ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Cum au intrat gîstele în istorieDespre galagioasele gîste se spune ca au salvat Roma de la un iminent dezastru. Pe crestele uneia din cele sapte coline ale Romei, care se chema Capitoliu si era situata chiar în centrul ei, se aflau în vechime templul închinat lui Jupiter si cetatea unde se retrasese aristocratia romana, cînd galii ocupasera orasul. Dupa un lung asediu, profitînd de întuneric si de faptul ca asediatii dormeau, galii au încercat într-o noapte din anul 390 î.Chr. sa escaladeze zidurile fortaretei. Ajunsesera aproape de metereze, gata sa patrunda în cetate, cînd niste gîste aflate acolo, speriate, au început sa gîgîie. Fiind trezite garzile dinauntru, asaltul galilor a fost respins, iar Capitoliul a fost salvat. De la aceasta întîmplare, gîstele au devenit celebre, spunîndu-se, despre ele ca au salvat Roma.

Comoară a lumii antice, descoperită în Italia

Belizarie - nedreptatitul salvator al Imperiului
La cateva decenii de la prabusirea Imperiului Roman de Apus, undeva in Iliria vedea lumina zilei cel care avea sa reinvie, fie si pentru putina vreme, faima de odinioara a Romei, sub stindard bizantin – generalul Belizarie. Un lider militar genial, caruia insa istoriografia bizantina nu i-a recunoscut cum se cuvine meritele. Despre primii ani de viata ai viitorului conducator de osti se stiu prea putine lucruri.Ultimul triumf
S-a nascut la Germane, localitate situata la granita dintre Iliria, Tracia si Macedonia (astazi Separevska Banja, la sud de Sofia), regiune ai carei barbati erau cunoscuti pentru vitejia lor si care daduse defunctului imperiu multi imparati si comandanti de seama. Inca de tanar, gratie staturii si puterii sale neobisnuite, a fost inrolat in garda personala a imparatului Justin I. Dupa moartea acestuia, in 527, noul suveran al Imperiului Roman de Rasarit, Justinian I, l-a numit pe Belizarie comandant al trupelor bizantine din Rasarit, cu sarcina de a opri invaziile venite din Persia, aflata atunci sub stapanirea sasanizilor.
Curand, Belizarie se va dovedi un comandant priceput, invingand armate sasanide mult mai numeroase. In 532, capitala imperiului a fost zguduita de rascoala „Nika”, care a amenintat chiar tronul lui Justinian. Dar stapanirea de sine a sotiei sale, Teodora, si priceperea lui Belizarie l-au salvat. Beneficiind de sprijinul trupelor din Iliria, generalul a innabusit rascoala, masacrand peste 30.000 de oameni. Drept rasplata, Justinian l-a numit pe Belizarie comandant al expeditiei intreprinse intre 533-534, pe mare si pe uscat, impotriva regatului vandal din Africa de Nord.
La sfarsitul verii 533, Belizarie s-a indreptat, cu o puternica flota, spre Africa. A debarcat langa Lepcis Magna si de acolo a marsaluit catre capitala vandalilor, Cartagina. Batalia dintre el si vandali s-a dat la locul numit Ad Decimum, pe 13 septembrie 533. Coplesiti pe flancuri, vandalii si-au transformat retragerea in fuga, dandu-i generalului bizantin prilejul de a castiga o importanta victorie. Drumul spre Cartagina ii era de acum deschis si trupele bizantine vor intra aici a doua zi.
O a doua lupta s-a dat la Ticameron, pe 15 decembrie, vandalii fiind de asta data zdrobiti definitiv. La inceputul anului, regele vandal Gelimer s-a predat invingatorului, care reda astfel provincia Africa imperiului. Intors la Constantinopol, Belizarie a fost onorat cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui general roman.
In apararea Romei
Decis sa restaureze gloria de odinioara a romanilor, Justinian i-a incredintat apoi lui Belizarie o alta misiune, incomparabil mai dificila. Avea sa lupte tot impotriva barbarilor, dar a unora mult mai puternici si mai bine organizati: ostrogotii. Ca intotdeauna, Belizarie s-a dovedit un strateg priceput si inainte de a ataca Italia, a pus mana pe „granarul” peninsulei – Sicilia. In 536, a debarcat in Italia, inaintand spre nord.
La 9 decembrie 536, Belizarie intra in Roma pe poarta Asinaria, cu 5000 de oameni, in vreme ce la capatul celalalt al orasului, 4000 de ostrogoti paraseau in graba Cetatea Eterna, indreptindu-se spre Ravenna. Pentru prima oara dupa intronarea ultimului imparat roman – Romulus Augustulus – Roma era din nou in stapanirea imperiului roman, chiar daca acum capitala acestuia era la Constantinopol. Dar Belizarie nu s-a lasat cuprins de betia succesului. Stia prea bine ca ostrogotii nu vor sta cu mainile in sin.
Si intr-adevar, la inceputul anului urmator, ostrogotii si-au facut aparitia sub zidurile Romei, cu o armata numeroasa. Singurul care nu si-a pierdut cumpatul a fost Belizarie, care a ordonat sa se zideasca mai multe porti si si-a dispus soldatii pe ziduri, ordonand si civililor sa-si apere cetatea. Cand ostrogotii au inconjurat cetatea, generalul a apelat la o tactica de hartuire deprinsa de la sasanzi: trimitea cateva escadroane de arcasi calare afara din cetate, asediatorii porneau in urmarirea lor, apoi bizantinii se retrageau in spatele portilor, aruncand, din goana cailor, o ploaie de sageti.
Pe zi ce trecea insa, tot mai putini erau cei ce credeau in victorie, mai ales dupa ce ostrogotii au cucerit portul Romei, prin care Belizarie primea provizii. Generalul a incercat sa-i convinga pe romani ca ajutoarele trimise de Justinian trebuie sa soseasca din clipa in clipa, dar nici el nu era convins ca imparatul voia sa-l mai sprijine. Profitand de faptul ca ostrogotii inaintau propuneri de pace, Belizarie a facut un ultim apel imparatului, apel incununat de succes, desi Justinian i-a trimis un corp de oaste aproape insignifiant – 3000 de pedestrasi si 800 de calareti.
Atunci, generalul a apelat la un truc: l-a trimis pe unul dintre ofiterii sai, Ioan, supranumit „Sanguinarius” (Sangerosul) in fruntea a 2000 de soldati, cu ordinul de a devasta asezarile ostrogotilor, spre Ravenna, dar de a evita ciocniri cu armate superioare numeric. Auzind ca bizantinii ameninta Ravenna, le distrug casele si le violeaza femeile, ostrogotii i-au cerut regelui Vitigis sa ridice imediat asediul.
Acesta, presat din toate partile, a hotarat sa dea un ultim asalt. Rezultatul a fost dezastruos si ostrogotii, dupa ce au ars toate fermele din jurul Romei, s-au retras, flamanzi si demoralizati, spre Ravenna. In momentul cand traversau podul Mulvian, ei au fost surprinsi de trupele lui Belizarie, aparute parca din pamant, care i-au masacrat.
Invins de intrigi, nu de sabie
Este momentul cind intra in scena un alt conducator talentat, Narses. Trimis de Justinian sa asedieze Ravenna, acesta si-a unit fortele cu ale lui Belizarie si a impresurat zidurile capitalei ostrogote. Solii lui Vitigis ii vor propune lui Belizarie, la sfarsitul anului 539, coroana Imperiului Roman de Apus. Generalul s-a prefacut ca accepta, cu conditia sa-i fie predata Ravenna. Apoi, dupa ce a ocupat orasul, l-a luat in stapanire, in numele amparatului, facandu-l prizonier pe Witiges si trimitandu-l legat la Constantinopole. Dar refuzul, plin de demnitate si onoare, de a-si trada suveranul, nu l-a impiedicat pe Justinian sa-l banuiasca pe marele sau general de ganduri ascunse.
El i-a poruncit lui Belizarie sa predea comanda lui Narses si sa se indrepte neintarziat spre est, unde sasanizii cucerisera Siria, pana atunci provincie bizantina. Dupa cateva ciocniri irelevante, Belizarie s-a asezat la masa tratativelor, unde s-a dovedit la fel de priceput: in schimbul unui tribut consistent, sasanizii se obligau sa nu mai atace teritoriile bizantine timp de cinci ani.
In Italia, lipsa lui era insa resimtita si cu toata neincrederea si sovaiala ce-l caracteriza, Justinian a inteles ca nimeni in afara lui Belizarie nu putea restabili situatia. Ostrogotii aveau un nou lider, viteazul si iscusitul print Totila si intre 541-542, cat timp Belizarie fusese ocupat in Rasarit, ei recucerisera tot nordul Italiei si ii alungasera chiar pe bizantini din Roma.
Belizarie a debarcat in apropierea Cetatii Eterne, a pus repede stapanire pe ea, dar, lipsit de provizii si de intariri, din cauza geloziei imparatului, nu a reusit sa cucereasca si restul regatului ostrogot. Mai mult, in 548 Justinian l-a inlocuit iarasi cu Narses, personaj care, desi nu avea nici pe departe vitejia lui Belizarie, era in schimb un maestru al intrigilor de palat si un diplomat innascut.
Un „Scipio Africanul al noii Rome”
Belizarie a stat departe de lumea politica pana la sfarsitul anului 559, cand o armata de slavi si bulgari a traversat Dunarea, invadand pentru prima oara teritoriile bizantine si amenintand chiar Constantinopolul. Speriat, Justinian nu a ezitat sa-l cheme pe incercatul razboinic, care-l salvase de atatea ori, sa-i mai vina o data in ajutor. Belizarie i-a invins pe bulgari si i-a alungat, dincolo de fluviu.
Dar in ciuda acestei victorii, in 562, el a fost acuzat de coruptie, judecator fiind, se pare, fostul sau secretar, Procopius din Caesarea, ce-i devenise intre timp un inversunat inamic. Belizarie a fost gasit vinovat si intemnitat dar, cu un dram de constiinta, imparatul si-a amintit de toate faptele sale de arme si l-a gratiat. Dupa ce a fost eliberat si i s-au redat onorurile cuvenite, generalul n-a mai apucat sa se bucure multa vreme de ele.
Imbatranit inainte de vreme, extenuat dupa numeroasele campanii, scarbit de invidia compatriotilor sai si dezamagit de lipsa de recunostinta a omului caruia ii pusese un imperiu la picioare, el s-a savarsit din viata in 565. Peste doar cateva saptamani, Justinian il urma in mormant pe cel pe care istoricul britanic Gibbon il numea, pe buna dreptate „Scipio Africanul al noii Rome”.

Uimitorul Ospiciu al Inocentilor
In 1294, cu multe secole inainte de aparitia institutiilor de ocrotire a copiilor abandonati, Consiliul General al Florentei a delegat responsabilitatea ingrijirii acestor „innocenti” unei puternice congregatii din oras, „Arte della Seta” sau Ghilda Matasarilor. Timp de mai bine de un veac, aceasta a dobândit o experienta considerabila in oferirea de adapost copiilor gasiti. Ca urmare, in 1419, ghilda a primit dreptul de a construi, cu ajutorul municipalitatii, care a donat suma de 1000 florini, un edificiu destinat special orfanilor. Mii de copii au fost crescuti apoi in acest „Ospedale degli Innocenti”, dovada a politicii sociale deosebite a Florentei in privinta copiilor „parasiti de parintii lor contrar legilor naturii”.Pecetea geniului lui Brunelleschi
Desi denumirea sugereaza o facilitate inrudita cu modernele spitale, „Ospedale degli Innocenti” a fost inca de la infiintarea sa un locas dedicat celor abandonati, fara nici o ruda cunoscuta, majoritatea copii aruncati de mamele lor la primele zile dupa nastere. Organizat dupa modelul manastirilor, edificiul avea o biserica, o sala de mese, una de rugaciune, o infirmerie, sali destinate vizitatorilor (femeile si barbatii aveau acces separat) si un „abituro”, sala de dormit. In mijloc se afla o vasta curte interioara, marginita de coloane.
Acest design, ce imbina stilul renascentist toscan cu modelul caselor romane de odinioara a fost gândit de faimosul arhitect Brunelleschi, care a fost ales in 1404 „capomaestro” al Ghildei Matasarilor, desi nu facuse niciodata negot... Totusi, prestigiul sau era enorm si de aceea i s-a incredintat construirea Ospiciului Inocentilor, cu doar un an inainte ca el sa uimeasca lumea ridicând catedrala „Santa Maria del Fiore”, in centrul orasului.
Dar Brunelleschi nu s-a aflat prea mult in fruntea breslei matasarilor. Pentru ca numarul copiilor orfani adusi la poarta ospiciului s-a dovedit atât de mare, era imperios necesara extinderea cladirii. Or, Brunelleschi spunea ca aceasta are o forma perfecta si o structura careia „si o singura caramida i-ar fi fost de prisos”. Conflictul a avut ca urmare indepartarea talentatului arhitect din fruntea Ghildei.
„Roata norocului”
Dar Ospiciul Inocentilor reprezinta mai mult decât o piatra de hotar in istoria arhitecturii. El a oferit asistenta sociala pentru sute de mii de orfani, in cursul celor peste cinci secole de existenta. Florenta a dovedit o viziune cu adevarat crestina fata de acesti nefericiti, o mentalitate caritabila fara egal pâna in secolul XIX in intreaga lume. Primul orfan a fost lasat aici pe 5 februarie 1445, la doar zece zile dupa deschiderea oficiala a stabilimentului.
La inceput, copiii nu erau incredintati direct personalului ospiciului, ci abandonati intr-un fel de bazin de piatra situat in partea dreapta a porticului de la intrare, sub fereastra unei camere unde se afla permanent o doica, insarcinata nu doar sa auda scântecele nou-nascutului dar si sa-l alapteze. Bazinul a fost indepartat in 1600, fiind inlocuit cu o roata, ce permitea introducerea copilului pe o ferestruica in spital; roata aceasta a functionat neintrerupt pâna in 1875, fiind astfel descrisa de literatul florentin Isidoro Del Longo:
„Timp de patru secole, aceasta a fost roata inocentilor, refugiul secret din fata mizeriei si rusinii, deschis acelora in fata carora mila nu si-a inchis niciodata portile.” In 1476, ospiciul gazduia deja 600 de copii abandonati, dar si doici, preoti si servitori. Dupa doua secole, in 1647, o inregistrare oficiala consemna prezenta a „1091 copii orfani, dintre care 28 sugari, 21 doici, 40 preoti si calugari si un staret”. Istoricul italian Romano Viazzo estimeaza ca in total „Ospedale” a gazduit nu mai putin de 375.000 copii orfani!
Un viitor pentru fiecare
Totusi, sarcina ingrijitorilor acestor nefericiti nu era deloc usoara. Mortalitatea infantila atingea pe atunci cote alarmante si molimele, variola sau dizenteria faceau ravagii. In 1445, rata mortalitatii, la Ospiciul Inocentilor, atingea 20%. Câteva decenii mai târziu, pe la 1490, ea ajungea la aproape 90%! Intelegând cauza fundamentala a cresterii ratei mortalitatii, autoritatile florentine au decis sa diminueze inghesuiala din ospiciu, responsabila de numarul mare de decese, mai ales ca majoritatea bolilor erau contagioase, incredintând unii copii femeilor din oras ce doreau sa faca acte caritabile.
Baietii ajunsi la adolescenta erau incredintati breslei matasarilor si invatau sa teasa sau sa se ocupe cu negotul, fetele primeau o educatie riguroasa, pentru acele vremuri si puteau chiar nazui la o partida buna. Desi nimeni nu mai depune copiii nou-nascuti pe treptele sale, si astazi „Ospedale degli Innocenti” continua sa functioneze ca institutie de caritate, pentru copiii familiilor nevoiase, mai ales ale imigrantilor care in ultimii ani au luat cu asalt Italia...

