ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Salvatore Giuliano - un Robin Hood sicilian
Veche de cand lumea, exploatarea saracilor de catre bogati a generat de-a lungul vremii multe rascoale, revolte si rebeliuni, de cele mai multe ori inecate in sange de catre clasele stapanitoare. Au existat insa si haiduci, care, dandu-si seama ca nu au nici o sansa sa-i infrunte in fata pe guvernanti si pe magnatii pe care acestia se sprijineau financiar au facut-o indirect, atacandu-i la margine de codru sau la drumul mare, jefuin-du-i si batjocorindu-i. Desi vremurile in care haiducia era la moda par sa fi apus demult, asemenea razvratiti impotriva ordinii sociale, eroi romantici si generosi, au continuat sa existe si in perioada contemporana si sa fie, ca si predecesorii lor, simpatizati de opinia publica. Un exemplu in acest sens este italianul Salvatoare Giuliano, „ultimul cavaler al Siciliei”.

150 de ani de la unificarea Italiei
Ambasada Italiei la Bucureşti sărbătoreşte împlinirea a 150 de ani de la unificarea Italiei prin lansarea unui produs filatelic. Timbrul, realizat în colaborare cu Romfilatelia, va putea fi achiziţionat începând cu luna martie pe întreg teritoriul României şi va fi prezentat astăzi în cadrul unei recepţii la reşedinţa Ambasadorului Italiei.

Ambasada Italiei la Bucureşti a pregătit, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unificarea Italiei, un intens program care se va desfăşura pe parcursul întregului an 2011 şi care include o serie de evenimente comerciale şi culturale de prestigiu. Programul evenimentelor poate descărcat de pe pagina de internet a
Pe 17 martie 1861, Italia a devenit stat-naţiune. Statele peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Vittorio Emmanuele II din dinastia de Savoia. Arhitectul unificaţiei italiene a fost Contele Camillo Benso di Cavour, primul ministru al lui Vittorio Emmanuele. De asemenea, unul dintre personajele importante a fost conducătorul de armate Giuseppe Garibaldi. Regatul a declarat război Imperiului Austriac, dobândindu-şi independenţa.

Vittorio Emanuele Orlando=====
Binele si raul nu au nici o limita, cu exceptia faptului ca ambele exista.
=====
Vittorio Emanuele Orlando (May 19, 1860 - December 1, 1952) was an Italian diplomat and political figure. He was born in Palermo, Sicily. His father, a landed gentleman, delayed venturing out to register his son's birth for fear of Giuseppe Garibaldi's 1,000 patriots who had just stormed into Sicily on the first leg of their march to build an Italian nation.^[1]
In 1897 he was elected in the Italian Chamber of Deputies (Italian: Camera dei Deputati) for the district of Partinico for which he was constantly reelected until 1925.^[2] He aligned himself with Giovanni Giolitti, who was Prime Minister of Italy five times between 1892 and 1921.
Aside from his prominent political role Orlando is also known for his writings, over a hundred works, on legal and judicial issues; Orlando was himself a professor of law.

Ce citesti?


Istoria Imperiului bizantin

Hannibal aproape i-a făcut pe romani să dispară din...
Istoria antica a înregistrat în decursul secolelor III-II î. Hr. trei conflicte militare (264-146 î. Hr.), istovitoare si sângeroase, pentru suprematia în bazinul occidental al Mediteranei între Roma si Cartagina (colonie feniciana întemeiata în anul 814 î. Hr. pe coasta Africii de Nord).
Primul razboi punic (puni - cum mai erau denumiti cartaginezii) s-a încheiat cu înfrângerea metropolei africane. Ea a renuntat la Sicilia si a platit o importanta suma de bani (3.200 talanti de argint) învingatorilor. De asemenea, în anul 238 î. Hr. Roma a profitat de rascoala mercenarilor cartaginezi din Africa de Nord si a ocupat Sardinia si Corsica (insulele imperiului maritim punic).
Hannibal dezgroapa securea razboiului
Anii au trecut, dar animozitatile dintre cele doua cetati nu au fost date uitarii, si au atins apogeul în momentul "dezgroparii securii razboiului" de catre generalul pun, Hannibal (numit comandantul fortelor cartagineze din Spania în anul 221 î. Hr.).
Noul conflict, pregatit îndelung de ambitioasa Cartagina pe plan psihic, a avut ca principala scena de confruntare militara Peninsula Apenina, dar s-a desfasurat si pe mai multe fronturi secundare în Mediterana Occidentala, în Spania, Sicilia, N. Peninsulei Balcanice, Africa de Nord.

Motivele haosului mediteranean decurg din tendinta de expansiune a metropolei punice în Spania pentru compensarea pierderilor din prima disputa cu romanii (264 - 241 î.Hr.) din dorinta de razbunare împotriva Cetatii Eterne insuflata lui Hannibal de la o vârsta frageda (9 ani) de catre tatal sau, Hamilcar (liderul armatei cartagineze între anii 247-229 î. Hr.).
Un razboinic desăvârşit
Caracterizarea pe care o face istoricul Titus Livius lui Hannibal ("când înfrunta primejdiile, el era cel mai cutezator dintre toti, iar în toiul primejdiilor dovedea cea mai mare chibzuinta. Nici un fel de efort nu-l istovea, nici trupeste si nici sufleteste si nimic nu putea sa-l doboare. Era de departe cel mai bun dintre calareti si dintre pedestrasi. La batalie pornea întotdeauna cel dintâi si se retragea cel din urma") ne aminteste de aceea pe care o realiza Dio Cassius lui Decebal ("era priceput în ale razboiului si iscusit la fapta, stiind când sa navaleasca si când sa se retraga la timp, mester a întinde curse, viteaz în lupta... pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut").
Spre deosebire de regele get, Hannibal "era fara seaman de crud, de o perfidie mai mult decât punica; pentru el nu exista nici un adevar si nimic sfânt n-avea teama nici de zei, nu respecta nici un juramânt, nu tinea seama de nici o credinta".
Cartaginezii traverseaza Pirineii si Alpii
În anul 219 î. Hr., Hannibal a început o campanie militara împotriva orasului iberic Saguntum "departe cea mai bogata dintre orasele de dincolo de Ebru" (tratat de alianta cu romanii din 231 î.Hr.) pe care l-a cucerit dupa un asediu de 8 luni. Senatul roman a declarat razboi Cartaginei (281 î.Hr), reprosând acesteia ca a nesocotit "tratatul Ebrului" încheiat în anul 226 î.Hr. de catre Hasdrubal, unchiul lui Hannibal (întelegerea delimita sferele de influenta în Peninsula Iberica). În aceste conditii, Hannibal dupa ce îsi consolideaza stapânirea în Spania, si-a canalizat eforturile pentru o temerara expeditie împotriva Cetatii celor sapte coline. Dupa opinia istoricului Polybios (210-125 î. Hr.)

Hannibal planuise metodic campania militara, ceea ce dovedea experienta în organizarea si purtarea razboiului: "caci se informase bine despre rodnicia tinutului de la poalele Alpilor si din jurul fluviului Padus, despre numarul locuitorilor acestui tinut, mai ales despre îndrazneala oamenilor în razboi si (...despre ura lor fata de romani". Desi romanii au încercat tergiversarea programului îndraznet al cartaginezului prin trimiterea a doua armate (destinatia lor: Spania si Africa de Nord), Hannibal a dejucat planurile acestora si a pornit în fruntea unei osti (50.000 de pedestrasi, 9.000 de cavaleri si 36 de elefanti) în vara anului 218 î. Hr. spre meleagurile italice.
Dupa un parcurs anevoios (traversarea culmilor muntoase ale Pirineilor si Alpilor, trecerea Rhonului) si cu pierderi umane considerabile, armata cartagineza a ajuns în câmpia Padului (octombrie 218 î. Hr.), stârnind panica în rândul locuitorilor. Istoricul Polybios consemneaza: "caci abia încetase ecoul ultimelor vesti despre cartaginezi în legatura cu ocuparea Saguntului si, ca urmare a acestui fapt, romanii se hotarâsera sa trimita pe unul din consuli în Libya, ca sa asedieze Cartagina însasi, iar pe celalalt în Iberia ca sa lupte acolo împotriva lui Hannibal, si iata sosea stirea ca Hannibal se afla în Italia cu armata si asedia unele orase". Desi maratonul i-a afectat potentialul militar, Hannibal si-a completat efectivele cu cele ale triburilor celtice "care pândeau un moment pentru a se rupe de romani".
Panica pune stapânire pe romani
În câmpia Padului o armata romana condusa de consulul Publius Cornelius Scipio si o alta aflata sub comanda lui T. Sempronius Longus au încercat sa alunge temerile Romei, dar au fost învinse de puni la Ticinus (noiembrie 218 î. Hr.) respectiv la Trebia (decembrie 218 î. Hr.).


