le spuse el, acest mic succes al meu, e numai un început, este numai umila scară pe care urc la cucerirea Forului. În curând mă veţi felicita şi mai mult.

Prietenii l-au aplaudat zgomotos, corul de laude începu din nou şi numai Diodot făcea o notă discordantă. Stoicul acesta grav şi serios care stătea în casa lui Cicero îl trase deoparte şi îi grăi:

- Fă-ţi bagajul, dragul meu, şi pleacă în Grecia. Am auzit că puternicul Sulla e foarte mâniat pe tine şi mi-e teamă ca bucuria de acum să nu se schimbe mai târziu în jale.

Cicero a tresărit şi a rămas pe gânduri. Cuvintele lui Diodot l-au pătruns adânc şi l-au întristat mult. În adevăr, auzise şi el de furia lui Sulla şi ştia că acest aristocrat fin şi rece era în stare să îl trimită şi pe el la moarte ca pe atâţia alţii. Ştia aceasta şi se temea. Dar cum să-şi părăsească el teatrul succeselor lui de-abia începute? Cum să renunţe dintr-o dată la roadele atâtor osteneli?

- Nu, nu plec! a răspuns. Nu plec, de-aş şti că voi plăti cu viaţa această rămânere a mea în Roma.

Mai pe urmă s-a răzgândit. Teama de moarte i-a biruit setea de glorie şi într-o bună zi şi-a anunţat prietenii că se duce în Grecia, spre a-şi îngriji de sănătate. Mulţi dintre cunoscuţi au zâmbit:

- Dar ai o sănătate înfloritoare! i-au spus.

- Nu-i adevărat! a răspuns trist oratorul. Studiile prea încordate mi-au cam slăbit puterile. La Atena îmi voi repara şi sănătatea şi-mi voi completa şi cunoştinţele filosofice.

- Mergi sănătos! i-a zis atunci un glumeţ. Mergi sănătos şi întoarce-te mai puţin fricos şi fără multă vanitate!…


La Atena, Cicero a devenit iarăşi studentul de altădată. Se culca foarte târziu şi se scula foarte de dimineaţă. Asista la toate cursurile de filosofie şi se întorcea cu maldăre întregi de notiţe. Lucra ca un nou Cleant şi mulţi dintre cunoscuţii lui îi preziceau un strălucit viitor filosofic. Când îl întrebau dacă mai cultiva şi oratoria în care câştigase succese aşa mari, Cicero dădea trist din cap şi răspundea că a renunţat pentru totdeauna la ea. Se simţea, zicea el, atras acum din ce în ce mai mult spre filosofie care i se părea mai serioasă şi mai demnă de studiat. Roma avusese destui oratori distinşi din cea mai adâncă vechime. Filosofi nu avusese aproape nici unul. Nu era destul de glorios ca el, un provincial de la Arpinum, să ajungă un filosof tot atât de faimos ca şi colegii lui greci?

Acestea le spunea mereu Cicero, dar în sufletu-i gândea cu totul altfel. Oratoria continua şi acum să îl ispitească din ce în ce mai mult. Gloria ei îi surâdea ca o femeie frumoasă care oferă iubirea ei neprecupeţită şi dezinteresată.

În chiliuţa de student, Cicero avea adesea vise care îl umpleau de amărăciune la deşteptare. Se vedea în For, debitând în faţa judecătorilor sau a poporului discursuri care îi umpleau pe toţi de entuziasm. Se vedea dus în triumf şi se scula cu urechile buimăcite de aplauze şi de laude. Când avea astfel de vise, nu se mai ducea la cursurile de filosofie, ci se plimba morocănos şi amărât pe străzile Atenei. Cine îl vedea atunci, credea că tânărul acesta chipeş şi elegant se gândea la vre-o dragoste pierdută, făurindu-i o elegie de consolare.

Într-adevăr, Cicero se gândea la o dragoste pierdută şi pe care o rechema mereu: dragostea lui pentru oratorie. De câte ori nu blestemase el pe Sulla şi pe Chrysogonus, favoritul lui!… De câte ori nu se gândise să se reîntoarcă la Roma, şi să-şi reînceapă activitatea-i de orator!… De câte ori însă îi veneau aceste gânduri, simţea prin trup răcoarea închisorii din Tullianum şi la gât parcă îl pipăia mana cea aspră a gâdelui. Atunci îşi relua studiile filosofice cu şi mai multă sârguinţă şi hărnicie.

Timid şi veşnic şovăitor, tânărul Cicero nu era încă în stare să ia hotărâri mari. De câte ori nu se gândise să se înscrie în partidul popular şi să lupte pe faţă contra dictatorului!… Talentul lui oratoric i-ar fi făcut lui Sulla mai mult rău decât o întreagă armată a lui Marius. Democraţii învinşi s-ar fi grupat din nou în jurul lui ca şef şi Cicero ar fi biruit şi răsturnat pe Sulla printr-un simplu discurs. Noroc însă că Sulla a murit mai curând decât se aşteptau toţi şi cel care s-a bucurat mai mult de această moarte a fost fără îndoială Cicero.

De-acum cariera lui oratorică se deschidea înainte-i liberă şi nestânjenită de nimic. O clipă s-a gândit să plece numaidecât la Roma, dar prudenţa-i bine chibzuită l-a sfătuit să nu se grăbească. Prea ar fi bătut la ochi întoarcerea-i fără de veste şi pe urmă, la Rodos, se găsea un dascăl de oratorie care merita să fie vizitat. La Molon se duse şi Cicero şi retorul grec găsi multe de îndreptat la impetuosul orator roman. Cu tact şi pricepere, Molon corectă gesturile prea teatrale ale lui Cicero şi îi moderă stilul prea avântat. Îi mai tăie de asemenea şi ceva din vanitatea-i şi prea multa încredere în sine.

Când se întoarse, mai târziu, la Roma, Cicero era destul de bine pregătit ca să îşi ajungă îndoitu-i ideal: să devină cel dintâi orator din Roma şi să rivalizeze în talent cu Demostene. Deocamdată însă împlinirea acestui ideal fu amânată şi înlocuită cu alte idealuri mai prozaice şi mai uşor de realizat.

Călăuzit de vechea-i prudenţă, Cicero se gândi că, înainte de a-şi întemeia o carieră politică, trebuia să-şi întemeieze o gospodărie. Asigurat bine înăuntru, putea lupta cu succes în afară. Cu aceste gânduri, se căsători cu Terentia, o femeie foarte bogată, foarte frumoasă, dar foarte cicălitoare. Din primele zile ale căsniciei, răbdarea şi tactul lui Cicero fură puse la grele încercări. Energia Terentiei nu se putea împăca defel cu caracterul şovăitor al lui Cicero. Profunda lui cultură, care îl făcea să fie plin de umanitate faţă de toţi, displăcea mult Terentiei. La toată lumea se plângea că ea a luat un muieroi, nu un bărbat. Bietul Cicero, suferea din greu, dar de cicălelile Terentiei s-a consolat iubind din ce în ce mai mult pe fiica sa Tullia şi pe fiul său Marcus. Dându-i aceşti doi copii, Terentia îşi răscumpăra toate amărăciunile ce-i făcuse.

Poate că aceste supărări de acasă au contribuit mult ca să îl facă pe Cicero şi mai activ în viaţa politică. Neputând găsi mulţumiri în propriu-i cămin, el le căuta acum în For.


Când a fost numit questor în Sicilia, Cicero a simţit o mare bucurie. “Pot, în fine“, gândea el, “să mă desfătez în această provincie, plină de bogăţii şi de opere artistice. Pot – mai gândea el iarăşi – să trăiesc câtăva vreme departe de bârfelile Terentiei!” Când s-a despărţit de soţia sa, amândoi s-au bucurat: Cicero, că putea să se ocupe liniştit de tot ceea ce-i plăcea, Terentia, că rămânea liberă şi putea să cocheteze în voie.

În Sicilia însă, Cicero a rămas deziluzionat. În locul provinciei bogate şi frumoase, a găsit o ţară ruinată şi sărăcită de guvernatorii romani. În special, unul numit Verres, aristocrat şi favorit al puternicilor zilei, o prădase şi o jefuise în modul cel mai sălbatic. Chiar şi statuile zeilor şi vasele sfinte din temple nu fuseseră cruţate de acest cârmuitor hrăpăreţ şi lacom. Cicero a căutat să vindece, pe cât a putut, rănile făcute de Verres. Când s-a întors la Roma, sicilienii l-au copleşit cu binecuvântările lor şi l-au rugat să le susţină procesul contra lui Verres. Cicero a primit cu bucurie.

- De-acum voi da o îndoită lovitură, i-a spus el Terentiei: voi lovi în partidul aristocratic şi-mi voi mări gloria de orator.

Terentia l-a privit ironică.

- Da, vei mai dărui o cunună limbuţiei tale şi vei lovi într-un partid pe care îl vei îmbrăţişa mai târziu.

Procesul lui Verres a făcut mare vâlvă. Toată Roma era înspăimântată de jafurile nemaipomenite ale acestui guvernator şi toată lumea s-a îmbulzit în For, pentru a asculta acuzările aduse de Cicero. Ce bine şi temeinic a vorbit! Acuzaţiile se înşiruiau şi se înlănţuiau ca nişte verigi ale unui lanţ puternic din care Verres nu mai putea să scape. În zadar marele Hortensius care îl apăra şi-a pus în joc tot talentu-i oratoric. Nici vaza lui, nici sfinxul de onyx, ce îi fusese dăruit de Verres n-au putut face nimic. Atât de îngrozit a fost acuzatul de argumentările lui Cicero, încât s-a exilat singur din Roma, fără să mai aştepte hotărârea judecătorilor.

Îmbătat de acest nou succes, Cicero a simţit că vaza lui politică creşte. Într-adevăr, pe scara funcţiilor publice, el s-a urcat vertiginos. A fost ales edil şi pe urmă pretor. În această calitate, el a mai dat o nouă lovitură partidului aristocratic. Graţie lui, Pompei a fost însărcinat să guverneze cu puteri dictatoriale.

Cicero era satisfăcut.

- De-acum, spunea el prietenilor săi, voi putea să-mi creez partidul meu. Voi alcătui un partid al oamenilor de bine în care voi întruni toate elementele moderate şi de la nobili şi de la democraţi. Voi băga într-însul şi pe cavaleri şi cu acest partid puternic voi ţine în şah şi pe Pompei şi pe Cezar.

Prietenii l-au aprobat cu entuziasm şi partidul a luat fiinţă. Zi cu zi numărul clienţilor creştea şi Cicero ajunsese cel mai mare avocat din Roma. Hortensius fusese cu totul eclipsat de el şi daruri bogate în bani şi în obiecte de artă îi veneau din plin.