13 septembrie 1515 - Batalia de la Marignano

Finele evului mediu a insemnat, pentru peninsula italica, un aproape continuu sir de razboaie, desfasurate intre 1494 si 1559, intre marile puteri ale Europei de atunci - Imperiul „unde soarele nu apunea niciodata” al lui Carol Quintul si Franta, ambele combatante având alaturi, dupa circumstante, micile formatiuni statale italienesti, precum Venetia, Genova sau Milan, dar si alte state, precum, in cazul bataliei de la Marignano, Confederatia Cantoanelor Elvetiene. In 1512, acestea preluasera controlul asupra ducatului Milan, teritoriu vizat insa si de francezi.



In urma bataliei de la Marignano, trupele lui Francisc I au invins mercenarii elvetieni, impunând iar dominatia franceza asupra Milanului, pentru urmatoarele decenii. A fost una dintre cele mai sângeroase si mai lungi batalii ale epocii, durând aproape 24 ore. Elvetienii au luptat cu curaj si soarta luptei a fost decisa abia a doua zi dimineata, de aparitia unui escadron de cavalerie comandat de condotierul venetian Bartolomeo d'Alviano.
Acesta primise, cu doar câteva ore inainte, suma de 50.000 ducati din partea regelui Frantei si fusese astfel „convins” sa participe la batalie. Batalia de la Marignano a consfintit definitiv superioritatea artileriei franceze asupra formatiunilor de halebardieri elvetieni, adevarate falange medievale, neinvinsi pâna atunci pe câmpurile de bataie. Totusi, brutalitatea dovedita de francezi, in urma acestei lupte, a dus la o focalizare a fortelor italiene impotriva „tiraniei” lui Francisc, atitudine de care a profitat un suveran poate la fel de tiran, dar cu mai multa diplomatie - Carol Quintul.

In vizuina Lupoaicei

Istoriceste, Roma este marea cetate a celor sapte coline legendare. Pentru mine, calator efemer si intimidat de îmbinarea majestuoasa a epocilor istorice, exista doua Rome: cea pagâna si cea crestina. Adica Roma antichitatii si a post-antichitatii... Pasionat de legende, îmi propun sa admir Lupoaica în propria-i „vizuina”, adica în ansamblul Muzeelor Capitoline situat pe Colina omonima (cea mai mare dintre toate).Numai ca, pâna sa te copleseasca emotia „întrevederii” cu doica lui Romulus si Remus, mergi cu metroul pâna la statia Colosseo si când iesi la suprafata, te izbesc doua monumente ale arhitecturii romane: Arcul lui Constantin si Colosseumul. Daca nu te lasi „strivit” de maretia lor, poti ajunge cu sufletul la gura acolo unde geniul arhitectural al lui Michelangelo si-a spus cuvântul: la Piazza del Campidoglio, care gazduieste Muzeele Capitoline într-un coplesitor ansamblu în care prevaleaza Roma politeista.
Nu vreau sa privesc Cetatea Eterna apelând la un dualism rigid, dar însasi statuia ecvestra a lui Marcus Aurelius din centrul ansamblului este semnificativa în acest sens: ea a rezistat distrugerilor ordonate de autoritatile crestine medievale doar pentru ca s-a crezut ca pe cal se afla Constantin cel Mare, primul împarat crestin al imperiului... Principalele cladiri muzeale, asezate de Michelangelo într-un plan trapezoidal, sunt Palatul Senatorial (conceput în sec.XII), Palatul Conservatorilor (sec. XVI) si Palatul Nou (sec. XVII). Asa cum le vedem astazi, Muzeele Capitoline au fost gândite de Michelangelo Buonarroti în 1536, iar finalizarea lor s-a realizat pe parcursul a patru veacuri. Ca donator initial, istoria îl consemneaza pe papa Sixt IV, care a oferit o colectie de sculpturi de bronz, în 1471. De atunci si pâna astazi se renoveaza si se completeaza continuu.
Mergând pe drumul Lupoaicei, trebuie sa ajungi la etajul doi al Palatului Conservatorilor, unde se afla asa-numitul Apartament. Bronzul ei negru-stralucitor parca te izbeste amenintator, la fel ca si botul întredeschis. Caci pruncii gemeni, Romulus si Remus, au o protectoare infailibila. Acest monument legendar al maternitatii unor oameni, a unei cetati, a unei civilizatii înfloritoare, emblema a Romei antice, are o vechime de doua milenii si jumatate.
Este o simbolica mostenire de la etrusci, datata secolul V î.Ch. Daca ne luam dupa legenda, gemenii sunt semi-zei, deoarece parintii lor au fost printesa Rhea Silvia si razboinicul zeu Marte. Dintre ei, Romulus a fost primul rege al Romei, începând cu 23 aprilie 753 si pâna în 711 î.Ch. Câta veridicitate istorica are povestea? Se pare ca una foarte puternica, mai ales dupa descoperirea (abia în 1988) unei inscriptii pe „Zidul lui Romulus” de pe Colina Palatina a Romei. Dar partea neplacuta a admiratiei noastre se naste atunci când aflam ca, la începuturi, Lupoaica nu era mama adoptiva.
Statuetele reprezentându-i pe cei doi gemeni au fost adaugate de sculptorul Antonio del Pollaiuolo, spre finele secolului XV (unii istorici spun ca acea completare s-a facut mult mai devreme). Cert este ca prima confirmare post-antica a existentei Lupoaicei vine din secolul IX (numita „Mama romanilor”), când se afla la Palatul Lateran (fosta principala rezidenta papala, timp de aproape o mie de ani). Ulterior, gratie unui cronicar englez, se poate confirma ca pâna în secolul XII nu aparusera gemenii. Pe când era plasata acolo, „mama” devenise fântâna si a asistat la procese si executii. Acum, odihnindu-se la Muzeele Capitoline (6,5 euro intrarea!), ea „alapteaza” imaginatia celor care cred în legende. (In foto sunt câteva exponate celebre din complexul „Musei Capitolini”, Roma)

Visul himeric al lui Justinian

Domnia lui Justinian reprezinta ultima incercare, facuta cu oarecare sorti de izbanda, de a reinvia defunctul Imperiu Roman. Poate ca Justinian ar fi fost, daca ar fi trait in urma cu trei sau patru secole, un imparat la fel de bun precum Traian sau Marcus Aurelius, poate ca ar fi reusit, avand la dispozitie mijloace umane si materiale infinit superioare, sa intinda si mai mult fruntariile Imperiului. Dar, in perioada in care a trait, caracterizata prin invaziile a nenumarate popoare migratoare, incercarea lui de a reconstrui din farame uriasul stat ce dominase antichitatea, s-a dovedit o fantasma.Un geniu malefic numit Teodora
Numele „Justinian” a fost dat uitarii aproape complet adevaratul nume al viitorului imparat, fiind cunoscut astazi doar de istorici. Caci la nastere, el s-a numit Petrus Sabbatius. Cognomenul Justinian indica faptul ca fusese adoptat ca fiu de catre unchiul sau, imparatul Justin (518-527). De altfel, este stiut ca Justin si-a lansat nepotul, fiul surorii sale, in cariera politica, iar influenta tanarului si abilului Justinian asupra batranului imparat a fost atat de mare incat multi considera domnia lui Justin drept o extensie a celei a lui Justinian.
Devenind consul, Justinian a preluat de fapt puterea, caci domnea deja in numele batranului sau unchi, cuprins de senilitate. In aceasta perioada se pare ca el a cunoscut-o pe femeia care il va influenta in cel mai inalt grad, ca un adevarat geniu malefic: Teodora. Despre viata anterioara a acesteia, istoricul Procopius din Caesarea are doar cuvinte de ocara, punand pe seama ei toate pacatele posibile. Fiica unui imblanzitor de ursi, Teodora fusese nevoita sa-si castige existenta practicand de copila cea mai veche meserie din lume.
Din relatarea lui Procopius ne dam seama ca acestei nimfomane, experta in amor, nu i-a fost greu sa-l cucereasca pe tanarul Justinian si sa-l faca robul placerii. Cei doi s-au casatorit si Teodora a ajuns imparateasa mai repede chiar decat spera: pe 1 august 527, la moartea unchiului sau, Justinian devenea imparat al Imperiului Roman de Rasarit. Era, la momentul respectiv, in plina putere, la cei 44 de ani ai sai, fiind un barbat foarte robust. Primele acte ale lui Justinian au vizat domeniul religios, fiind indreptate impotriva maniheistilor si paganilor. Paganilor li se interzicea sa detina orice functie publica, iar crestinii reveniti la paganism erau condamnati la moarte, ca orice persoana prinsa aducand sacrificii zeilor. Aceasta masura a dus la inchiderea Academiei Neoplatoniciene din Atena, ultima fortareata pagana.
Rascoala care a zguduit tronul
Eliberat, prin pacea stabilita cu conducatorul persan Chosroes, de amenintarea venita din Rasarit, Justinian a dorit sa-si concentreze privirile spre Apus. Credincios dorintei sale de a restabili Imperiul Roman in vechile-i hotare, a decis ca este momentul sa recucereasca teritoriile peste care domnisera candva vechii imparati de dinaintea lui. Dar, pe cand pregatirile de invazie a fostei provincii romane Africa, aflata acum sub stapanirea vizigota, erau in toi, la Constantinopol s-a declansat o puternica rascoala.
Cunoscuta sub denumirea „Nika” („Invinge!” - aceasta era parola cu care se salutau rebelii), revolta a fost extrem de violenta. Cum Justinian tocmai ii schimbase din functii pe doi nepoti ai fostului imparat Anastasius, anume Hypatius si Pompei, populatia Constantinopolului l-a proclamat pe Hypatius imparat. Justinian se temea ca pierduse partida si, de frica sa nu fie ucis, se pregatea sa fuga. Dar Teodora nu s-a pierdut asa usor cu firea. Ea i-a poruncit generalului Belizarie sa intervina, cu trupele ramase credincioase si acesta i-a surprins pe rasculati in Hipodrom si i-a macelarit pe toti.
Divide et impera
Avand linistea asigurata la fruntariile rasaritene ale imperiului si in capitala, in 533 Justinian l-a trimis pe Belizarie impotriva regatului vandal din Africa. Motivul invocat a fost ca regele legitim, Hilderic, fusese prins si aruncat in temnita de catre o ruda de-a sa, Gelimer. Reactia lui Gelimer a fost sa-l execute pe Hilderic si sa se opuna bizantinilor. Dar, la Ad Decimum, nu departe de Carthagina, armata lui a fost zdrobita de trupele lui Belizarie. La ordinul lui Justinian, Belizarie s-a indreptat apoi spre Italia, pentru a readuce provincia-mama - aflata pe atunci in stapanirea ostrogotilor - la sanul imperiului.
Pentru a o cuceri mai usor, Justinian i-a incitat pe franci sa navaleasca in Lombardia, in vreme ce bizantinii au atacat dinspre sud, ocupand mai intai Sicilia. Armatei lui Belizarie, Justinian i-a trimis in ajutor o alta, condusa de noul lui favorit, Narses. Intretinind rivalitatea dintre cei doi talentati generali, fiecare dornic sa-l depaseasca pe celalalt si sa se evidentieze pe sine in ochii imparatului, Justinian a purtat un joc inteligent, pe principiul divide et impera, asigurandu-se astfel ca nici Belizarie, nici Narses, nu vor emite pretentii la tron.
Ciuma, razboaie si cutremure
In 540, pericolul din est s-a ivit iarasi, imbracand forma unei puternice ofensive persane, incheiata cu devastarea orasului Antiohia. Si ca si cum nu ar fi fost de ajuns, in 542 o teribila epidemie de ciuma, prima consemnata in Europa, a facut ravagii in Imperiul Bizantin, determinandu-i pe toti sa creada ca ar fi o pedeapsa divina, pentru faradelegile lui Justinian si - mai ales - ale Teodorei. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in acelasi an, un devastator cutremur a zguduit Constantinopolele.
Numarul victimelor cauzate de aceste dezastre a fost atat de mare incat istoricii moderni apreciaza ca in anul 600, populatia imperiului aproape se injumatatise, fata de anul 500! Nimic nu ilustreaza mai bine dorinta lui Justinian de a cuceri cat mai grabnic pamanturile stapanite candva de romani decat campania din Spania, pe atunci aflata in posesia vizigotilor. Pentru a interveni aici, a fost suficienta cererea unui obscur nobil vizigot, care i-a solicitat ajutorul impotriva „tiraniei” regelui Athanagild. Justinian l-a trimis in Spania pe Liberius, un general octogenar, ce servise succesiv sub Odoacru, Teodoric si Athalaric si acum isi punea spada in slujba bizantinilor. Liberius i-a alungat pe vizigoti, reusind sa aduca insa sub stapanirea romana doar o mica parte a peninsulei iberice.
S-a stins hulit de o lume intreaga
In imperiu, insa, situatia era tot mai grava. Finantele erau la pamant, caci cheltuielile militare secatuisera complet visteria si taxele impuse iar si iar de catre Justinian, starneau tot mai multe nemultumiri. Orice cracnire era insa pedepsita cu cruzime si nimeni nu se putea plange imparatului, ca alta data, fara teama ca va fi aruncat in temnita. In fata acestei tiranii tot mai apasatoare, un grup de ofiteri, inspirati de Brutus si Cassius, cei ce dorisera sa salveze Republica Romana, ucigandu-l pe Cezar, a incercat sa-l rastoarne pe samavolnicul imparat.
A fost suficient ca un conspirator indiscret sa sufle o vorba, intr-un moment nepotrivit, si complotul a fost descoperit. Liderii sai s-au sinucis sau au ajuns pe esafod. Insusi Belizarie a fost acuzat ca ar fi participat la complot, acuzatie total falsa, dar de care imparatul s-a folosit, pentru a-l lipsi de ranguri si avere pe credinciosul sau slujitor. Oricum, destinul lui Justinian, considerat de Iorga „cu adevarat primul imparat bizantin”, poate din prisma luxului orbitor al curtii si caracterului duplicitar, era aproape de final. Si pe 11 noiembrie 565, batranul suveran se stingea din viata la Constantinopol, hulit de o lume intreaga, pentru ca visul lui de glorie adusese tuturor doar lacrimi, sange si nenorociri...