Titus Livius scria: "Roma a fost atât de îngrozita la vestea acestei înfrângeri încât cetatenilor li se parea ca armata cartagineza va împresura imediat cetatea si ca nu mai exista nici o nadejde sa primeasca de undeva vreun ajutor, prin care aceasta armata sa fie îndepartata de la portile si de sub zidurile Romei". Nesiguranta si graba în luarea deciziilor au afectat actiunile romanilor în confruntarile cu nedoritii oaspeti. Noul comandant roman, Caius Flaminius, exasperat de îndrazneala cartaginezului, nu a asteptat jonctiunea cu armata consulului Cn. Servilius si a pornit în urmarirea lui Hannibal. Între timp, generalul african a patruns în Etruria si a semanat groaza în tinutul cuprins între orasul Cortona si lacul Trasimennus pentru a-l determina pe Flaminius sa comita greseli. Meticulos, Hannibal si-a pregatit succesul, asezând tabara într-un loc favorabil unei ambuscade "si anume acolo unde lacul Trasimenus se prelungeste pâna la poalele muntilor Cortonei". Terenul nu permitea romanilor sa-si desfasoare fortele militare si riscau sa fie blocati din toate partile.
Dezastrul de la Trasimennus
Consulul Flaminius, trufas în declaratii, dar nepriceput în descoperirea tacticii inamicului, a fost surprins de trupele cartagineze la lacul Trasimennus (martie, 217 î. Hr.). Polybios ne prezenta batalia: "în fata acestei aparitii neasteptate ceturionii si tribunii romani, fie din pricina ca ceata facea sa se vada cu greutate împrejur, fie pentru ca dusmanii coborau si navaleau în multe locuri de pe înaltime, nu numai ca nu puteau sa alerge în ajutor unde era nevoie, dar nici nu întelegeau ce se petrecea. Caci în acelasi timp erau atacati din fata, din spate si din flancuri, de aceea cea mai mare parte fu sfârtecata chiar în ordine de mars, fara a se putea apara ca si cum ar fi fost tradata de nesocotinta capeteniei".


Vestea dezastrului de la Trasimennus, unde au pierit 15.000 de soldati romani si doar 2.500 în rândul punilor, a creat o situatie dificla pentru cetatenii Romei. Romanii l-au ales ca dictator pe Q. Fabius Maximus, cunoscut datorita onestitatii si atent în a evita greselile înaintasilor sai (datoria acestei tactici a fost numit Cunctator-Intarzietorul).
Roma nu se lupta numai cu Hannibal, ci si cu ea însasi, cu mentalitati meschine a unor concetateni, dornici de glorie si putere. Planul Cunctatorului, de hartuire a adversarului si de evitare a bataliilor ample a fost amenintat prin numirea lui Marcus Minicius în functia de comandant al cavaleriei, adeptul actiunii militare imediate. Nesocotind tactica lui Fabius, impulsivul Minicius a declansat o lupta cu fortele cartagineze (Gerunium) si numai interventia colegului a preîntâmpinat o noua catastrofa militara pentru romani. Confruntat cu lipsa proviziilor si cu moralul scazut al trupelor sale datorita soldelor neachitate, Hannibal si-a îndreptat atentia spre tinutul roditor al Apuliei (lânga Adriatica) pentru refacerea armatei.
Hannibal îsi stabileste tabara la Cannae
El si-a asezat tabara în apropierea unui sat numit Cannae, fiind despartit de urmaritori prin râul Aufidus (astazi Ofanto, rau în Apulia). Între timp, senatul roman si-a exprimat indignarea fata de politica prudenta a dictatorului Fabius (util pentru a opri declinul armatei) si a decis numirea a doi comandanti în locul predecesorilor: consulii C. Terentius Varro si L. Aemilius Paullus.
Dar, romanii au savârsit aceeasi greseala (ca la Trasmennus) deoarece la nivelul conducerii armatei au existat pareri diferite în privinta abordarii luptei cu Hannibal. Varro, sigur de înfrângerea barbatului, a dominat Roma prin cuvântari optimiste, în timp ce Paullus, decent, a asigurat ca "nu va lua hotarâri pripite si premature, caci împrejurarile dicteaza oamenilor luarea unor anumite hotarâri si nu oamenii împrejurarilor". Pentru batalia pe care romanii o sperau definitiva cu Hannibal au mobilizat opt legiuni (totalul efectivelor: 80.000 de pedestrasi si 6.000 de calareti) ceea ce a relevat panica acestora fata de o eventuala înfrângere. Armata romana a pornit în urmarirea inamicului pe care l-a ajuns lânga raul Aufidus. Ignorând sfaturile lui Paullus de a evita orice incident cu cartaginezii pâna la un moment prielnic declansarii luptei, Varro si-a trecut trupele pe malul celalalt al râului aproape de oastea punica. Paullus l-a urmat desi a manifestat neîncredere în tactica acestuia.


O strategie geniala
Trupele romane au fost dispuse astfel: pe aripa dreapta - calaretii romani (condusi de Paullus); la mijloc - pedestrasii aliati si legiunile romane (sub comanda lui Geminius Servilius); iar în stânga - cavaleria aliatilor (comandant: Terentius). În fata romanilor se aflau 40.000 de pedestrasi si 10.000 de calareti asezati de Hannibal în linie de bataie (în forma de semiluna cu forma rotunda spre adversar) partea stânga - calaretii iberi si celti condusi de Hasdrubal; în centru - pedestrasii libieni aflati sub comanda lui Hannibal, iar la aripa dreapta - calareti numiti în fruntea carora se afla Maharbal.
În ziua de 2 august 216 î. Hr. s-a declansat batalia de la Cannae care i-a asigurat celebritatea lui Hannibal. Dispunerea trupelor punice în forma de semiluna a constituit o capcana pentru romani. Pedestrimea cartagineza a cedat mijlocul pentru atragerea adversarului, convins de un succes facil. Istoricul Polybios ne prezenta în continuare aceasta lupta: "Apoi romanii, urmarindu-i pe acestia catre mijloc în locul unde dusmanii cedau, patrunsera ....... atât de mult, încât din amândoua partile libienii greu înarmati ajunsera sa se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreapta se întoarsera catre stânga si atacând din dreapta, ameninta din flanc pe dusmani, iar cei de la stânga, facând o întoarcere la dreapta, se rânduira pe partea din stânga. De altfel, împrejurarea arata, de asemenea, ce aranjare trebuia facuta. Astfel, potrivit planului lui Hannibal, romanii care ocupau mijlocul, în timp ce urmarea cu înversunare pe celti, fura împresurati de libieni. Întorcându-se deci catre cei care îi atacau din flancuri, ei nu mai luptau, pe manipul, ci om contra om si rând contra rând".
Cea mai grava înfrângere militara romana
Victoria cartagineza a fost deplina. Confruntarea de la Cannae a fost cea mai grava înfrângere militara romana. Polybios ne informeaza ca 70.000 de soldati au cazut pentru salvarea Romei (din 6.000 de calareti numai 70 au reusit sa scape, 300 de aliati s-au refugiat în orasele apropiate, 10.000 de pedestrasi au devenit prizonieri). L. Aemilius Paullus a cazut eroic în apriga batalie, iar nechibzuitul Varro "lua calea rusinoasa a fugii si care si-a facut magistratura nefolositoare pentru patrie". Titus Livius ne oferea o alta statistica a pierderilor militare: 45.000 de morti si au fost luati prizonieri; 3.000 de pedestrasi si 1.500 de calareti, iar pierderile punice s-au ridicat la 8000 de morti (Polybios consemneaza 5.100 de morti). Dar, aceasta biruinta n-a fost valorificata. Indecizia lui Hannibal de a porni spre Roma (pe deplin justificata datorita epuizarii armatei), a salvat Cetatea Eterna, de la o cucerire, desi confederatia romana s-a clatinat sub loviturile punului.
Remarcabile au fost cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice care i-a spus lui Hannibal: "Hannibal, tu stii sa învingi, dar nu stii sa profiti de victorie!" În anul 202 î. Hr. la Zama (Africa) armata cartagineza condusa de experimentatul Hannibal a fost învisa de legiunile romane aflate sub comanda lui Publius Cornelius Scipio (numit dupa acest succes Africanul), fiul învinsului de la Ticiunus. Pacea din 201 î.Hr. a încheiat cel de-al doilea conflict punic (în conditii aspre pentru Cartagina).
Succesele militare ale lui Hannibal pe tarâm italic au fost posibile datorita fragmentarii conducerii armatei romane, manevrelor surprinzatoare ale punului care i-a obligat pe dusmani sa accepte confruntarile în situatii defavorabile lor, ingeniozitatii acestuia în mentinerea unei tensiuni permanente în rândul comandantilor adversi, si nu în ultimul rând geniului militar al lui Hannibal.