În primele clipe, Cicero ezitase să le primească.

- Legea mă împiedică să primesc daruri, spunea el Terentiei.

- Legea te împiedică de la multe şi eu nu am poftă ca de dragul de a te vedea statuie mai târziu, să înghit azi neajunsurile unei vieţi prea modeste. Primeşte tot ce ti se dă, căci e pentru osteneala ta.

Cicero a ascultat şi a primit. A clădit o casă frumoasă, şi-a cumpărat vile aşezate în locurile cele mai pitoreşti ale Italiei şi a început să ducă o viaţă elegantă şi luxoasă.

- Coţofana de la Arpinum vrea să ajungă păun! ziceau duşmanii lui.

Dar clevetirile lor au amuţit când Cicero s-a ales consul şi graţie prevederii sale, a scăpat Roma de primejdia conspiraţiei lui Catilina. Discursurile ţinute contra acestui nobil care prin îndrăzneala-i anarhică, vrea să pună stăpânire pe Roma, l-au consacrat pe Cicero drept cel mai mare orator al Romei.

Salvator al patriei sale şi omul cel mai influent din Roma: aşa s-a crezut Cicero o clipă. Vanitatea lui a crescut fără de margini şi încrederea în el a luat proporţii mari. Toată Roma îl aplauda, toată Roma îl acoperea cu laude, afară de o singură fiinţă. Când, după condamnarea conjuraţilor, Cicero a fost dus în triumf acasă, şi când străzile răsunau încă de uralele plebei, Cicero rezemat de umerii iubitei sale fiice, a privit mândru şi înţepat spre Terentia.

- Cred că te-ai convins în sfârşit şi tu că sunt cel mai strălucit om politic al Romei. Partidul oamenilor de bine a învins pentru totdeauna.

Terentia a pufnit în râs şi i-a arătat un tablou dăruit de un client. Pe o ramură de măslin, între un erete şi un şoim, era zugrăvit un porumbel.

- Iată, zise ea, acesta-i partidul tău. Şoimul e Pompei, iar eretele e Cezar. Cum crezi tu că partidul tău va putea dăinui între aceştia doi?


Vorbele Terentiei s-au îndeplinit mai curând decât crezuse chiar ea. Partidul oamenilor de bine s-a dizolvat ca orice amestec de elemente prea disparate. Din culmea gloriei, pe care şi-o închipuise nepieritoare, sărmanul Cicero a fost prăvălit dintr-o dată. Cezar se unise cu Pompei şi cu Crassus şi cei trei puternici ai zilei lăsaseră în voia soartei pe oratorul care îi atacase mai înainte şi care se crezuse un moment stăpân al întregii situaţii. Întocmai ca nişte vânători iscusiţi, care aleg clipa când să-şi asmută câinii asupra prăzii obosite, aşa şi triumvirii lăsară să se arunce asupra lui Cicero pe cel mai cumplit şi înverşunat duşman al său, pe Clodius.

- Iată recunoştinţa Romei! grăi Cicero amărât, într-o seară. Am salvat Roma şi mâine trebuie să plec exilat din ea.

Prietenii l-au privit întristaţi şi niciunul nu a cutezat să îi zică o vorbă de încurajare. Afară urlau cetele înteţite ale lui Clodius, şi numai Tullia, fiica iubită a oratorului l-a îmbrăţişat cu înduioşare şi i-a grăit:

- Curaj, scumpe tată! Această plebe care te-a dus ieri în triumf şi te insultă azi, te va aplauda din nou mâine. Trebuie să cunoşti acest dobitoc prost şi răutăcios care se cheamă poporul. Fii curajos şi aşteaptă!

Curajos nu a fost Cicero nici acum. În Thesalia, unde se retrăsese, gemea şi se văita toată ziua.

- Iată recunoştinţa Romei! repeta el mereu. Am salvat-o de la pieire şi ea mă azvârle în ghiarele exilului!

Acest exil însă nu a ţinut mult şi graţie tot triumvirilor, Cicero a fost rechemat la Roma. Clienţii triumvirilor l-au dus în triumf şi vanitatea lui Cicero s-a înflăcărat din nou. Această vanitate a crescut şi mai mult când, după ce guvernase un an Cilicia şi după ce stârpise câteva bande de hoţi, a fost dăruit de soldaţii săi cu titlul de Imperator.

- Sunt orator cu vază, sunt om de stat, iată-mă şi general vestit!

Gândind acestea, Cicero se umplea de bucurie, dar tresărea ades şi se descuraja. Ca printr-o ceaţă, vedea chipul sarcastic al Terentiei şi parcă îi auzea şoaptele:

- Om vanitos şi politician naiv!

Când a izbucnit războiul între Cezar şi Pompei, Cicero a trecut prin grele suferinţi. Iubea deopotrivă şi pe Cezar şi pe Pompei sau, mai bine zis, se temea deopotrivă de amândoi. În cele din urmă s-a decis să-l urmeze pe Pompei, spre care îl atrăgeau şi înclinările-i politice. Combătuse la început pe nobili, pe urmă pe triumviri şi acum înclina din ce în ce spre aristocraţi, unde se găseau cei mai buni prieteni ai săi.

- Mă duc ca oaia după turmă! scria el unui prieten, când s-a hotărât să vină în tabăra lui Pompei.

Aici, unde se întrunise floarea nobilimii, Cicero nu se găsea deloc bine. El, omul cult şi profund uman nu se putea împăca cu dezlănţuirile de ură şi răzbunare ale partizanilor lui Pompei. Cât de mici de suflet i se păreau lui aceşti oameni care nici nu câştigaseră victoria şi visau numai la satisfacerea urii şi patimilor lor. În timpul bătăliei de la Pharsale, Cicero era bolnav şi soarta lui cea bună l-a ferit de a mai vedea înfrângerea şi fuga lui Pompei.

Biruinţa lui Cezar l-a umplut pe Cicero de amărăciune şi teamă. Luni întregi a stat el la Brundisium aşteptând mila şi iertarea dictatorului. Această iertare i-a sosit în sfârşit. Descurajat şi umilit, a intrat el în frumoasa-i casă din Roma şi aici îl aşteptau alte nenorociri. Tullia, fiica-i iubită şi adorată murise, iar Terentia se făcuse mai nesuferită ca oricând. Mândră că i se împliniseră toate prevederile, în loc să-l consoleze pe Cicero de toate amărăciunile lui, Terentia l-a acoperit cu insulte şi ocări.

- Iată unde duce politica unui om şovăielnic şi fără voinţă. Culege-ţi acum roadele naivităţii tale!

Cicero nu a mai putut suferi aceste ocări care se repetau zilnic şi el, omul şovăitor şi fără voinţă, a dat de astă dată dovadă de energie. S-a despărţit de Terentia şi s-a retras la Tusculum. Nemângâiat de moartea fiicei sale, silit să pună capăt idealurilor sale de orator şi om politic, Cicero s-a aruncat din nou în braţele filosofiei. Ea îl mângâiase în tinereţe, ea îl mângâia şi la apusul vieţii.

Cu toate că era abătut şi deprimat, omul acesta nu putea rămâne în neactivitate. Sufletu-i admirabil nu putea lâncezi în toropeală. Şi atunci se decide el să dea Romei ceea ce nu avusese până acum: toată morala cuprinsă în filosofia lui Platon, Epicur şi a stoicilor. Rând pe rând dă la lumină scrieri despre stat, despre legi, despre îndatoriri, despre prietenie, despre zei şi atâtea altele. În “Tusculane” se mângâie de pierderea Tulliei şi viaţa i se scurge acum într-o amărăciune îndulcită doar de vizita unor prieteni iubiţi şi de mângâierile filosofiei. De dorul oratoriei se mângâie revăzându-şi tratatele retorice în care se găsesc concepţii admirabile despre oratori, despre oratorie şi despre literatură şi artă în genere.


Omorârea lui Cezar aruncase Roma în cea mai mare nehotărâre şi teroare. Străzile erau pustii şi rarii îndrăzneţi care mai cutezau să apară în For, se întrebau cu grijă ce va aduce ziua de mâine. Pretutindeni întruniri ascunse şi consfătuiri tăinuite. Brutus şi Cassius fugiseră în Orient. Antoniu începuse să ridice din ce în ce capul şi în mijlocul acestei învălmăşeli, pe orizontul politic al Romei apăruse un nou personaj. Era aproape un copil, dar avea spiritul calculat şi rece al unui om matur. Acest tânăr care trebuia să ajungă mai târziu stăpânul Romei, era Octavian, nepotul şi moştenitorul lui Cezar. Într-o scrisoare adresată lui Cicero, Octavian i-a cerut sfaturi şi îndrumări:

- Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.

Bătrânul orator s-a umplut de bucurie la citirea acestor rânduri şi vechea-i vanitate a reînviat într-însul.

- Vaza mea politică nu a pierit încă!, a şoptit el încântat şi a pornit la Roma.

Când a ajuns aici, a simţit că reîntinereşte. O prefacere nemaipomenită s-a săvârşit în el. Şovăitorul şi timidul Cicero de altădată se schimbase acuma într-un om energic şi plin de curaj. Ca un nou Demostene, a atacat pe Antoniu, pe omul atotputernic al Romei, de care se temeau toţi. Sala cea vastă a senatului răsuna din nou de vocea puternică a oratorului care în “Filipicele” sale lovea fără de milă în stăpânul actual al Romei. Niciodată Cicero nu vorbise atât de frumos şi de convingător. În Antoniu vedea el pe acela care ameninţa Republica romană şi toate speranţele lui şi le punea acum în tânărul Octavian.

- Octavian este, scria prietenilor săi, cel mai puternic stâlp al Republicii. Să avem încredere în el şi să-l ajutăm din toate puterile!

Sărmanul Cicero! Dacă nu mai era acuma omul şovăitor şi timid de altă dată, rămăsese în schimb acelaşi naiv incorigibil. Într-o bună zi, când credea pe Antoniu doborât pentru totdeauna şi Republica salvată, se înfiinţă cel de al doilea triumvirat. Octavian, Antonius şi Lepidus îşi împărţiră puterile şi îşi proscriseră reciproc duşmanii.

Părăsit de Octavian, Cicero fu pus în fruntea listei de proscrişi şi silit să fugă din Roma. Înspăimântat, se duse la Caieta şi de aici se îmbarcă pe o corabie, pentru a fugi în Grecia, unde Brutus şi Cassius strângeau oştiri pentru a se împotrivi triumvirilor. Marea fiind însă furtunoasă, Cicero se întoarse pe uscat şi pe când era dus în lectică spre vila lui, fu întâmpinat de soldaţii trimişi de Antoniu, spre a-l omorî. Conducătorul lor fusese unul din clienţii apăraţi de Cicero. La vederea lor, marele orator întinse singur capul, care a căzut sub loviturile lor.


