ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Colosseumul - intre Antichitate si vremurile moderne

Impunatoare si fascinanta prin eleganta si frumusetea ei, Cetatea Eterna, scaldata in soare, te invita sa-i descifrezi tainele. Nu intamplator se spune ca „toate drumurile duc la Roma” pentru ca, oricat de frumoase ar fi celelalte orase ale lumii, nicaieri in alta parte nu esti atat de vrajit de impunatoarele ruine, de dangatul clopotelor, chemand la rugaciune, de farmecul discret al gradinilor. Leagan al crestinismului dar si veche capitala a unui imperiu in fata caruia tremurase o lume, Roma se mandreste inca – si pe buna dreptate – cu dovezile unei civilizatii stravechi.

Terifiantul Don Ferrante

Nu incape indoiala ca Evul Mediu a fost una dintre cele mai sangeroase epoci din istoria omenirii, epoca in care crima, asasinatul, masacrele au constituit realitati la ordinea zilei. Paradoxal e faptul ca asemenea fapte reprobabile n-au avut loc doar in regiuni „ocolite de civilizatie” ci si in tari care aveau pretentia de a fi focare de progres pentru restul lumii, ca Italia, de pilda. Istoria medievala a puzderiei de state din peninsula reprezinta o fascinanta derulare de intrigi, tradari, aliante si juraminte calcate, de razboaie de eliberare urmate de cotropiri, in care adesea papii s-au dovedit mai inclinati spre cele lumesti decat principii si condottierii lipsiti de scrupule. Un personaj aparte in aceasta panoplie deloc onorabila a fost regele de Neapole, Ferdinand I, ramas in istorie sub familiara porecla de „Don Ferrante”.

Octavian Augustus, primul împărat roman “moral” Octavian Augustus (62 î.Hr.-14 d.H.) nu a fost doar primul împărat roman, ci şi primul cezar care a pus foarte mare accent pe aspectele morale. Astfel, prudenţa, generozitatea şi viaţă austeră i-au adus respectul poporului, suscitând admiraţia bătrânilor senatori conservatori care i-au...

Caracalla, împăratul roman omorât în timp ce-şi făcea nevoile Împăratul roman Marcus Aurelius a fost poreclit Caracalla, de la numele celtic al unei mantale ce se purta în Galia şi pe care împăratul o îmbrăca predilect atunci când se afla în taberele cu clima aspră. Era fiul lui Septimius Sever şi al Iuliei Domna. În 196, Caracalla a fost desemnat...

Stapanii sabinelor

Una din framantatele teme artistico-istorice
spectaculoase care a strabatut veacurile este conflictul dintre romanii
lui Romulus si sabinii lui Titus Tatius. Cei doi conducatori, adversari
sangerosi în timpurile legendare ale Romei, au devenit în cele din urma
aliati sub conducerea celui care a fost alaptat de lupoaica. Dar fratia
lor tarzie n-a entuziasmat pe nimeni, caci marii pictori au retinut –
ca niste ziaristi profesionisti de astazi – doar un aspect de
picanterie: rapirea frumoaselor femei ale etniei sabinilor de catre
romanii din cetatea lipsita de „doamnele” care sa le aduca pe lume fiii
mult doriti.


