ISTORIE=ITALIA

Rezumarea primului mesaj :

ASASINATE PE TRONUL ROMEI

Cetatea Romei detine un record unic printre marile imperii ale lumii. In nici un alt stat al lumii nu au fost ucisi atatia conducatori intr-un interval de timp relativ scurt – la scara istorica. De cand Octavian Augustus a devenit imparat (anul 27 i.Ch.) si pana la ultimul suveran al Imperiului roman de apus (476 d.Ch.), deci in 503 ani, pe tronul Romei s-au succedat 84 de suverani, din care nu mai putin de 32 au fost asasinati! Asta ar insemna, in medie, o crima la fiecare 16 ani. Dar lucrurile nu stau deloc asa, sangerosul spectacol al luptei pentru putere din Cetatea eterna a avut deseori aspecte incredibile, nemaiintalnite in istoria umanitatii.

Dupa inteleptul si longevivul Octavian, si dupa mediocrul Tiberius, s-a declansat, o data cu dezechilibratul Caligula (37-41, prima victima a crimelor), o avalansa de conflicte interne in care fiecare grupare politica isi dorea propriul imperator, iar garda pretoriana (protectoarea lui) facea si desfacea domniile, luata de curentul intereselor de moment. Acestea au fost (foarte succint) cauzele acelui adevarat delir de criminalitate care a condus la slabirea Imperiului roman si dezmembrarea lui sub presiunea popoarelor migratoare. Amploarea temei ne determina sa selectam cele mai deosebite momente ale acestui sumbru fenomen (ca intr-o indoliata „Carte a recordurilor”), in incercarea de a portretiza o epoca nepereche a antichitatii.


Numai in anul 238 s-au succedat la tron sase imparati, toti asasinati; in anul 253, Imperiul a avut „doar” patru suverani;

Cea mai scurta domnie au avut-o Gordianus I si Gordianus II (tata si fiu, co-imparati), care au „semnat condica” numai cate 20 zile; urmeaza Pertinax (87 de zile) si Emilianus (88 de zile);

Cei mai tineri suverani urcati pe tron si ucisi au fost Gordianus III (la 13 ani) si Heliogabalus (la 14 ani);

Cea mai abominabila crima (daca pot exista astfel de caracterizari) a fost comisa impotriva lui Severus Alexandru, ucis impreuna cu mama sa;

Succesiune de criminali la tron: Caracala isi ucide fratele si devine imperator; Macrinus il omoara pe Caracala si-si pune coroana, dar este la randu-i asasinat dupa aproape un an.
Atat de bulversata era viata politica a Romei antice, incat reuseau sa ajunga imparati (prin mita, comploturi si crima) personaje insignifiante, propulsate de grupuri de interese in cautare de privilegii. Neavenitii erau recrutati chiar si din randul soldatilor simpli – cum a fost cazul lui Maximins Thracus sau al lui Filip Arabul. In ultima faza a agoniei Imperiului, ridicolul a atins apogeul: imparatii erau stabiliti de barbari si tot de catre ei erau inlaturati. Astfel, regele vizigot Teodoric II il „unge” pe Avitus (anul 455) si-l ucide un an mai tarziu; conducatorul suevilor, Ricimer, ii pune pe tron si-i ucide pe rand pe Majorian, Severus III, Antemius si Olibrius (intre 457 si 472); penultimul imparat al Imperiului roman de apus, Iulius Nepos, a fost protejatul unui apropiat al lui... Attila!
In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ultimul imparat, imberbul Romulus Augustulus (475-476), a fost destituit de germanicul Odoacru, iar acesta a „parafat” desfiintarea Imperiului roman de apus, trimitand insemnele imperiale la Constantinopol. Mult mai stabil, Imperiul bizantin a mai vietuit un mileniu, pana-n 1453... „Istoria nu face daruri decat celor care nu o repeta”, spune o zicala si acest tablou oripilant al agoniei Romei antice o confirma.

http://www.magazin.ro/articole.php?Numar=20&An=2006&Domeniu=Terra+X

Cine uzurpa şi reforma în Imperiul Roman târziu?

Epoca de aur a Antoninilor marcheazã nu doar apogeul Principatului, ci şi începutul unei crize care se va perpetua simţitor în secolul al III-lea d.Hr. Un fenomen endemic al acestei perioade îl reprezintã uzurparea, preponderent cu caracter militar. Care au fost cauzele şi consecinţele acestui fenomen?


De ce uzurpare?


În principiu se pleacã de la cei doi factori de putere predominanţi, senatul, care învestea legal împãratul, şi armata, fundamental de facto al puterii imperiale, factori aflaţi de cele mai multe ori în conflict. Pânã în 282, orice nou principe primea formal investitura senatului. Odatã cu împãratul Hadrian, imperiul trece la o politicã în principiu de apãrare, organizatã pe limes-ul care devine spaţiu cultural de frontierã. Sub influenţa romanã, societatea barbarã evolueazã în uniuni tribale, ale cãror şefi, pentru menţinerea prestigiului şi puterii, trebuie sã poarte în permanenţã rãzboaie, de cele mai multe ori raiduri. Comerţul cu Imperiul era limitat, aşadar modul esenţial de achiziţionare a acestor bunuri necesare şi pentru sistemul barbar de serviciu şi contraserviciu, se rezuma la raidul de pradã. Politica de recrutare provincialã din armata romanã a dus la crearea de armate regionale, care îşi proclamau generalul învingãtor împãrat, în contextual acestor raiduri. Existã în acest secol un dublu conflict: între grupurile regionale, conflict cu apogeu în timpul lui Gallienus (260-68), şi între armatã şi senat, pentru cã noul împãrat trebuia sã impunã recunoaşterea sa. Dar pãrãsind frontiera pentru a ajunge la Roma, se lãsa un gol în sistemul defensiv, şi astfel alţi barbari puteau pãtrunde, creându-se ocazia pentru o nouã uzurpare.

Tot acest cerc vicios conduce la o dezorganizare a statului, ceea ce impune o încercare de compensare a realitãţilor anarhiei cu accentuarea exteriorizãrii puterii, în special în timpul împãraţilor illyri. Principele devine, ca şi basileul elenistic, un monarh de drept divin, iar monarhia o copie a unui model celest. Concepţia de origine pãgânã este preluatã şi de ideologia creştinã, care echivaleazã împãratul cu imaginea lui Dumnezeu, vicar al divinitãţii. În propagandã victoria militarã devine un element fundamental. Diocleţian şi Constantin, continuând reformele lui Septimius Severus şi Gallienus, au un rol important în stoparea uzurpãrilor. Deja Septimius Severus contribuie la accentuarea însemnãtãţii armatei în viaţa publicã, mãrind soldele, permiţând cãsãtoria şi promovând în cohortele pretoriene pe cei mai buni soldaţi legionari. Totodatã persoana imperialã dobândeşte o aura de sacralitate. Gallienus exclude senatorii de la comanda militarã în 261 şi creeazã un corp de cavalerie mobile (comitatus), autocratizând puterea prin folosirea curentã a coroanei radiate. Diocleţian reuşeşte o mai bun organizare administrativã şi o centralizare mai accentuate, care îndepãrteazã însã împãratul de supuşi, mai ales prin ceremonial şi prosternare şi folosirea preponderentã a birocraţilor. Creşte autoritatea şi scade numãrul uzurpãrilor. În acest sens este constituitã şi tetrarhia, ca mijloc de mai bun control teritorial, care supravieţuieşte în condiţiile nefavorabile ale secolului al treilea dar se prãbuşeşte datoritã tendinţelor dinastice din interior şi uzurpãrilor lui Maxentius şi Constantin.

Cum s-a transformat fenomenul


Reformele lui Diocleţian şi Constantin contribuie la separarea dintre planul oficial al puterii şi cel real, împãratul devine dependent ori de armatã ori de elita birocraticã. Fiind şi o putere civilã şi una militarã în provincii, guvernatorii localin experimenteazã o scãdere a autoritãţii prin competiţia create între cele douã tipuri de autoritate. În plus, funcţionarii trebuiau sã-şi primeascã scrisorile de numire direct de la împãrat, deci toatã activitatea depinde de el. Se specializeazã totodatã domeniul administrativ prin crearea funcţiilor palatine, ceea ce va transforma birocratîi într-un pol efectiv de putere. Acestei centralizãri se mai adaugã şi sistemul defensive în adâncime, dezvoltarea armatei de campanie şi crearea instituţiei ducilor, toate contribuind la limitarea fenomenului uzurpãrilor.

Privind succesiunea imperialã existã din secolul al III-lea douã tendinţe: principiul electiv susţinut de senat şi sentimentul dinastic tot mai accentuat al armatei, vizibil în încercarea de asociere a fiului la tron. Ba chiar se creeazã anumite dinastii care stabilizeazã oarecum statul: Constantinienii, Valentinienii sau Theodosienii. În Orient tendinţa are câştig de cauzã deoarece şi dupã stingerea dinastiei lui Theodosius în 450 noul Augustus dobândeşte legitimitatea prin femeile din familia imperialã. Uzurparea este limitatã datoritã creşterii loialitãţii armatei faţã de casa domnitoare, descurajatã şi de fondare şi fortificarea Constantinopolului. Prezenţa funcţionarilor şi a comitatus în preajma împãratului transformã clasica uzurpare de tip militar într-o conspiraţie de palat, care mai degrabã dorea înlãturarea unei anumite facţiuni de la putere şi nu a persoanei imperiale. Generalul victorios nu mai este regula. Legitimarea devine dinasticã, de pildã la Magnentius sau Nepotianus în 350, Iulian în 360, Procopius în 365-66, Basiliscus în 476, Marcianus în 479, Leontius în 484, Hypatius în 532; sau uneori religioasã, ca în cazurile lui Calocaerus în 334, Magnentius, Iulian, Magnus Maximus în 383-88, Eugenius în 392-94, cazul conspiraţiei lui Illus în 484, revolta ortodocşilor din Hipodromul de la Constantinopol în 512 sau revoltele lui Vitalian în 513-15. justificarea acestora poate fi rezumatã la mitul bunului împãrat, la care contribuie considerabil şi ideologia creştinã. Conducãtorul legitim trebuie sã fie un apãrãtor al credintei şi un exemplu de pietate, astfel cã atitudinea faţã de religie devine o justificare pentru o potenţialã uzurpare a puterii.

Uneori însã tiranii sunt obligaţi sã se revolte împotriva autoritãţii legitime, cum este exemplul lui Silvanus, magister peditum în Gallia, uzurpator în 355. Acesta este obligat sã se revolte pentru cã este pe nedrept acuzat de conspiraţie împotriva lui Constantius al II-lea. De asemenea Iulian, în 360, este conform unei versiuni proclamat cu forţa de cãtre soldaţi. Conspiraţiile se dezvoltã ca urmare a creşterii importanţei palatului şi a multiplicãrii comandantilor militari în timpul lui Theodosius, ceea ce face o uzurpare mai puţin rentabilã decât înlocuirea unei facţiuni, care nu necesita o legitimare. Pe lângã diminuarea susţinerii militare a uzurpãrilor, în Orient creşte importanţa controlului resurselor financiare. Mai probabilã este o încercare de asasinare a împãratului decât o uzurpare. În secolele IV-V, uzurpatorul este aclamat de cãtre armatã, cu apelul ulterior la senat, dupa care se încearcã o integrare legalã cu solicitarea recunoaşterii de cãtre împãratul elgal. Dacã este refuzat, face apel la modelul bunului împãrat, dar chiar şi dacã este recunoascut el practice tot este obligat la rãzboi civil pentru cã existã un împãrat legitim. Uzurparea eşuatã în antichitatea târzie nu rezultã într-o vânãtoare a aderenţilor, ci în execuţia celor mai apropiaţi, ceilalţi trecând uşor în tabãra duşmanã.