Se implinesc 92 de ani de la Independenta Italiei, moment istoric la care si romanii au contribuit

De trei ori Aleluia, pentru a crea panică
Viaţa Sfântului Germanus, scrisă probabil în deceniul al nouălea al secolului al V-lea (cu certitudine înainte de anul 494), de către un oarecare Constantius, de presupusă origine lyoneză, constituie unul dintre cele mai interesante documente şi, în acelaşi timp, cele mai puţin exploatate pentru înţelegerea realităţilor continentale ca şi a celor britanice în primele decenii ale secolului al V-lea.
Originea lyoneză a autorului vieţii episcopului din Auxerre pare a fi susţinută cu precădere de două informaţii: a) Patiens, episcop de Lyon, este cel care l-ar fi determinat pe Constantius să scrie o viaţă a sfântului Germanus, după cum hagiograful însuşi recunoaşte; şi b) Constantius, împreună cu Sidonius Apollinaris, probabil originar tot din Lyon, şi un oarecare Secundinus sunt cei care au compus versurile care urmau să fie înscrise pe pereţii unei biserici pe care Patiens a dedicat-o oraşului său.
Una dintre puţinele relatări coerente asupra celor câteva decenii de la începutul veacului al V-lea, Viaţa Sfântului Germanus reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru înţelegerea evoluţiei realităţilor sub-romane în mai multe provincii occidentale ale Imperiului Roman şi, în primul rând, în Britannia.
Contextul relatării lui Constantius din Lyon îl reprezintă cele două vizite ale episcopului din Auxerre în insulă, călătorii provocate de disputele teologice, uneori agresive, produse în jurul ereziei lui Pelagius. Ni se par necesare câteva precizări în legătură cu această destul de controversată problemă teologică cu presupuse mari implicaţii sociale.
Cu ocazia primei sale vizite în insulă, Germanus din Auxerre a fost însoţit de către Lupus din Troyes, episcop în vârstă de numai 30 de ani, probabil principalul informator al lui Constantius. Această primă vizită a episcopilor galli în Britannia pare a fi avut loc în anul 429, după cum ne informează Prosper din Aquitania.
Tot ce aflăm de la Constantius însuşi este faptul că prima vizită a lui Germanus în insulă trebuie să fi avut loc înainte de anul 439, atâta vreme cât sursa ne relatează cum, după întoarcerea episcopului din Britannia, acesta îl vizitează pe prefect, la Arles.
În ceea ce priveşte cea de-a doua vizită, aceasta este cu totul incertă şi, chiar dacă ea ar fi avut loc, i-a rămas aproape necunoscută lui Constantius, relatarea hagiografului lyonez fiind în mare măsură irelevantă pentru discuţia noastră.
Privind în ansamblu relatarea lui Constantius, nu putem să nu începem prin a observa dezechilibrul frapant dintre calitatea informaţiei pe care o furnizează în legătură cu realităţile gallice şi italice, pe de o parte, şi cea a informaţiei privind contextele britanice contemporane episcopului din Auxerre, pe de altă parte. La aceasta se adaugă şi certe distincţii terminologice între realităţile continentale şi cele insulare. În ansamblu, descrierea vizitei episcopului gall în Britannia este imprecisă, vagă şi deosebit de neclară. Impresia generală este aceea a absenţei oricărei forme stabile de autoritate în insulă în contextul vizitei acolo a episcopilor din Auxerre şi Troyes.
Există însă câteva pasaje discutabile, pasaje care sugerează o eventuală structurare a comunităţilor britanno-romane în jurul unor centre de putere, care sunt şi ele imprecise şi neclare. Astfel, la sosirea lor în insulă, cei doi episcopi par a fi primiţi de către un grup organizat, reprezentându-i pe cei care solicitaseră ajutorul Conciliului gallic împotriva ereziei pelagiene. Textul susţine organizarea unei confruntări publice între Germanus şi Lupus, pe de o parte, şi principalii reprezentanţi ai ereticilor (pe care textul nu îi numeşte), pe de altă parte, ceea ce pare a fi solicitat un oarecare efort de organizare şi, deci, sugerează existenţa unei autorităţi, oricât de imprecise ar fi fost atribuţiile acesteia.
Pe de altă parte, chiar şi faptul că misiunea britanică a episcopilor din Auxerre şi Troyes este probabil rezultatul hotărârii unui sinod al episcopilor galli, ea răspunde cu siguranţă unui apel insular. Autorii acestui apel, neprecizaţi în text, trebuie să fi avut o oarecare consistenţă organizatorică pe care însă nu o putem în nici un fel determina.
Asimilarea grupurilor de britanno-romani care solicitau prezenţa episcopilor galli în insulă presupuselor comunităţi urbane pe care împăratul Honorius le-ar fi îndemnat la autoapărare în anul 410 nu este în niciun fel posibilă.
Informaţia cea mai interesantă din punctul de vedere al investigaţiei noastre o reprezintă menţionarea unui bărbat cu puteri tribuniciene („vir tribuniciae potestatis“), personaj care intervine în partea finală a dezbaterii dintre episcopi şi adepţii ideilor pelagiene, personaj ale cărui atribuţii sau a cărui autoritate nu sunt în nici un fel precizate. El este cel care îl va conduce pe Germanus la mormântul martirului Alban.
Un alt episod interesant din punctul de vedere al discuţiei noastre îl va reprezenta aşa-numita „Victorie Aleluia“. Contextul este cel al unui nou atac conjugat al pictilor şi saxonilor în zona centrală şi de SE a insulei. Populaţia britanno-romană, abia convertită sau, mai precis, reconvertită, sub conducerea militară (?) a episcopului Germanus reuşeşte o victorie spectaculoasă, respingând invadatorul.
Dincolo de caracterul deosebit de spectaculos al relatării lui Constantius – episcopul şi întreaga armată britanno-romană repetă de trei ori un înspăimântător Aleluia, ce reuşeşte să creeze panică printre invadatori –, o asemenea confruntare, în măsura în care relatarea hagiografului lyonez este adevărată, exprimă existenţa unei forme de autoritate suficientă pentru a coordona o asemenea rezistenţă.
În contextul relatării celei de-a doua vizite a lui Germanus în Britannia, relatare deosebit de controversată, Constantius aminteşte un oarecare Elafus, personaj central în insulă, despre a cărui autoritate nu ne spune însă nimic.
Nefiind vorba despre relatarea unor fapte concrete, ci numai despre sugerarea unei realităţi, nu putem şti cu certitudine dacă imaginea pe care Constantius o construieşte este contemporană lui Germanus din Auxerre sau contemporană momentului în care lyonezul scrie.
Este deci posibil ca, în mod involuntar, Constantius să transfere propria sa percepţie asupra insulei unui moment mai vechi cu 50 de ani, moment căruia poate că această perspectivă nu îi era proprie. Indiferent dacă realitatea britanică surprinsă de textul Vieţii Sfântului Germanus este proprie insulei în prima jumătate a secolului al V-lea sau dacă ea corespunde stării fostei dioceze romane la sfârşitul aceluiaşi secol, absenţa unor formule de exercitare a autorităţii specific romane este cât se poate de evidentă.
O formă de autoritate exista cu siguranţă, dar ea nu aparţinea nici comunităţilor urbane (aşa cum s-a crezut foarte multă vreme) şi cu atât mai puţin structurii administrative romane supravieţuind anului 410. Aşa cum sugerează alte surse antice (în primul rând Procopius din Caesarea) sau cum o dovedesc câteva situaţii continentale (spre pildă, Hispania), la mijlocul secolului al V-lea se constituie alte centre de autoritate, elita nou constituită având o importantă consistenţă războinică. Aceasta pare a fi şi situaţia Britanniei sub-romane.