Înaintea lui Nicolas Poussin (1594-1665) – clasicul
francez pur sange, inspiratorul unei generatii de exceptionali maestri
francezi – a descris senzational rapirea sabinelor importantul sculptor
Giambologna (1529-1608, nascut ca Jean Boulogne, în Flandra). Dintr-un
singur bloc de marmura alba, acest urmas al lui Michelangelo a realizat
un grup statuar atat de expresiv, încat întreaga poveste poate fi
concentrata prin convulsiile a doar trei personaje: doi barbati si o
femeie. Capodopera lui Giambologna a fost asezata în Loggia dei Lanzi
din Piazza della Signoria din Florenta. Era anul 1582 cand a fost
finalizata. Marele maestru revitaliza un mit foarte drag italienilor,
punand în umbra alte doua rapiri celebre, a Elenei din Troia si a
Proserpinei.
La National Gallery din Londra
este expusa aceeasi tema de Peter Paul Rubens (finalizata, probabil, în
1640). Un urmas ilustru al lui Poussin, Jacques Louis David, s-a vazut
obligat de conditiile istorice în care a lucrat (plina Revolutie
franceza, dand a fost încarcerat ca amic al lui Robespierre) sa
ilustreze „Interventia sabinelor”; practic, Hersila, sotia lui Romulus
si fiica lui Titus Tatius, se opune duelului dintre cei doi si obtine
armistitiul. David vedea acea pace legendara si sfarsitul Regimului
Terorii care a bulversat Franta. Un moment de ragaz ludic ne ofera
caricaturistul si ilustratorul englez John Leech (1817 -1864), care a
vazut în a sa „Istorie comica a Romei” (1852) femei sabine îmbracate
victorian si care accepta cu nerabdare sa fie duse în brate de barbatii
care cauta un loc umbros. Totul pare o cursa cu neveste vesele care
si-au pastrat aerul de fetiscane...
În 1963,
Pablo Picasso realizeaza într-un stil inconfundabil o „Rapire a
sabinelor” în care reia confruntarea brutala dintre Romulus si Tatius,
ambii ignorand strigatele de groaza ale Hersilei – panza aflata astazi
la Muzeul Artelor Frumoase din Boston. Pentru maestrul din Malaga parca
nici nu exista contextul istoric, neîntelegandu-se clar cine-i sotul si
cine-i tatal nefericitei femei sabine.
Dar
Nicolas Poussin este clasicul care a luat în serios ansamblul
sangeroasei confruntari, cu multiple personaje si cu o dinamica aducand
aminte de înaintasii Giambologna si de Rubens. Pictorul francez a
realizat doua versiuni majore, la interval de trei ani. Cea din 1635 se
afla la Metropolitan Museum of Art (New York), iar cea din 1638 se afla
la Luvru. În ambele scene, Romulus se gaseste pe un postament de unde
îsi îndeamna ostasii la lupta. Diferenta majora este cea arhitecturala:
în a doua varianta, edificiile de fundal sunt mai multe si mai bine
conturate... Oricare ar fi „stapanul sabinelor”, tema da furnicaturi si
astazi autenticilor iubitori ai istoriei artei.

CLAUDIU (Tiberiu Claudius Nero Drusus) – Î mpărat roman Data morţii: 13 octombrie 54 (la 64 de ani) Cauza: otrăvit Locul: Roma (Italia) Înhumat: Roma Toţi istoricii împărtăşesc părerea că împăratul Claudiu a murit otrăv it cu ciuperci, felul lui preferat de mîncare. În ceea ce priveşte circumstanţele, părerile însă diferă. Unii afirmă că ciupercile i-au fost servite la un festin cu pontifii, la Capitoliu, de Halotus, pregustător al lui Claudiu. Alţii spun că Agrippina, sufletul complotului, le-a pregătit ea însăşi, de bună seamă cu indicaţiile şi ingredientele otrăvitoarei Locusta, pe care o scosese din temniţă; Agrippina i-ar fi servit împăratului ciupercile la un prînz obişnuit în familie. După Tacit, Claudiu, fiind beat, a vrut să vomite ciupercile, ceea ce ar fi zădărnicit eforturile conjuraţilor. Atunci a intervenit Xenophon – medicul împăratului şi amantul Agrippinei – care, sub pretext că-l ajută pe Claudiu să vomi-te, i-a vîrît pe gît o pană impregnată cu o otravă puternică. Î mpăratul a murit la revărsatul zorilor, în dureri cumplite.