Sã luãm un caz concret: dupã ce Carinus este înlãturat de proprii soldaţi în 285, Diocleţian rãmâne singulul Augustus al Imperiului şi se poate concentra pe construirea tetrarhiei. Mai întâi îl coopteazã pe Maximian în calitate de Caesar, pentru ca apoi acesta sã devinã Augustus în martie 286, în contextul revoltelor lui Aelianus şi Amandus din Gallia şi uzurpãrii lui Marcus Carausius în Britannia. Carausius fusese un ofiţer al lui Maximian în timpul revoltelor din Gallia, acuzat apoi de delapidare de comandant. Maximian îi comandã sã echipeze o flotã pentru a curãţa mãrile de piraţi saxoni şi Carausius este acuzat cã a sustras din prada recuperate de la piraţi. Sub ameninţarea arestãrii se revoltã, ocupând Britannia şi nord-vestul Galliei şi legitimându-se sub numele de Marcus Aurelius Carausius. El reuşeşte sã se menţinã pânã in 293/94, când este asasinat de un funcţionar al şau, Allectus. În 290 se pretinde recunoscut de cãtre colegii sãi, dupa cum aratã dovezile numismatice. De fapt Maximian nu a acţionat împotriva sa niciodatã, ci Constantius Chlorus, noul Caesar, în 297 este cel care restabileşte ordinea în Britannia, şi asta dupa moartea lui Carausius. Este posibil însã ca el sã nu fi avut timp, ocupat fiind cu expediţiile împotriva chaibonilor şi herulilor pe Rin. În orice caz, dupã episodul Carausius se desãvârşeşte sistemul tetrarhic prin cooptarea Caesarilor Galerius pentru Diocleţian şi Constantius Chlorus pentru Maximian, care zãdãrniceşte în bunã mãsurã încercãrile de uzurpare prin multiplicarea autoritãţii imperiale.

Referinţe:
Peter Brown: The World of Late Antiquity AD 150–750. New York 1971;
Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1993;
Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.

Ce s-a petrecut în Imperiul Roman dupã Constantin cel...

Dupã bãtãlia de la Pons Milvius/Saxa Rubra (28 octombrie 312) şi sinuciderea lui Maximin Daia la Tarsus, scena politicã dim Imperiul Roman se simplificã în mod considerabil. Practic, rãmân doar Constantin Augustus pentru Occident şi Licinius Augustus pentru Orient. Armonia nu dureazã însã prea mult întrucât înţelegerea de la Serdica ce stabileşte graniţa între cele douã pãrţi ale imperiului conduce la un alt conflict. Când Constantin luptã cu goţii Constantin intrã pe teritoriul lui Licinius, învingându-l pe acesta la Adrianopol şi Chrysopolis. Pentru a-şi celebra marele succes, Constantin fondeazã noua Romã şi îl proclamã pe Constantius Caesar la 8 noiembrie 324.

Constantinienii


Scena politicã se simplificã şi mai tare în 326, când dispar Licinius, Crispus şi Fausta, Constantin încercând ulterior elaborarea unei tetrarhii familiale. Astefle, ele este maximus augustus, iar cei patru fii ai sãi sunt Caesari: Constantin al II-lea, Constans şi Constantius al II-lea. Totodatã Constantin îi conferã titlul de Caesar şi lui Dalmatius Iunior, fiul censorului Dalmatius, care îi face împãratului o mare favoare învingându-l pe uzurpatorul Calocaerus, care se revoltã în Cipru din pricina discriminãrii pãgânilor. În 335 se reorganizeazã sistemul de guvernare astfel: Constantin al II-lea ia Galliile, Hispaniile şi Britannia, Constantius al II-lea Egiptul şi Asia, iar Constans Italia, Africa şi Pannonia, în vreme ce Dalmatius Iunior are în stãpânire Thracia şi Macedonia. Toatã aceastã reorganizare nu a putut însã stopa lupta pentru putere ce avea sã se declanşeze în curând. La 9 septembrie 337 trupele din Constantinopol se rãscoalã şi linşeazã membrii facţiunii fraţilor lui Constantin. Dalmatius Iunior, Hannibalianus, nepot al lui Constantin şi rege al populaţiilor din Pont sau Ablabius, fostul prefect al pretoriului, sunt printre cei care îşi pierd viaţa în confruntare. La întâlnirea de la Viminacium cei trei rãmaşi îşi împart imperiul. Dar şi aceastã pace se dovedeşte a fi la fel de efemerã.

În 340 Constantin al II-lea invadeazã teritoriul lui Constans, dar este ucis la Aquileia, nu înainte de a fi declarat inamic public. Rãmân astfel Constans n Occident şi Constantius al II-lea în Orient. În Occident însã are loc o conspiraţie cu sorţi de izbândã împotriva lui Constans. Se pot trasa mai multe cauze politica lui Constans de persecutare a pãgânilor, lucru care nu convine vechii aristocraţii senatoriale; disciplina excesivã impusã armatei; separatismul gallic. Militarul de origine germanicã, Fl. Magnus Magnentius, comandant al trupelor Ioviilor şi Herculiilor conspirã cu un funcţionar, Marcellinus, la bachetul cãruia este proclamat împãrat la Augustodunum şi recunoscut împãtrat de cãtre populaţie. Deşi fuge spre sud, Constans este prins şi ucis, iar Gallia, Hispania şi Britannia se raliazã uzurpatorului. Magnentius încearcã sã se apropie atât de împãratul legitim, cât şi de uzurpatorul Vetranio din Illyricum, proclamat pentru a opri avansul spre Orient al lui Magnentius. Tot în acelaşi an este proclamat la Roma Iulius Nepotianus, fiul Eutropiei, sora vitregã a lui Constantin, dar trupele lui Magnentius înving revolta şi o executã pe Eutropia. Magnentius încearcã sã se integreze in familia imperialã prin cãsãtoria cu Iustina, o strãnepoatã a lui Constantin şi propaganda care îl prezenta drept un restaurator al libertãţii. Magnentius este însã învins la Mursa, pe 28 septembrie 315 de cãtre Constantius, care porneşte spre Occident dupã ce îl lasã pe Constantius Gallus, vãrul sãu, la conducerea Orientului. Învins a doua oarã la Mons Seleuci, uzurpatorul se sinucide la Lugdunum/Lyon. Constantius se confrunta acum cu altã problemã.

Gallus Caesar abuzeazã de puterea sa şi încearcã o creştere a autoritãţii, intrând în conflict cu Domitianus, prefectul pretoriului în Orient, reprezentant al lui Constantius şi al autoritãţii aflate la distanţã. Tribunul Scudilo îl convinge sã se îndrepte spre Italia, dar la Poetovio eset demis şi executat. De remarcat este faptul cã Gallus Caesar nu a încercat sã uzurpe puterea, expresie a autoritãţii incontestabil mai mari a lui Constantius. Intrigile de la palat sunt un alt exemplu elocvent pentru realitatea politicã din Imperiul târziu, îndeosebi din parte orientalã, unde birocraţia juca un rol mai important decât în vest. O grupare formatã din Arbitio, comandantul cavaleriei, eunuci şi Eusebius, însãrcinatul cu afacerile personale imperiale, conspirã împotriva lui Ursicinus, comandantul cavalaeriei în vest. Altã victimã este comandantul infanteriei din Gallia, Silvanus, împotriva cãruia comploteazã o grupare alcãtuitã din funcţionari de la curte. Tocmai acest complot, completat şi de abuzurile lui Apodemius, trimis imperial în Gallia, forţeazã uzurparea lui Silvanus. Motivele complotului pot fi variateȘ Silvanus nu a fost pânã la bãtãlia de la Mursa de partea lui Constantius, iar împãratul nu a favorizat militarii, deci civilii se puteau folosi de o presupusã conspiraţie militarã pentru a-i intra in graţii lui Constantius. De remrcat ar fi la Silvanus cã singura legitimitate pe care şi-o construieşte este bazatã pe victoria împotriva barbarilor, la fel ca împãraţii din secolul trecut. Uzurparea este însã un eşec, pentru cã Silvanus este asasinat înainte de a-şi revendica titlul, în urma cumpãrãrii soldaţilor sãi de cãtre Ursicinus, la rândul sãu suspectat de conspiraţie împotriva împãratului. Oricum situaţia ieşea în favoarea împãratului pentru cã indiferent de rezultatl tentativei de asasinat, oricum scãpa de un adversar.

Din aceste evenimente putem deduce cã în Imperiul Roman târziu militarii scad în însemnãtate în favoarea birocraţilor şi totodatã creşte amploare conflictelor pentru putere între difieritele facţiuni de la palat. Dupã ce dispare Silvanus, este necesarã numirea unui nou Caesar, în persoane lui Iulianus, nesusţinut de favoriţii imperiali, ci de Eusebia, soţia împãratului şi de exsitenţa unor relaţii de rudenie ale acestuia cu casa imperialã, relaţii care iarãşi constituie o realitate politicã a Imperiului târziu. Un exemplu elocvent este cel al promovãrii de cãtre Eusebia a rudelor şi prietenilor sãi dupã cãsãtoria cu Constantius. Între 355 şi 360 Iulian reface autoritatea romanã în zona renanã, câştigând o importantã bãtãlie la Argentoratus în 357. Ceea ce a declanşat uzurparea a fost ordinul de transfer al trupelor în Orient, cu consecinţa proclamãrii lui Iulian Augustus în februarie 320. Fie a fost obligat sã accepte demnitatea, fie a fost vorba de un plan ticluit de soldaţi pentru a-l proclama, oriucum, motivaţia s-a bazat nu pe legimtimitate, cãci şi Iulian, şi Constantius aparţineau aceleiaşi dinastii, ci pe topos-ul conducãtor drept-tiran. Susţinerea militarã are un rol fundamental, vizibil şi în ceremonialul proclamãriiȘ ridicarea pe scut, salutaţia, preluarea unui torques militar. Şi totuşi, uzurparea, deşi prezintã asemãnãri cu cea a împãraţilor de secol III, se va motiva mai târziu şi prin dinastie. Confruntarea cu Constantius, care urma sã se întâmple în ciuda unei relaţii iniţiale favorabile între cei doi, dupã cum reiese şi din emisiunile monetare, este împiedicatã de moartea acestuia la Mopsucrenae în Cilicia. Iulian devine singur august, împãrat legitim peste un imperiu unificat pentru ultima datã. Se instituie un tribunal militar, dar acesta nu urmãreşte o epurare, ci o revoltã militarã împotriva funcţionarilor, dacã stãm sã ne gândim cã acesta are în componenţã şi militari de-ai lui Constantius.

Iulian are o teorie a puterii interesantã, de sorginte platonicã. Monarhul guverneazã în acord cu legiuitorii şi filosofii, iar poziţia sa nu este dominantã pentru cã nu se vrea nici vicarul lui Dumnezeu, nici imagine a zeilor. Iulian refuzã titlul de dominus. Ca urmare a refuzului populaţiei din Antiohia de a-l susţine în dezideratul sãu neoplatonic, Iulian devine tot mai anticreştin, ceea ce îi aduce renumele de ultimul împãrat pãgân (Apostatul), ba chiar este perceput drept un tiran de cãtre creştinii care îi sunt ostili nu doar în sursele istorice. Iulian îl exileazã pe episcopul Anastasius şi îi exclude pe creştini din funcţiile publice, ceea ce atrage chiar un complot creştin. În legãturã cu moartea sa, din surse transpare cã ori a fost ucis de perşi în 363, ori de un soldat creştin, cert este cã dupã ce acesta moare se revine la o politicã pro-creştinã în timpul lui Iovian, împãrat uşor de controlat şi ales de un consiliu de militari.

Referinţe:
Peter Brown: The World of Late Antiquity AD 150–750. New York 1971;
Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1993;
Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.