Violenţa în spaţiul public: experienţe antice
Doar în Ţara Minunilor, unde se rătăceşte Alice, eroina lui Lewis Carroll, regina poate să strige din zece în zece minute „Să i se taie capul!” Una dintre cele mai severe definiţii ale statului este cea care consideră că statul este unicul deţinător al dreptului legitim de exercitare a violenţei într-un teritoriu anume.
Limitele acestui drept erau considerate însă încă din Antichitatea greco-romană ca definitorii pentru caracterul statului respectiv. Într-o cetate bine rânduită, legile se aplică riguros, dar cu moderaţie, iar reprezentanţii statului, ca persoane, nu au dreptul de a exercita după bunul plac violenţa asupra concetăţenilor lor. Dimpotrivă, magistraţii au cei dintâi datoria de a nu aplica decât acea constrângere care e indispensabilă pentru respectarea legii.
Când Eschil a vrut să pună în scenă excesul exercitării puterii, el a inventat o versiune proprie a mitului lui Prometeu, în care poruncile arbitrare ale lui Zeus sunt aduse la îndeplinire de doi slujitori muţi – Kratos, adică puterea, şi Bia – adică violenţa fizică, abuzul de putere.
După tradiţie, la sfârşitul sec. VI a.Chr., regele etrusc care domnea asupra cetăţii fusese alungat de la Roma fiindcă fiul (sau ginerele) lui violase o respectabilă matroană, soţia unuia dintre cetăţenii de vază ai Romei. Tarquinius era un tiran, care devenise stăpân al cetăţii asasinându-şi predecesorul, drept care fusese supranumit Superbus, cel Trufaş.
Titus Livius, istoricul contemporan cu Augustus care ne-a lăsat cea mai completă istorie a Romei de la întemeiere, Ab Urbe Condita, povesteşte că, în timp ce romanii asediau cetatea Ardea, o dispută amicală s-a iscat între fiul regelui, Sextus Tarquinius, şi prietenii lui, în legătură cu virtutea matroanelor romane, şi, pentru a se lămuri, aceştia decid să le viziteze pe rând, chiar în acea noapte, ca să le pună la încercare.
Când ajung la casa lui Lucius Tarquinius Collatinus, o găsesc acolo pe frumoasa soţie a acestuia, Lucretia – singura care se îndeletnicea cu torsul, această ocupaţie emblematică a soţiilor vrednice şi caste. Sextus e stârnit de frumuseţea şi modestia ei.
Câteva zile mai târziu, el se furişează în iatacul Lucretiei şi îi oferă fie să-i cedeze, fie să o omoare dezonorând-o, fiindcă va aşeza lângă trupul ei cadavrul unui sclav despuiat, pretinzând că i-a ucis pentru a pedepsi acest adulter degradant. Cum scrie Titus Livius, în faţa acestei ameninţări umilitoare, modestia ei a fost înfrântă ca prin forţă de pofta lui triumfătoare, şi Tarquinius a plecat exultând de cucerirea onoarei unei femei.
Dezonorată, Lucretia se omoară

Lucretia a trimis la Roma după tatăl ei, Spurius Lucretius, şi după soţul ei la asediul de la Ardea. Fiecare a venit însoţit de câte un prieten, Collatinus de Lucius Iunius Brutus şi Lucretius de Valerius Publicola. Lucretia le-a destăinuit cele întâmplate şi i-a implorat să o răzbune. Livius scrie mai departe: Ei jură solemn, fiecare pe rând.
Pe rând încearcă să-i împace inima îndurerată, îndepărtând blamul de la ea, care a fost silită prin forţă, către cel care făptuise crima. Îi spun că mintea, şi nu trupul, săvârşeşte faptele reprobabile, şi că, acolo unde nu există intenţie, nu există nici culpă. „Asta e problema voastră, să decideţi ce i se cuvine acestuia; în ce mă priveşte, chiar dacă mă iert de crimă, nu mă pot absolvi de pedeapsă; şi nici nu vreau ca, în viitor, vreo femeie desfrânată să invoce precedentul Lucretiei”. Luând un pumnal pe care îl ascunsese sub veşminte, ea l-a înfipt drept în inimă, şi, prăbuşindu-se înainte, pe rană, a murit astfel.
Cum scrie istoricul grec Dionysios din Halicarnas, toţi au strigat atunci că preferă să moară de o mie de ori pentru a-şi apăra libertatea, decât să sufere ca tiranii să-i umilească prin asemenea violenţă nelegiuită.
Brutus a smuls cuţitul din rana Lucretiei şi a jurat pe lama însângerată, invocând pe zeul Marte Răzbunătorul, că va face tot ce va fi în puterea lui pentru a-i răsturna pe Tarquinii... cu foc şi cu sabie şi cu orice alt mijloc la îndemână, şi nu va răbda ca el sau oricine altcineva să mai domnească vreodată la Roma. Astfel, violenţa căreia îi căzuse victimă Lucretia a devenit catalizatorul instaurării unui regim politic în care toţi cetăţenii să fie apăraţi de violenţa tiranilor: Brutus şi Publicola devin primii consuli, magistraţi anuali eligibili de către concetăţenii lor, şi răspunzători în faţa Senatului de modul în care îşi îndeplinesc îndatoririle.
Plebeii se revoltă şi capătă drepturi
Acest eveniment fondator al Republicii ar fi trebuit să pună capăt abuzului şi violenţei nelegitime exercitate chiar de reprezentanţii legitimităţii statale. Totuşi, el a deschis de fapt o nouă eră a violenţelor între cetăţeni. Magistraturile ajung să fie monopolul unei categorii care se declara superioară celorlalte, urmaşi ai întemeietorilor Romei din vremea lui Romulus, care îşi spuneau patricieni – urmaşi ai părinţilor fondatori, patres.
Aceşti nobili decretaseră că restul cetăţenilor erau umplutura, plebs, cetăţeni de rang inferior, second hand, ca să zic aşa. Mulţi dintre plebei erau mai degrabă săraci, dar existau printre ei şi familii înstărite, ai căror reprezentanţi plăteau impozite şi serveau în armata romană, uneori chiar în cavalerie, dar nu aveau nici drept de vot, nici vreun control asupra finanţelor cetăţii, şi nici măcar dreptul de a se căsători cu parteneri din rândul patricienilor. Pe la 490 a.Chr. are loc prima mare secesiune a plebeilor: aceştia părăsesc cetatea în timp de război, lăsându-i pe patricieni singuri în faţa duşmanilor, şi se retrag pe colina lor sacră, Aventin, ocrotită de zeii ogoarelor şi livezilor sacre, Caeres, Liber şi Libera. Dincolo chiar de conjunctura foarte periculoasă a războiului, patricienii au înţeles imediat că plebeii ameninţau, de fapt, cu întemeierea unei anti-Rome.
Acest risc a făcut ca patriciatul să conceadă plebeilor doi „anti-magistraţi”, în persoana celor doi tribuni plebis. Printr-o lex sacrata (o lege sacră), plebeii jură că vor apăra cu orice preţ persoana tribunilor împotriva oricărei violenţe, ceea ce îi face să fie sacrosancţi, adică să nu poată fi nici măcar atinşi de un patrician. De asemeni, tribunii capătă dreptul de intercessio, adică dreptul de a se interpune în acţiunea oricărui patrician, şi dreptul de veto, prin care pot să interzică orice iniţiativă legislativă defavorabilă plebei. Casa tribunului este deschisă zi şi noapte pentru a putea servi drept refugiu oricărui plebeu asupra căruia s-ar fi exercitat violenţa patricienilor.
La Roma, ca şi în orice Res Publica bine rânduită, un magistrat care ar agresa fizic un cetăţean ar fi supus rigorilor legii mai sever încă decât un om obişnuit, fiindcă magistratul trebuie să fie un model de respectare a drepturilor în Cetate. Putem constata că, încă din îndepărtatele vremuri ale Antichităţii, progresul legii şi al libertăţilor cetăţeneşti implică în mod necesar rezistenţa contra violenţei cu care deţinătorii puterii abuzează de această putere. Nu văd de ce azi lucrurile ar sta altfel.

Împăratul Caligula, primit cu urale, ucis ca un câine
Caligula era idolul armatei romane, care îl venerase pe tatăl său, Germanicus. El a fost singurul băiat din familia sa pe care împăratul Tiberius l-a cruţat de la moarte atunci când a ordonat uciderea tatălui şi a fraţilor lui.

Mai târziu, Caligula avea să se răzbune în văzul pretorienilor, sufocându-l pe Tiberius cu o pernă. Armata l-a proclamat împărat la 16 martie 37. În cele din urmă, după ce i-a exasperat pe romani cu excesele sale, Caligula avea să sfârşească la rândul său asasinat de gărzile pretoriene.
La opt luni de la încoronare, Caligula a fost la un pas să piară otrăvit. Întors din moarte, el a dezvoltat un comportament aberant. Favorurile acordate calului său, Incitatus, au făcut istorie.
Considerându-l de sânge divin, Caligula i-a făcut un templu din marmură în loc de grajd, cu iesle din fildeş. I-a comandat un colan din pietre preţioase şi a fost cât pe-aci să-l numească senator.
In această lună găsiţi la chioşcuri împreună cu revista Historia si un DVD in care puteti vedea două biografii a lui Pol Pot (supranumit criminalul numarul 1 al Cambogiei) şi a împăratului Caligula

Istoria se falsifica şi în Antichitate!
Manipularea informaţiei nu este o invenţie a secolului XX. Înainte ca presa să devină fundamentală pentru existenţa societăţii, omul a încercat (şi a reuşit) să creeze nu numai aparenţa realităţii, ci chiar să construiască o altă realitate, imaginea înlocuind astfel cu succes faptele. Relatările istoricului Polybios din Megalopolis stau mărturie.