IULIUS CEZAR Cezar (Iulius) – general şi om de stat roman Data morţii: 15 martie 44 î.Chr. (la 58 de ani) Cauza: înjunghiat Locul: curia (aici, locul unde se întrunea senatul) din Roma (Italia) Înhumat: Roma Numit dictator pe viaţă în februarie, Cezar era bănuit că vrea să răstoarne republica şi să instaureze monarhia. De idele lui marte, senatul urma să se întrunească pentru a-i acorda titlul suprem. Aceasta a şi fost ziua aleasă de conjuraţia senatorilor, partizani înverşunaţi ai republicii, pentru a-l ucide. Un ghicitor îi prezisese lui Cezar că idele lui martie îi vor fi fatale şi că nu va supravieţui acestei zile. Întîlnindu-l pe ghicitor în acea dimineaţă, Cezar îi spuse zîmbind: „Ei, au venit idele“. La care ghicitorul i-a răspuns: „E adevărat, dar încă n-au trecut...“. Cu o noapte înainte, soţia sa Calpurnia visase că îl ţinea însîngerat în braţele ei. Tulburat, Cezar consultase oracolele, care se arătaseră tot neprielnice. Hotărî să concedieze senatul, dar Brutus, fiul lui adoptiv, îi atrase atenţia că senatul se întrunise din ordinul lui şi că ar considera acest contraordin o ofensă; îl convinse să revină asupra hotărîrii şi îl conduse spre curie. Se spune că, pe drum, Cezar a primit un mesaj în care era prevenit asupra conjuraţiei, dar, din cauza mulţimii care îl înconjura, nu l-a putut citi; după asasinat, biletul a fost găsit mototolit în mîna crispată a lui Cezar. Era ora 11 dimineaţa cînd Cezar ajunse la curie! Abia coborît din lectică, conjuraţii făcură cerc în jurul lui ca pentru a-i asigura o gardă de onoare. Attilius Cimber se apropie, conform planului, pentru a-i cere graţierea fratelui său. Cum Cezar refuză, Cimber, prefăcîndu-se că vrea să-l roage, îi prinse poalele togii şi trase cu putere desfăcîndu-i-o la gît. Casca scoase atunci pumnalul şi îl lovi în umăr. Cezar, doar uşor rănit, se aruncă asupra agresorului. În timp ce se lupta cu el, nu alt conjurat îi înfipse pumnalul în coaste, Cassius îl răni la faţă, iar Brutus, în coapsă. Recunoscîndu-şi fiul adoptiv, Cezar ar fi strigat – după cum susţine Dio Cassius: „Tu quoque, mi fili“ („Şi tu, fiul meu“), dar Suetoniu afirmă că ar fi gemut doar, fără a rosti vreun cuvînt. Dîndu-şi seama că orice împotrivire era zadarnică, Cezar îşi acoperi capul cu toga pentru a-şi apăra faţa. Pentru un patrician era foarte important să-şi păstreze intacte trăsăturile chipului, căci exista obiceiul măştii mortuare de ceară, imago, pe care familiile nobile o puneau în galeria strămoşilor. Scăldat în sînge, Cezar se prăbuşi la picioarele statuii lui Pompei, fostul său rival. În cădere, avu grijă să nu i se ridice toga. Străpuns de 20 de lovituri – sau, după unele surse, de 35 – muri, secăt uit de sînge.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=18907&_nr=805

Calatorie virtuala in Roma antica

Palatul Dogilor

Fara sa se cunoasca numele celui care a proiectat initial aceasta remarcabila constructie, Palatul Dogilor este un simbol al supremei puteri si a gloriei „Republicii Sfantului Marcu”. Palatul exista pe acest loc spre sfarsitul secolului al IX-lea. Dogii Angelo si Giustiano Partecipazio au stabilit aici resedinta conducatorului suprem al statului. Impresionanta cladire din zilele noastre nu are nimic comun cu nucleul original. Stim numai ca palatul bizantin construit deasupra unor ziduri romane a ars din temelie in secolul al X-lea. A fost reconstruit in cateva randuri, ultima data in 1340. O traditie nesigura atribuie constructia din secolul al XIV-lea cioplitorului in piatra Filippo Calendario, lui Pietro Baseio si Master Enrico. Fatada privind spre laguna a fost completata intre 1400-1404, in timp ce Piazzetta a fost terminata in 1424.

Istoria circului

Încă din timpul romanilor, circul a fost una dintre cele mai accesibile metode de divertisment. Evoluţia circului s-a desfăşurat, însă, pe planuri diferite, fiecare continent...