Care au fost cele mai mari imperii din istorie?


http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/care-au-fost-cele-mai-mari-imperii-istorie

Entitãţi politice cu control absolut asupra unui vast teritoriu care cuprinde o multitudine de naţionalitãţi şi arii culturale, state monarhice cu vocaţie universalistã şi legitimare prin imitaţia împãrãţiei divine, iatã cele mai influente, longevive şi puternice imperii care au marcat istoria lumii…

Imperiul Roman

La început condusã de regi de origine divinã, apoi republicã în probabil cea mai glorioasã perioadã a sa, lumea romanã devine în cele din urmã principat sub Augustus în 27 a.Hr. În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul şi-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut loc foarte multe războaie civile, dar Diocleţian a adus un suflu nou prin faptul cã reorganizat administraţia in mai multe prefecturi şi dioceze, şi va instaura şi Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti şi 2 Cezari. Dezvoltarea spectaculoasã de la o cetate la o asemenea stãpânire este de negândit fãrã sistemul militar excelent şi administraţia extrem de bine pusã la punct. Socotind pânã la cãderea Bizanţului în 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma anticã a avut o contribuţie incontestabilã la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, rãzboiului, în lumea occidentalã de neînchipuit fãrã moştenirea sa. Influenţa se resimte puternic în contemporaneitate şi datoritã preluãrii structurilor romane de cãtre Biserica Catolicã.

Imperiul Mongol

Începuturile sunt trasate în copilãria lui Temugin (cel care va deveni Ginghis Han), care a jurat cã va aduce toatã lumea la picioarele sale. Şi aproape cã a reuşit. Prima acţiune majorã a fost unificarea triburilor mongole. Al doilea pas l-a purtat în China, iar restul e istorie. În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, şeful militar Temujin devine "mare conducător" (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, doi generali ai săi (Jebe şi Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan şi Crimeea. După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia şi Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reuşeşte prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea şi Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile şi armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare. Întinzându-se din Vietnam pânã în Ungaria, Imperiul Mongol este cel mai vast imperiu pe care l-a vãzut vreodatã omenirea. Dar din pãcate tocmai vastitatea, care a implicat un control dificil asupra varietãţii de culturi, i-a adus sfârşitul. Mongolii erau rãzboinici desãvârşiţi, dar aveau puţinã experienţã în administraţie, imaginea de sãlbatici brutali perpetuându-se în istorie.

Imperiul Rus

Succesor al Ţaratului rusesc şi predecesor al Uniunii Sovietice, Imperiul Ţarist a ţinut din 1721 pânã la revoluţia bolşevicã din 1917. A fost al treilea imperiu ca întindere, dupã cel Mongol şi cel Britanic. În anul 1866 se întindea între Europa de Est şi America de Nord. În Imperiul Rus trăiau mai mult de 100 de grupuri etnice, în condiţiile în care ruşii reprezentau cam 45% din populaţie. În 1914, Imperiul Rus a fost împărţit în 81 de provincii ("gubernii") şi 20 de regiuni ("oblasturi"). Hanatele Buhara, Hiva şi din 1914 şi Tuva se numărau printre statele vasale sau protectoratele ruseşti. Supuşii Imperiului Rus erau împărţiţi în clase după cum urmează: dvorianstvo (nobilimea), clericii, negustorii, cazacii şi ţăranii. Populaţia băştinaşă din Siberia şi [[Asia Centrală] erau înregistraţi într-o clasă separată, "inorodtsy" ("străinii"). După răsturnarea monarhiei din timpul Revoluţiei din Februarie din 1917, Rusia a fost proclamată republică de către Guvernul provizoriu rus.

Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanã

În timpul evului mediu era considerat superputerea epocii. La apogeul sãu, imperiul consta din Franţa de est, întreaga Germanie, Italia de nord şi pãrţi din Polonia de vest. În ciuda întinderii relativ reduse în comparaţie cu alte imperii, influenţa sa asupra istoriei Europei centrale încã se resimte şi azi. Imperiul a fost formal dizolvat pe 6 august 1806 când Francisc al II-lea abdicã în urma înfrângerii suferite în faţa lui Napoleon. Dupã colaps s-au conturat naţiunile: Elveţia, Belgia, Austria, Prusia, Liechtenstein, Confederaţia Renanã şi primul imperiu francez. Iniţiatorul imperiului a fost OTTo cel Mare, care cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder şi obţine la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană.

Imperiul Britanic

La apogeul sãu, imperiul colonial britanic cuprindea un sfert din suprafaţa totalã a Terrei şi avea sub control o populaţie de circa 500 de milioane de oameni. Drept urmare moştenirea sa în materie de reforme politice şi culturale a pecetluit soarta ţinuturilor cucerite, lucru vizibil îndeosebi în folosirea extensivã a limbii engleze, limba-standard de comunicare în ziua de azi. Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult, şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600.

Imperiul Dinastiei Han

In timpul rãzboaielor dintre formaţiunile politice chinezeşti, întreaga Chinã a fost aruncatã într-ubn rãzboi civil în contexul luptei pentru supremaţie. În cele din urmã câştigã statul Qin, care înglobeazã cele 40 de milioane de locuitori, dar acesta nu dureazã, fiind înlocuit de Han, cel care va controla China vreme de 400 de ani (206 a.Hr.-200 p.Hr.). Epoca Han este consideratã epoca de aur a istoriei chinezeşti în ceea ce priveşte progresul tehnologic, economic sau cultural. Ca şi Roma, s-a extins peste teritoriile "barbare" de la graniţe, în special spre nord-vest, unde armatele sale au pregătit terenul pentru comerţ, de-a lungul Drumului Mătăsii. a lăsat moştenire un model ideal de guvernare - o Chină unită şi o guvernare ce se putea perpetua singură -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor următoare, la fel ca şi al dinastiei (oficial comunistă, cu manifestări capitaliste în toate domeniile) aflate acum la putere în China. Tot moştenire a epocii Han sînt şi acele mecanisme etice şi spirituale ce călăuzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficială la curtea Han. Etnicii chinezi îşi mai spun încă şi astăzi Han.

Imperiul Bizatin

Imperiul Roman de Rãsãrit, moştenitorul medieval al Romei antice, gravitând în jurul capitalei Constantinopol şi al împãraţilor consideraţi continuatorii legitimi ai Imperiului Roman. Denumirea oficială este Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon. Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin. Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII.

Imperiul Persan

Înainte de romani..au fost perşii. Ei au unificat practic întregul centru Asiatic, fondând cel mai vast imperiu antic, de aproape 8 milioane de km2. Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. - 539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Califatul Omayyad


Califatul este unul din cele patru sisteme de guvernare care au emers dupã moartea lui Mahomed. Având capitala la Damasc, califatul avea sã cuprindã mai bine de 5 milioane de km², cel mai intins stat arab din istorie. Guvernatoru Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658, şi-a extins dominaţia asupra Egiptului şi în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptatã de o minoritate (siitii), fideli memoriei si drepturilor la califat familiei Profetului. Teritorial, acest imperiu acoperea, fãrã Grecia şi Asia Micã, ţãrile unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum şi o bunã parte a jumatãţii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinţe incalculabile: pentru prima datã, aceste douã ansambluri, de la gurile Indusului pâna în Spania, sunt reunite sub aceeasi autoritate, topite în acelasi domeniu economic, destinate aceleiaşi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) şi al-Walid I (705-715), în timpul cãrora imperiul cunoaşte maxima sa extensiune - din Spania pâna în oazele din Bukhara si Samarkand.

Imperiul Otoman


Cu 29 de provincii şi numeroase state vasale, unele ulterior absorbite în imperiu şi altele deţinând o oarecare autonomie, imperiul a fost centrul interacţiunii dintre lumile esticã şi vesticã vreme de şase secole. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526).

Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare...

Odată cu începutul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi ţările din Europa de Vest, în mentalitatea bizantină se conturează, treptat, o imagine negativă a occidentalilor, a Celorlalţi, imagine care transpare din aproape toate sursele vremii. Deşi Occidentul şi Bizanţul au colaborat în proiectul cruciadelor, expediţiile spre Ţara Sfântă nu au făcut decât să adâncească suspiciunile şi neîncrederea dintre cele două părţi, iar Cruciada a patra – sfârşită prin cucerirea Constantinopolului în 1204 de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Orient şi Occident.

Sursele scrise din secolele XII-XIII evidenţiază percepţia bizantină asupra occidentalilor. Dintre acestea, se disting trei lucrări mai importante: Alexiada, opera Anei Comnena; Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, scrisă de Ioan Kinnamos; şi Istoria lui Nicetas Choniates. Cei trei autori, martori direcţi ai întâlnilor dintre occidentali şi bizantini, surprind mentalitatea bizantină şi opinia generală că occidentali le sunt cu mult inferiori.

Ana Comnena (1083-1153), fiica lui Alexios I Comnenul, scrie lucrarea Alexiada, dedicată tatălui său, între anii 1138-1143. Opera este reprezentativă pentru curentul de opinie foarte puternic din imperiu, caracterizat prin ostilitate şi antipatie faţă de Occident şi refuzul de a colabora cu acesta.

Ana Comenena a fost martora primei cruciade, astfel că informaţiile oferite de ea sunt extrem de importante. Relatarea sa începe cu lansarea apelului Papei Urban al II-lea şi efectul acestuia în ţările din Vestul Europei. Autoarea spune că apelul pontifical a dus la dislocarea unui număr foarte mare de bărbaţi şi femei. Este vorba de aşa-zisa „cruciadă a săracilor”(aprilie-octombrie 1096) – sursele vorbesc de circa 100.000 de oameni care ar fi plecat spre Ţara Sfântă dornici de a lupta în numele credinţei. Aceştia au trecut prin Imperiul Bizantin în drumul către Ierusalim, iar Ana Comnena compară trecerea lor prin Balcani – prin prisma distrugerilor pe care le-au cauzat – cu o invazie devastatoare de lăcuste. Totuşi, ea e de părere că populaţia săracă din Occident era condusă de dorinţa sinceră (spre deosebire de cavaleri) de a ajunge la Ierusalim pentru a se închina la Sf. Mormânt.

În schimb, cavalerii occidentali sunt, în opinia ei, nişte ticăloşi, conduşi de speranţa că vor putea cuceri Constantinopolul. Ana Comnena spune că tatăl ei se temea de venirea lor din cauza „lăcomiei pentru bogăţii” şi „nestatornicia sufletului” care îi caracteriza pe toţi. Odată sosiţi cavalerii la Constantinopol, fiica împăratului profită de întâlnirle directe cu aceştia pentru a sublinia atitudinea lor arogantă şi trufaşă. De asemenea, evidenţiază şi grosolănia, trufia – ea menţionează că un nobil a fost atât de îndrâzneţ şi trufaş încât şi-a permis să se aşeze pe tronul imperial!

(Foto: Ana Comnena)


Cât despre participarea preoţilor la expediţii, ea o condamnă, subliniind cu acest prilej diferenţele existente între concepţia bizantină şi cea occidentală cu privire la rolul clerului: „noi ne supunem canoanelor”, spune ea, în comparaţie cu „barbarul latin”. Despre figurile importante din rândul cruciaţilor – Robert Guiscard şi Bohemund de Tarent – spune că sunt tirani, referindu-se la faptul că aceştia încercaseră să uzurpe puterea bizantină în Balcani (expediţiile normande de pe ţârmul Adriaticii). Mai mult decât atât, latinii sunt aproape toţi nişte barbari, ei nu fac parte din lumea (evident superioară) bizantină şi nu trăiesc sub legea romană; de asemenea, ei sunt lipsiţi de maniere şi cultură.

Cel de-al doilea autor important care contribuie la conturarea imaginii negative a occidentalilor este Ioan Kinnamos (1143-1200), apropiat al Împăratului Manuel I Comennul. Lucrarea sa, Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, acoperă perioada cuprinsă între 1118-1176, implicit şi cruciada a doua. În primul rând, Kinnamos are o privire foarte bună despre împăratul bizantin, pe care îl compară cu Alexandru cel Mare. El este convins de superioritatea politică, morală şi culturală a Bizanţului, în comparaţie cu care Occidentul este o lume a ignoranţei şi barbariei. Ca şi Ana Comnenea, Kinnamos nu reuşeşte să înţeleagă fenomenul cruciat sau sentimentele care-i animau pe creştinii occidentali. În spatele luptei împotriva perşilor el vede un pretext de a ocupa tronul Bizanţului şi nu poate admite că ar putea exista alt motiv în spatele expediţiilor în afară de dorinţa de cucerire a imperiului bizantin.