Expansiunea romană către Răsărit, în lumea greacă deci (Grecia propriu-zisă, insulele şi statele elenistice din Asia), va aduce Romei nu numai probleme militare şi politice, ci şi importante probleme culturale şi propagandistice. Pentru romani, spre deosebire de toţi ceilalţi adversari cu care rând pe rând se confruntaseră, grecii nu mai erau barbari, ei fiind asemenea, înrudiţi, de fapt membri ai aceleiaşi familii care constituia lumea civilizată, acea lume fundamental altfel decât cea a popoarelor care bolboroseau limbi neştiute – barbarii.
De fapt, sentimentul era reciproc, pentru că, în ultimă instanţă, grecii civilizaţi îi accepaseră pe latini drept „rude“. Mai mult chiar, afinităţile culturale dintre greci şi romani reprezintă o realitate fundamentală a republicii în expansiune. Elita romană, cea care conducea operaţiunile militare şi politice de integrare a spaţiului elen în statul roman, era ea însăşi în bună măsură elenizată.
Cei mai timpurii istorici ai Romei sunt greci. În mediile aristocratice romane, în secolele republicii, limba greacă se vorbea tot atât de des şi de fluent ca şi latina. În bagajul conceptual şi de informaţie al unui senator roman, legendele, tradiţiile şi istoriile grecilor stăteau lângă cele ale propriilor săi strămoşi. Acesta este contextul care l-a creat pe unul dintre marii istorici ai Antichităţii, una dintre cele mai strălucite minţi pe care Roma şi Grecia deopotrivă le-au oferit umanităţii, sofisticatul colaboraţionist Polybios din Megalopolis.
Tăcerile lui Polybios

Polybios, ostatic grec la Roma, reuşeşte să fie acceptat, protejat chiar, de către puternicul cerc al Scipionilor. Ca membru al acestui grup select, Polybios participă la dezbaterea politică şi este de multe ori martor al unor evenimente politice cu implicaţii majore pentru imperiu.
Într-un binecunoscut studiu asupra limitelor elenizării, Arnaldo Momigliano atrăgea atenţia asupra faptului că, pentru Polybios, acţiunile şi atitudinile politice ale statului roman reprezentau rezultatul deciziilor unui grup politic şi social compact. Omogenitatea acestui grup este evidenţiată de absenţa oricăror conflicte şi tensiuni interne. Această elită politică coerentă ar fi exercitat un control cât se poate de eficient asupra claselor inferioare, ca şi asupra aliaţilor italici ai Romei. Raţiunea de a fi a acestei aristocraţii era dominaţia universală a statului roman.
Pentru Polybios, armonia internă a ordinului senatorial şi stabilitatea socială explicau succesele expansioniste ale Romei. Pornind de la un asemenea punct de vedere, grecul din Megalopolis re­curge la soluţia eliminării din textul Istoriilor sale a tuturor episoadelor care i-ar fi putut demonstra teoria. Altfel spus, Polybios se făcea că nu ştie nimic (şi deci, nu le menţionează) despre destul de numeroasele conflicte existente în interiorul elitei senatoriale romane, despre dezbaterile, uneori furtunoase, ale Senatului, despre nenumăratele probleme sociale ale statului roman în a doua jumătate a sec. II a. Chr., ca şi despre permanentele tensiuni dintre Roma şi cetăţile italice aliate.
Viziunea grecului asupra echilibrului perfect dintre clasele sociale romane şi dintre organismele politice de la Roma, ca şi admiraţia sa asupra perfecţiunii ordinii romane, ferm impusă aliaţilor şi supuşilor, îl fac să nu observe (sau măcar să nu înregistreze în Istoriile sale) numeroasele momente de criză prin care statul roman trecea, cum ar fi, de pildă, gravele tulburări ce au avut loc la Roma în timpul celui de-Al Doilea Război Punic. Mai mult chiar, nici măcar faimoasa dispută din senatul de la Roma asupra distrugerii Cartaginei, ca şi furtunoasele şi repetatele intervenţii ale lui Scipio Nasica în favoarea necesităţii supravieţuirii Cartaginei, ca element de echilibru, nu sunt menţionate în Istoriile lui Polybios în pofida marii lor notorietăţi în contemporaneitate.
Ordine vs. anarhie

Polybios tace în mod vinovat. Vinovăţia sa este mai ales susţinută de faptul că, în calitatea sa de apropiat al Scipionilor, istoricul cunoştea realitatea. Elocvent pentru demonstraţia noastră este un pasaj din Cartea a XXXVI-a (9, 3-17) a Istoriilor lui Polybios, pasaj care se concentrează asupra unor presupuse puncte de vedere greceşti, faţă în faţă cu problemele celui de-Al Treilea Război Punic şi, implicit, cu distrugerea Cartaginei.
Patru atitudini pot fi remarcate. Prima (9, 3-4) este în favoarea distrugerii Cartaginei, considerată ca o mărturie a puterii şi a înţelepciunii, eliminarea inamicului permanent al Romei fiind o măsură necesară şi prudentă.
Ca urmare, cea de-a doua atitudine (9, 5- se concentrează asupra vechilor tradiţii romane legate de legile războiului, din care s-a născut însuşi imperiul. Războiul trebuia purtat numai până la supunerea adversarului. Dar, începând cu Al Treilea Război Macedonean, Roma a mers mai departe şi a distrus regatul lui Perseus. Actul comis în anul 146 a. Chr. nu făcea nimic altceva decât să continue acest nou tip de acţiuni militare şi politice; de vreme ce Roma a distrus Cartagina după ce condiţiile puse fuseseră acceptate. Grecii care împărtăşeau acest punct de vedere acuzau Roma de comportament tiranic.
Această atitudine critică faţă de expansionismul roman este, de fapt, cel de-al treilea punct de vedere adoptat de greci în disputa legată de soarta Cartaginei (9, 9-11). Războiul, aşa cum fusese dus împotriva Cartaginei, cu toate înşelătoriile sale, ambuscade şi atacuri de noapte ce nu mai corespundeau vechilor tradiţii romane, l-a făcut pe istoricul grec să examineze din nou, pas cu pas, întreaga critică adresată de senatorii mai bătrâni lui Q. Marcius Philippus în timpul celui de-Al Treilea Război Macedonean.
Al patrulea punct de vedere (9, 12-17) este cel mai mult analizat. Aceasta ar putea fi o dovadă a simpatiei lui Polybios faţă de ideile exprimate aici. Discuţia se concentrează în jurul problemei relativ formale a legalităţii distrugerii Cartaginei. Acuzaţiile de sacrilegiu, încălcarea jurământului sau act nelegitim sunt, rând pe rând, demontate. Dimpotrivă, cartaginezii au fost aceia care au încălcat tratatul prin atacul asupra lui Massinissa (Polybios nu face nici o menţiune asupra circumstanţelor acţiunii).
Pentru acest grup de greci, prin distrugerea Cartaginei, Roma n-a făcut altceva decât să beneficieze de drepturile câştigate prin predarea necondiţionată a oraşului cucerit. Acest punct de vedere, împărtăşit de către promotorii unei politici ferme a Romei, constituia probabil, şi un răspuns dat celor care nu se opuseseră distrugerii Cartaginei, ci doar modului în care acest război fusese purtat, considerând că asemenea acţiuni ar putea discredita imaginea unui imperiu fondat pe principii morale.
Nemenţionând conflictele şi trecând cu vederea disputele, Polybios creează Romei imaginea unei autentice omogenităţi, a unui stat guvernat de o clasă politică deloc divizată. Ordinea, deci, este ceea ce pentru Polybios aduce Roma, şi aceasta, spre deosebire de lumea greacă, a cărei stare naturală este anarhia. Dincolo de informaţie şi de subtilitatea interpretărilor, Polybios este, în primul rând, un extrem de talentat manipulator, Istoriile sale fiind un adevărat monument şi din acest punct de vedere.