Secretul Bibliotecii Vaticanului

Statul papal are în posesie una dintre cele mai valo­roase şi misterioase, din punct de vedere istoric, biblioteci din lume. În jurul acestei biblioteci s-au născut o serie întreagă de mituri, care mai de care mai interesante. Fascinaţia cea mai mare a avut-o dintotdeauna partea secretă a arhivelor Vaticanului, al cărei conţinut a fost cam tottimpul subiect de controversă, de speculaţii. Sunt multe motive pentru care o organizaţie aşa cum este.

Biserica Catolică ar deţine arhive secrete. Oamenii Bisericii Catolice făceau jurăminte, când masonii erau doar o şleahtă de arhitecţi. Biserica Catolică a înce­put crearea unei astfel de biblioteci în jurul secolului al XIV-lea. Această colecţie de manuscrise era ţinută în ceea ce se numea “scrinium Sanctae Romanae Ecclesiae” care înso­ţea mai-marii Bisericii pretutindeni. Odată cu secolul al XI-lea, când Papa a devenit o figură emblematică pentru întreaga lume, numărul de docu­mente a crescut semnificativ, iar odată cu secolul al XV-lea cele mai importante documente au fost transferate la Castelul Saint Angelo. Numele complet al fabuloasei colecţii de lucrări aflate în pose­sia Vaticanului este “Biblio­theca Apostolica Vaticana”, istoria ei identificându-se cu începuturile Bisericii Creştine. Conţinuturile acestei biblioteci includeau o serie de documente care ţineau de regulile doctrinare sau de religie, documente de o importanţă vitală pentru instituţia Bisericii. Odată cu secolul al XVII-lea, nu­mărul de documente a crescut considerabil, mai ales sub conducerea lui Urban al VIII-lea Barberini. Dintre titlurile care se regăsesc în această colecţie de documente amintim: Regis­tra Vaticana, Armaria XXXIX-XLV, Card Index, Regis­tra Avenionensia etc. În prima ju­mătate a secolului al XVIII-lea, în timpul lui Pietro Donnino De Pretis şi al lui Filippo Ron­coni, toate documentele au fost, pentru prima dată, aşezate într-o anumită ordine, care se mai păstrează şi astăzi. Din cauza unor condiţii care ţin de mediul exterior cum ar fi umiditatea, dar şi a relocării lor constante şi dato­rită ordi­nului dat de Napoleon Bona­parte în anul 1810, prin care întreaga colecţie a fost transferată la Paris, foarte multe documente s-au pierdut. În anul 1448, întreaga colecţie a fost mutată de la Avignon la Vatican. La muta­rea la Vatican, biblioteca avea 350 de codexuri în limbile latină şi greacă. La 35 de ani după mutarea la Vatican, bi­blio­teca număra nu mai puţin de 3.500 de titluri. Primul bi­bliotecar al acestei colecţii a fost Bartolomeo Platina. Inchi­ziţia a rotunjit în sus numărul de subiecte începând de la Protestantism la Vrăjitorie şi ritualuri de magie, la Cavalerii Templieri. Se spune că aceşti cavaleri ar fi fost cei care au păzit această colecţie de titluri a Bisericii Catolice. S-a presupus că în biblioteca Vaticanului s-ar găsi cea mai mare colecţie de materiale pornografice, biblioteca deţi­nând unele lucrări cu o vădită tentă erotică, majoritatea datând din vremea Renaşterii. La presiunea publicului, Biserica a dat publicităţii o serie de documente care făceau referire, printre altele, la profeţiile de la Fatima, dar şi la complicitatea papală în propagarea nazismului în Ger­ma­nia. Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol important în deschiderea accesului publicului la unele documente, printre care cele referitoare la întreaga “domnie” a lui Papa Pius al XI-lea: Affari Eccle­siastia Straordinari, Baviera; Affari Ecclesiastici Straordi­nari, Ger­mania; Arrchivio della Nunziatura Apostolica in Monaco di Baviera; Arrchivio della Nunziatura Apostolica di Berlino. Biblioteca aceasta va ră­mâne o sursă de controverse şi de acum încolo, chiar dacă înce­pând cu anul 1881 Papa Leo al XIII-lea a făcut în aşa fel încât elevii şi istoricii vremii să poată avea acces la documente. Oricum sunt multe voci care susţin că ceea ce s-a dat ochiului public să vadă nu este nimic altceva decât o mică parte din adevărata colecţie a bibliotecii Vaticanului. La urma urmei vorbim despre o colecţie personală, privată a Înaltelor feţe bisericeşti de la Vatican.

PROSTITUTIA ÎN EPOCA RENASTERII (I)
Înca din antichitate, curtezanele si codoasele au devenit figuri literare, în general asociate, "meseria" uneia facînd apel la cealalta, curtezana îmbatrînita devenind, de obicei, codoasa. În Comediile lui Plaut si ale lui Terentiu, dupa comedia greaca, numai curtezanelor le sînt încredintate roluri de amante, interzise fetelor obisnuite. Poetii elegiaci latini sînt interesati mai ales de codoasa, o batrîna corupatoare, careia i-au creionat portretul, reluat si de Jean de Meung, în Romanul Trandafirului, în care Batrîna face apologia iubirii venale. Renasterea avea sa reînvie cu stralucire aceste doua figuri literare, mai ales cea a batrînei codoase.
Mostenirii traditiei poetice i se adauga influente straine decisive. Cea a comediei Celestina de Fernando de Rojas, aparuta la Burgos în 1499, al carei succes a fost imens, iar raspîndirea sa europeana a popularizat personajul, de la care deriva, în trasaturile lor esentiale, toate codoasele de comedie din Italia si Franta. Apoi a acelor I Ragionamenti ce au un dialog (ziua 2, partea I) consacrat vietii curtezanelor, iar ultimul codoaselor, comediile lui Aretino contribuie din plin la aducerea la moda în literatura a prostituatelor si intermediarelor.
Adesea prezenta la povestitorii italieni, de la Boccacio la Poggio, protagonista în La Raffaela, dialogul lui Piccolomini, în care ea propovaduieste o arta de a iubi, care reprezinta o morala a placerii, codoasa apare mai putin frecvent la povestitorii francezi. Marele Prototip al nuvelelor noi îi consacra totusi o nuvela întreaga, inspirata din Celestine de Rojas, iar Amadis de Gaula o face atît de populara, încît numele codoasei, Dariolette, devine substantiv comun. Mai ales batrînetea curtezanei, sortita, de obicei, codoslîcului, constituie o tema literara. Constrînsa de vîrsta sa renunte la profiturile si placerile primei sale meserii, batrîna depravata le dezvaluie celor tinere toate secretele, cu speranta de a-si cîstiga astfel pîinea, daca nu încearca, e drept, mai rar, sa le faca sa renunte la aceasta meserie. Astfel, cel mai adesea, prin intermediul confidentelor, regretelor si sfaturilor sale, apare schitat portretul tinerei curtezane, comportamentul sau si descrierea carierei sale. Du Bellay este primul dintre poetii Pleiadei care abordeaza tema curtezanei îmbatrînite, careia îi consacra cinci piese în Jocuri satesti. Batrîna curtezana este urmarea Curtezanei pocaite si a Celei contra-pocaitei în conturarea unui tablou, cît mai complet si mai viu în poezia epocii, al întregii vieti a unei curtezane de la Roma, "capitala curtezaneriei". În aceasta adevarata satira la adresa unui gen de personaj, Du Bellay se consacra expunerii în amanunt, nu atît a însusirilor sale profesionale, cît a abilitatii de "a lua pielea de pe oameni", revoltînd-se, mai ales, de neobrazata sa ascensiune sociala. Nu ascunde, însa, neplacerile si riscurile acestei meserii. Du Bellay face portretul unei "curtezane oneste", o italianca, ale carei stralucire si slabiciuni le descrie. Ca si semenele sale, aceasta traieste pe picior mare, iar modul de viata al curtezanelor reflectat în teatru nu difera cu nimic de cel al burghezelor respectabile. Ele se bucura de o relativa independenta si traiesc fara grija zilei de mîine. Referitor la soarta fetelor publice de categorie inferioara, cele mai numeroase, de altfel, textele literare nu fac decît scurte aluzii. Tîrfa lui Ronsard, despre care a III-a Nebunie ne spune ca nu refuza "nici cleric, nici preot/calugar, canonic sau franciscan" si o zugraveste "atît de naiva în simplitatea" si tineretea sa, încît primea cu placere pe sarac si pe bogat, pe stapîn ca si pe valet, cautînd numai placerea, de care nu se satura niciodata. Marrochina lui d'Aubigne, antrenata, înca din copilarie, în jocurile cele mai perverse, facînd acelasi lucru: "obtinînd de la nobil sau de la calic placerea si recompensa". Prostituata pare, asadar, ca se lasa mai degraba prada, de bunavoie, desfrîului profitabil, decît practica o meserie. În comedia umanista, prostituata, bine integrata în viata contemporana, apare, adesea, mai degraba vrednica de mila decît o stricata, victima vicisitudinilor vremurilor si a saraciei.