Cruciada a doua a fost condusă, spre deosebire de prima, de capetele încoronate ale Europei Occidentale, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. Cele două armate, franceză şi germană, au plecat spre Ţara Sfântă pe rute diferite, astfel că germanii au fost cei care au trecut primii prin Bizanţ. Comportamentul cruciaţilor germani, violenţa şi jafurile, toate acestea justifică, în opinia lui Kinnamos, temerile bizantinilor. El spune că liderii armatei germane erau cu totul indiferenţi faţă de violenţa soldaţilor. În schimb, conform lui Kinnamos, francezii nu dau dovadă de aceeaşi aroganţă, ba chiar au dovedit că nu au intenţia să nu-şi respecte promisiunea de loialitate faţă de Manuel I Comnenul.

Martor şi celei de-a treia cruciade, Kinnamos vorbeşte şi despre Frederic Barbarossa, împăratul Sf. Imperiu Romano-German, pe care îl caracterizează drept extrem de arogant şi violent, dar laş în faţa musulmanilor.

Nicetas Choniates (1155-1215) este autorul unei adevărate capodopere a literaturii bizantine: Istoria, în 21 de volume, surprinde perioada dintre 1118-1206. Ultima parte a lucrării, mai ales cea consacrată perioadei de după 1180, a fost rescrisă la Niceea, după 1204, din nevoia de a identifica factorii responsabili pentru dezastrul din 1204. Spre deosebire de Kinnamos care, după cum am văzut, avea o părere foarte bună despre Manuel I Comnenul, Choniates e critic la adresa împăraţilor bizantini (dar nu şi la adresa instituţiei imperiale!).

În opinia autorului, cucerirea Constantinopolului de către latini a fost o pedeapsă divină asupra bizantinilor, dată de Dumnezeu din cauza păcatelor acestora. Occidentali sunt, bineînţeles, nişte barbari care nu fac parte din lumea bizantină. Ei îşi poartă nasul pe sus, au o mare sete de sânge, sunt neciopliţi şi au dat dovadă de reacuviinţă faţă de bizantini. Choniates vorbeşte şi despre ocuparea Thessalonicului de către normanzi (1185), prilej cu care defineşte imaginea colectivă a răului reprezentat de latini. „Şarpe viclean”, „vipere aducătoare de moarte” sunt doar câţiva termeni de comparaţie „demni” de occidentali.

Autorul Istoriei a fost martorul direct al cuceririi Constantinopolului, astfel că opera sa este extrem de dură la adresa latinilor. El îi numeşte chiar precursori ai Anticristului. Subliniază atrocităţile comise de occidentali, sacrilegiile din Sf. Sofia (precum aducerea unei prostituate în altar – aducem aici aminte că Mahomed al II-lea, la cucerirea oraşului în 1453, nu a permis soldaţilor săi să se atingă de Sf. Sofia, considerată loc sfânt), cruzimea excesivă; spune despre ei că sunt „mai rău decât selgiucizii”. Choniates condamnă ferm trădarea ideii de cruciadă, pe care latinii au folosit-o ca pretext pentru cucerirea şi înrobirea altor creştini.

Motorul acestei devieri a cruciadei ar fi fost, după Choniates, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, „cel mai mare dintre rele”, caracterizat prin „setea de a fi adulat”. În schimb, autorul e impresionat de personalitatea lui Barbarossa, care, spune el, ar fi avut trăsăturile unui adevărat cruciat: „om de mare valoare”, cu „dragoste faţă de Hristos”

Cucerirea latină din 1204 a creat, după spusele aceluiaşi Choniates, „cea mai adâncă prăpastie a duşmăniei”. Dacă înainte de acest moment opinia generală bizantină nu era deloc favorabilă occidentalilor, după 1204 şi după experienţa imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), cu impunerea ritului catolic şi violenţele faţă de grecii ortodocşi, bizantinii vor deveni complet ostili Occidentului, în care nu vor mai avea niciodată încredere. Chiar şi în secolul al XV-lea, cu pericolul turcilor atât de aproape, populaţia bizantină nu va accepta ideea unirii cu Roma în schimbul primirii de ajutor.

Anul celor şase împãraţi
Evenimentele haotice ale anului 238 sunt o manifestare a unuia dintre cele mai grele momente ale imperiului, ale unei crize structurale ce nu va fi depãşitã decât dupã 284, dar cu consecinţe majore din perspectiva istoriei de lungã duratã.


Cei cincizeci de ani dupã moartea lui Severus Alexander reprezintã o epocã întunecatã din douã puncte de vedere: a fost o perioadã de dezastru şi crizã pentru Imperiul Roma, iar dovezile referitoare la aceştia sunt limitate. Pretendentul care i-a luat locul lui Alexander, C. Iulius Maximus, îi semãna lui Macrinus, asasinul lui Caracalla, un provincial obscure care şi-a început cariera ca simplu soldat şi a înaintat pânã la rangul ecvestru. A îmbrãţişat o carierã politicã şi era extrem de competent în profesia sa. Dupã ce a înãbuşit douã revolte ale trupelor din nord şi-a justificat într-o oarecare mãsurã proclamarea ca împãrat pentru cã a reinstaurat ordinea în valea Rinului şi la frontier de la Dunãre. Decizia de a dubla plata soldaţilor l-a determinat sã practice o politicã fiscal apãsãtoare, ce determinã un grup de proprietari de pãmânt sã-l asasineze pe procuratorul împãratului; în urma generalizãrii revoltei, M. Antonius Gordianus, proconsului Africii, este proclamat împãrat în martie 238.

Octogenarul, despre care se spunea cã este un descendent al lui Traian, este recunoscut de senat, care desemneazã un comitet alcãtuit din douãzeci de senatori pentru a asigura apãrarea Italiei împotriva lui Maximinus şi a contrabalansa puterea lui Gordian, care l-a numit pe fiul sãu, Gordian al II-lea, coregent. în aprilie ambii mor într-un rãzboi local împotriva guvernatorului Numidiei, care i s-a alãturat lui Maximinus. Nedescurajat de moartea celor doi, senatul numeşte doi membri ai comisiei, pe M. Clodius Pupienus Maximus şi D. Caelius Balbinus împãraţi cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comunã a consulilor în timpul republicii. Maximinus, care ignorase senatul, a pornit din Pannonia spre Italia, dar a întâmpinat o puternicã rezistenţã din partea italicilor care s-au unit împotriva ‘barbarilor’, iar gãrzile pretoriene au sprijinit pe moment senatul împotriva trupelor combatante. În timp ce invadatorul încerca sã cucereascã oraşul de graniţã Aquileia, italicii au tãiat calea coloanelor care îi veneau acestuia în ajutor, iar armata sa înfometatã sfârşeşte prin a-l ucide în iunie 238. În aceastã situaţie care amintea întrucâtva de cea de dupã asasinarea lui Caesar, senatul a profitat de rivalitãţile dintre diferitele armate. Însã a fost din nou abandonat în momentul victoriei de cãtre susţinãtorii sãi, pentru cã la scurt timp dupã moartea lui maximinus, gãrzile pretorienei-au omorât pe Pupienus şi Balbinus şi l-au impus senatului pe Gordian al III-lea în iulie 238. Manevra gãrzilor pretoriene s-a dovedit mai înţeleaptã decât şi-au imaginat, mai ales când în 241 împãratul îl allege ca prefect al pretoriului pe Timesitheus, care va exercita puterea efectivã în stat şi alãturi de care va pleca în Orient pentru a respinge invazia lui Shapur I.


Aceasta este în mare situaţia cu care avem de-a face, tratatã în surse scrise precum: Aurelius Victor (sec. IV) – Liber de Caesaribus; Zosimos (sec. V-VI) – Historia Nova; Herodian (sec II-III) – Ab excess libri Marci divi octo; Historia Augusta (sec. IV); Ioannes Zonaras (sec. XII) – Epitome Historion, care însã trebuie privite cu circumspecţie din cauza gradului ridicat de distorsionare a faptelor în vederea transmiterii unei anumite viziuni în funcţie de intenţiile auctoriale. Alte surse importante mai ales pentru reliefarea mijloacelor propagandistice, de legitimare a puterii prin construcţia unui imaginar politic consistent, le reprezintã cele numismatice şi statuare, colecţia cea mai bogatã aparţinându-i lui Gordian al III-lea (care domneşte de altfel şase ani).


Acestea relevã atât noile trãsãturi ale monarhiei in curs de militarizare şi elenizare, cât şi încercãrile disperate al împãraţilor de a-şi fundamenta puterea prin utilizarea de teme şi motive ale propagandei imperiale, precum Pax, Tranquilitas, Virtus, Concordia Augusta, Liberalitas etc. şi reprezentãrile lor îndeobşte pe emisiunile monetare, organ propagandistic vital. Se urmãresc nu doar aceste concepte abstracte, ci şi conexiunea împãratului cu un model preferat, ca Augustus sau Traianus, o recuperare a vechilor canoane imperiale in vederea legitimarii unei puteri fara sustinere reala de durata.

15 septembrie 1904 - S-a nascut Umberto al II-lea, ultimul rege al Italiei

Cel care avea sa ramâna in istorie drept ultimul monarh al Italiei s-a nascut la Racconigi, in Piemont, fiind al treilea copil si singurul fiu al regelui Victor Emmanuel al III-lea si al printesei Elena de Muntenegru. Dedicat inca din adolescenta carierei militare, el nu s-a putut insa impune drept o figura politica de prim ordin, intrucât puterea apartinea total dictatorului Benito Mussolini, care-l mentinea pe rege in fruntea statului doar ca pe o marioneta. In ziua de 24 octombrie 1929, când se afla la Bruxelles, pentru a se casatori cu printesa Marie-Jose, printul a fost tinta unei tentative de asasinat, comunistul Fernando de Rosa, membru al Internationalei Socialiste, tragând spre el un glonte de revolver, care nu l-a atins pe Umberto.

Expresia “banii nu au miros” este de origine romanã



În latinã ar suna cam aşa: “Pecunia non olet”. Expresia este rezultatul unei mãsuri adoptate de împãraţii Nero şi Vespasian, în secolul I d.Hr., mai precis o taxã perceputã pe colectarea de urinã.


Clasele de jos ale societãţii romane întrebuinţau oale golite apoi în haznale. Lichidul era dupã aceea colectat din latrine, servind drept un material preţios pentru o serie de procese chimice: era folosit la argãsire, ca ingredient pentru detergenţi, conţinutul de amoniac ajutând la curãţarea şi albirea togilor. Existã chiar informaţii izolate potrivit cãrora se folosea şi ca înãlbitor pentru dinţi. Când fiul lui Vespasian, Titus, s-a plâns de natura dezgustãtoare a acestei taxe pe urinã, tatãl sãu a rostit faimoasele cuvinte. Expresia are o largã rãspândire şi astãzi, pnetru a arãta cã valoarea banului nu este afectatã de originile sale…Numele lui Vespasian încã mai este legat de toaletele publice în Franţa (vespasiennes), Italia (vespasiani) sau România (vespasiene).

http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/expresia-banii-nu-au-miros-este-origine-romana

Iată ce metode macabre de contracepţie foloseau prostituatele romane



Prostituatele din timpul Romei antice îşi ucideau copiii nou-născuţi în mod obişnuit, care apoi erau îngropaţi în gropi comune. Urme ale sinistrului obicei au fost dezgropate de arheologi pe un câmp dintr-o fermă din sud-estul Angliei.

Arheologii au descoperit pe teritoriul unei ferme din Hambleden, Buckinghamshire, o groapă comună care conţinea rămăşiţele a 97 de copii, toţi morţi la aceeaşi vârstă. În urma unei cercetări atente, experţii au decis că pe locul acela funcţionase cel mai probabil un bordel, potrivit Daily Mail.