476, anul în care nu s-a întâmplat nimic!
Mai toate manualele şcolare şi universitare consideră anul 476 drept ultimul an al Imperiului roman. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa.
Periodizările constituie, fără niciun fel de îndoială, tehnici istoriografice cu mult mai utile predării decât înţelegerii istoriei. Scopul lor este în primul rând acela de a ajuta învăţarea şi abia în ultimă instanţă acela de a facilita mai buna înţelegere a evoluţiei unei societăţi sau a alteia.
În puţine ocazii în istorie rupturile au fost atât de importante pe cât par a le înregistra manualele. Nici măcar în cazul revoluţiilor elementele de continuitate nu pot fi neglijate. Asta face ca mai toate perioadele pe care manualele şcolare sau universitare ni le prezintă drept epoci distincte, cu un început şi un sfârşit ferm, cu o serie de caracteristici specifice bine conturate, să nu fie niciodată atât de consistente precum preluarea lor didactică.
Realitatea este cu mult mai nuanţată iar starea de tranziţie aproape că reprezintă, de cele mai multe ori, normalitatea. Uneori, „evenimentele cruciale” ale istoriei umanităţii nu sunt nimic altceva decât rezultatul unei serii de interpretări forţate sau răstălmăciri (accidentale sau voite) ale faptelor. Răstălmăcirea poate fi contemporană evenimentului, dar poate fi şi ulterioară, de multe ori chiar autentică „operă istoriografică”.
Din multe puncte de vedere, acesta este şi cazul anului 476, moment pe care mai toate manualele şcolare sau universitare, orişiunde ar fi fost tipărite, îl consideră drept ultimul an al Imperiului Roman în Occident.
Lumea în care dezastrele se ţin lanţ
Ce s-a întâmplat de fapt în anul 476? Într-o lume instabilă, într-o lume în care autoritatea dispăruse aproape cu totul, în care Curtea Imperială nu mai controla în realitate decât Italia şi unele teritorii în sudul Galliei, în care comandanţii militari barbari reuşesc să îşi impună autoritatea asupra Imperiului Occidental, cu sau fără acceptul Curţii Orientale, într-o asemenea lume, dezastrele se ţineau lanţ.
Anul 455 adusese pentru Roma o repetare amplificată a episodului 410 – atunci când un comandant barbar, Alaric, regele vizigoţilor, prădase pentru prima dată oraşul. De data aceasta, pericolul venea din partea vandalului Genseric. Devastarea Romei fusese extrem de facilă, atâta vreme cât Mediterana era controlată de fapt de către flota regelui vandal, iar la intrarea în oraş nimeni nu opusese niciun fel de rezistenţă.
În anii ce au urmat, un alt barbar, suevul Ricimer, a controlat pentru mai mult de un deceniu ceea ce rămăsese din Imperiul Occidental, instalând şi supraveghind succesiv mai mulţi „împăraţi marionetă” (Majorianus, Severus, Anthemios sau Olybrius).
Apariţia unui alt patricius în Occident, de data aceasta un roman, Orestes, fost notarius (secretar) al hunului Attila, determină construirea unei noi realităţi politice în Italia.
Julius Nepos, împăratul Occidentului, recunoscut succesiv de către Leo şi Zenon, împăraţi ai Orientului, va fi alungat de către Orestes, care, preluând Ravenna, îl va proclama împărat pe fiul său în vârstă de 14 ani, Romulus (anul 475).
Romulus Augustulus apare ca ultimul împărat al Occidentului, în pofida faptului că împăratul a cărui autoritate o uzurpase, Julius Nepos, îi supravieţuieşte ca purtător de purpură. Retras din Dalmaţia, împăratul detronat va purta purpura până la moartea sa, în anul 480, controlând în fapt ţărmul iliric al Mării Adriatice. Era deci un împărat al Occidentului, cu o autoritate distinctă faţă de Curtea constantinopolitană, împărat care va supravieţui detronării tânărului Romulus Augustulus.
De fapt, „pensionarea” prematură a lui Romulus Augustulus (la 4 septembrie 476 sau câteva zile mai târziu), în contextul asasinării tatălui său, Orestes, şi a unchiului său, Paulus, este rezultatul unei revolte a mercenarilor barbari (de origini foarte diferite), revoltă iniţiată de către Odovacar (Odoacru), fiul lui Edecon, regele scirilor, unul dintre apropiaţii lui Attila.
Odovacar va conduce Italia ca patricius sau rex, recunoscând autoritatea formală a împăratului din Orient. El trimite însemnele orientale de la Roma la Constantinopol, iar acesta este momentul de care contemporaneitatea, şi încă în şi mai mare măsură posteritatea, leagă sfârşitul statului roman în Occident.
Au cuvântul sursele
Dar să vedem ce spun sursele. Anonimul Valesian, 8.37.: „Augustulus, numit Romulus de către părinţii săi înainte de a urca pe tron, a fost făcut împărat de către tatăl său, patriciul Orestes. Apoi Odovacar şi-a făcut apariţia cu o trupă de sciri şi l-a ucis pe Orestes la Placentia, iar pe fratele său în Pădurea de Pini, în afara zonei Classis din Ravenna. 38. Apoi, el a intrat în Ravenna, l-a demis pe Augustulus, dar, din milă faţă de anii săi puţini, i-a acordat viaţa; şi, din cauza frumuseţii sale, i-a acordat, de asemenea, un venit de 6.000 de solidi şi l-a trimis în Campania, pentru a trăi acolo ca om liber, împreună cu rudele sale. Tatăl său era Orestes, din Pannonia, care în timpul când Attila a invadat Italia, era notarius al acestuia, poziţie din care a acces la rangul de patricius”.
Istoricul bizantin Malchus are o versiune diferită despre ceea ce s-a întâmplat în 476:
„Când Augustus, fiul lui Orestes, a auzit că Zenon, după ce l-a înfrânt pe Basiliscus (uzurpator în Orient, n.n.), a recâştigat domnia în Răsărit, a pus senatul să trimită o ambasadă pentru a-i comunica lui Zenon că ei nu au nevoie de un imperiu separat, ci un singur împărat va fi de-ajuns pentru ambele teritorii (Orientul şi Occidentul, n.n.) şi că Odovacar a fost ales de ei ca fiind omul potrivit pentru a avea grijă de ei, de vreme ce dispunea atât de înţelepciune politică, cât şi de capacităţi militare; tot ei l-au rugat pe Zenon să-i acorde lui Odovacar titlul de patricius şi guvernarea Italiei. Senatorii romani au ajuns deci la Constantinopol, purtând acest mesaj.
În aceeaşi zi, mesageri de la Nepos (Julius Nepos, împăratul alungat din Italia, n.n.) au ajuns şi ei, pentru a-l felicita pe Zenon cu ocazia recâştigării domniei şi, în acelaşi timp, pentru a-l ruga să-l ajute pe Nepos, un om care a suferit din cauza nenorocului, să-şi redobândească imperiul. Aceştia au cerut, de asemenea, bani şi trupe în acest scop, ca şi cooperarea la restaurarea lui Nepos prin orice mijloace necesare. Deci, Nepos a trimis oameni cu acest mesaj.
Zenon a dat următorul răspuns ambelor ambasade: romanii din Occident au primit doi oameni din Orient ca împăraţi, alungându-l pe unul, Nepos, şi ucigându-l pe celălalt, Anthemius. Acum, zicea el, ei ştiau ce trebuie făcut. Cât timp împăratul lor era încă în viaţă, romanii nu trebuiau să aibă alt gând decât să-l reprimească. Barbarilor le-a răspuns că va fi la fel de bine dacă Odovacar va primi rangul de patricius de la împăratul Nepos, iar el îl acordă bucuros, în cazul în care Nepos n-a făcut-o deja. I-a recomandat, de asemenea, lui Odovacar ca, de vreme ce a păstrat ordinea, atât de necesară romanilor, şi doreşte să facă un act de justiţie, să-l primească înapoi pe împărat (Nepos), care i-a acordat această onoare.
Zenon a mai trimis o scrisoare imperială, în care îşi prezenta dorinţele faţă de Odovacar şi, în această scrisoare, l-a numit patricius. Zenon a acordat acest sprijin lui Nepos, fiindu-i milă de suferinţele acestuia şi având în minte principiul că soarta trebuie să fie milostivă cu nefericiţii. În acelaşi timp, Verina (soacra lui Zenon, n.n.) şi-a adăugat rugăminţile pentru ajutorarea lui Nepos, ajutând-o astfel pe ruda ei, soţia împăratului detronat”. (Malchus, fragmentul 10)
În realitate, tot ce s-a întâmplat în Italia lunilor august şi septembrie ale anului 476 nu a afectat în mod fundamental realitatea politică, militară, socială, economică sau culturală a ceea ce mai rămăsese din provinciile occidentale ale Imperiului. Mai mult chiar, este foarte probabil, cu excepţia unui număr limitat de „iniţiaţi” din Italia sau de la Constantinopol, ca nimeni să nu fi remarcat tranziţia puterii de la Romulus Augustulus, mai exact, de la patriciul Orestes, la patriciul Odovacar. Societatea romană era obişnuită cu desele schimbări de autoritate, fie că era vorba despre schimbarea personajului imperial sau despre înlocuirea unui comandant militar cu un altul.
Pe de altă parte, ideea existenţei a două imperii (unul al Orientului şi altul al Occidentului) nu era pentru contemporani o realitate consacrată, aşa cum cred istoricii, coexistenţa mai multor personaje imperiale (în număr variabil) putând fi, prin logica faptelor, înlocuită şi de existenţa unui singur împărat. Astfel, faptul că în septembrie 476 mai rămânea un singur împărat, cel de la Constantinopol, îi făcea pe contemporani să nu sesizeze nicio schimbare esenţială.
În al treilea rând, Occidentul roman era deja de câteva decenii locul de existenţă al mai multor regate barbare, cum ar fi cel vizigot, constituit în Aquitania, în 418, sau cel vandal, instalat în Africa, în 435, regate asupra cărora Curtea Imperială nu avea nici o autoritate.
Cauzele unei deformări a adevărului istoric
Toate acestea fac ca aventurile italice ale anului 476 să adune toate elementele constitutive a ceea ce istoricii numesc un non-eveniment. Cum se explică aceasta? De ce a fost realitatea în atât de mare măsură deformată?
În primul rând, anticii (istoricii secolelor al V-lea şi al VI-lea) au acordat o importanţă specială zilei de 4 septembrie 476, datorită unui gest simbolic – trimiterea însemnelor imperiale ale Occidentului la Constantinopol.
În al doilea rând, posteritatea, istoriografia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea au deformat realitatea, din dorinţa de simplificare. Astfel, pentru mai lesnicioasa învăţare a istoriei, este nevoie de identificarea unor momente precise de care să legăm sfârşitul sau începutul unei epoci. Pentru Antichitate a fost folosit acest an 476, ca moment al sfârşitului şi, implicit, ca moment de debut al Evului Mediu în Europa.
Simplificarea didactică deformează însă, realitatea ştiinţifică. Oare ideea supravieţuirii Imperiului Roman până în mai 1453, atunci când Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul, idee a istoricului iluminist E. Gibbon în a sa „Istorie a declinului şi sfârşitului Imperiului Roman”, nu este mai aproape de realitate?
Identificarea momentelor de cumpănă, a momentelor esenţiale, în funcţie de care o anume civilizaţie se află într-o fază a dezvoltării sale sau trece într-o alta, a reprezentat şi reprezintă încă una dintre preocupările prioritare ale diverselor istoriografii naţionale. Problema periodizării în istoriografie reprezintă un subiect extrem de sensibil, supus de cele mai multe ori influenţelor extraştiinţifice, politice chiar.