Cavalerii fara teama si stralucitoarele lor armuri

De-a lungul istoriei, mesterii fauritori de armuri s-au confruntat cu aceeasi dilema: cum sa construiasca o „imbracaminte de fier” care sa ofere maximum de protectie purtatorului dar si sa-i asigure o cat mai mare mobilitate si sa-i sporeasca pe cat posibil combativitatea pe campurile de lupta. Rezolvarea acestei dileme a pus la incercare priceperea armurierilor inca de cand faurirea armelor a fost revolutionata de folosirea pentru prima oara a cuprului si bronzului, in urma cu aproximativ sase milenii.Lorica segmentata
Unele dintre primele reprezentari grafice ale unor soldati in armura apar pe ceramica greaca a secolului VIII i.Hr, ceramica pe care apar hopliti, razboinici pedestri renumiti pentru calitatile lor. Pe actualul teritoriu al Marii Britanii s-au gasit sabii, pumnale, topoare si varfuri de sulita, datand din Epoca Bronzului. Mai tarziu, luptatorii din Epoca Fierului vor folosi sabii mai lungi si scuturi de lemn, acoperite cu placi de cupru, spre a le spori rezistenta la lovituri.
Dar prima armura in adevaratul sens al cuvantului pe care aceste meleaguri o vor vedea va apartine legionarilor romani. Fara indoiala ca impresia pe care cohortele perfect antrenate si inarmate pana-n dinti au facut-o asupra localnicilor, mult mai „primivi”, printre altele, si in materie de armament, a fost una teribila... Dar ce facea atat de redutabila armura romana, sau lorica segmentata, cum mai era ea numita?
Faptul ca ea reprezenta combinatia potrivita intre protectie si mobilitate, ideal urmarit de toti armurierii antichitatii dar atins doar de putini dintre ei. Cuirasa masiva, destinata sa protejeze bustul, era completata de alte cateva placi laterale, mobile, pentru apararea umerilor. Coiful tipic al legionarilor era cel „galic”, care avea o banda larga, la ceafa, impotriva loviturilor venite din spate, si doua placi laterale, pentru protectia fetei, legate cu o fasie de piele, ce facea practic imposibila smulgerea coifului in timpul bataliei.
„Nemuritorii”
Deosebit de redutabili au fost asa-numitii „catafracti”, ce luptau in armatele statelor orientale si au constituit o mare provocare pentru legiunile Romei. Practic, acestia erau de neatins in confruntarea directa si romanii au reusit sa destrame mitul invincibilitatii lor doar folosind piesele de artilerie, catapultele si bombardele, spre a rari randurile catafractilor. Acesti razboinici completi, intalniti in armatele sasanizilor (faimosii „nemuritori”, urmasi ai garzilor regilor persani), sau ale bizantinilor, purtau armuri grele de pana la 22 kilograme dar care, in mod paradoxal, erau foarte confortabile.
Secretul consta in prinderea lor pe bucati de piele tabacita, astfel incat practic nu era vorba despre o singura piesa de armura ci de nenumarate placute metalice, ce asigurau un nivel de protectie nemaiintalnit la nici o alta armata antica - legionarii aveau un punct slab, in sensul ca bratele si picioarele lor nu erau protejate de armuri, lucru compensat de inaintarea lor, pe campul de lupta, in formatia numita „testudo” (testoasa”, pana la contactul direct cu inamicul.
Epoca cruciadelor
Dupa declinul si prabusirea Imperiului Roman de Apus, francii lui Charlemagne au fost primii care au apelat la cavaleria grea ce va domina pentru aproape un mileniu razboiul medieval. Bataliile in care o armata beneficiind de cavalerie grea a fost invinsa totusi de una ce nu putea alinia soldati calare in armura sunt atat de rare incat pot fi numarate pe degetele de la o singura mana. Pe la anul 800, primii calareti echipati din crestet pana-n talpi in armura apareau in vestul Europei, deschizand calea cavalerismului medieval, al turnirelor si cruciadelor.
Pentru urmatoarele sute de ani, armura va avea, ca elemente esentiale, coiful, scutul si camasa de zale. Aceasta era facuta din nenumarate inele de metal, unite intre ele, pentru a forma o tesatura extrem de deasa, prin care armele albe si chiar si proiectilele mici sa nu poata patrunda. Purtata deasupra hainelor de panza sau de piele, camasa de zale era foarte grea si intreaga greutate era suportata de umeri: o camasa lunga pana la genunchi cantarea aproape 20 kg si imbracat in ea razboinicului ii era destul de dificil sa-si tina echilibrul.
Totodata, zalele erau totusi vulnerabile la loviturile date cu halebarda, cu varful sabiei, si asigurau o protectie limitata impotriva sagetilor. Nu-i de mirare ca in aceste conditii, armurierii au inceput o competitie acerba pentru gasirea unor solutii mai fiabile. Ucenicia dura ani intregi si ei se numarau printre cei mai apreciati si mai cautati mestesugari ai perioadei medievale.
O armura costa... o avere!
Pe la 1200 apare coiful ce acoperea complet figura purtatorului, renuntandu-se la coifurile „normande”, caracterizate prin banda de metal numita nazal ce cobora dinspre frunte, pentru a proteja nasul. Purtat in special in perioada cruciadelor, coiful complet capata atunci forma specifica, avand doua „taieturi” perpendiculare, in forma de cruce, una in dreptul ochilor si alta de la frunte la gura, mai ingusta. Mai tarziu, armurierii vor introduce un coif mai rotund, numit bascinet, menit sa asigure o protectie sporita capului.
Pe la mijlocul secolului XV, mestesugarii italieni au pus la punct o armura ce imbina utilul cu esteticul, in sensul ca era o adevarata opera de arta, prin numeroasele insertii in metal, reprezentand motive florale sau animaliere sau scene mitologice. Nu-i de mirare ca o astfel de armura costa echivalentul de azi a mai bine de 10.000 de dolari, ceea ce inseamna, desigur, ca putini razboinici si-o permiteau.
Desi armurile erau produse de obicei in serie, cei foarte bogati obisnuiau sa-si personalizeze acest echipament de lupta, nu doar pentru a li se potrivi perfect, la statura si greutatea lor, ci si pentru a avea figurile dorite de ei. De pilda, la armura regelui englez Henric al VIII-lea au lucrat timp de cateva luni armurieri germani, italieni si englezi, desi aceasta bijuterie metalica n-a fost niciodata purtata pe campul de lupta...
Ce a provocat declinul armurilor?
Pentru a imbraca o armura, cavalerul avea nevoie de cel putin o ora, ajutat fiind de mai multi scutieri, atenti sa imbine perfect piesele componente, sa lege toate curelusele. De unul singur, cavalerul astfel echipat nu putea lupta decat impotriva altui cavaler in armura, intrucat greutatea uriasa si manevrabilitatea redusa il faceau altfel vulnerabil chiar si in fata unor luptatori mult mai slab inarmati - chiar si niste tarani inarmati cu coase ii puteau dobori, taind picioarele cailor, caz in care cavalerii ramaneau imobilizati in „custile” lor metalice si nu se mai puteau ridica. T
otusi, sarjele de cavalerie grea constituiau de obicei un tavalug care matura totul in batalie. Desi opinia cvasigenerala este ca aparitia armelor de foc perfectionate, pe la 1600, ar fi dus la declinul armurilor, istoricii sunt de parere ca aceasta este o ipoteza falsa, intrucat, de pilda, arcul lung, care a adus victoria englezilor la Crecy, Poitiers sau Agincourt, avea un impact la fel de distructiv ca si al archebuzelor. In opinia lor, de vina pentru disparitia armurilor complete ar fi lipsa de mobilitate caracteristica acestora.
Asa se face ca, in timpul razboiului de 30 de ani si in timpul razboiului civil din Anglia, combatantii vor folosi cu precadere nu armuri „medievale” ci doar platose metalice. In zilele noastre, singurele elemente ce mai amintesc de armurile medievale sunt castile de metal, pe care soldatii le poarta pe cap.
GABRIEL TUDOR

Preistoricul Yeti, omorât de un vânator rival
http://www.ultima-ora.ro/articles.php?action=toArticle&article_id=3067


Yeti, omul preistoric al Italiei, a murit din cauza unei rani la umar datorate unei sageti, informeaza Reuters. Trupul lui Yeti s-a conservat timp de 5.000 de ani. Cea mai veche mumie din lume a fost descoperita in Alpii italieni, în apropierea frontierei cu Austria, in anul 1991, purtând haine confectionate din piele. Cu toate ca trupul lui Yeti a fost supus unui numar mare de teste menite sa dezvaluie informatii privitoare la viata preistorica, specialistii nu erau siguri daca Yeti a murit din cauza unei rani provocate de o sageata, de o cazatura sau de inghet. Dar, printr-o tehnologie ultraperformanta, cu raze X, echipa a stabilit ca moartea lui Yeti s-a datorat unei leziuni la nivelul umarului, rana provocata de vârful unei sageti înfipte în spate. A fost observat un hematom mare, de unde se poate trage concluzia ca omul zapezii a decedat imediat dupa ce a fost ranit. Oamenii de stiinta au sugerat ca Yeti ar fi fost ucis de catre un vânator rival, in urma unei lupte.

Un bizantin desavarsit - Andronic Comnenul
Urmasi de drept ai Cezarilor Romei, imparatii bizantini au fost ca si acestia stapani peste o mare parte a lumii. Nu-i de mirare ca onoarea de a urca in scaunul basileilor i-a facut pe multi dintre imparatii bizantini sa-si piarda capul si sa se dedea celor mai josnice fapte spre a dobandi puterea absoluta. Printre cele mai enigmatice si mai fascinante figuri care au detinut vreodata sceptrul imperial bizantin se numara fara indoiala si Andronic Comnenul.O „pacoste” de ruda
Despre copilaria lui se stiu putine lucruri. Cert este ca in 1141 a fost luat ostatic de turcii seleucizi, care l-au tinut zalog un an, pentru a avea astfel garantia ca imparatul bizantin Manuel, varul sau, nu va ridica sabia impotriva lor. Revenind la curte, tanarul print nu a pierdut nici un prilej ca sa arate cat este de nedreptatit. Desi insurat si avand un copil adorabil, numit tot Manuel, in cinstea varului sau, Andronic va duce o viata de desfrau, afisandu-se cu cele mai frumoase curtezane din Constantinopol.
Toata lumea a inchis ochii atata vreme cat aceste aventuri se consumau in taina. Dar cand nechibzuitul Andronic, in varsta pe atunci de vreo 30 de ani, a inceput sa se afiseze in public cu frumoasa sa nepoata, Evdochia, Curtea a luat foc. Satul de aceasta pacoste de var, Manuel i-a incredintat lui Andronic o armata si l-a trimis, in 1152, in Cilicia, sa lupte impotriva rebelului armean Thoros. Dar printul, care se usca de dorul amantei sale, si-a neglijat total sarcinile – a lasat sa-i scape dusmanul, s-a lasat prins intr-o ambuscada si batut si dezerta, fugind la Antiohia, de teama imparatului.
Acesta insa il va ierta si chiar il va primi cu cinste la Constantinopol, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru ca totusi Andronic, care era un conspirator incurabil, continua sa teasa intrigi, el l-a numit duce de Belgrad si Branitzova, trimitandu-l la frontiera cu Ungaria, tara ce ameninta fruntariile apusene ale imperiului. Dusmania pe care ungurii o aveau fata de bizantini nu l-a impiedicat pe Andronic sa-i trimita regelui maghiar scrisori prin care ii promitea prietenia si o rasplata pe masura daca il ajuta sa uzurpe tronul Bizantului.
In fata unei asemenea sfidari, nici macar un imparat cumsecade, cum era Manuel, nu mai putea sta nepasator. Imboldit de curteni, el va porunci ca Andronic sa fie arestat si intemnitat in turnul cel mare al palatului imperial. Aici a stat indraznetul print noua ani de zile, pana in 1164. In decembrie 1558, el a reusit ca, sapand in podeaua celulei sale, sa ajunga la un vechi canal, parasit, ce trecea pe sub turn.
Astfel gasi prilejul sa iasa din fortareata si sa se indrepte spre Asia Mica. Frigul iernii l-a silit sa ceara adapost unor tarani, pe malurile fluviului Sangarios si astfel a fost recunoscut si trimis sub paza la Constantinopole. Sase ani aveau sa mai treaca pana i se va ivi iarasi prilejul de a evada. De asta data, Andronic se indrepta spre Nistru, dornic sa ajunga la curtea printului rus Iaroslav. Acesta a fost atat de vrajit de farmecul si personalitatea lui Andronic incat l-a facut sfetnicul sau favorit.
Aventurierul ajunge basileu
La auzul vestii ca Andronic se afla la curtea tarului rus, si duce tratative cu ungurii, ce declarasera iarasi razboi Bizantului, Manuel a hotarat sa-l ierte din nou. Andronic s-a intors la Constantinopole si, numit in fruntea unui corp de oaste, se acoperi de glorie la asediul cetatii Zemund. Dar cand Manuel, care nu avea fiii, si-a anuntat intentia de a lasa tronul fiicei sale Maria, si sotului acestuia, de origine ungara, Andronic nici n-a vrut sa auda de juramant de credinta fata de mostenitorii basileului, ba i-a indemnat si pe ceilalti aristocrati bizantini sa nu se lase stapaniti de un „venetic”.
Basileul a poruncit atunci ca „oricine pe cuprinsul imperiului il va prinde pe Andronic este obligat sa-i scoata ochii, „spre a-l pedepsi pentru purtarea imorala fata de familia imperiala.” Prinzand de veste, printul se refugie la dusmanii de moarte ai bizantinilor, arabii. La Damasc si Bagdad, el a fost primit ca un adevarat rege de catre sultanul Nureddin, ce vedea in Andronic o unealta potrivita spre a dezbina imperiul bizantin. Vreme de mai multi ani, Andronic a ratacit prin Orient.
In cele din urma, s-a stabilit pe tarmul Marii Negre, primind din partea emirului turc ce stapanea regiunea controlul asupra unei fortarete de aici si ducand o existenta de brigand. El vindea turcilor pe prizonierii crestini prinsi, fara nici o remuscare si fara sa-i pese ca la Constantinopole, clerul ortodox il afurisese, aruncand asupra lui anatema cea mai cumplita. In 1180, cand Manuel inchidea ochii pentru totdeauna, urmasul sau, Alexe va introduce un regim nepopular, incredintand cele mai importante roluri in stat favoritilor sai, in marea lor majoritate latini si catolici.
De nemultumirea generala a stiut sa profite Andronic care, prezentandu-se drept aparatorul traditiei si al credintei ortodoxe, tocmai el, care nu avusese vreodata nimic sfant, s-a situat in fruntea opozitiei fata de noul basileu. Generalii trimisi sa lupte impotriva lui Andronic au trecut fatis de partea lui si marsul spre Constantinopol s-a transformat intr-un triumf. In acelasi timp, el a lansat zvonul ca latinii vor sa incendieze orasul. A fost suficient pentru ca o ura nationalista fara precedent sa cuprinda Bizantul. Cartierul latin a fost dat flacarilor, femeile, copiii, batranii, chiar si bolnavii din spitalele catolice au fost masacrati pana la unul.
Inceputul sfarsitului pentru Bizant
Dar in anii cat a fost imparat, acest perfid si josnic personaj s-a dovedit un om de stat exceptional. El a redresat, prin masuri ferme, economia imperiului, a starpit coruptia, i-a protejat pe tarani si pe micii mestesugari, s-a rafuit cu cruzime cu aristocratia bizantina. Nefericitii care indrazneau sa-l vorbeasca de rau pe imparat erau arsi de vii, iar din carnea lor erau obligate sa se infrupte familiile lor, spre a spune ca „basileul e milostiv si se ingrijeste de hrana noastra”.
Unor asemenea cruzimi li se adauga desfraul lui care a scandalizat Biserica. Deja sexagenar, imparatul se inconjurase cu un adevarat harem si orgiile puse la cale de el erau vestite in tot imperiul. Nu se sfia sa se afiseze cu cele mai frumoase femei ale imperului si, cu acel caustic simt al umorului ce nu-l parasise niciodata, poruncea sa se puna, la portile sotilor lor coarnele celor mai frumosi cerbi doborati la vanatorile imperiale.
Dar domnia lui era aproape de final. In august 1185, flota normanda, trimisa de regele sicilian Guillaume sa razbune masacrul latinilor din Constantinopole a debarcat in Balcani, cucerind usor Tesalonicul si indreptandu-se spre capitala. Ca la un semn, poporul Constantinopolelui se revolta si, punandu-l imparat pe Isac Anghelos, ceru moartea lui Andronic. Prins, acesta a avut parte de o moarte care razbuna parca toate faptele lui marsave. A fost tarat in piata publica, i s-au smuls dintii, parul si barba si i-au taiat mana dreapta, dupa care l-au lasat cateva zile intr-o celula, sa moara de foame si de sete. Dar furia multimii nu se potolise. L-au adus iarasi in fata poporului, i-au scos un ochi si l-au asezat, in semn de batjocura, pe cocoasa unei camile raioase, plimbandu-l pe strazile orasului. Ajuns la Hipodrom, a fost atarnat de o grinda, cu capul in jos si „rupandu-i tunica la spate, barbatii se distrau pe seama lui, prin atingeri obscene”, in vreme ce latinii, amintindu-si cat rau le facuse compatriotilor lor, se distrau incercand pe muribund taisul sabiilor lor, ca sa vada care loveste mai bine.”
Astfel s-a stins din viata unul dintre cele mai extraordinare personaje ale istoriei, un om a carui viata a fost demna de roman. Un imparat care ar fi putut salva Bizantul de la pieire, caci era insufletit de geniul lui Justinian si de talentul de general al lui Heraclius, dar pe care firea lui aventuroasa, inclinata spre dezmat, l-a pierdut, facandu-l sa tarasca imperiul intreg in haosul astfel creat. Peste nici doua decenii, Imperiul bizantin se prabusea, sub loviturile cruciatilor, care razbunau astfel nechibzuinta criminala a lui Andronic...