Romanii nu aveau la dispoziţie metode contraceptive eficiente, iar infanticidul nu era considerat o crimă atât de şocantă precum azi, astfel că femeile îşi ucideau uneori copiii imediat după naştere. Arheologii susţin că localnicii din acea perioadă şi-au ucis sistematic pruncii şi i-au îngropat în acea parte a aşezării.

Măsurătorile făcute pe schelete au arătat faptul că toţi bebeluşii au murit şi au fost îngropaţi la aceeaşi vârstă, imediat după naştere (40 de săptămâni de dezvoltare embrionară). Dacă pruncii ar fi murit din cauze naturale, ar fi avut vârste diferite.





Aşezarea romană a fost identificată pe teritoriul fermei din Hambleden încă acum 100 de ani, însă cercetări cu privire la originea scheletelor de copii îngropate acolo au fost demarate abia acum.

Arheologul Jill Eyers a arătat un interes special faţă de sit timp de mai mulţi ani. Aceasta a organizat o echipă care să cerceteze situl, iar acum scrie o carte despre descoperirile sale. „Găsirea rămăşiţelor mi-a provocat coşmaruri timp de trei nopţi”, a mărturisit aceasta.

Descoperirea a adus în atenţia oamenilor de ştiinţă un alt site arheologic, din Ashkelon, sudul Israelului. În 1988, aproximativ 100 de schelete de prunci au fost dezgropate de sub canalizarea unei băi din epoca romană.

În urmă cu aproape 2000 de ani, romanii s-au bucurat de o climă plăcută şi culturi agricole generoase în acest colţ din sud-estul Angliei. Este foarte probabil ca în această micuţă aşezare romană să fi existat un bordel, datorită apropierii de râul Tamisa, o cale navigabilă spre şi de la Londra.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/iata-ce-metode-macabre-contraceptie-foloseau-prostituatele-romane

Anul celor patru împăraţi

Anul celor patru împăraţi

La mijlocul anului 68 începea prima criza majora a Imperiului Roman, criza marcata prin succesiunea la tron a unui numar de patru împarati, în decurs de un an si ceva. Dar mai mult de atât, era prima data în istoria Imperiului când legiunile jucau un rol decisiv în impunerea celui de pe tronul lui Augustus.


Adio Nero!
Din anul 54, Nero se afla la conducerea Romei, iar actiunile sale politice eronate si comportamentul scandalos îl lasasera cu tot mai putini adepti. În anul 65, Gaius Calpurnius Piso încercase sa-l înlature si sa restaureze republica, dar complotul esuase. Cezarul a luat masuri dure împotriva participantilor la actiune, care au platit cu viata (printre acestia - filozoful Seneca si poetul Lucan). Acest lucru a întors majoritatea senatorilor împotriva lui Nero. În primavara anului 67 în provincia Galia începea revolta condusa de Caius Vindex, caruia i s-a alaturat si Servius Suplicius Galba, guvernatorul Hispaniei. La început se parea ca Nero este stapân pe situatie. Vindex a fost învins si s-a sinucis iar Galba a fost declarat tradator de catre Senat. Numai ca, în iunie 68, senatul trece de partea lui Galba. Garda pretoriana, cumparata de Nymphidius Sabinus, care dorea tronul pentru el, îl tradeaza pe Nero. Nevoit sa fuga, acesta se sinucide (9 iunie 68), înfigându-si un pumnal în gât, când afla ca fusese condamnat la moarte prin biciuire. Sabinus cade si el victima pretorienilor în momentul în care nu poate sa-si tina promisiunile financiare facute.

Galba
Galba este recunoscut împarat, dar se face în scurt timp impopular. Printre altele, el anuleaza beneficiile pe care fostul împarat le împartea cu generozitate persoanelor importante. Amicii si libertii sai însa se bucurau de numeroase privilegii si faceau abuzuri cu nemiluita. Temându-se de conspiratii, Galba ordona o serie de executii, fara proces, în rândul senatorilor si cavalerilor. Dar cea mai mare greaseala a fost cea facuta fata de armata. Noul împarat a refuzat sa plateasca recompensele promise legiunilor care-l sustinusera, asa ca la începutul anului 69 armatele din Germania au refuzat sa depuna juramântul si au trimis o delegatie Senatului, în care spuneau ca "lor nu le place împaratul ales în Spania si ca ei (Senatul n.n.) sa aleaga unul pe care sa-l aprobe toate armatele". Prin urmare s-au revoltat si l-au proclamat împarat pe guvernatorul Vitellius. Sperând sa potoleasca spiritele, Galba îl adopta pe tânarul senator Piso Licinianus, numindu-l succesorul sau. Nu face altceva decât sa stârneasca mânia lui Marcus Salvius Otho, un senator care spera sa fie el cel adoptat, care mituieste garda pretoriana si asa nemultumita de atitudinea lui Galba. Împaratul încearca sa-i determine sa se razgândeasca pe pretorieni, dar este masacrat în Forum (15 ianuarie 69). În aceeasi zi, Otho este recunoscut împarat de catre Senat.

Otho
Otho fusese unul dintre apropiatii lui Nero (Popeea, sotia lui Nero, fusese casatorita mai întâi cu noul împarat). De aceea, a ordonat sa se reaseze portretele si statuile acestuia si i-a rechemat în functii pe fostii procuratori si liberti, ce fusesera înlaturati de Galba.
Noul cezar nu are parte de prea multa liniste, pentru ca legiunile lui Vitellius se îndreptau deja spre Roma. Otho, încercând sa evite razboiul civil, trimite emisari la Vitellius, caruia îi propune sa faca pace: îi ofera asocierea la domnie si pe fiica sa de sotie. Era însa prea târziu; rivalul ajunsese deja în Italia. Au loc o serie de confruntari minore, unde Otho este învingator, dar în batalia decisiva de la Bedriacum este învins. Desi avea înca destule trupe si mai putea strânge altele din provinciile ramase loiale, Otho, îsi va pune capat zilelor (16 aprilie 69). A luat aceasta decizie pentru ca "pâna într-atât a urât razboaiele civile, încât într-o zi la masa, când a auzit pe cineva amintind despre moartea lui Brutus si Caius, s-a scuturat cu groaza, spunând ca el n-ar fi mers contra lui Galba, daca n-ar fi fost convins ca tot s-ar fi putut aranja fara razboi". Fusese împarat vreo trei luni de zile!

Vitellius
Ca de obicei, Senatul îl recunoaste pe noul împarat, Vittelius. Nici domnia acestuia nu începe sub auspicii prea bune. Vitellius inaugureaza o perioada de banchete si petreceri fastuaose, parade, triumfuri care nu fac altceva decât sa secatuiasca vistieria. "Astfel se desfasura o mare parte din domnia sa, conducând imperiul dupa sfaturile si capriciile celor mai prosti dintre actori si conducatori de care". Sunt împrumutate sume mari de bani, pe care împaratul "uita" sa le achite. În momentul în care creditorii solicitau banii, Vitellius ordona executarea lor. "N-a crutat aproape pe nici unul din camatarii, debitorii si perceptorii care-i cerusera odata la Roma datoria... Dintre acestia, pe unul l-a trimis la executie chiar pe când îl saluta, dar îndata l-a rechemat si pe când toti îi laudau mila, el a poruncit sa fie omorât în fata lui, zicând ca vrea sa-si hraneasca ochii... Pe un cavaler roman, care striga pe când era târât la pedeapsa "Esti mostenitorul meu", îl forta sa-i arate tablele testamentului si când citi ca împreuna cu el este înscris ca mostenitor si libertul cavalerului, porunci sa fie sugrumat împreuna cu libertul". Cei pe care îi considera rivali sunt invitati la resedinta cezarului, sub pretextul unei petreceri, si asasinati.

Vespasian
În timp ce Vitellius îsi facea de cap la Roma, legiunile din Iudeea si Siria îl proclama împarat pe Vespasian, cel ce fusese însarcinat de Nero, sa înabuse revolta iudeilor. La scurt timp exemplul este urmat si de legiunile de la Dunare. În octombrie 69, în cea de-a doua batalie de la Bedriacum, trupele lui Vitellius sunt zdrobite de legiunile lui Vespasian. Înconjurat de adversari, Vitellius face o încercare disperata de a atrage orasul de partea sa, acordând daruri si bani. Chiar încearca sa-i sensibilizeze pe inamici, trimitând emisari însotiti de fecioare vestale. Numai ca "a doua zi, pe când astepta raspunsul, i s-a raportat printr-un cercetas ca dusmanul se apropie. La aceasta veste, el se retase într-o lectica, numai cu doi însotitori, un brutar si un bucatar, si ajunse pe Aventin, în casa parinteasca, pentru ca de aici sa fuga în Campania". Dând crezare unui zvon, cum ca s-ar fi încheiat pacea, Vitellius se întoarce în palatul sau de la Roma, unde este prins de oamenii lui Vespasian si omorât (20 decembrie 69).
Astfel, la sfârsitul anului 69 - anul celor patru împarati - situatia imperiului era stabilizata. Vespasian, noul împarat, pune capat crizei si întemeiaza o noua dinastie, cea a Flaviilor.
Bibliografie selectiva

Pierre Grimal, Civilizatia romana, vol. I, Editura Minerva, 1973

Suetonius, Doisprezece cezari, Editura Stiintifica, 1958

Dumitru Tudor, Figuri de împarati romani, Editura Enciclopedica, 1974

Unde era capãtul lumii pentru greci şi romani?



Dacã ceri unui copil sã-ţi deseneze o hartã a lumii, îşi va pune propria casã în centru, dupã care va trasa cartierul, apoi oraşul, apoi ce mai cunoaşte din împrejurimi, evoluând de la un grad mare de detaliere pânã la vagul imaginaţiei care îmbinã adevãrul cu fantasticul…în aceeaşi logicã se încadreazã şi reprezentãrile greco-romane asupra lumii.

De pildã, o hartã mesopotamianã înfãţişeazã un pãmânt circular, înconjurat de un ocean plin de mistere. Babilonul era considerat centrul acestui univers, iar ziguratul sãu, faimosul Etemenanki, fundaţia cerului şi pãmântului. Egiptenii, fenicienii, hitiţii şi evreii au dezvoltat concepţii asemãnãtoare. Autorul “Epopeii lui Ghilgameş” îl localiza pe monstrul Humbaba în vestul extreme, la fel cum autorul textului biblic “Iona” scria cã profetul s-a refugiat tot în vestul extrem, unde a fost devorat de o creaturã marinã gigantã.

Nici grecii nu fac excepţie de la aceste credinţe. Semizeul Herakles cãlãtoreşte la capãtul pãmântului pentru a se întâlni cu amazoanele, hesperidele şi monstrul Geryon. Bineînţeles, Grecia este şi ea centrul lumii. Odinioarã, într-un trecut mitic, Zeus a slobozit doi vulturi care au zburat spre capetele pãmântului pentru a se întâlni din nou la Delphi. Este ridicat un monument în cinstea acestui eveniment, monument denumit omphalos (buricul). Povestea conferã legitimitate unui lãcaş strãvechi ale cãrui origini s-au pierdut în negura vremurilor. Este posibil ca omphalos-ul delfic sã fi fost iniţial un baetyl, o “casã a zeilor” binecunoscutã în orientul apropiat (ca şi piatra neagrã din Mecca sau statuile Cybelei şi ale zeului solar Elagabal).

Grecii sunt cei care propun imaginarului colectiv si ideea distincţiei între popoare civilizate şi popoare barbare. Iniţial barbaros însemna “bâlbâit”, desemnând pe cel care nu ştia sã vorbeascã greceşte. Dupã rãzboaiele cu perşii (492-479), barbarul nu numai cã nu cunoaşte greaca, dar este şi inferior ca nivel de civilizaţie, trãind undeva la periferia lumii.