26 august 1071 - Lupta de la Manzikert

Lupta de la Manzikert, sau Malazgirt, a avut loc in vara anului 1071, intre armata bizantina si trupele sultanului selgiucid Alp Arslan. Cuceririle facute in estul Asiei Mici de triburile turcice l-au ingrijorat pe imparatul bizantin Romanos IV, care a întreprins, in 1068, la putin timp dupa ce urcase pe tron, o expeditie impotriva selgiucizilor, in Siria. In 1070, Romanos a atacat fortele selgiucide in extremitatea rasariteana a Anatoliei (actuala provincie turca Mus). Armata lui numara intre 40.000 si 70.000 oameni, inclusiv mercenari francezi, normanzi, turcici si bulgari. Marsul prin Asia Mica a fost lung si istovitor.

Raza mortala a lui Arhimede a fost un tun cu aburi?
Pentru romani, cucerirea Siracuzei a fost considerata, la vremea respectiva, adica in anul 212 i. Hr., un „galop de sanatate”. Dar, potrivit cronicarilor antici, legiunile care triumfasera asupra salbaticilor gali si infransesera fiorosii elefanti ai lui Hannibal, au gasit, cand s-au indreptat, la bordul triremelor, spre portul orasului, soldati inarmati cu... oglinzi! Si n-au apucat sa se apropie prea mult de tarm, ca mandrele lor corabii au fost cuprinse de flacari, devenind astfel primele victime ale „razelor mortii’, cum aveau sa numeasca mai tarziu asemenea arme distrugatoare de la distanta.

Anca MEIROSU – O cãlãtorie la Pompeii

De ce-şi bat istoricii joc de noi (partea 1)? Unul din împăraţii romani, Caligula sau Iulian, a fost inventat
George Orwell spunea odată că “cine controlează trecutul, controlează viitorul, iar cine controlează prezentul, controlează trecutul”. Eu am început să mă îndoiesc mai demult de veridicitatea unor informaţii istorice, care ne-au fost livrate de cercetători, iar noi le-am crezut...

15 iulie 1085 - Moartea lui Robert Guiscard
Robert Guiscard a fost fara indoiala cel mai remarcabil dintre aventurierii normanzi care au cucerit, la mijlocul Evului Mediu, sudul Italiei. In primii ani petrecuti in Italia, din cauza neintelegerilor cu fratii sai vitregi, care nu voiau sa-l faca partas la conducerea domeniilor lor, in ciuda sfaturilor date de tatal lor, Tancred de Hauteville, conte de Apuglia, Robert s-a vazut nevoit sa duca un trai de brigand: ataca avanposturile bizantine, jefuia manastirile si prada calatorii intalniti pe cale. Dar, dupa casatoria cu Aubree, fiica unui nobil normand din Benevento, el a renuntat la acest mod de viata. Dupa asasinarea fratelui sau, Drogo, domeniile familiei au fost mostenite de Humphrey, iar Robert a intrat in serviciul acestuia.

Pompei, oraşul care nu a vrut să moară



Distrusă de vulcanul Vezuviu în anul 79 d.Hr., urbea este astăzi un punct de atracţie turistică, fiind vizitată de circa 2,5 milioane de persoane anual.... Citeşte

Garda Pretoriană era poliţia secretă a Imperiului Roman



Octavian Augustus la scurt timp după venirea sa la putere, în 27 î.Hr., după exerienţa nefastă cu uciderea tatălui său Cezar, s-a gândit nu doar să îi răsplătească pe cei care i-au fost aproape, ci a creat una din cele mai puternice divizii în cadrul armatei romane, Garda Pretorienă.
Dezvoltându-se din garda de corp personală a suveranului, ea a ajuns să îndeplinească funcţia unei poliţii secrete la Roma. Este semnificativ faptul că mulţi dintre membrii săi au renunţat la uniformele militare pentru haine civile, pentru că acest lucru le permitea să se amestece în mulţime fără să fie observaţi, să culeagă informaţii şi să-i ţină sub observaţie pe potenţialii conducători ai opozanţilor.
Cu mult mai bine plătiţi decât soldaţii romani obişnuiţi, pretorienii au devenit din ce în ce mai influenţi. Conduşi de comandantul lor, Lucius Aelius Sejanus, aceştia şi-au demonstrat nou dobândita importanţă asasinându-i cu cruzime pe toţi potenţialii rivali şi adversari politici ai împăratului Tiberius. Acest act de barbarie i-a transformat pe pretorieni în puterea crucială a Romei şi noii făuritori de împăraţi ai imperiului, rol pe care l-au jucat prima dată în anul 41 d.Hr., când s-au asigurat că la tron este ales Claudius.
Din acel moment, fiecare împărat a trebuit să rămână în relaţii bune cu Garda Pretoriană, garantându-le o parte din prăzile imperiale şi oferindu-le funcţii profitabile când se retrăgeau din activitate. În cel mai rău caz, împăratul risca să fie obligat să facă gesturi de conciliere ori să fie înlăturat de la putere. În timpul războiului civil care a urmat după moartea lui Nero, în anul 69 d.Hr., Garda a avut un rol fundamental pentru a decide cine va fi noul împărat; apoi, pe măsură ce Roma decădea tot mai mult, pretorienii au gravitat în jurul unor împăraţi din ce în ce mai slabi, până când în cele din urmă l-au sprijinit pe candidatul nepotrivit, uzurpatorul Maxentius, care în 312 d.Hr. a suferit o înfrângere zdrobitoare în lupta cu Constantin, la podul Milvian.
De aceea, prima mişcare a noului împărat a fost să desfiinţeze Garda Pretoriană definitiv, declarând că devenise nimic mai mult decât o bandă de trădători pe care nu te poţi bizui.

Teodora, prostituata împărăteasă
Teodora s-a născut în jurul anului 500 la Constantinopol, în familia unui paznic de animale, la circul din capitala imperială. Teodora şi cele două surori ale ei rămân orfane de tată şi sunt nevoite să cerşească în arena circului, pentru a nu muri de foame.