Sfinţii Împăraţi Constantin şi ElenaI s-a spus „împăratul prea pios“ şi a murit în duminica Rusaliilor din anul 337, în palatul său de la marginea Nicomediei (astăzi, Izmir, în Turcia). Constantin cel Mare a fost unul din marii împăraţi ai Imperiului roman şi primul împărat creştin. Deşi nebotezat până în ultimele zile ale vieţii, timp de 24 de ani, Contantin a sprijinit, împreună cu mama sa, Elena, Biserica creştină.

În preajma bătăliei decisive care avea să-l ridice pe culmile puterii şi în faţa unui duşman temut şi mult mai puternic, Constantin s-a rugat cerând ajutor lui Dumnezeu. Ziua, în amiaza mare, a văzut pe cer o cruce luminoasă pe care stă scris: „Prin acest semn vei învinge“. Peste noapte, l-a visat pe Iisus Hristos, care l-a îndemnat să imprime semnul crucii pe steagurile sale. Aşa a făcut şi a biruit în luptă. Devenind stăpân al Romei, împăratul Constantin hotărăşte să se ghideze după legile creştine. Prin decretul din 313, dă libertate deplină Bisericii creştine. Mută capitala imperiului în Bizanţ, în cetatea care-i va purta numele, Constantinopol, şi pe care o împodobeşte cu biserici şi monumente creştine. Luptă pentru unitatea credinţei creştine în timpul ereziei lui Arie şi sprijină adunarea primului Sinod Ecumenic, de la Niceea, în 325.

În toate lucrările sale, a fost încurajat şi susţinut de mama sa, Augusta Elena, preocupată de opere de binefacere şi împodobirea lăcaşurilor sfinte. La cererea fiului său, împără- teasa pleacă la Ierusalim pentru a descoperi Sfânta Cruce şi mormântul Domnului. Le găseşte şi, în locul construcţiilor păgâne, ridică biserici la Sfântul Mormânt, la Bethleem şi Nazaret. Pe arcul de triumf ridicat din ordinul lui Constantin pentru a imortaliza biruinţa de la „Pons Milvius“ (Podul Vulturilor, peste Tibru), împăratul scria că a câştigat victoria Instinctu divinitas (din imboldul divinităţii). Fără îndoială, împă ratul Constantin a împlinit o misiune divină în folosul credinţei lui Hristos şi pentru aceasta, el şi maica sa Elena sau învrednicit a se numi „Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi“.

În datina ţăranului român, 21 mai nu este numai sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, ci şi ziua numită Constandinu Puilor, dedicată păsărilor de pădure. Se spune că, în această zi, păsările împerecheate la Dragobete îşi învaţă puii să zboare. În sudul ţării, de Constandinu Puilor, se semăna porumbul, ovăzul şi meiul. Cred că nu greşesc dacă vă propun astăzi un desert apetisant, pentru toţi Constantinii şi Elenele, cărora le urăm „La mulţi Ani!“

Zidurile fara de moarte ale Bizantului
Arta fortificatiilor a existat inca de cand omul a realizat pentru prima data valoarea defensiva reprezentata de obstacolele naturale sau create de el. Iar construirea de bariere in calea agresorilor a evoluat treptat, de la parapetii de pamant construiti, in neolitic, pe culmile dealurilor, pana la zidurile de piatra cioplita din epoca bronzului. Lumea greco-romana va constitui fundamentul construirii de fortificatii pentru perioada medievala. Atunci cand imparatul Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului de la Roma la Byzantium, in anul 324, s-a ivit si oportunitatea utilizarii celor mai avansate tehnici in materie de fortificatii. Iar rezultatul avea sa se vada, timp de mai bine de o mie de ani...O pozitie privilegiata
Aflat la incrucisarea a doua continente si a doua lumi, Constantinopolul, cum avea sa fie numita ctitoria imparatului roman, domina stramta cale de ape a Bosforului, asternuta intre Europa si Asia. Complexitatea peisajului a reprezentat pentru constructori o provocare, dar in egala masura ea va constitui, de-a lungul secolelor, un imens avantaj. Partea sudica era protejata natural de coastele abrupte si inaccesibile, ca si de curentii puternici ai Marii Marmara, facand imposibil un eventual asalt.
Spre nord, Cornul de Aur reprezenta un port natural excelent. Iar peninsula pe care se afla proaspata capitala a Imperiului era brazdata, de la nord la sud, de raul Lycus, impartind orasul in doua: sase coline, risipite de-a lungul Cornului de Aur, la nord, si una singura, cea mai mare, la sud. Bizantinii au avut dificila misiune de a apara prin ziduri toata aceasta varietate de forme de relief, dar s-au achitat cu brio de ea: marturie stau zidurile ce inconjoara inca si astazi orasul Istanbul, fiind un adevarat testament al gloriei artei militare romane.
Timp de un mileniu, in evul mediu, zidurile Constantinopolelui au fost cele mai faimoase din lumea cunoscuta, unice nu doar prin intinderea lor, ci si prin constructie si design, integrand perfect fortaretele create de om cu obstacolele naturale. Inaltate din bolovani de calcar iscusit ciopliti si lipiti cu mortar, ele erau intarite cu straturi de caramizi rosii si, pentru a spori siguranta intregii fortificatii, turnurile si zidurile au fost construite independent unele de altele.
Intregul oras a fost inconjurat de un circuit defensiv lung de aproape 30 kilometri, brazdat din loc in loc de turnuri, puncte intarite, porti si fortarete. Cele mai solide erau zidurile dinspre vest, destinate protejarii orasului de un atac dinspre uscat – in principal asa-numitul „zid teodosian”, inaltat in timpul imparatului Theodosius I (408-450), dar si alte trei randuri succesive de ziduri, care constituiau un obstacol de netrecut, cu atat mai mult cu cat fiecare era mai inaltat decat precedentele, diferenta totala de nivel fiind de aproape 70 de metri, intre cel mai scund si cel mai inalt!
Pe aici nu se trece!
Principala linie defensiva era Zidul Interior, inalt de 14 metri si lat de 5 metri, cu un parapet de doi metri, unde se ajungea prin intermediul unor scari de piatra. La fiecare 35 de metri, de-a lungul acestui zid, se inalta un turn masiv (erau 96 in total), capabil sa sustina cele mai grele masinarii de razboi ale timpului. Un al doilea zid, inalt de 10 metri, era unit cu primul printr-o terasa inaltata si avea tot 96 de turnuri, care nu coincideau insa, ca pozitie, cu cele ale Zidului Interior, pentru a nu masca tirul armelor de aparare instalate aici.
In afara Zidului Exterior se gasea un parapet de 2 metri, in varful unui urias val de pamant, marginind un sant lat de 20 de metri si adanc de 10 metri, a carei apa era furnizata de un ingenios sistem de apeducte. Cele cinci porti ce permiteau accesul in oras aveau fiecare poduri mobile si erau flancate de turnuri si bastioane. In epoca de glorie a Imperiului Bizantin, nici un atacator nu putea patrunde pana la Zidul Interior, decat cu pretul unor sacrificii umane uriase.
Zidurile dinspre uscat ale Bizantului erau asigurate, la ambele extremitati, de doua mari fortarete. De-a lungul Marii Marmara se afla Cetatea celor Sapte turnuri, iar spre nord, de-a lungul Cornului de Aur, palatul Blacherne, initial resedinta imparatilor bizantini, fusese transformat, in timp, intr-o fortareata intangibila. Cu aceste doua bastioane se uneau si zidurile dinspre mare, similare in constructie cu Zidul Exterior si din care nu s-au mai pastrat astazi decat putine fragmente.
Cornul de Aur, un port natural bine inzestrat, in care se adapostea flota bizantina, constituia insa punctul slab al apararii, intrucat o flota inamica, mai puternica, se putea lesne strecura in el, asaltand zidurile ce-l strajuiau, mai slabe decat restul zidurilor Bizantului. Imparatul Leo III a gasit o solutie ingenioasa, punand sa se construiasca un lant imens, cu zale din lemn unite intre ele prin piroane si incuietori de fier. In caz de razboi, lantul era purtat de o corabie de la turnul Kentenarion spre castelul Galata, inchizand accesul in port.
Bizantul, cucerit prin tradare si... ghinion!
Dar, desi se inaltau amenintatoare si practic de netrecut, zidurile Constantinopolului au constituit, de-a lungul istoriei, o permanenta provocare pentru invadatori. Persi, avari, arabi, bulgari, rusi si alte numeroase neamuri au incercat sa le cucereasca, spre a pune mana pe fabuloasele bogatii ale basileilor. Pentru o mare parte a epocii medievale, Constantinopolul a insemnat ce insemnasera Atena si Roma pentru perioada clasica, o „regina a oraselor”, magnet pentru pelerini, negustori si cuceritori, deopotriva.
In cursul unui mileniu, garnizoana orasului a respins 17 asalturi si, cand turcii invadasera deja Peninsula Balcanica, Bizantul a fost ultima reduta a crestinatatii pe aceste pamanturi, o reduta dincolo de care Europa tremura, in asteptarea inerentei invazii a „paganilor”... Primii care i-au incercat taria zidurilor au fost arabii. In anul 632, profitand de indelungatul conflict dintre bizantini si sasanizi, ei au atacat ambele imperii, distrugandu-l din temelii pe cel din urma si dand lovituri grele primului.
Asediile asupra Constantinopolelui s-au repetat, in 674, 677 si in 717, dar de fiecare data arabii au fost invinsi; la aceasta au contribuit atat priceperea organizatorica a imparatului Leo II cat si interventia uneia dintre cele mai enigmatice arme din istorie – „focul grecesc”. Dintre cei 200.000 de soldati musulmani care au asediat orasul in 717, doar 30.000 s-au mai intors in Siria, in anul urmator. Zidurile Bizantului nu doar ca au impiedicat ca romeii sa aiba soarta sasanizilor, dar au si salvat Europa, pentru mai bine de opt secole, de amenintarea islamica.
Daca primele trei cruciade au fost doar un fel de „casatorie de convenienta” intre bisericile catolica si ortodoxa, cea de-a patra s-a transformat intr-un conflict deschis intre romei si latini, care au atacat Constantinopolul, de pe uscat si de pe mare. Fara indoiala ca garnizoana ar fi rezistat, dar imparatul Alexius III a fugit si in locul sau omul sprijinit de cruciati, Isaac, a primit coroana. Revoltati fata de acest „basileu-marioneta”, romeii s-au rasculat si de asta data flota venetiana a fost cea care a reusit sa creeze o bresa in defensiva Bizantului, profitand de „calcaiul lui Ahile”, care erau zidurile dinspre mare.
Venetienii au instalat turnuri de asalt la bordul corabiilor si astfel au reusit sa patrunda in oras. Multi istorici au vazut in caderea Constantinopolului in mainile cruciatilor inceputul sfarsitului pentru Imperiul Bizantin. Turcii vor fi insa cei ce-i vor da acestuia lovitura de gratie, profitand de arma introdusa recent in Europa – tunul. Pe 6 aprilie 1453, in fata orasului aparea armata lui Mehmed II: 80.000 de soldati, dintre care 15.000 ieniceri, nenumarate arme de asalt si o flota de 400 de corabii.
Dar cea mai formidabila arma ramanea, desigur, artileria creata de mesterul ardelean Orban, ale carui tunuri au zguduit din temelii zidurile ce rezistasera atator asedii. Concentrandu-si tirul, la sugestia chiar a unui sol ungur venit la curtea sultanului, turcii au reusit sa creeze brese in Zidul Exterior; Mehmed a gasit si solutia pentru a-si trece flota in Cornul de Aur, ocolind lantul de protectie: corabiile au fost translate pe butuci de lemn, pana in apele Cornului...
In cele din urma insa, desi zidurile Bizantului au rezistat pana la capat, doar ghinionul a facut ca turcii sa patrunda in oras, atunci cand unul dintre aparatori a uitat deschisa o mica poarta construita in zid. Romeii s-au luptat cu vitejie, insusi imparatul Constantin murind eroic, pe zidurile cetatii, dar era deja prea tarziu: la aproape o mie de ani de la caderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul de Rasarit inceta si el sa mai existe...