Pânã cam prin secolul al 6-lea a.Hr. Grecii conceptualizeazã universul ca pe o serie de cercuri concentrice. Grecia este înconjuratã de Mediterana, cu insule mari precum Sicilia, Italia sau Cipru, care la rândul sãu este înconjuratã de trei continente, dincolo de care se întinde oceanul care împrejmuieşte discul universal. Aici se gãsesc monştrii bizari menţionaţi de Homer în “Odiseea”. Desigur cã schema s-a dezvoltat, mai ales dupã cucerirea Imperiului Ahemenid de cãtre Alexandru (334-323) şi cãlãtoria lui Pytheas în Massilia (~325), dar dualitatea barbar-civilizat se pãstreazã.



Reprezentari ale lumii


Harta lui Hecateu din Milet (550-490) este prima care sparge teoria concentricã asupra lumii. În ciuda inexactitãţilor, harta sa prezintã un pãmânt plat cu margini bine definite. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Herodot din Halicarnasus (~480-429), care deşi îl criticã pe Hecateu pentru reprezentarea unui ocean în jurul unui cerc perfect, cade în aceeaşi capcanã. În opinia sa, barbarii fac totul pe dos, dar uneori se pune accent şi pe pozitivismul lumii barbare, care de exemplu beneficiazã de bogãţii minerale sau specii aparte de plante şi animale. Gradul de alteritate creşte direct proporţional cu distanţa, umanul devine inuman pe mãsurã ce cunoaşterea asupra realitãţilor scade, conform logicii imaginarului. Mulţi autori greci speculeazã pe marginea posibilelor popoare de la capãtul lumii. Ctesias din Cnidos descrie în Istoria Indiei oameni cu cap de câine (cynoscephalae), oameni cu un singur picior gigantic, oameni cu pumnul imens (pygmies) sau martichora, un fel de tigru cu un chip uman şi trei rânduri de dinţi. În alte texte întâlnim personaje cu picioare de caprã, pitici, pleşuvi, oameni galbeni, negri, vârcolaci, nudişti…rezultat al imaginarului alteritãţii.

În primul secol a.Hr., geograful Strabon din Amaseia elaboreazã o teorie a inversãrii totale în ceea ce-i priveşte pe barbari. Astfel, grecii şi romanii, popoarele civilizate, locuiesc de-a lungul râurilor şi la câmpie, în vreme ce barbarilor le revin munţii şi pãdurile, prin urmare aceştia din urmã sunt nomazi şi nu cultivã nimic. Sunt douã moduri de viaţã distincte. Grecii şi romanii pot construi oraşe şi nu simt nevoia de a purta arme, pentru cã sunt în relaţii de amiciţie cu vecinii. Îşi pot dedica timpul liber studiului. Barbarii însã cutreierã în permanenţã munţii, purtând mereu armele asupra lor. Locuitorii oraşelor trãiesc în conformitate cu legea şi etica, ceea ce barbarii nu pot înţelege. O stereotipie foarte întâlnitã este aceea cum cã barbarul nu ar respecta legea divinã a ospitalitãţii, ci îşi devoreazã oaspetele pentru a-l oferi ca sascrificiu zeilor. Dualitatea reiese şi din port, atitudine şi înfãţişare.

Barbarii poartã pantaloni, un exemplu supreme de indecenţã…toto Strabon avanseazã idea cã barbarul este prin într-un cerc vicios: pentru cã trãieşte în sãlbãticie, nu poate practica agricultura, fiind forţat sã recurgã la jaf. Dacã ia iniţiativa sã punã bazele unei ferme, este sub ameninţarea constantã a vecinilor ostili. În aceste circumstanţe de handicap social, lipsã de scrupule, agresivitate înnãscutã şi moralitate absentã civilizaţia nu se poate instala. Barbarul preferã forţa în locul raţiunii, au un mod simplu de a acţiona, apreciazã curajul, nu gândesc şi sunt uşor de manipulate. Cam la aceastã imagine s-ar reduce teoria lui Strabon. Totuşi, existã în imaginarul greco-roman şi perspectiva opusã, cea a bunului sãlbatic (Spartacus sau Iulius Civilis) sustras pericolului decadenţei în care ar rezulta civilizaţia.



Reprezentari ale barbarului


Sã luãm un caz concret: Ţãrile de Jos. Primul autor care se angajeazã într-o descriere a lor este Pytheas din Massilia, care trece de-a lungul coastei Flandrei şi Olandei în drumul sãu spre insula Helgoland, bogatã în chihlimbar. El remarcã numãrul mare de decese cauzate de confruntãrile localnicilor cu apele, lucru sesizat şi de Pliniu cel Bãtrân. Ba mai mult, pe mãsurã ce te apropii de capãtul lumii bucãţi de pãmânt se desprind spontan şi plutesc. “Acolo, de douã ori pe zi, valurile oceanice uriaşe mãturã ţãrmurile şi umbresc dilema veşnicã a apartenenţei acestei regiuni fie pãmântului, fie apelor. Acolo nefericiţii localnici ocupã terasele înalte sau platformele construite deasupra celui mai înalt nivel de inundaţii observat, locuiesc în colibe care îi fac sã parã marinari când apele încercuiesc regiunea, dar par naufragiaţi când se retrag apele. Din jurul colibelor prind peşti când încearcã sã scape cu refluxul. Soarta nu le permite sã întreţinã stâni şi sã se hrãneascã cu lapte, nici mãcar sã se lupte cu animalele sãlbatice pentru cã vegetaţia s-a retras”. (Pliniu cel Bãtrân, Istoria Naturalã, 16, 2-3)

Iulius Caesar manipuleazã, un secol mai devreme, preconcepţiile grecilor când descrie rãzboiul împotriva regelui Ambriorix al eburonilor, trib de belgi care erau “cei mai duri dintre toţi galezii. Sunt cel mai departe de lumea civilizatã şi culturalizatã a Romei, comercianţii, care le aduc acele lucruri care îi slãbesc pe bãrbaţi, rareori ajung la ei, pentru cã sunt mai degrabã aproape de germanii de pe Rin, cu care se luptã constant”. Germanicii sunt aşadar cu un nivel de barbarie superior pânã şi belgilor…Percepţiile distorsionate ale imaginarului roman au şi o cauzã mai concretã: în ciuda tratatului cu romanii, Ambiotrix atacã şi distruge o legiune. Iar Caesar oricum are talentul de a selecta informaţiile care îi aduc admiraţia şi percepţia colectivã de erou civilizator, care îi eliminã pe sãlbaticii trãdãtori de la capãtul lumii, capãt care este de fapt vecinãtatea oraşelor moderne Tongeren şi Maastricht.

Pãdurea este iarãşi un topos foarte iubit de autorii antici când vine vorba de completarea imaginii barbarului, adãugând o culoare localã poveştilor despre acesta. Tacitus o face în “Germania”, unde perpetueazã pânã la un anumit punct dihotomia clasicã. În descrierea revoltei batavilor însã, parte a “Istoriilor”, Iulius Civilis apare în postura bunului sãlbatic, opus unui comandant incapabil, Marcus Hordeonius Flaccus. Stereotipiile abundã şi la Strabon în ceea ce priveşte regiunile amintite. Astfel, el menţioneazã cã romanii îşi recruteazã cavaleria din triburile care sãlãşluiesc pe lângã ocean, pentru cã au o agresivitate extremã. Când Cassius Dio vorbeşte despre bãtãlia din Pãdurea Teutoburgicã în "Istoria Romanã", utilizeazã imagistica tipicã ce include pãduri impenetrabile şi vãi prãpãstioase. Locul bãtãliei, identificat lângã Osnabrück, nu este însã în zona montanã…

Ĩn primul secol p.Hr. ultimele reminiscenţe ale societãţii tribale dispar din Gallia Belgica şi din arealul renan (Germania Inferior), fãcând loc unor oraşe importante precum Tongeren, Cologne, Nijmegen, Xanten, centrate pe agriculturã. Cu toate acestea, în imaginarul colectiv greco-roman barbarul feroce şi însetat de sânge nu îşi pierde din semnificaţii. Consecinţã şi a educaţiei axate pe superioritatea civilizatorie a lumii clasice, clişeele cu privire la barbari rãmân intacte pânã în secolele 4-5 p.Hr. Ĩncã le mai gãsim la Libanius, Sidonius Apollinaris sau Salvian, multe texte fiind citate şi în prezent când se studiazã trecutul îndepãrtat al Ţãrilor de Jos.

ITALIA. FESTA DELLA REPUBBLICA / 150 de ani de la unificarea Italiei

Un vas recent descoperit, aruncă lumea arheologilor în...
Vasul cu pricina a fost descoperit recent la un muzeu canadian şi a creat, încă de la început, întrebari a căror răspuns se lasă încă aşteptat.

«L-am trimis la tot felul de experţi în ceramică romană şi la alţi experţi în ceramică.Nimeni nu pare a fi în măsură să vină cu un exemplu», a explicat Katie Urban, unul dintre cercetătorii de la Muzeul Ontario.

Tot ceea ce se poate face se bazează pe speculaţie, «Există o mulţime de opţiuni diferite. Multe dintre ele implică fie o lampă, fie un fel de container pentru animale», a adaugat Katie Urban. Însă, şi pentru aceste argumente speculative există nişte contraargumente : gaura de pe fundul vasului sugerează ca nu a fost nici lampă şi nici container pentru animale.

Provenienţa incertă a vasului


Un alt lucru pus sub semnul incertitudinii este provenienţa vasului. Cercetările preliminare indică faptul că ar proveni din obiectele romane din Marea Britanie, care au fost date în muzeu în 1950 de către arheologul William Francis Grimes.

Acele obiecte au fost găsite în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Londra, într-un crater făcut de o bombă, în apropierea templului antic dedicat lui Mithra.

Incertitudinea vine din faptul că pe lista obiectelor de inventar efectuate în momentul primirii de la W.F.Grimes , acest vas nu apare.

În momentul găsirii, vasul era spart în 180 de bucăţele care dupa reconstituire au alcatuit un mister de aproximativ 40 cm înalţime, aruncând în mister lumea arheologilor.

Actualitatea arheologica: 2000 de ani sub apele Tibrului

O epavă de pe vremea romanilor dezvăluie secretele medicinei antice ,

O trusă de prim-ajutor descoperită pe o epavă veche de 2.000 de ani, i-a ajutat pe cercetători să-şi formeze o părere asupra medicamentelor inventate de către medicii antici pentru a-i vindeca pe marinari de dizenterie şi alte afecţiuni.
La bordul navei au fost descoperite pastile din ierburi, dar şi din ţelină, ceapă, morcovi, varză, lucernă şi castane - toate ingredientele menţionate în textele medicale clasice.
Comprimatele, care au fost atât de bine sigilate încât au supravieţuit în mod miraculos în apă pentru mai bine de două milenii, conţin, de asemenea extracte de patrunjel, călţunaş, ridichi, coada şoricelului şi hibiscus.
Medicamentele au fost găsite pe epava unei nave cu o lungime de 15 metri, care a naufragiat în jurul anului 130 î.e.n., în largul coastei Toscana.
"Este o descoperire spectaculoasă. Medicamentele erau foarte bine sigilate. Cel mai probabil, plantele şi legumele au fost zdrobite - se pot vedea încă fibrele în comprimate. Ele conţin, de asemenea, şi argilă, folosită şi astăzi la tratarea problemelor gastro-intestinale", a declarat dr. Alain Touwaide, de la Institutul din Washington, pentru Daily Telegraph.
Pastilele sunt cele mai vechi rămăşiţe arheologice ale produselor farmaceutice antice. Istoricii sunt de părere că prezenţa cufărului cu medicamente sugerează că e posibil ca la bord să se fi aflat un medic sau măcar o persoană instruită în acordarea de prim ajutor.
Nava respectivă transporta amfore de vin, sticlă, ceramică şi lămpi cu petrol, când s-a scufundat în apropierea insulei Elba, dar nu se ştie încă dacă era de origine romană, greacă sau feniciană.
Deşi epava a fost descoperită încă din 1974 în portul Piombino, iar cufărul cu medicamente în 1989, abia acum au putut oamenii de ştiinţă să analizeze conţinutul pastilelor prin intermediul tehnologiei pentru secvenţierea ADN-ului.
"Pe lângă înţelegerea modului în care romanii antici îi tratau pe bolnavi, învăţăm şi despre afecţiunile cele mai răspândite la vremea respectivă", a explicat Gino Fornaciari, paleopatolog.
Multe dintre cunoştinţele medicale ale romanilor provin de la grecii antici. Săpăturile efectuate la Pompei şi Herculane, două oraşe distruse de erupţia vulcanului Vezuviu în 79 î.e.n, s-au găsit cuţite chirurgicale, forceps, cârlige de pescuit şi pensete.