Teodora debutează ca dansatoare de circ şi ulterior devine actriţă, în paralel practicând şi meseria de prostituată. După câţiva ani, a renunţat la viaţa artistică şi are o relaţie de scurtă durată cu un guvernator dintr-o provincie din Africa de Nord. Se reîntoarce la Constantinopol, şi se mută într-o casă din apropierea palatului imperial, unde îşi câştiga existenţa torcând lână.
Narses, unul dintre eunucii de la palat, are un vis profetic. În vis îi apare o maimuţică ce îi spune că va deveni servitorul şi omul de încredere al unei femei celebre, Teodora. Mare îi este mirarea când întâlneşte a doua zi o femeie cu acelaşi nume, actriţă şi în acelaşi timp o femeie de moravuri uşoare. Condiţia ei umilă nu părea să-i prevestească un viitor atât de strălucit. Dar, după cum vom vedea, frumoasa curtezană va deveni curând împărăteasă, destinul acţionând implacabil în cazul acestei femei de excepţie.
O dată cu întâlnirea cu Iustinian, nepotul împăratului Iustin şi moştenitorul tronului, starea ei socială se va schimba radical. Devine amanta adorată şi cu perspective mari de a ajunge pe tron, deşi exista o lege care interzicea mariajul dintre un demnitar şi o curtezană.
Se pare că amorezul obţine abrogarea legii respective şi se căsătoreşte cu aleasa inimii, abia după moartea Euphimiei, soţia împăratului Iustin. Iustinian a remarcat isteţimea soţiei sale, care avea să devină în curând principalul său consilier în probleme de stat.
Cu ocazia revoltei lui Nika, din anul 532 d.Hr., împărăteasa Teodora îşi demonstrează curajul, salvând Coroana. Poporul se răzvrătise împotriva impozitelor instituite de Iustinian, care începuse un proiect de construcţii şi făcea în acelaşi timp şi pregătiri de război, pentru a cuceri Occidentul. Înspăimântat, împăratul se hotărăşte să fugă, dar Teodora se dovedeşte mai puternică.
Prin negocieri purtate de Narses cu revoltaţii şi printr-un atac surprinzător cu trupe loiale împăratului, răscoala a fost înăbuşită.
După această întâmplare, Iustinian îi acordă încredere totală. Ea este cea care se va amesteca atât în politica internă (reorganizarea administraţiei, un nou cod de legi, reducerea privilegiilor aristocraţiei), cât şi în cea externă, nutrind ambiţia de a reda măreţia Imperiului Roman.
Teodora era o femeie frumoasă, de talie mijlocie, cu faţa ovală şi ochii mari, negri. Dar pe lângă frumuseţe se dovedeşte a fi deopotrivă inteligentă şi abilă. Îşi copleşeşte rudele cu bogaţii şi onoruri pentru a-şi ascunde originea umilă.
Deşi a fost prostituată în tinereţe, împărăteasa Teodora devine protectoarea moralei. Întăreşte instituţia căsătoriei şi face divorţul mai dificil. Unul dintre motive ar fi şi acela că nu a putut să îi dăruiască lui Iustinian un moştenitor. La vârsta de 50 de ani moare răpusă de cancer, lăsându-l pe Iustinian distrus. Ea va rămâne în istorie un simbol al irezistibilului farmec feminin, dar şi al autorităţii exercitate adesea fără scrupule.

Când au aflat creştinii că se împart în catolici şi ortodocşi
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cand-au-aflat-crestinii-se-impart-catolici-ortodocsi
Exagerarea efectelor „Schismei celei Mari”, aşa cum este cunoscută în istorie excomunicarea reciprocă a unor ierarhi de la Roma şi Constantinopol, a creat în timp două mari Biserici creştine – Romano-catolică şi Ortodoxă. Ruptura de la 1054 n-a fost percepută de către contemporanii ei ca o destrămare a unităţii de credinţă, ci mai degrabă ca o nouă dispută pentru supremaţie între episcopi.
Setea de putere şi de influenţă a oamenilor nu s-a domolit nici după ce au mărturisit dumnezeirea Lui Hristos, venit special să-i vindece de patima trufiei. Aşa s-a ajuns ca, la puţin peste 700 de ani de la încetarea persecuţiilor asupra creştinilor (prin Edictul de la Milan din anul 313), „lumea nouă” să se dezbine. Consecinţele evenimentelor de la 16 iulie 1054 le resimţim şi astăzi. Trecerea timpului a adâncit şi mai mult ruptura dintre Răsărit şi Apus, deşi ambele Biserici creştine se roagă continuu pentru refacerea unităţii credinţei.
Fără răsunet pentru români

De reţinut este însă faptul că atât majoritatea apusenilor, cât şi cea a răsăritenilor nu a resimţit schisma imediat după producerea ei. Destul de multă vreme după ce cardinalul Humbert şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie au împărţit lumea creştină, mărturisitorii Lui Hristos au convieţuit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, ­despre dezbinarea bisericească numită «schismă», când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus?”, întreba retoric profesorul Gheorghe Moisescu (viitorul patriarh Iustin), într-un studiu publicat în revista „Ortodoxia”, acum mai bine de jumătate de secol.
El arăta că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să le fi avut. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme, scria Iustin Moisescu.
Teritoriile din Sicilia şi cele din sudul Italiei se aflau, la acea vreme, în posesia normanzilor, iar papa Leon al IX-lea dorea să le dobândească, explică profesorul Eugen Drăgoi, în lucrarea „Istoria Bisericească Universală”. Episcopul Romei a solicitat în acest scop sprijinul împăratului bizantin Constantin al IX-lea, însă creştinii din sudul Italiei se aflau sub jurisdicţia Constantinopolului.
Ce s-a întâmplat la 16 iulie 1054

Încercând atenuarea neînţelegerilor, Papa îşi trimite reprezentanţii la Constantinopol, delegaţia fiind formată din cardinalul Humbert, episcop de Silva Candida, din cancelarul papal Frederic de Lotharingia şi din arhiepiscopul Petru de Amalfi.
Din nefericire, orgoliul cardinalului Humbert, a cărui aversiune faţă de greci era cunoscută, s-a lovit de inflexibilitatea patriarhului constantinopolitan Mihail Cerularie. Acesta din urmă le-a comunicat trimişilor Papei că toate divergenţele cultice şi de jurisdicţie dintre latini şi greci se vor discuta în cadrul unui sinod. Fără a mai aştepta desfăşurarea sinodului, Humbert a depus în altarul Bisericii „Sfânta Sofia” un act prin care îi anatemiza pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe alţi câţiva ierarhi răsăriteni.
În opinia majorităţii teologilor creştini, cardinalul Humbert a abuzat de mandatul său, întrucât a aruncat anatema asupra răsăritenilor în numele papei Leon al IX-lea, trecut la cele veşnice cu trei luni mai înainte (19 aprilie 1054).
Replica răsăritenilor

La 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie conduce un sinod în Biserica „Sfânta Sofia” din Constantinopol, unde rosteşte anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi a celorlalţi trimişi ai Romei. Din aceasta se poate desprinde concluzia că „Schisma cea Mare” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane şi nu a Bisericilor de Răsărit şi de Apus.
De altfel, evenimentul a fost receptat de către oamenii obişnuiţi ca un nou incident nefericit între ierarhii latini şi cei greci, asemenea multor altora petrecute după Sinodul al IV-lea Ecumenic. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Orientul Mijlociu primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă „ceartă de familie”.
Formal, incidentul din iulie 1054 a fost reparat la 7 decembrie 1965, printr-o Declaraţie comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de către papa Paul al VI-lea şi de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de excomunicare.

Viciu si desfrau in cetatea papilor
Desi numiti „urmasi ai sfantului Petru” si venerati ca niste sfinti in viata, suveranii pontifi nu s-au ridicat intotdeauna la inaltimea ilustrului lor inaintas, cel prin care Iisus si-a cladit Biserica. Mai mult, unii dintre ei s-au remarcat nu prin sfintenie, ci prin vicii si turpitudine, fiind implicati in scandaluri rasunatoare, ce au reprezentat pete de nesters pe obrazul catolicismului.

28 ianuarie 1225 - S-a nascut Toma d’Aquino

Venit pe lume la castelul Roccasecca, din apropiere de Napoli, ca al saptelea fiu al contelui Landulf, din familia nobiliara Aquino, Toma a fost trimis de parintii sai inca de la o varsta frageda la manastirea benedictina Monte Cassino. Dupa noua ani de studii, a fost admis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele sapte discipline liberale: gramatica, logica, retorica, aritmetica, geometria, muzica si astronomia. Pasionat de filosofia antica, incepe sa studieze opera lui Aristotel, sub indrumarea unui dascal originar din Irlanda. In 1244, spre marea dezamagire a familiei, care voia sa-l vada abate benedictin, devine calugar dominican.

Capela Sixtina, Biblia in imagini

Prima slujba (de consacrare) in Capela Sixtina s-a oficiat la 15 august 1483. Este data istorica la care papa Sixtus (Sisto, in italiana) IV conducea cele cuviincioase de Assumption (Adormirea Maicii Domnului). Acelasi papa, foarte generos cu artele (in ceea ce priveste arhitectonica si pictura la Roma), restaurase vechea Cappella Magna, intre 1477 si 1480. De aceea numele celebrului lacas sfant nu a mai fost niciodata schimbat si capela omonima a devenit cel mai dens si mai impresionant muzeu cu picturi murale din lume. Aici se desfasoara activitatea religioasa si functionareasca a suveranilor pontifi, aici se aduna conclavul care alege noul papa. Sixtus IV a fost un papa legendar, cu merite uriase in arta si cultura, dar de care s-au legat si unele „zvonuri ciudate” (nepotism si sodomie) greu de probat.