În Forul Romei, pe tribuna oratorilor, poporul privea cu groază un cap şi două mâini tăiate. Erau mâinile şi capul lui Cicero expuse acolo de Antoniu. Publicul defila în tăcere şi nu cuteza să se apropie. Priveau toţi de departe această privelişte hidoasă. Numai o femeie se desprinse la un moment dat din mulţime şi, dând la o parte pe soldaţii uimiţi, se apropie de tribună. Plină de milă, privi o clipă ochii cei stinşi şi gura întredeschisă.

- Iată unde te-au dus politica-ţi şovăitoare şi prea marea-ţi bunătate!… Sărmane Cicero! Tu ţi-ai iubit patria ca nimeni altul şi ai servit-o cu devotament. Nu-i vina ta că ai trăit într-o epocă de sălbăticie şi de ambiţii fără margini. Fii mângâiat, sărmane prieten! Va veni o vreme când urmaşii vor proslăvi elocvenţa şi cultura ta!

Femeia depuse o sărutare pe fruntea cea palidă şi se depărtă plângând. Era Terentia. Singura fiinţă care bârfise o viaţă întreagă talentul şi gloria politică a lui Cicero îi aducea acum unicul omagiu de iubire şi respect. Acest omagiu avea în el ceva profetic. Nu a trecut multă vreme şi Roma întreagă s-a trezit din rătăcire-i şi a recunoscut cu durere că pierduse nu numai pe cel mai mare orator, dar şi pe cel mai rafinat literat şi pe cel mai uman om politic.

Când Fulvia, iubita lui Antoniu, înţepase cu un ac de aur limba inertă a marelui orator, ea a comis cel mai mare sacrilegiu. Această limbă grăise cea mai frumoasă limbă latinească, ea pronunţase acele discursuri care aveau să ducă, de-a lungul veacurilor, faima oratoriei romane!

Fulvia – Femei vestite din lumea antică


Marea criză provocată în sânul societăţii romane republicane de războaiele civile s-a răsfrânt şi asupra situaţiei femeii nobile romane care, până atunci, trăise mai mult în umbra căminului conjugal. Dezagregarea familiei, provocată de proscripţiile lui Sulla şi ale triumviratelor, de confiscările averilor şi de nesiguranţa vieţii, a creat pentru femeia din înalta societate momente favorabile pentru a aspira la o oarecare “independenţă feminină“. Căsătoriile cu caracter politic, divorţurile frecvente, aventurile amonoase şi chiar depravarea tineretului au adus pe arena politică a Romei o serie de figuri feminine energice, egoiste şi cu veleităţi de emancipare. Unele dintre acestea s-au amestecat în certurile politice ale soţilor şi partizanilor lor.

În galeria matroanelor de seamă ale secolului I î.e.n., cel mai important loc l-a deţinut celebra Fulvia, care între anii 58-40 î.e.n. a fost părtaşă la multe evenimente politice zgomotoase. Era fiica unui Marcus Fulvius Bambaius (“Bâlbâitul“) şi despre copilăria ei nu se ştie nimic. Din spusele lui Suetonius rezultă că poseda, încă de copilă, o mare putere de atracţie, deşi „avea un obraz puţin mai umflat decât celălalt“. Toţi istoricii antici îi atribuie o inteligenţă limitată, un caracter excesiv de orgolios, impetuos şi violent.




Pe scena istoriei a intrat o dată cu prima sa căsătorie, încheiată cu tribunul Publius Clodius Pulcher (“Frumosul“), în anul 58 î.e.n. Nu-i cunoaştem anul naşterii, care trebuie fixat prin 76-74 î.e.n. Căsnicia sa cu acest faimos depravat, numit de către Plutarh: „cel mai îndrăzneţ şi mai netrebnic dintre demagogi“, a contribuit la creşterea viciilor ei, pe care le avea de la natură.

Clodius se afişase în societatea romană ca o creatură afemeiată, cu apucături imorale, venal şi gata oricând a provoca scandaluri publice. Necinstise casa lui Cezar, patronul său politic, batjocorise pe Pompei, alungase pe Cicero din Roma şi teroriza viaţa politică a forului ou bandele sale de bătăuşi. În cârdăşia lui Clodius puteau fi văzuţi Caius Scribonius Curio şi Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanţi atât la maşinaţiile politice, cât şi la dezmăţurile demagogului. Dacă ar fi să dăm crezare invectivelor răutăcioase ale lui Cicero, aceşti doi viitori soţi ai Fulviei îi deveniseră amanţi încă de pe timpul căsniciei ei cu Clodius, de la care avea doi copii.

Istoricul Valerius Maximus ne informează despre influenţa ce o avea Fulvia asupra primului său soţ: “Clodius Pulcher, bucurându-se de popularitate printre plebei şi lăsându-şi sabia sa atârnată totdeauna de rochia Fulviei, şi-a subordonat onoarea sa de soldat voinţelor unei femei“. Fiul lor cel mare apărea ca o creatură degenerată a părinţilor, prin lenevie, lăcomie şi depravare în tovărăşia curtezanelor.

În anul 52 î.e.n., Clodius a fost asasinat pe Via Appia de către partizanii rivalului său electoral Milo. Uciderea demagogului a provocat serioase tulburări în sânul plebei romane, pe care neastâmpărata Fulvie a ştiut să le aţâţe şi mai mult prin plânsetele ei la funeraliile soţului, apoi la faimosul proces intentat lui Milo, apărat de Cicero.

Dar în scurt timp, Fulvia se căsători cu Curio, ales tribun al poporului în anul 50 î.e.n. şi apărător al intereselor politioe ale lui Cezar în locul defunctului Clodius. Fulvia, femeie ambiţioasă, dură şi turbulentă, se amesteca acum direct în treburile politice ale soţului. Dar şi de astă dată, cea de-a doua căsătorie a ei, din care a rezultat un alt copil, a fost scurtă şi s-a încheiat în mod tragic. Trimis cu trupe de către Cezar, în Africa, ca să alunge de acolo pe Cato cel Tânăr, Curio şi-a pierdut armata şi viaţa (49 î.e.n.). Acest dezastru l-a determinat pe Cicero să spună mai târziu că Fulvia a fost „femeia fatală“ pentru căsniciile lui Clodius şi Curio.


Dar o fiinţă orgolioasă şi în continuă agitaţie ca Fulvia, nu putea rămâne mult timp departe de frământările politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Cezar. În anul 46-45 î.e.n. realiză cu acesta cea de-a treia căsătorie, ceea ce îi oferă lui Plutarh ocazia de a nota următoarele considerente: “În adevăr, Antonius renunţând la viaţa de petreceri, s-a căsătorit cu Fulvia…, femeie care nu se gândea la torsul lânii, nici la grija gospodăriei şi care nu era mulţumită să domine un soţ oarecare, ci voia să conducă pe un conducător şi să
comande un comandant. În acest fel, Cleopatra îi datoreşte Fulviei docilitatea cu care Antonius se învăţase să suporte dominaţia femeilor, căci îl acaparase după ce fusese obişnuit şi supus să asculte de poruncile lor. Totuşi, Antonius încercase să-i intre în voie şi Fulviei glumind şi spunând vorbe de duh“.

Perechea se instalase în somptuoasa casă a lui Pompei din Roma, unde o femeie de 30 de ani şi un bărbat de 37 ani, după acuzaţiile avocăţeşti ale lui Cicero, risipeau o mare avere, se lăfăiau în încăperi luxos mobilate şi la mese strălucind de veselă scumpă.

Nimeni ca Fulvia nu cunoştea mai bine firea lui Cezar, în serviciul căruia acţionaseră primii săi soţi, Clodius şi Curio. Ea ştia că arareori dictatorul refuza cererile femeilor insistente, de aceea căuta să câştige cât mai mult loc pe lângă stăpân, pentru cel de-al treilea soţ al său. După victoria de la Ilerda din Spania (45 î.e.n.), Cezar se îndrepta victorios spre Italia. Calculata Fulvia căută să profite de acest moment favorabil şi degrabă îşi expedie soţul înaintea dictatorului, ca să-i prezinte felicitări pentru izbândă. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la Narbo (Narbonne) în sudul Galiei, unde Antonius a fost primit cu braţele deschise de către dictator. Spre deosebire de alţi comandanţi de seamă, până în apropiere de Roma, Antonius a călătorit în car alături de Cezar. Antonius era mândru de iniţiativa fericită a Fulviei, femeie mult stimată de dictator. Atât de bucuros a fost Antonius de această primire, încât îi ceru îngăduinţa să plece mai înainte la Roma, împins de dorinţa firească de a comunica soţiei succesul avut pe lângă Cezar.

- “Îmbrăcându-se cu hainele unui sclav – povesteşte Plutarh – Antonius s-a dus noaptea acasă şi, zicând că aduce Fulviei o scrisoare de la soţul ei, a fost introdus în camera ei cu capul acoperit. Fulvia plină de spaimă, mai înainte de a citi scrisoarea, l-a întrebat dacă Antonius trăieşte, iar el i-a întins scrisoarea în linişte; când ea începuse s-o citească, după ce o deschisese, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o“. Scrisoarea fusese compusă de Antonius, într-0 tavernă, şi el îi declara că o iubeşte mult pe Fulvia şi că niciodată nu-i va fi necredincios. Până unde mergea fidelitatea conjugală a lui Antonius se vede dintr-o epigramă a poetului Marţial, în care se arată cum acela îşi împărţea amorurile între metresa Glaphyra şi Fulvia.

Fericirea celor doi se mări în urma naşterii unui copil care primi numele de Antonillus (“micul Antonius“). Singura lor nemulţumire venea din partea Calpurniei, soţia legitimă a lui Cezar. În calitatea sa de consul, Antonius, împreună cu Fulvia, vizita des pe Cleopatra, găzduită oficial în grădinile lui Cezar din Roma, vizite ce supărau pe virtuoasa Calpurnie.


Au urmat idele lunii martie (44 î.e.n.), când Cezar s-a prăbuşit asasinat. Acum, pe capul lui Antonius, în calitatea sa de consul, s-au abătut numeroase necazuri. În senat, Cicero deschidea seria celor patrusprezece Filipice, discursuri violente şi denigratoare, îndreptate împotriva lui Antonius. Bineînţeles, nici Fulvia nu era cnuţată de limba veninoasă a temutului orator. Cicero acuza pe această femeie de venalitate: şi anume că vindea – datorită influenţei sale – posturile de guvernatori ai provinciilor, că, în schimbul unor mari sume de bani, asigurase tronul regelui Dejotarus în Galatia, că rechema condamnaţii din exil după bunul ei plac ş.a.