Gladiatorii romani erau vegetarieni

Un studiu efectuat de cercetătorii austrieci, Fabian Kanz şi Karl Grosschmidt, a revelat că majoritatea gladiatorilor romani erau vegetarieni.

Relicvele a 70 de gladiatori, găsite în Turcia, au fost supuse analizelor de laborator şi nivelul ridicat de strontiu înregistrat a fost considerat o probă incontestabilă a faptului că gladiatorii mâncau o mare cantitate de legume.

Aceasta ar fi dovada faptului că regimul vegetarian, pe lângă faptul că menţine un foarte bun tonus muscular, are o vechime de mii de ani şi nu este doar o invenţie a epocii moderne.

Pentru a face faţă antrenamentelor zilnice şi pentru a-şi învinge adversarii în lupte pe viaţă şi pe moarte, gladiatorii romani consumau boabe de orz şi elixire speciale, pe bază de esenţă de frasin şi otet, care avea rolul de a cicatriza rapid rănile căpătate în arene, au completat cei doi cercetători.

Actualitatea arheologica: 2000 de ani sub apele Tibrului

ITALIA. FESTA DELLA REPUBBLICA / 150 de ani de la unificarea Italiei
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=12205
Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiana, Risorgimento, a fost procesul social, politic si administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiana intr-o singura natiune, Italia.


Este relativ dificil de a preciza limitele exacte in timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord ca extensia maxima temporala a epocii Risorgimento se situeaza intre Congresul de la Viena, din 1815 si razboiul franco-prusac din 1871, desi finalizarea efectiva a procesului de unificare s-a produs dupa victoria Italiei din Primul razboi mondial.

Stabilirea Republicii Italiene si mai tarziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a inceput sa incurajeze nationalismul in cei care au trait in acele regiuni. Cand regimul lui Napoleon a inceput sa tremure, alti monarhi italieni pe care i-a instalat au incercat sa-si pastreze tronul hranind acele sentimente nationaliste, pregatind inceperea revolutiilor. Printre acestia s-a numarat si viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a incercat sa primeasca acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, si Joachim Murat, care a chemat patriotii italieni sa ajute la unificarea Italiei sub comanda sa. Dupa infrangerea Frantei napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o noua harta politica a Europei. In Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie in mod direct sau puternic influentate de puterile europene, in special Austria (in nord) si Spania (in sud).

Dar grupurile din mai multe state italiene au inceput sa popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hranind focul nationalismului care a fost deja aprins in multime. In acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost perceputa in primul rand impotriva Imperiului Austriac si Habsburg, deoarece acestia controlau direct partea de nord-est, astazi Italia, predominant vorbitoare de limba italiana, si erau singurele mari puteri ce se impotriveau unificarii. Imperiul Austriac a inabusit vehement sentimentul nationalist ce s-a nascut in randul populatiei din peninsula italiana, precum si in alte parti ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat in Congresul de la Viena, a declarat cuvantul „Italia” ca fiind nimic mai mult decat o „expresie geografica”.

Sentimentele artistice si literare s-au intors de asemenea catre nationalism, si poate cea mai faimoasa lucrare proto-nationalista a fost I Promessi Sposi (Detronatul) a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critica neconvingatoare impotriva statului austriac. Romanul a fost publicat in 1827 si a fost revizuit in urmatorii ani. In versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizata a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limba si de a forta populatia sa o invete.
Cei ce erau in favoarea unificarii s-au confruntat de asemenea cu o opozitie din partea Sfantul Scaun, in special dupa esuarea incercarilor de negociere a unei confederatii cu
Statele Papale, care ar fi lasat papalitatea cu cateva masuri de autonomie asupra unor regiuni. Papa din acea perioada, Pius al IX-lea, s-a temut ca renuntarea la putere in acea regiune ar fi putut insemna persecutarea catolicilor italieni.

Chiar si printre cei ce vroiau sa vada peninsula unificata intr-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontan, a sugerat o confederatie a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral si civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicata in 1843 si a creat o legatura intre papalitate si Risorgimento. Multi lideri revolutionari au vrut o republica, dar in cele din urma a fost un rege si ministrul sau sef care au avut puterea de a uni statele italiene intr-o monarhie.

Unul dintre cele mai influente grupuri de revolutionari a fost Carbonari (arzatorii de carbune), o organizatie secreta formata in sudul Italiei la inceputul secolului al XIX-lea. Inspirati de principiile Revolutiei franceze, membrii sai erau in principal apartenenti ai clasei de mijloc si intelectuali. Dupa ce Congresul de la Viena a impartit Peninsula Italica intre puterile europene, miscarea Carbonari s-a raspandit in Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei si in Regatul Lombardia-Venetia. Revolutionarii erau infricosati de faptul ca autoritatile domnesti au dat o hotarare prin care oricine participa la intalnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat sa existe si era la inceputul multor tulburari politice in Italia din 1820 pana dupa unificare. Carbonari l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru esecul in a uni Italia, iar grupul aproape a reusit sa-l asasineze in 1858. Multi lideri ai miscarii pentru unificare au fost la un moment dat membri ai acestei organizatii.

Doua figuri remarcabile in miscarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini si Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constitutionale se aflau si Count Cavour si Victor Emmanuel al II-lea, care mai tarziu va deveni primul rege al Italiei unite.
Activitatea lui Mazzini in cadrul miscarilor revolutionare i-au adus incarcerarea imediat dupa ce s-a implicat in acestea. In timp ce era in inchisoare, acesta a ajuns la concluzia ca Italia ar putea - si trebuie - sa fie unificata si si-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent si republican cu Roma ca si capitala. Dupa eliberarea lui Mazzini in 1831, s-a dus in Marsilia, unde si-a organizat o noua societate politica numita La Giovine Italia (Tanara Italie). Noua societate, al carei motto era „Dumnezeu si Poporul”, a cautat o modalitate de a unifica Italia.
Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardinia), dupa ce participat la o revolta in Piemont in 1834, a fost condamnat la moarte, si a fugit in America de Sud. Dupa ce si-a petrecut acolo paisprezece ani, luptand in mai multe razboaie, s-a intors in Italia in 1848.
In 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes asupra disputelor despre constitutie, care au influentat dezvoltarea unor miscarii similare in Italia. Inspirat de catre spanioli, (care in 1812 si-au creat propria constitutie) un regiment in armata Regatului celor Doua-Sicilii, sub comanda lui Gugliemo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulara a celor Doua-Sicilii. Regele Ferdinand I a agreat sa adopte o noua constitutie. Revolutionarii totusi nu au reusit sa obtina sprijin popular si au fost invinsi de armata Sfintei Aliante. Ferdinand a abolit constitutia si a inceput sistematic sa persecute revolutionarii cunoscuti. Multi sustinatori ai revolutiei din Sicilia, printre care si carturarul Michele Amari, au fost trimisi in exil pentru urmatoarele decenii.
Liderul miscarii revolutionare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut sa elimine austriecii si sa unifice Italia sub Casa de Savoy. Revolta Piemontului a fost pornita in Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb si rosu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, printul Charles Albert, in timp ce regele Charles Felix era plecat, a aprobat o noua constitutie pentru a linisti revolutionarii, dar cand regele s-a intors, el a dezaprobat constitutia si a cerut ajutorul Sfintei Aliante. Trupele lui Di Santarosa au fost invinse si asa-numitul revolutionar a fugit la Paris.

Insurectiile din 1830

In 1830, sentimentul revolutionar in favoarea unei Italii unificate a inceput sa renasca si o serie de insurectii au asezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.
Ducele de Modena, Francis al IV-lea, a fost un nobil ambitios, si a sperat sa devina regele Italiei de Nord, marindu-si teritoriul. In 1826, Francis a precizat ca el nu va actiona impotriva celor care erau impotriva unificarii Italiei. Incurajati de declaratie, revolutionarii din regiune au inceput sa se organizeze.
In timpul Revolutiei din iulie 1830 din Franta, revolutionarii l-au fortat pe rege sa abdice si au creat Monarhia din Iulie cu incurajarea noului rege francez, Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revolutionarilor, ca Ciro Menotti, ca va interveni daca Austria va incerca sa intervina in Italia cu trupe. Temandu-se ca isi va pierde tronul, totusi, Ludovic-Filip nu a intervenit in revolta planificata a lui Menotti. Ducele de Modena si-a abandonat suporterii sai Carbonari, l-a arestat pe Menotti si ceilalti conspiratori in 1831, si inca o data si-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat si ideea unei revolutii in Modena a cazut.
In acelasi timp, alte insurectii au aparut in regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro si Urbino. Aceste revolutii reusite, in urma carora s-a adoptat tricolorul in locul steagului Papal, s-au raspandit repede, acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite.
Revoltele din Modena si Statele Papale au inspirat activitati similare in Ducatul de Parma, unde tricolorul a fost adoptat. Ducesa de Parma, Maria Luiza, a parasit orasul in timpul revoltei politice.
Provinciile unde au avut loc revolte au planificat sa se uneasca sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea sa ceara ajutorul Austriei impotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip ca Austria nu are nicio intentie de a lasa problemele italiene sa fie si ca interventia franceza nu ar fi tolerata. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar si chiar a arestat patriotii italieni ce traiau in Franta.
In primavara anului 1831, armata austriaca a inceput sa avanseze in Peninsula Italica, sfarmand incet rezistenta din fiecare provincie unde a avut loc o revolta. Aceasta actiune militara a suprimat o mare parte din miscarile revolutionare si a rezultat in arestarea mai multor lideri radicalisti, incluzandu-l si pe Menotti.

Revista New Scientist: 800.000 de băieţi italieni au fost castraţi, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pentru a deveni "maşini perfecte de cântat"

Palatul ducal din Urbino
Frumusetea artei si arhitecturii greco-romane a fascinat Italia secolului al XIV-lea (Quattrocento) la inceputul Renasterii. In orasele-state ale Italiei, aceasta pasiune pentru frumos a coincis cu o mai mare stabilitate politica, ceea ce a dus, mai ales in secolul urmator, la o regandire a constructiilor in care puternicii vremii locuiau si isi tineau curtile. Desi era foarte important ca aceste palate sa aiba o aura de rezistenta inexpugnabila, de impresionanta putere, nu era necesar sa arate ca austerele fortarete medievale. Fiecare dintre constructiile respective trebuia sa-i impresioneze pe rivali, insa si sa-i descurajeze pe eventualii atacatori.

Câtã libertate avea femeia în Bizanţ?
Problema spaţiului privat bizantin este destul de puţin abordatã, în mare parte datoritã lipsei unor repere sau contradicţiei lor. Sursele se ocupã, cum era de aşteptat, mai mult de evenimente politice şi religioase, de spaţiul public, lãsând într-un con de umbrã microcosmul domestic şi viaţa privatã. În plus, este dificil de stabilit dacã autorii se referã la situaţii din trecut sau dacã nu reflectã mai degrabã realitãţile prezente în trecut. În orice caz, dominarea masculinã atât de caracteristicã antichitãţii şi evului mediu cu siguranţã cã a atins şi societatea bizantinã, dar absolutizarea sa ar trebui eliminatã iar tabloul familiei nuanţat.
Unde îşi desfãşura activitãţile femeia?