Fascismul s-a născut în Italia, în anul 1919


http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14231&_nr=626
Probabil că trăsătura cea mai condamnabilă, semnalată în toate cărţile, prelegerile şi opiniile, a fascismului european este aceea că motivele apariţiei lui au fost, cele mai multe, negative. Din punct de vedere economic, Europa era zguduită de criză, falimente şi prăbuşirea abruptă a preţurilor. Pen tru a contracara mizeria şi sărăcia, aduse de şomajul masiv, garantarea de către fascism a salariilor şi a locuinţelor, dar şi a unei uniforme, precum şi a unui statut social prin recrutarea militară, reprezenta o ofertă fără multe alte alternative mai seducătoare. Reînarmarea era, de asemenea, o soluţie atractivă pentru o Germanie care se simţea umilită din pricina condiţiilor impuse prin Tratatul de la Versailles, la terminarea Marelui Război, iar una dintre consecinţe a fost vînătoarea de vrăjitoare printre „duşmanii din interior”, care puteau fi acuzaţi de înfrîngere. La început, în Germania, ca şi în Italia, inamicii politici au avut prioritate asupra celor rasiali. Zdrobirea mişcării Spartachiste şi asasinarea Rozei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, în 1919, nu au reuşit să răstoarne mişcarea socialistă şi comunistă, care, deşi se afla la începuturi, apucase să prindă rădăcini.
Temerile că recenta Revoluţie Rusă s-ar fi putut propaga în Europa nu aveau nici o legătură cu ezitările regimului de la Weimar, incapabil să realizeze un program politic sau economic. S-a argumentat că, dacă democraţia nu era în stare să rezolve problemele existente, atunci ar fi fost, poate, mai bine ca democraţia să se dea la o parte şi să lase calea liberă. Termenul „Fascism” a apărut în Milano, în 1919, o dată cu formarea organizaţiei „Fascio di Combattimento”, o miliţie anti-socialistă, denumită astfel după mănunchiul de nuiele care era simbolul străvechiului drept roman. Această mişcare a luat o formă autoritară sub conducerea lui Mussolini, începînd din 1922. În 1932, la Roma, Mussolini a ţinut un discurs la un congres al tineretului fascist, la care au luat deja parte 40.000 de tineri între 14 şi 18 ani. După cum se vede în fotografia din pagina 1, acest „puşti fascist“ a servit drept mascotă şi a fost fotografiat în timp ce îl saluta pe Il Duce. El însuşi fost socialist, Mussolini se lăuda într-un mod confuz: „Ne permitem luxul de a fi şi aristocraţi, şi democraţi, şi reacţionari, şi revoluţionari”. Spre deosebire de Hitler, Mussolini se lăuda în special cu gloriile unui trecut imperial autentic; afirma dorinţa de a distruge atît „cadavrul în putrefacţie” al democraţiei parlamentare, cît şi de a înăbuşi din faşă orice încercare de a se crea un stat marxist. Anti-internaţionalismul său a ajuns să fie aproape o obsesie, deoarece, susţinea el, fascismul „nu era pentru export”, fiindcă reprezenta un crez al poporului italian. Acestea au durat pînă în iulie 1938, cînd, o dată cu formarea Axei, el a renunţat la această obsesie şi a devenit, pe faţă, antisemit, publicînd un „Manifesto della Razza”, imitîndu-l pe aliatul său german. În acelaşi timp, în Spania, între 1936 şi 1939, Partidul Falangist al lui Franco a luptat, cu ajutorul Germaniei, ca să răstoarne guvernul republican. În iulie 1936, cînd armata s-a ridicat împotriva guvernului, a izbucnit Războiul Civil. Franco, viitorul dictator care a condus în mod represiv Spania, timp de 35 de ani, şi-a stabilit cartierul general în Maroc. De acolo, el a trimis insurgenţii peste Strîmtoarea Gibraltar, dar nu ar fi fost în stare să obţină victoria fără sprijinul forţelor fasciste din Germania şi Italia. Apoi, istoricul postbelic englez A.J.P. Taylor a încercat să diminueze rolul pe care l-a avut Hitler, considerînd că „el, ca principiu şi ca doctrină, nu a fost mai periculos şi mai lipsit de scrupule decît mulţi oameni de stat contemporani”, dar puţini au fost cei care s-au grăbit să-i împărtăşească părerea. Nu trebuie decît să luăm, la întîmplare, un fragment din Mein Kampf („Lupta mea“, 1923), pentru a ne da seama de fanatismul histrionic al lui Hitler, ce a măturat totul în trecerea lui, îndoliind naţiunile şi aducînd moartea a 55 de milioane de oameni. „Alterarea sîngelui şi deteriorarea rasială provocate de aceasta sînt singurele cauze care stau la baza decăderii civilizaţiilor străvechi. Pentru că, niciodată, naţiunile nu sînt ruinate prin război, ci prin pierderea forţei lor de a rezista, forţă pe care le-o dă numai sîngele rasial pur. În această lume, tot ce nu provine dintr-o seminţie sănătoasă este pleavă”. Ceea ce astăzi ni se pare o retorică absurdă, ce ar trebui să fie inclusă mai degrabă într-un manual pentru crescătorii de vite şi nu într-un manifest politic, este dimensiunea desconsiderării condiţiei umane la care a ajuns fascismul.