Nori din ce în ce mai întunecoşi se adunau deasupra lui Antonius şi Fulviei. Tânărul Octavian, în calitate de moştenitor legal al lui Cezar, strângea în jurul său pe veteranii fostului dictator. La instigaţiile lui Cicero, senatul recrută şi el o armată. Cu toţii erau porniţi împotriva lui Antonius, retras în Campania, apoi la Brundisium, ca să-şi adune şi el forţele militare.

În octombrie 44 î.e.n., Antonius şi Fulvia se găseau în portul Brundisium, cartierul general al legiunilor lor, proaspăt aduse din Macedonia. Acolo doreau să se încredinţeze de fidelitatea soldaţilor, căci mulţi căutau să dezerteze în lagărul lui Qctavian. În tabără, ei fură primiţi cu manifestări de nemulţumire: banii şi promisiunile rivalului lor câştigaseră simpatia unei legiuni. Dar alături de Antonius stătea o femeie energică, care vocifera şi blestema pe ofiţerii trădători, într-o stare apropiată de demenţă. Ea îl sili pe soţ să treacă la acte de cruzime. Din ondinul ei, centurionii infideli au fost executaţi, ceea ce a intimidat pe soldaţi.

Călătorind alături de Fulvia, Antonius îşi duse legiunile la Tibur (Tivoli), în vecinătatea Romei, şi sili senatul să-i acorde mandatul de guvernator al Galiei Cisalpine (nordul Italiei): Dar ocuparea acestui post trebuia făcută manu militari, căci i se împotriveau armatele fostului guvernator al provinciei, aliate cu ale lui Octavian şi cu cele ale noilor consuli Hirtius şi Pansa. Astfel s-a ajuns la bătălia de la Mutina (Modena); Antonius pierde lupta şi este silit să fugă la prietenul său, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 î.e.n.).

În acest timp, Fulvia trăia zile amare la Roma împreună cu cei cinci copii ai săi, moşteniţi de la cei trei soţi. Spre norocul familiei, ea a găsit un adăpost tainic în casa bogătaşului Atticus, prieten cu toţi oamenii politici de seamă ai timpului. Ne putem închipui prin ce griji a trecut prolifica matroană, ştiind că peste tot, în Roma, agenţii lui Cicero căutau să-i descopere cuibul.

Dar în curând veniră şi zilele senine pentru impetuoasa fugară. Sătui de atâtea vărsări de sânge, soldaţii şi veteranii din diferitele tabere siliră pe Octavian, Antonius şi Lepidus să încheie, la sfârşitul lunii octombrie 43 î.e.n., cel de-al doilea triumvirat – o cârdăşie poltică pactizată atât în detrimentul Senatului, cât şi al ideologului său, Cicero. „Monstrul cu trei capete“, cum numea Varro triumviratul, îşi împărţi conducerea provinciilor şi a armatelor, în scopul de a porni împotriva lui Brutus şi Cassius, asasinii lui Cezar care se întăriseră în Orient, dispunând acolo de numeroase legiuni.


Fulvia părăsea casa ospitalieră a bunului Atticus şi, împreună cu odraslele sale, se reinstală în confortabila casă care aparţinuse marelui Pompei. O dată cu aceasta, avea satisfacţia să devină şi soacră… La cererea soldaţilor din ambele partide, împăcarea Antonius-Octavianus se cimentă prin căsătoria celui din urmă cu micuţa Clodia, în vârstă de 12 ani, fiică a Fulviei din căsătoria sa anterioară cu demagogul Clodius. Se realiza o legătură de rudenie de caracter politic. Peste doi ani, scrie Suetonius, „certându-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus îi trimise fata acasă, fecioară, aşa cum o luase“ (41 î.e.n.).

Firea ticăloasă a Fulviei s-a arătat mai ales pe timpul sângeroaselor proscripţii, ordonate de triumviri împotriva rivalilor politici. Dezlănţuindu-şi duşmăniile personale şi în goană avidă după bani, ea a pricinuit moartea a mulţime de cetăţeni; unii dintre cei vânaţi nu erau inamici politici – îşi atrăseseră trăsnetele Fulviei numai din pricina bogăţiilor lor, care stârniseră poftele primejdioasei femei. Un nevinovat ca senatorul independent Cesetius Rufus a fost una dintre victimele Fulviei, numai pentru că poseda o casă magnifică, dorită de nesăţioasa matroană.

Multe femei romane căutau zadarnic sprijinul ei, ca să-şi salveze soţii şi averile. Istoricul Appian ne spune despre 1400 de femei bogate că fuseseră obligate, de cei trei stăpâni ai republicii, să contribuie, din averile lor, cu mari sume de bani pentru susţinerea războiului împotriva lui Brutus şi Cassius. Dacă ele au găsit înţelegere pe lângă Octavia, sora lui Octavian şi pe lângă mama lui Antonius, „în schimb, Fulvia… le goni de la uşile ei“. Femeile se simţiră adânc iignite, se adunară în for şi acolo Hortensia, conducătoarea grupului, ţinu un discurs, spunând: „Fiindcă am fost respinse în mod nedemn de Fulvia, ne-am adunat aici în for spre a cere dreptate“. În adevăr, multe dintre ele au beneficiat de dreptate, dar nu Fulvia a fost aceea care le-a protejat, ci Ootavia şi mama lui Antonius.

Setea de răzbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limită în cazul nefericitului Cicero, la cererea ei, trecut în fruntea listei proscrişilor. Neîmpăcatul duşman al lui Antonius a căutat să fugă în Qrient, la republicani, dar a fost prins şi decapitat de un centurion. Cînd i-au fost aduse lui Antonius capul şi mâna dreaptă a oratorului, le-a privit cu satisfacţie şi dispreţ, apoi a ordonat să fie expuse în punctul cel mai înalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar în acel loc, de unde poporul îl ascultase vorbind împotriva lui.

Istoricul Dio Cassius ne relatează însă fapte înfiorătoare în ceea ce priveste comportarea soţiei lui Antonius: „Fulvia apucă capul (lui Cicero) în mâinile sale, mai înainte de a fi transportat (pe Rostra), şi după ce l-a insultat prin cuvinte triviale şi l-a scuipat pe frunte, l-a aşezat pe genunchii ei. Apoi, deschizîndu-i gura, i-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe în păr, continuân-d al batjocori“.

În anul 42 î.e.n., Antonius şi Octavianus şi-au îndreptat armatele lor împotriva lui Brutus şi Cassius, fortificaţi în Macedonia. La Roma, interesele politice ale soţului urmau a fi asigurate de Fulvia, „femeie neastâmpărată şi violentă, care avea feminin în ea doar corpul şi care aducea peste tot numai război şi dezordine“ (Velleius Paterculus). Într-adevăr, în absenţa lui Antonius, ea nu a stat inactivă. Trecând peste indolentul Lepidus, triumvirul lăsat să asigure liniştea Italiei, în calitate de soţie şi soacră a doi triumviri, ea conducea treburile, în aşa fel, încât nici poporul, nici senatul nu îndrăzneau să facă nimic împotriva dorinţei sale.

În anul 42 î.e.n. s-a ales consul, numai cu concursul ei, Lucius Antonius, fratele lui Marcus Antonius. Cumnatul ei, om mediocru, obţinuse câteva succese asupra unor neînsemnate populaţii alpine şi pretindea pentru aceasta onorurile triumfului. Atât timp cât Fulvia s-a opus acordării acestor distincţii, nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească voinţei ei de fier. Numai în urma unor îndelungate insistenţe ale lui Lucius, Fulvia consimţi să i se acorde triumful cumnatului său. “În realitate – notează Dio Cassius – Fulvia a fost aceea care a primit onorurile triumfului“.

Festivităţile s-au programat pentru prima zi a anului 41 î.e.n., au fost prezidate de ea şi organizate în aşa fel, încât toate atenţiile erau îndreptate spre ea. Lucius, îmbrăcat în toga albă cerută de ceremonial, a trecut aproape neobservat în carul său de triumf, în timp ce Fulvia aşezată pe scaunul prezidenţial primea defilarea cortegiului şi toate onorurile din partea poporului şi a senatului.

La Philippi, în Macedonia, oştile celor doi triumviri au înfrânt pe ale republicanilor, Brutus şi Cassius. După victorie, s-a hotărât ca Octavianus să revină în Italia, pentru a împroprietări pe veterani, iar Antonius să plece în Orient, ca să strângă banii necesari plăţii armatei cu care obţinuseră victoria. În răsărit, scăpând de sub controlul Fulviei, Antonius a alunecat în braţele Cleopatrei, pe când în Italia, Octavianus, căutînd să-şi exercite autoritatea sa de triumvir, s-a ciocnit de pretentiile soacrei şi ale unchiului, consulul Lucius Antonius.

La început conlucraseră în armonie, dar, cînd Fulvia şi-a dat seama de popularitatea pe care, în detrimentul lui Antonius, şi-o câştigase ginerele printre ostaşi, datorită împroprietăririi veteranilor, ei s-au certat. La îndemnul lui Manius, care comanda oştile lui M. Antonius din Italia, Fulvia încercase să amâne împroprietăririle până la înapoierea celui din Orient. De aceea, câţiva soldaţi plătiţi: “aducând pe Fulvia şi pe copiii lui Antonius în faţa armatei implorau, într-un chip respingător, să nu îngăduie ca Antonius să fie lipsit de gloria şi recunoştinţa pe care o merită, în urma serviciilor aduse de el armatei“ (Appian). Veteranii care serviseră în armatele celor doi triumviri erau însă alături de Octavianus, ca viitori beneficiari ai împroprietăririlor. Ei detestau pe Lucius şi pe Fulvia, fiindcă se opuneau intereselor lor. Cei doi căutau să facă şi ei colonii militare, dar fără succes.

Pe de altă parte, Octavianus era şi el supărat: triumvirul nu primise de la soacră şi unchi legiunile italice promise lui de către colegul său, Antonius. În urma acestor diferende, Octavian hotărî să nu mai aibă legături de rudenie cu o soacră atât de trufaşă, mai ales că, deocamdată, el nu era în dezacord cu Marcus Antonius, socrul său vitreg. Micuţa Clodia îi fu expediată mamei. Octavianus „întări prin jurămînt că ea era încă fecioară, deşi nu-i păsa câtuşi de puţin, dacă repudiata, după ce stătuse atât timp în casa sa, mai era sau nu virgină“ (Dio Cassius).