Herculanum – orasul aristocratilor
Asa cum reiese din denumirea sa, Herculanum e legat de figura mitica a lui Hercule, care ar fi fondat orasul locuit in secolele VII-V i.Ch. de etrusci si greci. Ultimele cercetari indica faptul ca Herculanum si Pompei, au origine etrusca. Istoria lor va avea insa destine paralele pana la sfarsitul razboiului civil si inceputul ocupatiei romane, intre anii 89-80 i.Ch.Herculanum se va dezvolta ca statiune balneara, extrem de apreciata de bogatasii romani, dar si ca oras rezidential al marilor familii patriciene, atrase de splendida pozitie panoramica a promontoriului, de clima blanda si de produsele din teritoriile rustice. Cele doua orase au cunoscut o ampla dezvoltare urbana in timpul imparatului Augustus. Au avut insa de suferit in urma cutremurului din anul 62 d.Ch., inainte de a fi distruse de eruptia Vezuviului din anul 79. Herculanum a fost acoperit cu un strat de lava gros de 15 metri.
Primele sapaturi au debutat in secolul al XVIII-lea. La sfarsitul secolului al XVIII-lea isi fac aparitia motivele specifice orasului in materie de mobila, tapiserii, decoratiuni interioare etc. Printre vilele celebre dezgropate se numara cea numita Papyri, resedinta cu patru terase aflata pe malul marii, apartinand lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, (unchiul lui Cezar).
Piso, un erudit care a patronat poeti si filozofi, a construit aici o biblioteca, singura care a ramas intacta din Antichitate. Rulourile de pergament ale bibliotecii se afla conservate la Biblioteca nationala din Neapole. In cea mai mare parte au fost carbonizate dar multe dintre ele au putut fi derulate. Lectura asistata de un calculator in gama infrarosu a permis cernelii sa devina lizibila. In prezent se lucreaza la un proiect de citire a rulourilor nederulate cu ajutorul razelor X. O metoda care ar putea fi folosita si in citirea rulourilor care au ramas prinse in lava.
In bune conditii s-a conservat casa, carbonizata in cea mai mare parte, ce separa marele atrium de tablinum, ai carei pereti au fost ornamentati cu cuie din bronz. Surprinzatoare este excelenta stare de conservare a fatadei albe, cu marele portal inconjurat de blocuri din tuf, intre micile sale ferestre. O locuinta, aristocratica care putea reuni mai multe familii. Spre atrium se afla cateva dormitoare (cabicula). Intr-unul dintre ele a fost gasit un pat din lemn (carbonizat).

S-au pastrat si cateva fresce, pe fond rosu in tablinum si o camera de trecere spre gradina. In oras au fost construite doua sectiuni, destinate barbatilor si femeilor. In sectiunea masculina figureaza o straduta flancata de latrine publice, ce conduce spre o curte interioara cu porticul din palestru prin care se trece spre vestiar (apodyterium). Sectiunea destinata femeilor e de mici dimensiuni si mai putin ingrijita decat cea masculina. Vestiarele sunt prevazute cu bolta iar solul, din mozaic alb si negru, e acoperit cu diverse reprezentari: delfini (asociati cu zeul Triton), caracatite, murene etc. Intr-una din incaperi se afla un bazin din marmura.

Lovituri de stat împotriva republicii italiene
În noaptea de 7 spre 8 decembrie 1970, respectiv „Noaptea Fecioarei“, avea loc, la Roma, o lovitură de stat ce a durat doar câteva ore. Sub indicativul „Tora! Tora!“, 800 de elevi din şcoala de Subofiţeri ai Carabinierilor din Florenţa, conduşi de generalul Dino Mingarelli, şi o unitate de elevi din Garda Pădurarilor au participat la ceea ce mass-media au numit-o „lovitură de operetă“.

P lanul loviturii de stat a fost conceput de către prinţul Valerio Borghese, liderul Frontului Naţional, care dorea să oprească alunecarea Italiei spre un regim social-comunist. Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai prinţului se numărau Remo Orlandini, din fosta unitate de comando X MAS, şi Sandro Saccucci, locotenent de paraşutişti. Orlandini îl va contacta pe Hugh Fenwick, un american ce se bucura de faima de-a face parte din anturajul preşedintelui Nixon, pentru a cere sprijinul guvernului de la Washington. Fenwick a dorit să ştie dacă armata italiană va participa la lovitură însă răspunsul primit a fost evaziv. Puciştii pot conta în mod sigur pe sprijinul Gărzii Pădurarilor şi al trupelor de paraşutişti din Pisa, mai puţin pe cel al unităţilor de marină şi aviaţie. Planificatorii loviturii au cerut şi sprijinul Cosei Nostra care a refuzat să participe cu forţe la lovitură. Totuşi, un grup de comando, format din trei oameni, ai Cosei Nostra, a fost pregătit pentru neutralizarea şefului poliţiei din Roma, Angelo Vicari.

Organizatorii loviturii au pregătit, totodată, deportarea în insula Ponza, cu sprijinul unor nave ancorate în portul Civitavecchia, la nord de Roma, a unor politicieni, sindicalişti şi alte persoane ostile viitorului guvern al prinţului Borghese. Ministerul de Interne de la Roma se va „lăsa“, în chip ciudat, jefuit de arme de către un grup de comando ce reuşeşte să intre în sediul acestuia. Conform mărturiei lui Gaetano Lunetta, fost locotenent în infanteria uşoară a Republicii fasciste din Sàlo, fost secretar federal al Mişcării Sociale Italiene (MSI) în La Spezia şi militant al Frontului Naţional, atacul asupra sediului Ministerului de Interne de la Roma s-a realizat cu complicitatea unui funcţionar al poliţiei, Salvatore Drago. Înaltul funcţionar de poliţie le-a arătat unde sunt uşile de la intrare, centralele, lifturile, depozitul de arme şi tot ceea ce era necesar pentru a se duce la bun sfârşit misiunea.

În noaptea de 7 decembrie 1970, ora 20.30, un comando de circa 20 de oameni se prezintă la intrarea în Minister, unde sunt aşteptaţi de către carabinieri care le înmânează cheile, după care se reîntorc în cazarmă. O coloană de camioane pline cu elevi din Garda Pădurarilor, aflată sub comanda maiorului Berti, traversează oraşul şi aşteaptă, în apropiere de studiourile RAI-TV din strada Teulada, un semnal. La miezul nopţii, soseşte un ordin de încetare a oricărei operaţiuni. Misterul care învăluie anularea operaţiunii „Tora! Tora!“ este total. Conform informaţiilor difuzate de Comisia parlamentară de anchetă privind loja masonică P2, ordinul a fost dat de către Licio Gelli care avea sarcina, potrivit planurilor, să se ducă la Palatul Quirinale pentru a împiedica eventualele intervenţii ale preşedintelui Republicii, Giuseppe Saragat.

Potrivit declaraţiilor lui Gaetano Lunetta, făcute săptămânalului „L’Espresso“, lovitura prinţului Borghese a avut loc cu adevărat şi este „greşit să o numim «tentativă» şi apoi eşec“, iar „rezultatul politic pe care dorea să-l obţină cel care a organizat-o a fost atins: îngheţarea politicii lui Aldo Moro, îndepărtarea Partidului Comunist italian din aria guvernamentală, garanţia unei fidelităţi totale faţă de Pactul Atlantic şi faţă de americani“. Opinia publică italiană avea să afle abia după trei luni ceea ce înalţi oficiali ai apărării, internelor şi serviciilor secrete de la Roma ştiau. La 17 martie 1971, cotidianul „Paese Sera“ publica cu litere de-o şchioapă ştirea că, în decembrie 1970, a avut loc o lovitură de stat a extremei drepte italiene.

Informaţiile oferite de către conducerea statului italian, cu privire la lovitura prinţului Borghese, vor genera o stare de nelinişte în rândul opiniei publice italiene, alimentată de numeroasele percheziţii efectuate în sediile şi locuinţele militanţilor de extrema dreaptă. O parte din responsabilii operaţiunii „Tora! Tora!“ au fost arestaţi, respectiv Orlandini şi Saccucci, în timp ce prinţul Borghese a părăsit Italia, în cursul zilei de 18 martie 1971, cu destinaţia Spania, unde va muri în septembrie 1974.

Arestaţii vor petrece, doar formal, un an după gratii şi se vor bucura de sprijinul „discret“ al generalului Miceli, directorul SID (Serviciul Secret de Informaţii Militare). Înaltul demnitar italian îl va vizita pe Orlandini în clinica particulară, unde se afla internat în stare de arest, şi îi va face semnul convenţional sicilian care semnifica: ţineţi gura închisă, te vom proteja. Pe baza informaţiilor oferite, la sfârşitul anului 1972, de către Orlandini, generalului Maletti, şeful Biroului D (securitate internă) din SID şi rivalul generalului Miceli, premierul Giulio Andreotti va cere deschiderea unei noi anchete. Magistraţii italieni vor pune sub acuzare pentru conspiraţie armată împotriva puterilor statului, în iulie 1975, pe Sandro Saccucci, devenit deputat al MSI, împreună cu 35 de deputaţi şi 5 senatori ai aceleiaşi formaţiuni politice, precum şi pe masonul Gavino Matta, colaborator al lui Borghese. În noiembrie 1975, generalul Miceli va fi acuzat de a fi favorizat personal lovitura de stat şi va fi trimis în judecată împreună cu 86 de inculpaţi.

Generalul Miceli va mărturisi în faţa instanţei, la Roma, în 1977, că pre- şedintele Republicii, Giuseppe Saragat, ministrul Apărării şi cel de Interne au fost informaţi de activităţile subversive ale Frontului Naţional al lui Borghese. Ministrul Apărării de la Roma, Tanassi, avea să declare în timpul procesului: „Nu se poate intenta un proces şefului SID, luând în consideraţie doar o parte din activităţile serviciului, toate strâns legate între ele. Nu se poate intenta proces şefului SID fără mărturia persoanelor de la care el primeşte anumite ordine“. Sentinţa magistraţilor italieni, dată la 14 iulie 1978, avea să uimească opinia publică: generalul Miceli a fost achitat, Orlandini va ispăşi 10 ani de închisoare, iar restul acuzaţilor au primit condamnări între 8 ani şi 5 luni. Comandantul „Unităţii de Pădurari“, maiorul Berti, este achitat. În decembrie 1984, Curtea de Apel din Roma îi va achita pe toţi inculpaţii. Curtea de Casaţie va confirma şi ea sentinţa.

Bombele care au explodat în Piaţa Fontana din Milano în 1969, precum şi încercările de lovitură de stat nu au dat roadele aşteptate astfel încât planificatorii din umbră ai „strategiei tensiunii“ au recurs, între 1970 şi 1974, la un nou val de violenţă. Regio Calabria (22 iulie 1970),Trento (6 ianuarie 1971), Milano (17 mai 1973), gara Termini (20 ianuarie 1974), Brescia (28 mai 1974) etc reprezintă câteva exemple dintr-o listă impresionantă de explozii de bombe şi grenade ce s-au soldat cu zeci de morţi şi răniţi. Totodată, în aceşti ani, au loc sute de atacuri împotriva sediilor de partide, de sindicate, birourilor publice, cu „cocteiluri Molotov“, bombe artizanale sau alte bombe, atentate pe liniile ferate, agresiuni asupra persoanelor fizice. Majoritatea acestor atacuri au fost realizate de către extremişti de dreapta. Presa vremii relatează despre numeroase ciocniri între poliţie şi militanţii de stânga sau de dreapta, fără a le da, de cele mai multe ori, o importanţă specială.

În cursul fazei instrumentării proceselor deschise împotriva atentatorilor, judecătorii italieni au crezut că au descoperit pe adevăraţii vinovaţi, însă procesele s-au încheiat fără vinovaţi precişi. Sentinţele date au reprezentat condamnări uşoare în raport cu gravitatea faptelor. Atentatul împotriva trenului „Italicus“ (4 august 1974), soldat cu 12 morţi şi 40 de răniţi, reprezintă un atentat „anunţat“ şi un exemplu elocvent a ceea ce a însemnat „strategia tensiunii“ din acei ani. La 15 iulie 1974, Giorgio Almirante, secretarul MSI, şi Alfredo Covelli, liderul Partidului Monarhist, se prezintă la cabinetul lui Emilio Santilio, şeful Inspectoratului pentru antiterorism, pentru a-l informa despre iminenţa unui atentat.