Sute de oameni au sărbătorit 2761 de ani de la crearea Romei

Venus cea dezbracata de prejudecati

Perla a oceanului, sosia romana a Afroditei grecesti, irezistibila Venus, a fost aproape doua mii de ani supapa de scapare din pudibonderie pentru artisti. Doar o zeita putea fi expusa dezbracata în public, caci avea alibiul mitologicului, al lumii invizibile muritorilor de rand în care vesmintele ar fi uratit femeia-capodopera. De la statuile antichitatii si pana spre finele Renasterii, a fost de neconceput un nud care sa nu apartina unei divinitati. Abia dupa secolul XVII splendoarea feminina în arta putea apartine si unei muritoare – de obicei sotia sau iubita pictorului –, despuiata de orice prejudecati.

Documente despre Inchiziţie din arhiva secretă a Vaticanului sunt expuse în premieră la Roma

Miercuri 27 februarie 2008, 00:27 Documente despre Inchiziţie, vechi de 400 de ani şi ţinute secrete până acum, sunt prezentate în premieră publicului larg. Actele, la care nu au avut acces nici măcar cercetătorii până în 1998, sunt expuse la Muzeul Central al Renaşterii de la Roma. Acestea conţin... continuare

Saturnaliile: cand stapanii si sclavii erau egali

Initial, Saturnalia era celebrata intr-o singura zi, pe 17 decembrie, prin sacrificii, amplasarea unui pat – numit lectisernium – in fata templului lui Saturn si dezlegarea rituala a franghiilor ce legau statuia zeului de soclu, in restul anului. Pe langa ceremoniile publice, exista o serie de serbari private si obiceiul de a face daruri celor dragi (saturnalia et sigillaria).

Craciunul ziua încoronarilor

Pe 25 decembrie, crestinii de pretutindeni celebreaza nasterea lui Hristos. Originea acestei sarbatori este incerta, intrucat primele comunitati crestine nu o aveau; abia in 336 se consemneaza faptul ca Biserica din Roma a sarbatorit Nasterea Domnului, in ziua de 25 decembrie. Istoricii moderni considera ca alegerea nu a fost intamplatoare, caci in aceeasi zi se aniversa nasterea zeului Mithra, o importanta divinitate orientala si se sarbatorau Saturnaliile romane.

Marcus Aurelius Antonius Caracalla (211-217)Împaratul roman Marcus Aurelius a fost poreclit Caracalla, de la numele celtic al unei mantale ce se purta în Galia si pe care împaratul o îmbraca predilect atunci cînd se afla în taberele cu clima aspra. Era fiul lui Septimius Sever si al Iuliei Domna. În 196, Caracalla a fost desemnat cezar, în 198, augustus, iar dupa moartea tatalui sau, din 4 februarie 211, devine coîmparat, alaturi de fratele sau, Geta, pe care însa, dupa un an, îl ucide. Sprijinindu-se pe armata, a cautat sa întareasca autoritatea imperiala, introducînd un regim de rara cruzime. Avid de glorie, visîndu-se un nou Alexandru Macedon, a initiat o politica externa ofensiva. În timpul campaniei din Mesopotamia, din aprilie 217, este ucis din cauza instigarii pretorului Macrinus, care se va proclama împarat. Asasinarea împaratului ne este descrisa de Cassius Dio si de Herodianus. În timp ce Caracalla se îndrepta spre un templu aflat la o mare departare de oras, pe la jumatatea drumului s-a simtit apucat de o durere de burta, asa ca a poruncit însotitorilor sai sa se îndeparteze si sa se întoarca cu spatele, el retragîndu-se, însotit de un singur slujitor, ca sa se poata usura. Un centurion, Martial, al carui frate fusese ucis de împarat în urma unui denunt calomnios, cînd l-a vazut pe Caracalla singur s-a repezit la el si, în timp ce acesta îsi dadea jos pantalonii, i-a împlîntat pumnalul în ceafa, rana fiind asa de adînca, încît împaratul a murit în cîteva clipe. Desi asasinul a fugit calare, în cele din urma a fost prins de garda personala a împaratului si strapuns cu sulitele. Mama lui Caracalla, Iulia Domna, pentru ca nu a putut sa-si razbune fiul ucis, a preferat sa moara si ea "de inanitie sau de pe urma otravii", noteaza autorii antici.