După această umilinţă, sub pretext că apără interesele lui Antonius, Lucius şi Fulvia încercară să pună mâna pe frânele guvernării. Cu multă abilitate, Octavianus, ca să nu-şi ridice şi pe Antonius împotrivă-i, acuză pe cei doi că acţionează contrar dorinţei celui plecat în Orient şi că tulbură pacea. Pentru a găsi pământ, Octavianus expropiase multe teritorii urbane şi particulare şi-şi crease antipatia a numeroşi foşti proprietari care se agitau. Fulvia şi Lucius îşi schimbară tactica de luptă împotriva lui Octavianus, căutând să se folosească de această masă de nemulţumiţi. Îi luară pe expropriaţi sub protecţia lor, alcătuiră un fel de „ligă“ şi îi amăgeau că vor fi sprijiniti de Antonius.

Populaţia Romei mai era nemulţumită şi din cauza foametei. Transporturile de cereale erau interceptate de flota lui Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ajuns stăpânul Siciliei şi al mărilor. Foametea sili pe soldaţii lui Octavian din Placentia să se revolte. Aceasta îi încurajă pe Lucius Antonius, pe Fulvia şi pe Manius să cheme la arme pe expropriaţi şi pe soldaţii din garnizoanele italice rămase credincioase lui Marcus Antonius. Şi astfel s-a ajuns la “războiul perugin“, denumit aşa după localitatea Perusia (Peruggia), teatrul principal al acestor lupte.

Appian arată că Fulvia îl acuza, la început, pe Lucius Antonius “de a fi pnovocat un război într-un -moment cu totul nepotrivit. Manius însă i-a schimbat într-un mod abil părerile în această privinţă, arătându-i că atât timp cât Italia va fi liniştită, Antonius va rămâne lângă Cleopatra, iar dacă ţara va fi tulburată de război, el se va întoarce în grabă. Atunci Fulvia a început să-l încurajeze pe Lucius în neînţelegerea cu Octavianus. Plecând acesta din urmă pentru a stabili alte colonii, ea trimite pe urmele lui pe fiii lui Antonius însoţiţi de Lucius, ca nu cumva Octavianus, prin apariţia sa în faţa armatei, să câştige mai multă simpatie decât Antonius“.

Ostilităţile le-a deschis chiar Fulvia, prin ocuparea oraşului Praeneste (Palestrina), sub motiv că aici îşi poate pune copiii în siguranţă. Acolo delibera cu grupul de senatori şi cavaleri din suita sa, punând la cale toate treburile publice şi trimiţând ordine peste tot, Lucius fiind doar auxiliarul ei.. Despre marile ei veleităţi de comandant, la Praeneste, ne vorbesc mulţi istorici antici. “Să nu ne mirăm de aceasta – notează Dio Cassius – căci atunci ea se încinsese cu sabia, dădea cuvântul de ordine soldaţilor şi adesea le ţinea discursuri, în aşa fel, încât în această privinţă se lua la întrecere cu Octavianus“. Comportarea de comandant la Fulviei l-a determinat pe cumnatul său, Lucius, să afirme: “am ştiut că Fulvia nutreşte sentimente monarhice“ (Appian).


Dar majoritatea veteranilor italici, interesaţi în realizarea şi consolidarea împroprietăririlor, nu au urmat-o pe Fulvia, care împreună cu Lucius, s-a întărit în cetatea Perusia. Asediul Perusiei s-a încheiat în februarie 40 î.e.n., când răzvrătiţii au capitulat. Ura asediatorilor conduşi de Octavianus se constată şi din insultele scrise pe proiectilele lor de plumb aruncate în cetate, prin care Fulvia este batjocorită într-un mod trivial.

Căderea cetăţii a micşorat marile ambiţii ale Fulviei. Octavianus s-a arătat mărinimos numai faţă de ea şi de Lucius, lăsându-i să plece nestingheriţi spre Orient, la Marcus Antonius. Comportarea triumvirului se explică prin dorinţa sa de a nu ajunge la un conflict direct cu colegul său din răsărit. Învingătorul a lăsat-o să plece împreună cu suita sa din Perusia, pentru ca, de la Puteoli, Fulvia şi copiii săi să ajungă la Brundisium, matroana fiind condusă de o gardă de onoare formată din 3 000 de călăreţi. Din port ea porni cu cinci corăbii pentru a-şi întâlni soţul în Asia Mică.

Pe cînd se afla în Fenicia, Antonius a primit o scrisoare de la Fulvia, „plină de jale“, ceea ce l-a determinat să plece spre Italia cu 200 de corăbii. Voia astfel “să se trezească din somnul plăcerilor şi al inactivităţii şi să-şi alunge din cap aburii vinului“ (Plutarh). De la fugarii întâlniţi în Grecia, el a aflat că pricina războiului perugin fusese Fulvia, “care din fire, neastâpărată şi îndrăzneaţă, nădăjduia să-l smulgă pe Antonius de la Cleopatra, dacă se va produce o schimbare în Italia” (Plutarh). El îşi mai dădu seama că autorul moral al războiului fusese intrigantul Manius şi că în Italia scăzuse prestigiul de care se bucura printre veterani. (Mai târziu, Antonius îl va pedepsi cu moartea pe Manius pentru faptul de a o fi întărâtat pe Fulvia). Dimpotrivă, Octavianus se arătase mărinimos şi conciliant.

În loc să pornească un război împotriva colegului său, Antonius trimise scrisori plin de de reproşuri celor trei vinovaţi, apoi sosi şi el la Atena pentru a-i întâlni. Revederea dintre cei doi soţi nu a fost de loc plăcută. Ea s-a încheiat repede cu învinuiri reciproce şi certuri violente, din cauza Cleopatrei şi a războiului perugin. Mânioasă, Fulvia s-a retras la Sicyone, unde, “supărată din pricina urii pe care i-o arătase Antonius, s-a îmbolnăvit şi şi-a agravat boala din cauza relei dispoziţii, căci Antonius n-a vizitat-o deloc în timpul bolii, aşa încât el este oauza morţii sale“ (Appian).

În timp ce Fulvia îşi dădea obştescul sfârşit pe ţărmurile golfului Corint (la mijlocul anului 40 î.e.n.), în Italia se profila un nou război între Octavianus şi Antonius, pe care, de fapt, nimeni nu-l dorea. “Orice s-ar spune – afirmă Dio Cassius - la vestea morţii ei, armele au fost depuse de ambele părţi, fie că realmente Fulvia fusese cauza principală a războiului dintre ei, fie că aceştia au găsit în moartea ei un pretext de a-şi ascunde teama ce şi-o inspirau reciproc, în ceea ce priveşte egalitatea forţelor şi speranţelor lor“.

Se ajunse astfel la acordu-l de la Brundisium, înlesnit de faptul că, pentru triumviri, Fulvia murise la timpul potrivit. “Această moarte părea că va avea în alte privinţe urmări avantajoase pentru ambele părţi, căci scăpau de o femeie care niciodată nu putea sta liniştită şi care din gelozie faţă de Cleopatra provocase un război atât de greu. Cu toate acestea, Antonius a suportat cu greu întâmplarea, pentru că se socotea şi el vinovat într-o oarecare măsură“ (Appian).

Dispariţia „femeii fatale“ l-a determinat pe Cocceius Nerva, în timpul tratativelor de la Brundisium, să găsească ţapul ispăşitor al tuturor relelor în defuncta Fulvia. „Acum când Fulvia nu mai există – spunea el – nu vă mai rămâne vouă (triumvirilor), nimic altceva, decât să vă comunicaţi în mod deschis chestiunile asupra cărora vă bănuiţi unul pe altul“ (Appian).

Toţi condamnau amestecul nefericit al Fulviei în viaţa politică a republicii şi, în scurt timp, fu detestată, apoi dată uitării. Doar Shakespeare, în vremurile mai noi, în marea sa tragedie Antonius şi Cleopatra, i-a acordat Fulviei mai multă simpatie decât paginile istoricilor moderni. Doliul lui Antonius pentru o soţie ce ştiuse “să-i bată din picior“ n-a ţinut mai mult de trei luni. Din motive politice, el se căsători cu Octavia, sora lui Octavianus, uitând provizoriu pe Cleopatra, dar definitiv pe Fulvia.

Portretul fizic al Fulviei ne este imperfect cunoscut din monedele vremii. Imediat după căsătoria sa cu Marcus Antonius, autoritara matroană dispunea ca monetăriile din Roma şi din provincii să-i reproducă portretul pe reversul pieselor de argint, de aur şi de bronz. Pe baza acestor modeste efigii monetare, specialiştii au încercat să-i identifice chipul în unele capete de marmură rămase anonime şi păstrate la Roma sau Copenhaga. Pe monede, Fulvia prezintă o faţă plină, frunte joasă şi bombată, nas acvilin, maxilare dezvoltate, o pieptănătură specifică epocii sale: cu cărare şi cosiţă, moţ pe creştet şi cu un coc la ceafă.

Numele Fulviei este cunoscut azi doar prin nesăbuita sa faptă de a fi înţepat limba lui Cicero. Amestecul în viaţa politică şi energia ei tiranică faţă de cei trei soţi şi faţă de alţi comandanţi de seamă ai vremii sale sunt lăsate în umbră. De la moartea ei vor trece două secole şi jumătate, până ce Roma va mai vedea femei aidoma Fulviei: acestea au fost împărătesele siriene.

Doar sclavii munceau în lumea anticã?


Foarte multã vreme a funcţionat în imaginarului omului contemporan ideea cã grecii şi romanii se ocupau exclusiv de nobila ”meserie” de cetãţean, lãsând greul unei mase aservite care lucra în mine, pe câmp sau în ateliere. Realitãţile sunt însã ceva mai complexe.

Pentru greci şi romani, vocaţia unui sclav era munca. Evocând o epocã mai îndepãrtatã în care grecii nu dispuneau încã de forţã de muncã servila, un comedian din secolul al V-lea a.Hr. scria: ”In acea vreme femeia trebuia sã preia toatã corvoada gospodãriei”. În tratatul economic al lui Xenophon despre proprietãţile funciare (380 a.Hr.), Xenophon ne spune cã rolul sclavilor era acela de a ”transporta, îngriji şi pãzi bunurile stãpânului”, precum şi acela de a ”planta, lucra ogoarele, semãna şi culege recolta”. Cu alte cuvinte întreaga muncã agricolã era pe seama lor. În secolul I a.Hr. romanul Varro, în opera sa despre agriculturã şi creşterea animalelor, clasificã echipamentul dintr-o villa în trei categorii: instrumentarul mut (uneltele), semi-vorbitor (animalele) şi cuvântãtor (sclavii). Deci cei din urmã erau percepuţi ca instrumentar indispensabil în munca agricolã.