În urma informaţiilor furnizate de către cei doi lideri politici, Santilio telegrafiază tuturor comisarilor de poliţie din căile ferate, informându-i despre iminenţa unui atac. La 31 iulie, Claudia Ajello, care lucrează pentru SID, va pomeni în cursul unei conversaţii telefonice, desfăşurată în interiorul unui magazin din Roma şi relatată, mai apoi, poliţiei de angajaţii magazinului, că „bombele sunt pregătite“ şi să stea liniştiţi, deoarece „paşapoartele sunt gata, veţi trece graniţa“. Procesele desfăşurate în acei ani au făcut să se vorbească, referindu-se la implicarea serviciilor secrete italiene, despre „servicii deviate“. O analiză obiectivă a rolului jucat de aceste servicii ar putea oferi un răspuns privind participarea la asemenea acte teroriste a unui întreg serviciu sau numai a câtorva elemente din interiorul serviciilor.

Proiectele de lovituri de stat din partea forţelor de dreapta s-au constituit, în acei ani, în pericole la fel de semnificative pentru democraţia italiană ca şi bombele şi exploziile din „strategia tensiunii“. Ambasadorul american în Italia, John Volpe, comunica la Washington, la sfârşitul lui februarie 1974, că adevăratul pericol pentru democraţia italiană, după părerea secretarului Partidului Socialist italian, Francesco De Martino, este reprezentat de planurile dreptei de a impune un regim totalitar. John Volpe nu nominalizează aceste forţe în raport, dar vorbeşte despre faptul că aceste forţe îi includ pe „industriaşi şi alte personaje conservatoare“ care nu sunt neapărat legate de MSI.

În februarie 1981, John McCaffery, un fost agent al forţelor speciale britanice, va declara, în mod oficial, la New York, că a participat, în 1972, la întâlnirile bancherului Michele Sindona cu ofiţeri superiori din forţele armate italiene, având ca scop prezentarea unui „proiect de lovitură de stat cu scopul de a constitui un guvern capitalist şi pro-american“. În interviul acordat publicaţiei „L’Espresso“, sub titlul „Eu, cel mai credincios dintre spioni“, generalul Maletti va vorbi despre o lovitură de stat, a urmaşilor prinţului Borghese, dejucată, în septembrie 1974, datorită acţiunii unităţii de contraspionaj a SID. „Planul Solo“ reprezintă un exemplu clasic a ceea ce istoriografia subversiunii a definit ca fiind „lovitura albă“.

Lovitura de stat proiectată de contele Edgardo Sogno Rata del Vallino s-a aflat permanent sub controlul SID, prin intermediul colonelului Giuseppe Condo, în condiţiile în care „grupuri mari de poliţişti şi carabinieri erau implicaţi în proiect“. Lovitura contelui Sogno, proiectată pentru 9 august 1974, a eşuat din motive de politică externă, respectiv demisia preşedintelui Nixon, precum şi din cauza anchetei judecătorului Violante privind Comitetele de Rezistenţă Democratică. Într-un interviu acordat revistei „Panorama“, la 16 decembrie 1990, contele Sogno, referindu-se la anul 1974, va mărturisi: „Era o atmosferă de dezordine generală. Ţara aluneca încet în mâinile lui Berlinguer. Împreună cu Pacciardi, pusesem la punct un program politic care, o dată atins momentul critic, prevedea instaurarea unui nou guvern. Dacă Partidul Comunist italian ar fi ajuns la putere, chiar şi într-un guvern de coaliţie, s-ar fi declanşat o intervenţie militară“.

150 de morţi şi 551 de răniţi reprezintă bilanţul celor 11 atentate semnificative, primul în decembrie 1969 în Piaţa Fontana din Milano, iar cel mai grav (85 de morţi şi 200 de răniţi) la gara din Bologna, în august 1980. Cele 11 atentate din perioada anilor 1969 - 1980 fac parte din suita de acţiuni violente ce au făcut să se vorbească, în mass-media, şi nu numai, despre o adevărată „strategie a tensiunii“ menită să împiedice ieşirea Italiei din orbita politicii SUA şi a NATO, precum şi ascensiunea comuniştilor la guvernare.

Un magician pe scaunul Sfantului Petru
Papalitatea a reprezentat una dintre institutiile fundamentale ale evului mediu, exercitand o influenta considerabila asupra destinelor Batranului Continent. Pe scaunul pontifical s-au aflat, de-a lungul vremii, multi papi considerati inca din timpul vietii sfinti, dar parca si mai multi pentru care aceasta functie a reprezentat o modalitate ideala de a strange averi considerabile, de a practica traficul de influenta, de a-si face amante si a avea copii nelegitimi. Pe langa aceste doua categorii, au mai existat, la Vatican, si papi controversati, al caror comportament i-a intrigat pe contemporani. O figura aparte, din acest punct de vedere, o reprezinta Papa Silvestru al II-lea, nascut sub numele de mirean Gerbert d'Aurillac, un veritabil „magician” pe scaunul Sfantului Petru...Un crestin care iubea intelepciunea Islamului
Gerbert d'Aurillac s-a nascut pe la anul 950, intr-o familie modesta din regiunea Auvergne, in Franta si a intrat inca de la varsta de 13 ani la manastirea Sf. Gerald din Aurillac. In 967, contele Borel de Barcelona, aflat in pelerinaj la manastire, a fost rugat de abatele acesteia sa-l ia sub ocrotirea lui pe adolescentul Gerbert, care dadea dovada de o inteligenta neobisnuita.
Astfel, tanarul a invatat tainele matematicii in Barcelona, dar si in orasele Cordoba si Sevilla, aflate pe atunci sub dominatie araba, si la universitatea Al Karauin din Maroc. Peste doi ani, contele Borell, un om foarte evlavios, va face un alt pelerinaj, de asta data la Roma, in anturajul sau aflandu-se si Gerbert, care cu acest prilej i-a intalnit pe Papa Ioan al XIII-lea (965-972) si pe imparatul german Otto I cel Mare (936-973).
Papa, impresionat de cunostintele vaste ale tanarului calugar, l-a convins pe imparat ca Gerbert ar fi tutorele perfect pentru fiul sau, viitorul Otto al II-lea. Dupa cativa ani, Gerbert a primit permisiunea de a merge sa studieze la scoala din Reims, unde va fi ulterior numit profesor, de catre arhiepiscopul Adalberon. Cand Otto al II-lea a devenit imparat, l-a numit pe Gerbert abate al manastirii Bobbio.
Primul papa francez
Moartea imparatului il va face insa sa se implice in politica, astfel ca, in anul 985, el se opune incercarii lui Lothar de Franta de a smulge provincia Lorena de la nevarstnicul Otto al III-lea (983-1002). Cand Adalberon a murit, in 988, Gerbert parea cel mai potrivit succesor pentru scaunul episcopal, dar noul rege al Frantei, Hugo Capet, s-a opus, preferandu-l pe fiul nelegitim al lui Lothar, Arnulf.
Avea sa-si dea seama de greseala savarsita peste trei ani, cand Arnulf a fost indepartat din functie, invinuit fiind de tradare fata de rege. Gerbert a fost ales imediat in locul sau, trezind insa opozitia noului Papa, Ioan al XV-lea. De fapt el era doar o victima a conflictului dintre Papalitate si puterea temporala - Imperiul Romano-german, conflict ce avea sa faca si alte numeroase „pagube colaterale”.
Din fericire pentru Gerbert, domnia acestui pontif ostil n-a durat decat cateva luni, iar Papa Grigore al V-lea (996-999), o ruda a lui Otto al III-lea, l-a numit arhiepiscop de Ravenna, in 998. Recunoscator lui Gerbert pentru serviciile aduse familiei sale, Otto al III-lea va interveni pentru ca, la moartea Papei Grigore, dascalul pentru care nutrea un deosebit respect sa fie ales in functia suprema, la Vatican, in februarie 999, fiind primul suveran pontif de origine franceza din istorie.
Cand „oasele vor suna”...
Inteleptul Gerbert si-a luat numele pontifical de Silvestru al II-lea, in amintirea primului papa Silvestru (314-335), sfetnicul devotat al imparatului Constantin cel Mare (324-337) - tocmai pentru a demonstra influenta sa pe langa prea putin experimentatul Otto al III-lea. In anul 1001, populatia Romei s-a revoltat impotriva imparatului, obligandu-i pe acesta si pe papa sa fuga la Ravenna. Dupa doua tentative nereusite de a prelua controlul asupra Cetatii Eterne, Otto al III-lea a fost ucis in timpul celei de-a treia, in 1002.
Silvestru a avut indrazneala de a se inapoia la Roma, chiar daca orasenii si aristocratii ii erau ostili, dar a decedat la putina vreme, fiind inmormantat la biserica Sf. Ioan din Lateran. O veche legenda spune ca Silvestru ar fi reusit sa afle, facand apel la metodele antice de divinatie, ca va muri daca va tine o slujba la Ierusalim. De aceea, el s-a ferit, tot timpul pontificatului, sa viziteze orasul sfant al crestinatatii.
Cand insa a rostit messa in biserica Sfintei Maria de Ierusalim, biserica aflata la Roma, el a cazut bolnav la pat si in scurta vreme a murit. Ca o curiozitate, pe inscriptia de pe mormantul sau trebuia sa se scrie „la venirea Domnului, cand trambita va suna, osemintele lui Silvestru se vor ridica din groapa”, dar din greseala sculptorul, deloc familiarizat cu limba latina, a scris ceva ce s-ar putea traduce „oasele vor suna”. Acest lucru a generat o noua legenda, anume ca, inainte de moartea unui Papa, osemintele lui Silvestru se aud ciocanindu-se unele de altele, in cavoul de la Lateran.
Un om nou pentru noul mileniu
Ca om de stiinta, Gerbert si-a depasit cu mult epoca. El era unul dintre putinii invatati crestini care cunosteau calculul zecimal, aflat de la matematicienii arabi si, avand o memorie exceptionala, putea face in minte calcule dificile, uimindu-si contemporanii, obisnuiti sa socoteasca doar in scris, folosind dificilul sistem al cifrelor romane. In tinerete, aflat la Reims, a pus la punct o orga hidraulica nemaivazuta, depasind toate instrumentele muzicale de acest gen construite pana atunci si tot despre el se crede ca ar fi inventat ceasul cu pendul. Gerbert a reintrodus abacul in Europa si, intr-o scrisoare adresata, in 984, savantului Lupitus din Barcelona, ii cerea imperios acestuia sa-i traduca un tratat arab de astronomie.
De altfel e recunoscut faptul ca viitorul Papa a descris primul astrolab cu jumatate de secol inainte ca Hermannus Contractus sa realizeze unul. Ca Papa, Gerbert d'Aurillac a luat masuri energice impotriva practicilor tot mai raspandite de simonie si concubinaj in randul clerului, scriind un tratat dogmatic, „De corpore et sanguine Domini”. Hotararea cu care a combatut viciile inaltilor prelati i-au atras dusmania acestora, care, profitand de pasiunea lui pentru stiinta si experimente neobisnuite au pus pe seama Papei tot felul de povesti.
Faptul ca studiase astrologia la Sevilla, cu invatatii arabi ai epocii, le-a venit ca o manusa detractorilor sai: nu le-a fost greu sa-l acuze de legaturi cu diavolul si ca ar fi practicat necromantia. S-a spus despre Gerbert ca s-ar fi aflat in posesia unei carti de descantece magice furate de la un filosof arab din Spania, si s-a mai vehiculat ideea ca ar fi incheiat un pact cu un demon feminin numit Meridiana, cu ajutorul caruia ar fi reusit sa ocupe scaunul papal. De-a lungul intregii sale vieti, Gerbert adunase cu acribie carti vechi si rare, indragind scrierile lui Platon, Aristotel si Cicero, scrieri privite insa de Biserica, in general, drept „pagane si potrivnice invataturii crestine”.
Potrivit unei alte legende, Papa s-ar fi aflat in posesia unui cap de bronz care putea raspunde la orice intrebare, cu „da” sau „nu” - era vorba probabil de un automat, un „robot primitiv”, nefiind exclus ca dispozitivul sa fi fost realizat chiar de catre aceasta minte stralucita a evului mediu. Adevarul este ca Silvestru nu a fost singurul papa acuzat de legaturi cu diavolul. Si altii, precum Ioan al XXI-lea sau Benedict al XII-lea, au fost inclusi in categoria „adoratorilor lui Bahomet”, in vreme ce Grigore al XII-lea a fost chiar anchetat, in 1409, de catre Conciliu din Pisa, in legatura cu practicile sale magice. Oricum, lasand deoparte legendele si rumorile in privinta Papei Silvestru al II-lea, putem spune fara teama de a gresi ca el a fost un adevarat predecesor al Renasterii, cel mai potrivit om pe care l-ar fi putut gasi Biserica pentru a trece in noul Mileniu...

