ISTORIE=ITALIA

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

Structura
Soldaţii erau voluntari din toate colţurile Imperiului, care se înscriau pentru 25 de ani de serviciu militar dificil. La început erau acceptaţi doar proprietarii de pământuri, dar în secolul I î.e.n. deja oricine se putea înrola. Cetăţenii romani deveneau legionari, iar cei ce nu erau cetăţeni romani alcătuiau trupele auxiliare.

Unitatea de bază a armatei era 'contubernium', un grup de opt soldaţi obişnuiţi, care locuiau în acelaşi cort. Un centurion (alcătuit însă în mod ciudat din 80 de soldaţi!) era alcătuit din 10 contubernium-uri, 6 centurioane formau o cohortă, iar 10 cohorte, o legiune. Prima cohortă avea în plus personal administrativ şi de susţinere, ca urmare o legiune era alcătuită din aproximativ 5.500 oameni.

Astfel se crea un lanţ ierarhic strict, dar flexibil, alcătuit din unităţi de luptă eficiente şi disciplinate.



Viaţa de soldat
Instrucţia, luptele şi marşurile neîntrerupte făceau ca viaţa de soldat să fie destul de grea. Nu era loc pentru greşeli, iar pedepsele erau severe: de exemplu, o companie care se retrăsese din luptă a fost decimată, adică fiecare al zecelea soldat a fost ucis în bătaie.

Soldaţii erau însă bine hrăniţi, se bucurau de îngrijiri medicale şi de un salariu decent. Un soldat se putea aştepta ca, la pensie, să ducă o viaţă confortabilă. În plus, soldaţii învăţau multe lucruri noi, de pildă tehnici de construcţie. Deşi nu li se permitea oficial să se căsătorească, mulţi soldaţi aveau 'soţii' şi copii în oraşele garnizoanelor locale, unde existau hanuri, pieţe şi teatre.

Am aflat extrem de multe informaţii despre viaţa de soldat din tabletele Vindolanda, scrisori redactate pe tăbliţe de lemn de către soldaţii din garnizoana de pe Zidul lui Hadrian, căci aceste tăbliţe s-au conservat în noroi.

Iulius Cezar
Iulius Cezar rămâne în istorie drept unul dintre cei mai mari lideri ai Romei, deşi nu a fost niciodată împărat cu adevărat.

Provenea dintr-o familie cu multe relaţii şi, bizuindu-se pe aceste relaţii pentru a câştiga sprijinul poporului, a urcat treptele ierarhiei în Senat. O vreme, a condus Roma împreună cu Pompei şi Crassus, acest trio de consuli fiind numit Triumvirat. Sub domnia sa, Imperiul a cucerit Franţa şi Belgia şi a organizat două expediţii de pradă în Britania. Apoi, după un lung război civil împotriva lui Pompei, s-a autoproclamat consul şi dictator.

Prăbuşirea sa s-a produs în momentul când a încercat să îşi aroge pe viaţă acest titlu temporar. Inamicii său au considerat că ar fi un pas înapoi către vechiul sistem de tiranie monarhică şi, pe 15 martie 44 î.e.n., un grup de conspiratori conduşi de Brutus şi Cassius l-a înjunghiat mortal chiar pe treptele Senatului.



Augustus
Augustus, născut Gaius Octavius, a fost moştenitorul desemnat de Cezar, ceea ce însă nu a putut împiedica o luptă aprigă pentru putere cu Marc Antoniu. Octavian, cum era numit pe atunci Augustus, l-a înfrânt pe Antoniu în lupta de la Actium, în anul 31 î.e.n. În urma înfrângerii, Antoniu şi iubita sa Cleopatra s-au sinucis. În anul 27 e.n., Senatul i-a dat lui Octavian puterea legală de a guverna problemele religioase, militare şi civile ale Romei, iar el şi-a schimbat numele în Augustus.

Augustus a repurtat numeroase succese. A adus pacea după ani de zile de conflicte şi a conferit tuturor italienilor cetăţenia romană. A eliminat corupţia din guvern şi a permis cetăţenilor din clasele inferioare să obţină funcţii publice. A transformat armata dintr-un serviciu voluntar într-o forţă de luptă profesionistă. A stabilit un sistem monetar solid, primul sistem poştal din lume şi a ridicat numeroase clădiri frumoase.

Înainte de a muri, l-a desemnat pe Tiberius drept moştenitor al său, punând capăt pentru totdeauna Republicii ca formă de guvernare.



Caligula
Adevăratul nume al lui Caligula era Gaius Iulius Cezar Germanicus. A fost poreclit Caligula ('Mica Ghetuţă') când era copil, din cauza uniformei militare în miniatură pe care o purta.