Aceastã idee dupã care munca era exclusiv destinatã sclavilor a prins rãdãcini atât de adânci încât s-a extins în epoca modernã. Oamenii liberi se preocupau de treburile cetãţeneşti, în vreme ce sclavilor le revenea munca durã. Şi totuşi în lumea romanã, extrapolând şi în cea greacã, cea mai mare parte din munci erau efectuate de oamenii liberi. Se considerã cel mai des cã trei sferturi din populaţia romanã (evaluatã la aproximativ 60 de milioane între secolele II şi I a.Hr.) lucra în agriculturã. Termenul de rural nu corespundea neapãrat celui de ţãran sau pãstor, un anumit numãr de familii care subzistau din agriculturã sau din creşterea animalelor locuiau în aglomerãri urbane. Pentru ca sclavii sã poatã îndeplini mai mult de jumãtate din sarcinile de muncã solicitate de cãtre societate, trebuia ca mai bine de 40% din populaţie sã fie compusã din sclavi. Se pare însã cã este imposibil ca numãrul lor sã fi fost atât de ridicat. Istoricii ne propun douã estimãri ale numãrului de sclavi între domnia lui Augustus şi secolul al II-lea. Unii avanseazã un procent de 30% în peninsula italicã, dar 15-20% în ansamblul imperiului, alţii mai coboarã cifrele la 10%. Oricare ar fi estimãrile, sclavii nu puteau acoperi prin munca lor toate sectoarele economice, nici mãcar agricultura. Îşi împãrţeau sarcinile cu oamenii liberi.

În villa

Termenul, care desemneazã un domeniu rural, se foloseşte şi cu referire la un mod specific de exploatare agricolã. Modelul se pare cã a cunoscut o largã rãspândire in Italia centralã şi meridionala, mai ales în Etruria, Latium şi Campania, în secolele II-I a.Hr. autorii care s-au ocupat cu tratate despre exploatãrile agricole, Cato, Varro sau Collumela povestesc despre funcţiile lor şi oferã sfaturi administrative proprietarilor. În villa se practicau diverse culturi pentru cã ţãranii, liberi ori nu, trãiau pe baza acestor producţii. Dar când domeniul nu se afla foarte departe, se limita la culturile de viţã-de-vie şi mãslin, produse comerciale fundamentale. Villa nu era neapãrat foarte întinsã: 12, 20, 50 de hectare, dar rareori de dimensiuni gigantice. Cato, în tratatul sãu ”De agricultura”, descrie o villa în regiunea Casinum şi Venafrum, care cuprindea 25 de hectare de vie şi 60 de mãslin.

În toate tratatele agronomilor mâna de lucru principala este cea servilã. De aceea unii istorici le-au clasificat drept sclavagiste. Comunitatea de sclavi era subordonatã unui vilicus, la rândul sãu aservit. Personajul de ”elitã” are un rol însemnat dacã ne gândim cã lui i-a consacrat Columella o carte întreagã, iar o alta soţiei sale, vilica. El scrie cã intr-un fel acesta avea statut de patron şi îl comparã cu un ofiţer de trupe. Dar vilicus nu fãcea decât sã execute ordinele. Trebuia de asemenea sã supravegheze desfãşurarea muncilor, sã cumpere materialele necesare exploatrii, îmbrãcãmintea sclavilor şi hrana care nu se producea pe domeniu. Era şi pãstrãtorul ordinii din comunitatea de sclavi. Tot în ”De agricultura” Cato precizeazã întrebuinţarea a 29 de sclavi: 13 pentru mãslini şi 16 pentru vie. 5 sclavi fãrã pregãtire trebuiau sã se ocupe de recoltarea mãslinelor, 10 de cea a strugurilor. Ceilalţi se ocupau de vitele care asigurau transportul şi acţionau pietrele de moarã. Existau şi porcari sau oieri, dar se practica parţial o creştere adecvatã a animalelor.

Originalitatea sistemului consta în munca colectivã. Dacã erau numeroşi, sclavii se grupau în echipe (uneori numite decurii), aflate în subordinea unor şefi de echipã (monitores). Am putea vorbi de un aşa-zis sclavaj în echipã. Avem aşadar în villa nucleul organizãrii specifice a muncii. Conform tratatului lui Cato, nu exista decât o singurã femei printre sclavi: vilica. Un secol mai târziu Varro sfãtuia ca patronii sã le acorde beneficiul companiei celor mai harnici sclavi. Populaţia sclavilor nu putea de altfel creşte atât de mult doar pe baza prãzilor de rãzboi, ci şi pe baza întemeierii de familii. Dintre sclavii lui Cato, doar vilicus putea spera la eliberare. În epoca republicanã de fapt şansele de a fi eliberat erau minime. Condiţiile materiale variau, cei din mine şi de pe domeniile villa fiind cei mai defavorizaţi. Nu tot peisajul rural era populat cu sclavi însã. Era necesarã şi o mânã de lucru sezonierã pentru recolte, iar utilizarea perpetuã a sclavilor nu era rentabilã. În acest caz patronii aplicã sistemul salarial, care convine micilor proprietari sau fermierilor sau metecilor.

Chiar în Italia centralã şi meridionalã mâna de lucru agricolã nu era bazatã exclusiv pe sclavaj, iar modelul villei sclavagiste nu se difuzase pe tot cuprinsul imperiului roman, în ciuda importantei sale sociale şi economice. În Gallia Belgica, Britannia sau Egipt rolul sãu era vãdit mai redus decât în Italia. Mai ales în Egipt, dupã cum ne aratã dosarele papirologice ale lui Heroninos care trateazã moşia imensã a unui nobil pe nume Appianus, sclavii nu aveau un aport deosebit. Cel mai probabil o singurã categorie de ţãrani era compusã din sclavi: paidaria, lucrãtorii în administraţie. Numãrul total de sclavi din Egiptul roman se ridica undeva pe la 10%.

Artizani şi olari

În artizanat şi manufacturã, gradul de sofisticare depindea de specialitate şi de regiune. Documentaţia care se referã la ele variazã şi ea la fel de mult. Multe producţii poartã marca fabricantului, inscripţii sau gravuri (ştampile). Ceramica romanã se divide în mai multe categorii: ceramica finã folositã ca veselã, ceramica comunã fãrã cãptuşealã argiloasã, folositã la depozitare, ceramica de lux. Graţie mãrcilor de pe ea se poate recunoaşte identitatea olarilor şi locului de producţie. Cea mai veche ceramicã sigilatã, cea italicã, era fabricatã între secolele I a.Hr. şi I p.Hr. astfel de vase sunt frecvente în castrele romane de pe malul Rinului. O parte din cei ale cãror nume figureazã pe vase erau artizani independenţi. Alţi erau salariaţi liberi. Alţii erau proprietari de cuptoare. Oricum, din aproape 2600 de şefi de echipã cunoscuţi, în jur de 500 erau sclavi. Uneori mai mulţi sclavi ai aceluiaşi proprietar puteau lucra ca olari. Şefii de echipã puteau avea ca lucrãtori ori sclavi ori oameni liberi, dar foarte rar lucra un om liber pentru un sclav. Sclavia juca desigur un rol important şi în olãrit, dar în ceea ce priveşte ceramica roşie sigilatã din Gallia de Sud, a cãrei producţie a debutat prin 20 p.Hr., puţini sclavi o prelucrau, mai ales ca sefi de echipã. Sã remarcãm cã aceastã prezenţã a sclavilor în producţia de ceramicã nu a dat naştere în acest domeniu la o organizare originalã a muncii.

Mulţi istorici considerã cã numãrul de sclavi a scãzut cosiderabil în secolele III-IV, lucru confirmat îndeosebi pentru Italia. În alte regiuni însã, de pildã Chios, Lesbos sau Thera, gãsim inscripţii care atestã un numãr important al acestora. Nu mai existau la aceastã datã villae sclavagiste propriu-zise, dar tradiţia greco-romanã a unei ţãrãnimi servile s-a pãstrat, cel puţin în unele pãrţi ale imperiului. Sclavajul nu poate fi gândit acum independent de posibilitatea eliberãrii. În domeniul comercial, manufacturier sau financiar, spre deosebire de cel agricol, se înregistreazã un numãr mare de sclavi eliberaţi. În majoritatea cazurilor, odatã eliberaţi, aceştia continuau sã lucreze în acelaşi domeniu, dupã cum aratã inscripţiile funerare, mai ales cele de la Roma.

Se observã cã pânã la urmã populaţia sclavilor este o minoritate, ceea ce nu o împiedicã sã exercite o influenţã considerabilã asupra instituţiilor şi societãţii romane. Dar ei nu pot acoperi integral toate domeniile de activitate, munca oamenilor liberi având un rol la fel de indispensabil, mai ales dacã ţinem cont de superioritatea lor demograficã. Existã o conlucrare, o varietate de activitãţi destinatã unei varietãţi de oameni. Numãrul şi importanţa economicã a sclavilor variazã în funcţie de sector, epocã şi regiune, dar mereu vom gãsi o împãrţire a activitãţilor cu non-sclavii, ce-i drept mai puţin în muncile de la nivelul mai de jos. În ciuda amalgamului social care cuprinde şi contradicţii, caracteristicile muncii la greco-romani formeazã un sistem coerent care rezistã totuşi şase secole.

Cum s-a nãscut cultura latinã



În aproape şapte secole, Roma s-a dezvoltat de la stadiul de micã aşezare în latium la cel de imperiu mediteraneean. Statul rural s-a prefãcut treptat într-unul teritorial, înglobând influenţele strãine şi împrumuturile strãine într-un tot care avea sã devina civilizaţia greco-romanã.

Influenţele din lumea greco-orientalã s-au manifestat mai ales în domeniul artistic, în schimb romanii au topit în creuzetul cultural experienţa administrativã şi organizaţionalã. Impunerea culturii romane se manifestã şi prin limba latinã şi sincretismul religios, care contribuie considerabil la romanizare.

O caracteristicã importantã a culturii romane o reprezintã de altfel bilingvismul, identificabil şi pe plan geografic: frontiera dintre latinã şi greacã porneşte din Africa de Nord, cam din vestul provinciei Cyrenaica, apoi urmeazã aşa-zisa linie Jirecek-Skok din peninsula Balcanicã. Conform acesteia, între sudul Albaniei, sudul Bulgariei şi Gurile Dunãrii se folosea cu precãdere limba latinã. Linia a supravieţuit pânã la invazia slavilor din secolul al VII-lea, eveniment care a determinat populaţia tracicã vorbitoare de latinã sã se refugieze la nord de Dunãre. Astfel, la sud mai întâlnim doar pungi de latinitate cum ar fi aromânii, macedo-românii sau istro-românii.