Vasile al II-lea, omoratorul de bulgari Imparatul bizantin Vasile al II-lea, „Omoratorul de bulgari”, cum a fost supranumit, este adesea comparat cu cei mai prestigiosi imparati ai antichitatii. Reputatia lui a reprezentat un puternic mijloc de propaganda pentru dinastiile ulterioare. Pana si trufasii imparati din dinastia Comnenilor au cautat sa-si asocieze imaginea cu cea a lui Vasile Bulgaroctonul, in vreme ce Mihai al VIII-lea Paleologul a adus cu fast ramasitele pamantesti ale acestuia la manastirea construita de el, langa Selymbria.Intrigi bizantine
Vasile al II-lea era fiul cel mare al lui Romanus al II-lea, nepotul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul si stranepotul lui Romanus I Lecapenus. Cand tatal sau a murit, in 963, Vasile avea doar cinci ani, fratele lui mezin, Constantin era inca prunc, astfel ca mama lor, Teofana, a condus imperiul in numele lor, cu ajutorul eunucului Iosif Bringas. Dar unul dintre cei mai prestigiosi generali, Nicephorus Focas, si-a asumat el conducerea statului, casatorindu-se cu imparateasa vaduva. In timpul regentei sale, chipul lui Nicephorus apare pe monedele emise la Constantinopol alaturi de ale celor doi tineri printi.
Lucrurile pareau sa decurga normal, dar, inainte ca Vasile sa preia tronul de la Nicephorus, generalul a fost asasinat de un rival de-al sau, Ioan Tzimisces. Acesta a trimis-o in exil pe imparateasa, pastrandu-i insa fiii la Constantinopol. Circulau zvonuri potrivit carora el ar fi urmarit sa-i asasineze pe cei doi Cezari, dar chiar la inceputul anului 976, inainte sa-si duca planurile la indeplinire, Tzimisces s-a stins pe neasteptate din viata. In varsta de aproape 20 de ani, Vasile s-a urcat pe tronul parintelui sau, la 10 ianuarie 976.
Inconjurat de dusmani
Primii ani ai domniei sale au fost foarte tulburi. Principalul pericol cu care tanarul imparat s-a confruntat a fost revolta condusa de generalii Bardas Sclerus si Bardas Focas, care au generat veritabile razboaie civile intre 976 si 989, razboaie incheiate, dupa numeroase lupte, cu victoria imparatului. Pentru a da o pilda tuturor celor care pe viitor aveau de gand sa se mai impotriveasca autoritatii imperiale, Vasile a poruncit ca prizonierii sa fie trasi in teapa, iar capul retezat al lui Focas sa fie trimis prin toate cetatile imperiului.
Inspaimantat ca i-ar putea impartasi soarta, pe 6 martie 991 Bardas Sclerus s-a predat imparatului, cersind indurare. Razboiul civil se incheiase. Pe frontul rasaritean se iveau din nou probleme, de aceasta data create nu de generali rebeli, ci de puternicii califi fatimizi. Incepand cu 990, acestia isi intensificasera eforturile pentru cucerirea provinciilor estice ale Bizantului, asediind in repetate randuri Alepul. Armatele trimise de imparat pentru a rezolva situatia fusesera invinse in doua randuri, in 992 si 994.
Ultima infrangere fusese atat de severa incat imparatul fusese nevoit sa renunte la campania din Bulgaria spre a traversa Anatolia, in mai putin de doua saptamani, sosind astfel pe neasteptate in Siria, la inceputul anului 995. Peste trei ani, imparatul va fi nevoit din nou sa preia personal comanda trupelor, devastand teritoriul din valea raului Orontes, stapanit de fatimizi. Acestia au acceptat pacea oferita de imparat, pace care va dainui pana in 1016, nefiind rupta nici macar atunci cand califul al-Hakim a distrus biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, in 1009. De altfel, in aceasta perioada imparatul se afla in razboi cu bulgarii si atata vreme cat granitele propriului imperiu erau amenintate, el se dovedea mai putin receptiv la probleme Imperiului Ceresc...
Cosmarul bulgarilor
Profitand de razboiul civil ce sfasia Imperiul Bizantin, bulgarii si-au extins stapanirea asupra unei importante parti din peninsula Balcanica, ajungand pana la nord de Atena. Tarul lor, Samoil, era acum stapan pe teritorii cuprinse intre Adriatica si Marea Neagra - teritorii ce apartinusera odinioara bizantinilor. Un imparat precum Vasile al II-lea nu putea lasa lucrurile astfel. Prin urmare, bizantinii au intreprins alte campanii impotriva rivalilor din Balcani, cu rezultate la fel de incerte, si desi se parea ca in 997, la Spercheius (nu departe de Termopile), generalul bizantin Nicephorus Uranus a obtinut o batalie decisiva, bulgarii si-au revenit, reluand atacurile asupra frontierei.
In 1001, Vasile insusi a condus o armata impotriva cetatilor de la vest de Thesalonic, pentru ca un an mai tarziu sa porneasca asupra Vidinului. Razboiul a continuat cu violenta, represaliile la care s-a dedat Vasile al II-lea ingrozindu-i pe istorici: imparatul a recurs la o adevarata campanie de epurare etnica, ucigand mii de bulgari si orbindu-i pe prizonierii de razboi. Pe 29 iulie 1014, Vasile a obtinut o victorie stralucita la Kleidion. Mii de bulgari au ramas pe campul de lupta. 14.000 au fost luati prizonieri si 99 de oameni din 100 au fost orbiti cu pari de lemn aprinsi, iar celui de-al o sutalea i s-a scos doar un ochi. Acest carnagiu i-a adus imparatului porecla de „Bulgarocton” - omorator de bulgari.
Se spune ca, vazand aceasta uriasa armata de orbi, condusi de tovarasii lor mai norocosi, tarul Samoil a murit de inima rea. Poate este doar o legenda, intrucat conflictul a mai durat patru ani, abia in 1018, suveranul bulgar acceptandu-si esecul. La incheierea razboiului, imparatul a mers mai intai la Atena, sa aduca multumiri Fecioarei in biserica crestina in care fusese transformata cladirea Parthenonului si s-a intors in triumf la Constantinopol. Pentru prima oara dupa patru secole, frontiera bizantina era din nou pe Dunare. Si in rasarit, armatele sale au fost victorioase, realipind Armenia, vesnicul mar al discordiei dintre romani si parti, apoi dintre bizantini si sasanizi, la trupul imperiului.
Cel mai crud dintre cei piosi
Poate ca politica lui Vasile al II-lea in privinta Italiei ar fi fost mult mai agresiva daca resursele militare si financiare i-ar fi permis. Dar, vesnic preocupat cu innabusirea revoltelor si cu atacurile din nord si din est, el nu a mai putut acorda sprijinul necesar garnizoanelor bizantine din sudul Italiei. Fara indoiala, el dorea, ca si predecesorii sai, de la Justinian incoace, sa refaca granitele vechiului imperiu roman, cucerind mai intai intreaga Italie.
Dar aici s-a lovit de doua pietre tari: arabii, ce stapaneau Sicilia si imparatii germani, ce-si revendicau, la randu-le, dreptul de a stapani Italia, ca urmasi autentici ai Cezarilor. In momentul in care linistea parea ca se asternuse de-a lungul si de-a latul imperiului si cand imparatul tocmai pregatea o invazie a Siciliei, stapanita de arabi, un inamic mult mai puternic decat toti cei pe care-i infruntase, i-a stat in cale: pe 15 decembrie 1025, Vasile al II-lea Bulgaroctonul se stingea din viata la Constantinopol.
Ultima lui dorinta era la fel de stranie ca si viata pe care o dusese - a refuzat sa fie depus in luxosul cavou al basileilor, cerand in schimb sa fie inmormantat pe terenul de instructie al Garzii Imperiale, „pentru a auzi mereu trupele pregatindu-se de lupta, pentru gloria imperiului”, dupa cum spunea un cronicar bizantin. Fara indoiala, Vasile a fost un imparat sever, de multe ori dand dovada de un comportament tiranic, ce friza sadismul. Dar nimeni nu-i poate nega meritele organizatorice, talentul diplomatic si sarguinta cu care a stiut sa sporeasca tezaurul imperial, atat de vaduvit de predecesorii sai. Supusii il considerau asemenea unui mucenic din vechime, ce postea zile in sir si avea o atitudine deosebit de pioasa.
Vasile nu a fost casatorit niciodata, nu a avut copii si toata viata si-a dedicat-o apararii imperiului si extinderii granitelor acestuia. Dispretuind luxul si traind in conditii foarte modeste, firea lui era intr-adevar mai curand a unui sihastru, ceea ce nu-l impiedica insa sa aiba adesea excese de violenta ingrozitoare. Multi istorici il compara pe Vasile al II-lea Bulgaroctonul cu tarul Ivan cel Groaznic, si la suveranul rus existand acest straniu melanj intre cruzime si pietate. Fapt unic pentru un imparat-soldat, el a lasat visteria imperiului plina si, spre deosebire de predecesorii sai, a preferat sa conduca statul bizantin nu din palatele magnifice ale Constantinopolului, ci de pe campul de lupta.

Orasul Pompei

Secretul bibliotecii Vaticanului
Statul papal deţine una dintre cele mai apreciate şi valoroase (din punct de vedere istoric) biblioteci din lume. Dar nici măcar acest simbol al culturii nu a fost lipsit de controverse şi de „mituri urbane“. Fascinaţia cea mai mare a produs-o, dintotdeauna, partea secretă a arhivelor Vaticanului, al cărei conţinut a fost subiect de speculaţii dintotdeauna. Până în acest moment, Vaticanul a trebuit să facă faţă, în repetate rânduri, numeroaselor zvonuri, născute, de cele mai multe ori, din curiozitate, sau chiar lansate cu rea-voinţă.

Numele complet al fabuloasei colec- ţii de lucrări a Vaticanului este „Bibliotheca Apostolica Vaticana“, iar istoria ei coincide cu însuşi începutul bisericii creştine. Din cele mai vechi timpuri, conducă torii bisericii păstrau cu foarte mare grijă toate documentele care ţineau de regulile doctrinare sau de religie în sine. Iniţial, liderii bisericii duceau după ei, oriunde ar fi locuit, toate aceste documente de importanţă vitală pentru biserică. Din cauza fragilităţii acestora, a expunerii la umiditate şi a relocării lor constante, foarte puţine dintre cele din această perioadă au supravieţuit până astăzi. Papa Bonifaciu al optulea a mutat toate cărţile şi documentele la Avignon. Aceasta a fost una dintre perioadele de înflorire a colecţiei.

Foarte multe achiziţii s-au făcut în perioada care a precedat mutarea bibliotecii la Vatican. Începând cu anul 1448, întreaga colecţie a fost mutată în statul papal de astăzi, iar istoria creşterii acestei biblioteci a fost urmărită, pas cu pas, prin documente ţinute de îngrijitorii ei. Iniţial, la mutarea în Vatican, biblioteca avea 350 de codexuri în limbile latină şi greacă. La mai puţin de 35 de ani de la mutarea în statul papal, primul bibliotecar al acestei colecţii de o valoare inestimabilă, Bartolomeo Platina, înregistra nu mai puţin de 3.500 de titluri. În anul 1587, Papa Sixtus V a comandat construirea unei clădiri pentru biblioteca Vaticanului. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Domenico Fontana şi este sediul bibliotecii şi astăzi. În momentul de faţă, biblioteca Vaticanului conţine 75.000 de manuscrise, un milion de cărţi şi 8.500 dintre primele foi tipărite. O parte a cărţilor a fost separată de restul colecţiei, la începutul secolului al 17-lea. Cele 150.000 de titluri alcătuiesc şi astăzi Arhivele Secrete ale Vaticanului.

Arhivei Secrete i s-a dat titulatura „pro privata Romanorum pontificum commoditate“ (pentru uzul personal al Papei). În prima parte a secolului al 18-lea, această colecţie a fost aranjată pentru prima dată. Între cărţile din această parte a colecţiei figurează 81 de titluri ale căror coperţi sunt acoperite în aur sau argint, unele din ele datând din anul 1164. Însă Arhiva Secretă nu mai este de mult un mister. În anul 1881, papalitatea a emis cercetătorilor să studieze cărţile din această parte a colecţiei, care au devenit, din acel moment, una dintre cele mai valoroase resurse pentru studiul istoric. În ciuda acestui fapt, unii continuă să creadă că în biblioteca Vaticanului s-ar putea ascunde cărţi unicat, iar papalitatea ar avea un motiv ascuns pentru care le-ar ascunde de ochii publicului. De la pornografie până texte satanice, s-a spus că în această bibliotecă s-ar găsi aproape orice. S-a presupus că în biblioteca Vaticanului s-ar găsi cea mai mare colecţie de materiale pornografice, însă acest lucru nu s-a putut dovedi a fi adevărat. Adevărul este că biblioteca deţine anumite lucrări cu o uşoară tentă erotică, dar majoritatea lor datează din vremea Renaşterii.
http://www.atac-online.ro/descopera-magazin_25/

Campioana sexului. Valeria Messalina
Cartea recordurilor antice
Doi arheologi suedezi au strans intr-un volum cele mai ciudate performante din vremea Imperiului Roman.

Romanii si vechii greci erau foarte preocupati de a atinge si dobori recorduri in cele mai variate domenii, chiar daca la acea vreme nu exista Guinness Book. O selectie a celor mai nastrusnice performante ale vechilor locuitori ai continentului poate fi gasita in "Cartea Recordurilor Antice&quo [...]

Cel mai inalt om din Imperiul roman avea 2,88 metri.

Pe data de 27 august 1955 a fost tiparita prima editie a Guinness Book of World Records, anuarul recordurilor din intreaga lume. Dar mania recordurilor mai mult sau mai putin trasnite e veche de cind lumea, dupa cum demonstreaza un cuplu de arheologi suedezi, Cecilia si Allan Klynne, in recent publicata lor "Carte a Recordurilor Antichitatii", pentru realizarea careia au citit si rascitit sute de texte scrise in epoca greco-romana. Una dintre primele relatari din lucrarea suedezilor il are ca protagonist pe imparatul Augustus, care av ...