În ciuda unui început mai dubios, căci se zvonea că îl sufocase pe fostul împărat, Tiberius, şi îşi asigurase succesiunea cerând ca fiul lui Tiberius să fie executat, la început Caligula a fost îndrăgit de popor. Organiza jocuri opulente şi abolise taxele pentru sclavi. După şapte luni însă, s-a îmbolnăvit şi, după această boală, s-a schimbat complet. Organiza false procese pentru a colecta bani, îi umilea pe senatori, cerea să fie tratat ca un zeu şi avea relaţii incestuoase cu cele trei surori ale sale.

În scurtă vreme, cei aflaţi la putere s-au săturat şi Garda Pretoriană i-a asasinat pe Caligula, fiica şi soţia sa. El avea doar 29 de ani la momentul respectiv.



Claudius
Legăturile imperiale ale lui Claudius erau solide, însă infirmităţile sale şi lipsa de experienţă militară nu îl făceau deloc candidatul ideal ca împărat.

De fapt, era un bărbat învăţat şi s-a dovedit un împărat capabil, care a condus un program de lucrări publice şi reforme administrative importante. Lui i se datorează anexarea Britaniei la Imperiul Roman, în anul 43 î.e.n.

Era însă un personaj detestat, în special de către Senat. Soţia sa Messallina a conspirat împotriva lui cu consulul Silius, iar Claudius i-a executat. A doua sa soţie Agrippina a complotat pentru ca moştenitorul tronului să fie fiul ei Domitius (ulterior devenit Nero), nu fiul lui Claudius, Britannicus. Claudius l-a adoptat pe Domitius, dar Agrippina tot l-a otrăvit cu o mâncare preparată cu ciuperci, apoi l-a făcut pe Nero împărat. Foarte cinic, după moartea lui Claudius, Nero l-a zeificat.


Nero
Nero era mai interesat de artă şi de aventuri sexuale decât de guvernare, astfel încât a lăsat Roma pe mâinile consilierilor săi de încredere Seneca şi Burrus.

Curând însă, situaţia s-a înrăutăţit. După ce s-a culcat cu mama sa, a pus să fie ucisă pentru că ar fi complotat împotriva lui. Pierdea vremea cu curse de care şi a cerut ca soţia sa să fie ucisă, pentru a se putea căsători cu amanta sa, Poppaea (pe care, ulterior, a ucis-o în bătaie când aceasta era însărcinată).

Lipsa de popularitate a făcut să fie învinuit pe nedrept pentru Marele Incendiu care a mistuit Roma în anul 64 e.n. Nero a dat vina pe creştini, pe atunci o sectă religioasă neînsemnată şi lipsită de popularitate. A pus ca mii de creştini să fie ucişi, fie în Colosseum, fie ungându-i cu smoală şi arzându-i de vii, ca pe nişte torţe umane.

Respins de toţi, ameninţat de comploturi, în final Nero s-a sinucis la vârsta de 30 de ani.

Cei doi consuli ai Romei erau magistraţii-şefi. Erau aleşi în mod democratic din rândul patricienilor de către Comitia Centuriata, o adunare a poporului roman, iar numele lor era utilizat pentru a data anul respectiv.

După ce monarhia a dobândit puterea absolută, romanii nu au riscat să ajungă la tiranie cu noul sistem, căci existau doi consuli. Aceştia puteau ocupa această funcţie doar pe timp de un an, iar între două mandate exista o pauză obligatorie de cel puţin un an. Pentru a face sistemul funcţional, ei luau alternativ deciziile cele mai importante, fiecare câte o lună.

În pofida acestor restricţii, consulii deţineau totuşi o putere uriaşă. Aveau autoritate civilă deplină şi gradul militar suprem. Ei întruneau şi prezidau Senatul şi alte adunări, executau decretele, conduceau alegerile şi supuneau la vot măsurile legislative.

În perioada Imperiului, funcţia de consul s-a diminuat mult ca putere şi importanţă politică, deşi încă se bucura de prestigiu.

La fel cum Primul Ministru al zilelor noastre este sfătuit de miniştrii săi, Senatul Roman era ales pentru a-şi oferi sfaturile şefului (sau şefilor) statului. În perioada Republicii Romane, Senatul îi sfătuia pe cei doi Consuli. În Roma Imperială, Senatul îl consilia pe Împărat.

Puterea Senatului a fost serios diminuată de primul împărat, Augustus, care i-a determinat pe senatori să voteze pentru a-l numi 'tribun' pe viaţă, ceea ce însemna că el se putea opune ('veto') oricărei decizii a lor. Cum tot el controla şi armata, a obţinut astfel puterea absolută şi a obligat Senatul să se limiteze la chestiunile vieţii de zi cu zi, situaţie care a rămas neschimbată timp de 1500 de ani.