Din punct de vedere social se poate constata, odata cu extinderea statului, o treptatã elenizare a aristocraţiei romane, mai ales dupã rãzboaiele macedonene.

Horatius a surprins bine infiltrarea grecitãţii în lumea romanã prin urmãtorul citat: “Graecia capta ferum victorem cepit et artes intulit agresti Latio” (Grecia învisã şi-a învins la rândul ei învingãtorul şi a adus civilizaţia în necioplitul Latium). Elenitate însemna tehnici precum discursul politic, limba greacã, bunurile de lux, elemente care ajung sã predomine printre elitele la finele republicii. În percepţia romanilor tradiţionalişti, afluenţa de sclavi greci, modele greceşti pentru teatru sau gustul pentru atletism au adus cu sine şi pervertirea vechilor moravuri.

În planul culturii scrise, primul text este o inscripţie de pe fibula de la Praeneste, care s-ar traduce aproximativ: “M-a fãcut Manio pentru Munasio”. Dincolo de controversele din jurul acestui tetx, cert este cã alfabetul roman este o adaptare a celui grec, preluat pe filierã etruscã, în jurul anului 600 a. Hr. Cultura romanã cunoaşte pânã la finele celui de-al doilea rãzboi punic (241 a.Hr.) o dezvoltare lentã, perioadã în care sunt elaborate poezii cu caracter religios: “Cântecul Salienilor”, “Cântecul Fraţilor Arvali”, inscripţii triumfale sau funerare. În aceeaşi perioadã se elaboreazã şi un important document din domeniul jurisprudenţei, anume Legile celor XII Table.

Cam dupã 241 a.Hr. are loc o explozie culturalã cu etichetã greceascã, însoţitã de o modificare pe planul mentalitãţilor. Educaţia elenã, filosofia sau retorica devin armele nobilimii în lupta pentru câştigarea puterii politice. În aces sens se înfiinţeazã cercul Scipionilor, în jurul lui Scipio Aemilianus, unde se citea din poeţii greci şi se discuta filosofie greacã. Pe de altã parte, personaje precum Porcius Cato se opun elenismului, perceput ca o ameninţare moralã, iniţiind mãsuri precum interzicerea Bacchanalelor (187 a.Hr.), expulzarea oratorilor strãini (161 a.Hr.) sau retrimiterea ambasadorilor atenieni în patrie (156 a.Hr.).

In ciuda acestor mãsuri austere, ascensiunea grecitãţii nu poate fi opritã. Livius Andronicus introduce la Roma genul epopeii şi dramei, perfecţionate de Ennius. Pe plan istoriografic apar analiştii: Fabius Pictor, Postumius Albinus, Coelius Antipater sau Cornelius Sisenna. Lucrãrile acestora sunt simple înregistrãri de evenimente, dar ele marcheazã un pas important spre progresele lui Titus Livius, Tacitus sau Sallustius. În ceea ce priveşte retorica, discursul politic roman se bazeazã total pe cel de tip grecesc, de unde se împrumutã vocabularul şi termenii tehnici.

În Republica târzie se remarcã o infuzie masivã de culte orientale precum cel al Cybelei, al lui Mithras sau al Isidei. Totodatã începe sã predomine şi ideea filosofiei ca religie. Stoicismul, epicureismul sau platonismul se infiltreazã tot mai mult în cadrul elitelor romane. Rãzboaiele civile au dus la o dezvoltare culturalã impresionantã, numai dacã ne gândim la realizãrile lui Cicero. Acesta a început sã pledeze încã de la 20 de ani, primul discurs pãstrat fiind Pro Quinctio. Primul discurs politic îl susţine în 66 a.Hr. în favoarea lui Cn Pompeius ( De imperio consulari Cn. Pompeii sau Pro lege Manilla) pentru a i se acorda comanda in rãzboiul mithridatic. Remarcabile sunt şi Catilinarele sau Filipicele.

In total Cicero a compus 106 discursuri, dintre care s-au pãstrat 58. sã nu uitãm şi de preocupãrile sale retorice (Orator ad Marcum Brutum, Brutus sau De oratori libri tres) şi filosofice (De republica, De natura deorum libri tres, De legibus: de officiis libri tres). Autorul are o inclinaţie cãtre academism în domeniul cunoaşterii, platonism în teoria statului ideal şi stoicism în partea de eticã şi moralã.

Istoriografia o dominã chiar unul dintre portagoniştii rãzboaielor civile, Iulius Caesar, care inaugureazã genul memorialistic cu operele De bello Gallico şi De bello civile. Sub aparenţa unei false obiectivitãţi, acesta manipuleazã realitãţile în aşa fel încât sã iasã în avantaj. Stilul propagandistic este destul de clar. În domeniul poeziei notabili sunt Lucretius, reprezentant al literaturii didactice, şi Catullus, autor de poezie eroticã şi de epigrame. Lucretius a rãmas faimos prin poemul în care proslãveşte filosofia epicureicã – De rerum natura- o viziune naturistã, concretã, departe de misticisme.

Începând cu cel de-al doilea triumvirat (43 a.Hr.), cultura latinã îşi trãieşte apogeul, înflorind maiestuos sub egida unor talente precum Titus Livius, Vergilius, Ovidius, Horatius, Tacitus sau Suetonius.

O minune urbanã romanã: Augusta Raurica


Puţine oraşe romane sunt atât de bine conservate pe teren aşa cum este Augusta Raurica (Elveţia), situat parte în Augst, cantonul Basel-Landschaft, parte în Kaiseraugst, cantonul Aargau. Oraşul era atât de mãreţ, încât pânã acum doar o cincime din oraş a fost excavatã; 80% din ruine, adicã 106 ha, sunt la un metru sub pãmânt.

Colonizarea se petrece în jurul anului 15 BC, Augusta Raurica dezvoltându-se în primele secole p.Hr. într-un oraş prosper cu numeroase clãdiri publice: forum, templu, curia, basilica, teatru, therme. Schimbãrile politice şi sociale sunt cele care îi aduc sfârşitul, iar centrul colonial se mutã în castrul Rauracense construit de militari pe Rin.

Oraşul se afla la intersecţia a trei drumuri importante: cel care ducea din Italia la Rin; cel care lega Gallia de Dunãrea Superioarã şi Rinul însuşi.

O inscripţie pe piatra funerarã a lui Lucius Munatius Plancus în Gaeta dovedeşte fondarea oficialã a coloniilor Lugdunum şi Raurica în anul 44 sau 43 a.Hr. Nu s-a stabilit dacã aceastã aşezare timpurie se identificã cu Műnsterhűgel din Basel sau a fost vorba doar de un act de fondare teoretic. Colonia a purtat cel mai probabil numele complet de Colonia Paterna Munatia Felix Apollinaris Augusta Emerita Raurica.

Apogeul dezvoltãrii îl atinge în 150-200, când se întinde pe 106 ha şi numãrã în jur de 10000 de locuitori. Centru comercial important, aici ajunge o mare parte din marfa care circulã între graniţele nord-vesticã şi sudicã ale Imperiului. Motivele decãderii includ problemele cu germanicii, cu care au loc confruntãri violente în jurul anului 275

La scurt timp platoul este întãrit cu castella care mai por apãra doar pentru scurt timp populaţia. Dupã distrugerile din oraşul superior mulţi localnici coboarã în partea de pe malul Rinului, unde de la construcţia lui Castrum Rauracense (~300) beneficiazã de protecţie. Mai multã vreme castrul serveşte ca sediu pentru Legio I Martia. Pe castellum s-a dezvoltat actualul sat Kaiseraugst, dar episcopia de la Basel îşi are rãdãcinile tot aici.

Augusta Raurica este doar una dintre coloniile fondate în timpul lui Augustus, alãturi de: Aosta (Augusta Praetoria), Augsburg (Augusta Vindelicum), Autun (Augustodunum).



Oraşul şi împrejurimile

Motivaţia locului: situarea la intersecţia dintre drumul care leagã Gallia de Dunãre şi Italia de Germnania (cea mai directã rutã), precum şi râul propriu-zis

Raţiuni strategice: regiunea de graniţã cu barbaricum.

Populaţia:veterani, familii din sud, celţi.

Teritoriul din jurul oraşului era cel mai probabil o zona nelocuitã, împãduritã (despãduririle sunt documentate de bucãţile de lemn de sub teatru – puţin înainte de Hr.)Primele clãdiri sunt din lemn, dar cartierele sunt organizate dupã un plan, insule perpendiculare unele pe altele. În piatrã se construieşte din 50-80 p.Hr. pentru cã lemnul se rãrise ca urmare a utilizãrii în producţia de ceramicã, ţiglã etc. Odatã cu construcţia în piatrã se accentueazã şi procesul de romanizare.

Terenul propice şi locaţia avantajoasã din punct de vedere comercial contribuie la prosperitatea oraşului, dar mulţi trãiesc în curţi în afara perimetrului urban, iar surplusul de produse se comercializeazã – sunt atestate colegii de mãcelari, tãbãcari, sculptori, turnãtori în bronz, pictori, dulgheri, ba chiar şi falsificatori de monede.

În centru se construiesc clãdiri în care se manifestã mentalitatea romanã, dintre care cea mai importantã este forumul. Încã mai sunt vizibile resturi din curia, locul de întâlnire al sfatului, în subsolul cãruie sunt expuse azi mozaicuri. Lângã curia se aflã basilica, o halã impunãtoare unde se fãcea şi comerţ sau se discutau afaceri. Marele templu de la celãlalt capãt al forului servea probabil cultului imperial. Întregul ansamblu era în vremea romanã înconjurat de coloane şi mici cãmãruţe sau prãvãlii.

Teatrul, templul de pe Schönbühl (ridicat pe un templu local celtic) şi treptele monumentale care le leagã sunt incluse tot în cadrul clãdirilor oficiale; acestea sunt ridicate la 2-3 generaţii dupã fondare. In 200 p.Hr. este atestat un amfiteatru în sud-vest; la micã distantã sunt urme ale altor mici temple. In ceea ce priveşte termele, avem 2 ansambluri în oraşul de sus, iar în Kaiseraugst apar în secolul al III-lea termele renane; recent s-a sãpat o altã instalaţie balnearã la poalele platoului cu castella.