Italienii au descoperit peştera de la Roma în care lupoaica i-ar fi alăptat pe Romulus şi Remus
Miercuri 21 noiembrie 2007, 01:43

Grota în care, potrivit legendei, lupoaica i-ar fi alăptat pe Romulus şi Remus, fondatorii Romei, a fost găsită pe muntele Palatin, în inima capitalei italiene, a anunţat ministrul Culturii... continuare

Dansul mortii

In secolul al XIV, ciuma neagra face ravagii in Europa. Un flagel care i-a inspirat pe artistii din toate tarile afectate. Acestia au realizat numeroase reprezentari codificate ale spectrului mortii, ilustrand caracterul egalitar al acesteia. Suntem in anul 1347. In 1348 Venetia e infestata. Un an mai tarziu e atins tot bazinul mediteranean.Flagelul inainta cu 30-100 kilometri pe luna provocand moartea a cel putin o treime din populatia europeana, adica 25 de milioane de victime. Oamenii nu mai stiau carui sfant sa se roage. Aproape in fiecare familie se afla victime. Cadavrele sunt atat de numeroase incat nu pot fi ingropate, descompunandu-se in strada, unde sunt aruncate. Biserica se pronunta, reveland caracterul egalitar al mortii care loveste fara discriminare toate categoriile sociale. O pedeapsa divina!
In secolul al XIV-lea si societatea franceza e bulversata, resimtind din plin traumatismul „razboiului de 100 de ani” (1337-1453) care culmineaza cu raspandirea ciumei negre aduse de trei corabii venite din Caffa (un oras comercial genovez situat pe malul Marii Negre in Crimeea) si acostate in Marsilia. O faimoasa fresca cu o scenografie sinistra (de la sfarsitul secolului al XV-lea), e vizibila pe un perete al abatiei Saint-Robert din La Chaise-Dieu, fondata in 1043. O tema legata de eruptia ciumei negre din 1348.
Printre cele 20 de victime din ciudata sarabanda se pot recunoaste un papa imbracat in purpura, ecleziasti, un negustor, clerici, un copil, un menestrel, o calugarita, un conetabil, un biet muncitor... cu totii pietrificati de spaima.
Ascuns intr-o grota la poalele unei faleze din Brontame, Dordogne, intr-un sit locuit din timpuri preistorice, se afla un basorelief sculptat in calcar. In partea superioara troneaza un personaj masiv imbracat intr-o panza. La picioarele sale se afla o serie de personaje printre care doi ingeri ingenuncheati, cantand la trompeta, si o serie de capete. Specialistii au numit aceasta reprezentare realizata in secolul al XV-lea „Triumful mortii”. Un basorelief misterios care ar putea avea legatura cu efectele ciumei dar care, prin maniera de abordare artistica, prin stil, nu se apropie de celelalte reprezentari.
Dansurile mortii apar in pictura in secolul al XV-lea dar tema e cunoscuta in literatura secolelor precedente, in speta, in poeme. Primul dans macabru va fi reprezentat la Paris in 1424, pe peretele osuarului cimitirului Saints-Inocents. Tema e impresionanta pentru public si provocatoare pentru pictori care vor realiza numeroase replici. Nu doar in Franta ci si in alte tari europene. In 1440, pe peretele catedralei Saint-Paul din Londra va fi pictat primul dans macabru. Apoi in biserici din Lubeck si Dresda, din Viena sau Bale (Elvetia). In secolul al XVII-lea, uriasul spectru al mortii desfasurat de molima se estompeaza. Odata cu Renasterea, dansul macabru dispare din repertoriul iconografiei religioase.