În perioada sa de glorie însă, Senatul fusese un corp politic puternic. Senatorii erau la început aleşi în funcţie de rang şi clasă socială. Ulterior, devenise obligatorie şi existenţa unui istoric ca funcţionar public. O dată aleşi, senatorii deţineau această poziţie pe viaţă. În secolul I î.e.n. existau deja peste 300 senatori.

Adunările
În prezent, puterea guvernamentală şi cea a justiţiei sunt separate, însă în Republica Romană aceste puteri erau combinate şi împărţite de cele trei adunări.

Cea mai puternică dintre acestea era Concilium Plebis - Adunarea Poporului. Patricienii (romanii de viţă nobilă) nu puteau face parte din acest consiliu, rezervat oamenilor de rând. Acest consiliu alegea reprezentanţii speciali ai oamenilor de rând, numiţi Tribuni - un fel de membri ai Parlamentului modern. Tot aici erau aleşi edilii, cei care răspundeau de îngrijirea cetăţii şi de organizarea festivităţilor publice. Cele mai importante atribuţii ale Adunării Poporului eru formularea legilor şi judecarea proceselor.

Celelalte două adunări includeau atât plebei, cât şi patricieni. Clasa era un criteriu important în Comitetul Centuriatului (Comitia Centuriata), iar puterea era deţinută de clasele superioare. Comitetul Tribal (Comitia Populi Tributa) avea reprezentanţi din toate cele 35 zone 'tribale' ale Romei. Ambele adunări deţineau diverse atribuţii legale şi juridice.

Două figuri au dominat finalul guvernării Republicii şi începuturile Imperiului: Iulius Cezar şi Augustus. Iulius Cezar a fost un general şi un politician genial, care a transformat în avantaje personale problemele Romei. Pentru început, el a format cu consulii Pompei şi Crassus o alianţă de guvernare, denumită Primul Triumvirat. Apoi, la moartea lui Crassus, el i-a declarat război lui Pompei şi Senatului, pentru a guverna Roma singur. Greşeala sa a fost însă că s-a autoproclamat dictator pe viaţă, ceea ce a dus la asasinarea sa.

Au urmat alţi 14 ani de războaie civile între moştenitorul desemnat de Cezar, Augustus, şi mâna dreaptă a lui Cezar, Marc Antoniu. Când Augustus l-a înfrânt pe Antoniu la Actium, în anul 31 î.e.n., a dobândit puterea deplină asupra Romei. În mod inteligent, Augustus a decis să nu devină dictator, precum Cezar, ci să formeze Principatul, care i-a conferit puterea reală - pe viaţă - deşi el părea să permită Senatului să joace un rol mult mai important decât în realitate. Astfel s-a născut Imperiul Roman.

Secolul I e.n., după domnia lui Augustus, a fost o epocă de mari expansiuni pentru Imperiu, care a crescut prin cucerirea şi anexarea de noi teritorii. În secolul II e.n. însă, împăratul Hadrian a renunţat la anumite teritorii nesigure, pentru a putea administra mai uşor restul imperiului. Fiecare provincie avea propriul guvernator şi propria Constituţie, ajungând într-o mare măsură să se autoguverneze.

Imperiul a adus beneficii economice uriaşe Romei, care s-a îmbogăţit din colectarea de taxe (în special grâne) din provincii. Astfel s-a finanţat ambiţiosul program de lucrări publice din Roma, iar dările cetăţenilor romani s-au redus.

Întinderea uriaşă a Imperiului asigura o vastă arie de influenţă a Romei. Limba, arhitectura, cultura, tehnica şi regimul alimentar al romanilor şi-au lăsat amprenta aici până în zilele noastre. Numai în Marea Britanie, le suntem recunoscători romanilor pentru drumuri, toalete, beton, faruri, varză şi mazăre, iliciu şi vâsc - ca să enumerăm doar câteva dintre elementele aduse de ei.

Se pare că Imperiul a intrat în declin în secolul IV e.n. Vastele sale teritorii erau din ce în ce mai dificil de protejat. Valurile năvălirilor barbare din secolele III şi V au solicitat la maximum resursele armatei. Aceste invazii au avut şi efecte economice, căci au afectat comerţul, iar armata a solicitat în plus subvenţii din fondurile destinate cândva construcţiilor şi ceremoniilor publice.

Dezvoltarea creştinismului a avut un impact la fel de important. Aristocraţii şi persoanele educate au ales viaţa în sânul Bisericii în locul vieţii politice, slăbind astfel structurile conducătoare ale Romei. Oamenii au lăsat templele şi forumul roman să se degradeze, migrând către noile biserici ridicate la marginea cetăţii.

În secolul V, Imperiul era deja în ruină. În anul 455 e.n., vandalii au prădat chiar Roma. În 476 e.n. a abdicat ultimul împărat roman, Romulus Augustus. Acesta a fost sfârşitul Imperiului Roman de Apus, însă Imperiul Roman de Răsărit a dăinuit până în secolul XV.

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.