Pânã în secolul al III-lea se remarcã oraşul civil, prezenţa redusã a soldaţilor; ca excepţie menţionãm un castellum de lemn timpuriu, unde s-au dat la ivealã arme şi armament care aratã cã aici s-a aflat un lagãr între 20 şi 50 AD, mai mic decât cel de la Vindonissa. La câteva decade spaţiul este ocupat de case private, iar în oraşul de jos se extind cartierele de meşteşugari. Nici zidul oraşului, ridicat în secolul I p.Hr. nu poate fi clasificat drept construcţie militarã, servind mai degrabã unor scopuri estetice şi concurenţei cu alte oraşe precum Aventicum. Continuitatea oraşului se extinde pânã în secolul al III-lea; graniţa de sud era dincolo de autostradã, cea nordicã pe partea dreaptã a Rinului, unde este un cimitir.



Valul de germanici sau criza structuralã?

Din secolul al III-lea situaţia se schimbã dramatic, odatã cu invazia alamanã şi problemele de la limesul renan din 259/60. Cauzele sunt însã multiple, atacurile germane sunt doar un simptom al crizei. Indicii privind pauperizarea şi scãderea demograficã le oferã activitatea arhitectonicã redusã, ruinele, vestigiile puţine.

Lupte au loc probabil în 273/75, perioadã din care provin arme din oraşul de sus, dar nu se ştie sigur scopul lor: împotriva barbarilor? Tensiuni în oraş? Bande de tâlhari? Cutremur?

Oricum, înfãţişarea oraşului se schimbã radical: cartiere întregi distruse, înrãutãţiea condiţiilor de trai, organizarea platoului cu castella în timpul lui Probus.

Castrum Rauracense

Odatã cu reformele lui Diocletian, care prevedeau şi asigurarea graniţelor (limesul Dunãre-Iller-Rin), în Kaiseraugst, unde exista un cartier de meşteşugari, se ridicã castrul defensiv.

“Zidul pãgân” încã mai este o dovadã a politicii de întãrire a defensivei: iniţial o înãlţime de 8-10 metri, 18 turnuri şi 4 porţi. Nu se ştiu multe despre construcţia dinãuntrul castellum-ului, cele mai multe resturi arhitectonice sunt anterioare, chiar şi thermele renane sunt databile mai devreme. Resturile caselor sunt foarte fragmentate şi greu de interpretat.

Se poate emite ipoteza cã armata şi o parte din populaţie locuia în interior sau pe lângã, în care caz casele erau separate printr-un şanţ, oricum pornind de la strada din castellum pânã la strada cantonului ies la luminã numeroase vestigii ale acestei epoci, spre deosebire de oraşul de sus, Augst, unde sunt puţine dovezi de activitate pentru secolul al IV-lea (în special la castella).

În 351-52 are loc o invazie germanicã ce lasã urme şi în Kaiseraugst: multe monede arse. Tot acum este îngropatã şi o faimsoasã comoarã de argint. Castrul este refolosit dupã 354 de cãtre Constantius şi Iulian pentru reconsolidarea graniţei.

In vremea lui Valentinian I apar noi urme: dispare poarta din sud, strada nord-sud este acoperitã de o clãdire cu absidã care devine centrul administrativ. Este probabil ridicat şi un mic fort pe Rin.

Finele epocii romane la Rin este incert. Retragerea trupelor se petrece cam în 401, dar se constatã o continuitate, tradiţiile romane pãtrund şi în evul mediu. Castrum Rauracense rãmâne centrul regional cel mai important de la nord de Alpi.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9609/30/

Roma, in perioada de debut a domniei imparatului Octavian (in anul 27 i.Hr. este investit cu titlul sacru de Augustus), era un oras invechit, dezvoltat anarhic, in absenta unui plan de urbanism, lipsit de noi terenuri propice pentru constructii si suprapopulat (aproximativ 1 milion de locuitori), avand in urma 7 secole de istorie devalmasitoare. Octavian va initia proiecte ample de reconstructie si extindere a capitalei.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9572/33/

In conformitate cu scrierile istoricului si senatorului roman Tacitus (56-117 d.Hr.), marele incendiu din Roma antica a izbucnit la 19 iulie anul 64 d.Hr. si a durat sase zile. Din cele paisprezece cariere ale capitalei imperiului, zece au fost distruse total sau partial. Alte surse (Pliniu cel Batran si Seneca) vorbesc doar de arderea a 32 de case si patru „insulae” (apartamente suprapuse, un fel de blocuri cu apa menajera, de obicei cu 6-7 etaje). Cum la Roma existau pe atunci 1.700 de case particulare si 47 de blocuri, rezulta ca distrugerile au afectat mai putin de 10 la suta dintre locuinte.

Istoria in stilul lui Tacitus


Deşi cariera lui Tacitus se anunţa a fi politicã, el devenind în scurt timp unul dintre cei mai elocvenţi oratori ai epocii, dovadã fiind pasajele retorice reuşite din opera sa istoricã, el rãmâne în principal cunoscut ca istoric.


“Tacit străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar, ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane, de a se erija într-un martor excepţional şi, totodată, într-un judecător al omului”[1]. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. „La Tacit se află totul”[2]. Încã de la Agricola se observã îmbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Aceeaşi complexitate o gãsim si în Germania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elemental unificator care îl constituie antinomia roman-germanic.

Înclinaţia spre investigaţie şi metodicã este vãditã şi în Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese strânsa legãturã perceputã între oratorie şi istorie. Maturitatea talentului sãu este atinsã în Istorii şi Anale, unde, pe de-o parte, face exerciţiul abilitãţilor sale oratorice, apropiind istoria de literaturã, pe de alta, îşi dezvoltã spiritul metodic şi analitic (de altfel lexemul anale se referã tocmai la o definire a metodei şi la apartenenţa la şcoala analisticã). Metoda însã este uzitatã cu limite. “Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. Scuzele sale de transgresare a reguliianalistice au un caracter foarte convenţional”[3]. În genere compoziţia se muleazã pe mesajul dorit.

Formula binecunoscutã de a descrie propriul discurs, „fãrã teamã şi fãrã pãrtinire” are o aplicabilitate relativã, imparţialitatea doritã de autor fiind contrabalansatã de viziunea inevitabil deformantã asupra evenimentelor, de formaţia sa retoricã, de conexiunea între discursul istoric şi cel oratoric, diferenţa între cele douã dorindu-se a fi anihilatã în vederea accederii la adevãruri universale. „Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. Scriitorul evidenţiază elocinţa şi lealitatea, integritatea vechii istoriografii. Căci, după Actium şi îndeosebi după moartea lui Augustus, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi. Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, iar, pe de altă parte, el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută”[4]. El se vrea un observator al umanitãţii, iar pentru aceasta este necesar ca el sã şi judece, nu doar sã expunã succesiuni de evenimente, iar judecata sã aibã şi un înveliş artistic, în vederea conturãrii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitãţii, Tacitus aspirã ca din faptele mãrunte şi singulare sã desprindã fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzalã polybianã pe care o aplicã sã îi deschidã calea cãtre semnificaţii morale universale (de pildã, când explicã revolta care îl propulseazã pe Vitellius la putere aduce în prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentristã rezultã din susţinerea unui determinism uman psihologic ce conduce cãtre acţiunea istoricã, transcendentul având un rol minor şi modestia sa accentuând importanţa faptelor omeneşti, istoriei pe care Tacitus o trãieşte empatic. În virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care aderã, „Tacit se hărăzeşte investigării moravurilor, abordării concrete, fenomenologice a problemelor”[5], dar dincolo de probabilismul explicaţiilor sale gãsim drept constantã preocuparea pentru statul roman şi pentru o structurã de ordin mai vechi a societãţii romane aflate, în opinia sa, într-o crizã profundã.

Mentalitatea sa se centreazã pe concepte precum libertas, dignitas sau disciplinaîn contextul moral-axiologic în care identitatea romanã pare sã-şi fi pierdut valorile ancestrale, pe care Tacitus le vede drept instrumentul ce trebuie recuperat pentru ca societatea sã se regenereze. Principii rãi nu reprezintã decât expresia distorsiunilor morale suferite de întreaga societate. Dar şi pesimismul tacitian are limitele sale: la fel de conştient este cã viitorul Romei, în continuã expansiune, ar putea deveni foarte luminos, dacã s-ar ajunge la un compromis între autoritatea principelui şi libertate; pentru cã o Republicã în forma ei originarã nu se mai poate reface, atunci sã existe o monarhie bazatã pe virtute. Ca exponent alordinului senatorial, pe Tacitus îl preocupã tirania în care degenereazã monarhia, precum şi frãmântãrile sociale, dar încearcã sã adopte o atitudine a moderaţiei, între schimbãri sociale extraordinare şi stagnare în tradiţionalism.

Relativitatea condiției umane este o constantã a orizontului sãu scriitoricesc. Istoria este interpretatã ca un reflex al virtuţilor şi viciilor, de multe ori mai ales a acelor din urmã, care le-ar camufla pe primele, istoria este o emergenţã a unor trãsãturi psihologice complexe. „Dacă îndeobşte istoricul generalizează şi extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, întâmpinat de discursul său istoric. Comportamentele, mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. Nu numai conştiinţele, ci şi zonele subliminare lor, largi felii din subconştient, emerg din observaţia psihologică taciteică”[6].

În prezentarea discursului istoric asupra devenirii umane, Tacitus se implicã în el, nu este în afara faptelor expuse, apropiind astfel istoria de literaturã, de genul romanesc. Dedublarea sa se reflectã în intervenţia rarã ca personaj exterior, dar în acelaşi timp personaj care trãieşte din interior ce se întâmplã, ipostazã auctorialã mai importantã. Dintre particularitãţile operei sale ar mai fi de menţionat abundenţa subtilitãţilor, înclinaţia spre stilul conotativ, tehnica manipulãrii zvonurilor, alternanţa între solemnitate şi ironie, amplificarea retoricã, utilizarea pe scarã largã a discursului narativ, dramatizãrile, accentual pe tabloul descriptiv, investigaţia motivaţiilor, concizia, concentrarea. Discursul sãu este plurivalent.

Ca sã încheiem aceastã scurtã incursiune în orizontul conceptual al lui Tacitus, vom spune cã el este unul dintre acei autori care surprind şi înţeleg marile procese şi fenomene istorice, cãutându-le cauzele şi sensurile profunde. El se afirmã nu doar ca martor al mersului istoric, ci şi ca moralist şi justiţiar al omului. Pentru aceasta el îşi construieşte un univers dens, tensionat, discontinuu, deschis interpretãrilor pluraliste, a cãrui complexitate de reflecţii şi mesaje îl transformã în artã.