Autori de secol 11 precum Mihail Attaleiates, Ioan Kekaumenos sau Mihail Psellos insistã asupra claustrãrii femeii în spaţiul casei, mãrturii similare predominând şi despre secolele 9 şi 10, la Ioannes Caminiates sau Niketas din Amnia. Symeon Metaphrastes şi Digenes Akritas menţioneazã şi ei camere speciale destinate fecioarelor, iar remarcile unor outsideri precum Francesco Filelfo, care a vizitat Constantinopolul în anii ’20 ai secolului 15, cum cã femeia bizantinã iese din casã doar dupã apus, învãluitã şi în compania servitorilor par sã confirme ideea existenţei unui spaţiu feminin determinat, idee falsificatã de o altã serie de surse, care dimpotrivã, pun accent pe libertatea de mişcare a femeii, participantã la viaţa economicã, politicã şi religioasã. Aşadar, în Viaţa lui Antonie cel Mic o regãsim drept combatantã împotriva unei flote arabe şi la acelaşi Symeon Metaphrastes protestatarã împotriva abuzurilor nobilului Alexandru faţã de Sfânta Thekla. Potrivit lui Niketas Choniates, femeile nu erau tot timpul reţinute în spaţiul domestic, sugerând posibila prezenţã a acestora la banchetul lui Isaac II Angelos.
Trebuie sã ţinem cont şi de faptul cã în orice societate predominã stereotipii, devenind un soi de schemã mentalã mult simplificatã. Este dificil de precizat gradul de izolare al femeii în spaţiul casei Este de altfel foarte posibil ca izolarea, supunerea, discreţia, sã fi fost mai degrabã un deziderat. Împotriva claustrãrii femeilor de viţã nobilã vorbeşte episodul aventurii incestuoase dintre Andronikos Komnenos şi nepoata lui Manuel I Comnenul, Eudokia, care a zãbovit într-o tabãrã militarã. Nici relatarea lui Digenes Akritas nu precizeazã cã ar fi existat o separare arhitectonicã a spaţiului feminin, nici diataxis-ul lui Attaleiates. Lipsa unor menţiuni certe ale existenţei gynaeceum-ului (spaţiul privat feminin) nu constituie însã o dovadã concludentã împotriva sa.
Ce poziţie ocupa femeia în familie?
Lãsând la o parte consideraţiile asupra familiei-nucleu sau modificãrile legislative care îmbunãtãţeau condiţia femeii (lãrgirea dreptului de proprietate de pildã), opiniile asupra rolului sãu în familie converg cãtre o prezenţã activã, energicã, dar şi prudentã, moderatã şi caldã, dupã cum reiese din panegyricele lui Theodor de Stoudios sau Mihail Psellos. Ana Comnena nutreşte o admiraţie profundã faţã de Irena Doukas şi Anna Delassene. Elogiul patern este mai rar, stereotipul figurii materne este predominant în societatea patriarhalã, unde bãrbatul este încadrat mai mult în sfera politicã decãt în cea familialã. Symeon Metaphrastes oferã exemple nenumãrate ale legãturii mama-copil, îmbogãţind considerabil stereotipia. De menţinat este cã tot el prezintã uun caz ce ar putea funcţina ca reper în conturarea imaginii ambivalente a femeii în “patriarhat”: confruntarea dintre Maxentius şi Ecaterina, aruncatã într-o disputã retoricã al cãrei rezultat este interpretat de Symeon în aşa fel încât sã corespundã stereotipului labilitãţii intelectuale feminine, deşi este probabil ca împãratul sã-i fi recunoscut meritele. Represiune? Toleranţã?

Iarãşi se întrevede dificultatea abordãrii temei familiei bizantine. Noţiuni ca cele de toleranţã, represiune, drepturi, abuz, creaţii ale secolelor 19 şi 20, sunt greu de transpus atât de departe în timp. Ceea ce nu se poate nega însã este conformismul ecleziastic al acestei societãţi, care impregneazã aspectele vieţii sociale şi îi oferã baza normalitãţii. Existã norme statale şi bisericeşti care se constituie într-un cadru de funcţionare a societãţii, stabilind comportamentele acceptate şi pedepsele pentru devieri, dar a standardiza familia înseamnã a-i refuza particularitãţile. Într-adevãr, autoritatea lui pater familias se pãstreazã în cele mai multe familii bizantine, dar sunt destul şi cazurile în care femeia joacã rolul dominant (şi pentru cã legislaţia apãrã dreptul la moştenire). Participarea individualã la activitãţi sociale, indicatã de exemplu de arhivele fraternitãţilor tebane, confirmã dreptul lor la afirmare. Totuşi, cele mai multe femei care conduceau gospodãrii erau vãduve şi proveneau dintr-un mediu sãrac. O analizã demograficã detaliatã este imposibilã, întrucât multe nu erau trecute în registre.
Interdicţii

Atribute strict patriarhale erau aranjarea mariajelor copiilor, decizia asupra orientãrii profesionale a acestora, trimiterea la mãnãstire, castrarea pentru împiedicarea fãrâmiţãrii proprietãţii, adoptarea de moştenitori şi chiar vânzarea copiilor ca sclavi. Ceea ce ar putea fi interpretatã drept represiune era de fapt o normalitate. Travestismul a fost folosit şi de femei pentru a dobândi acces în zone ce le erau interzise. În spaţiul privat se poate manifesta şi o formã de dominare prin violenţã, ca în cazul tratamentului Sf. Euphemia de cãtre soţul sãu got. Manifestãri de acest gen conduceau şi la suicid, ceea ce i-a determinat pe arhiepiscopii Apokaukos şi Chomatianos în secolul 13 sã acorde permisiunea de separare a cuplului dupã investigaţii prealabile. În alte cazuri femeia poate sã depunã un jurãmânt de castitate, cum a procedat Theophano, iar soţul are dreptul de a-şi satisface în altã parte nevoile sexuale. Pe de altã parte, dacã se intâmplã viceversa, soţia trebuie sã accepte cu bunã credinţã decizia soţului. Astfel de diferenţe fac mai vizibilã normalitatea socialã şi familialã definite în termeni de specificitate de gen. Privitor la evitarea cãsãtoriei, aceasta era mai lejerã tot în cazul bãrbaţilor.
Statutul femeii, cãreia îi era rezervat îndeosebi spaţiul privat, familia, era conform ordinii divine în concepţia creştinã. În ciuda discrepanţelor sursologice sau problematicii izolãrii, supunerii, dominãrii, toleranţei etc., femeia bizantinã era în primul rând mamã, reprezentare a Sfintei Fecioare, simbol al bunãtãţii, umanitãţii şi devoţiunii faţã de copii şi familie, liantul social.

De ce erau fascinaţi romanii de Orient - cultul...
In decursul evoluţiei religiei romane s-au produs schimbãri substanţiale încã din secolul al 2-lea î.Hr., când iau amploare tot felul de concepţii religioase strãine. Evenimentele şi problemele grave au zãdãrnicit credinţa oamenilor in divinitãţile oficiale, aceştia gãsindu-şi uneori consolarea in cultele orientale, precum cele ale lui Isis, Cybele sau Atargatis. De aceeaşi origine orientalã era şi Sol Invictus, care a devenit o bunã bucatã de vreme divinitatea supremã a Imperiului, continuând sa aibã adoratori pânã în secolul al 5-lea.
Adorarea Soarelui, deşi înrãdãcinatã in gândirea miticã romanã încã de la inceputuri, ca şi la alte popoare arhaice, a cunoscut oficializarea in forma Sol Invictus (Soarele Neînvins) odatã cu împãratul Elagabal (218-222). Invictus este un epitet conferit mai multor divinitãţi de-a lungul timpului, precum Jupiter, Hercule, Silvanus.Primul zeu cãruia i s-a atribuit consecvent denumirea de Invictus este zeul sirian Heliogabalus, latinizare a lui Elah Gabal, zeul locului înalt, adorat sub forma unei pietre.
Prima încercare de organizare la Roma a unui cult al soarelui îi este atribuitã deci lui Heliogabalus, care se considera slujitorul lui Baal din Emessa, iar pe monede apare cu titlul Sacerdos Dei Solis Elagabali. Împãratul Elagabal (Marcus Aureluis Antoninus), mare preot al zeului sirian, a introdus zeul-munte în fruntea panteonului roman, asimilat unei divinitati solare.Cultul s-a caracterizat prin exuberanţã, fast si exotism, elemente estompate în vremea lui Aurelian. Împaratul, rãmas in istoriografie drept o figurã care a sfidat moralitatea şi tradiţiile romane, dupã cum îl prezintã Istoria Augustã, avea depinderea de a se afişa în rochia brodatã a zeului şi conducea procesiunile delirante ale acoliţilor. A ridicat un templu pe Palatin, fãrã a renunţa la semnele exterioare, perturbante pentru romani, ale cultului acestei divinitãţi mai puţin familiare.
Cultul Soarelui a cunoscut o largã dezvoltare în timpul lui Aurelian. Spre deosebire de Elagabal, care a introdus cultul zeului Elagabal sub numele lui semitic şi dupã riturile ţãrii sale de origine, Aurelian se plaseazã sub patronajul lui Sol Invictus şi îl concepe ca pe o divinitate care întruchipeazã sub numele latin simbolul tuturor naţionalitãţilor ce aparţineau Imperiului (Apollo al grecilor, Serapis al egiptenilor, Baal al semiţilor, Mithra al perşilor), în acest fel luând în seamã şi cultele tradiţionale. Acest fapt se încadreazã ţintei principale a lui Aurelian, şi anume reunificarea si uniformizarea Imperiului, în care sens a preconizat un monoteism sincretistic.Cultul era încredinţat unui colegiu pontifical, potifices Dei Solis, de rang senatorial, care mai purtau numele de pontifices maiores.Apar emisiuni montare înfãţişându-l pe împãrat primind globul terestru de la Jupiter, ceea ce sugereazã cã împãratul se dorea a fi un soi de “vicar” al zeului pe pamant. Iconografia îl prezintã cu braţul întins, în analogie cu Sol Invictus, care salutã lumea ca protector.În viziunea lui Aurelianus, religia solarã avea scopul de a acţiona ca un factor unificator al tuturor celorlalte culte. Aurelian creeazã un cult solar oficial: Sol Comes, soarele însoţitor al împãratului; Sol Dominus Imperii Romani, soarele stãpân al imperiului roman.
Constantin este şi el adeptul monoteismului solar, chiar dupã edictul de la Mediolanum din 313, prin care acorda liberatate religioasã cultui creştin şi restuituia creştinilor proprietãţile, la decenaliile din 315 apare pe arcul triumfal din Roma cu o coroanã de raze pe creştet, ca reprezentant pe pãmânt al lui Sol Invictus.
Sol Invictus are afinitãţi cu mithraismul şi creştinismul în cult si dogme, simbolism, purificare prin botez, respectarea zilei a 7-a, naşterea unui mântuitor la 25 decembrie etc. Totuşi între cele trei culte au existat şi diferenţe generate de originile diferite şi mutaţiile divinitãţii persane şi creştine în secolele 2-3. Organizarea sacerdotalã a fost diferitã, au existat tipuri de temple diferite şi raportãri diferite la statul roman.
Sol Invictus stã la baza unei reforme religioase ample. Politicile religioase ale lui Elagabal si Aurelian au vizat ţinte importante, precum transformarea religiei într-un liant puternic al Imperiului. La rândul sau, cultul solar este treptat pãrãsit în favoarea unei alte religii orientale, creştinismul, care se prezenta drept compatibilã cu credinţele deja formate, asimilând multe elemente din toate cultele preexistente.

Messalina – împărăteasa nimfomană
Valeria Messalina (1) a fost cea de a treia soţie a împăratului roman Claudius (2). Dio Cassius ne relatează despre ea că „trăia în desfrâu şi silea şi pe celălalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza (iar pe bărbaţii lor) îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime” (3).
Aceste comportări nu au fost mult timp cunoscute de către împăratul Claudius, subjugat cu totul de către mai tânăra sa nevastă (4). Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrâul (5).
Printre amanţii Messalinei, Dio Cassius îl menţionează şi pe Mnester (6). Deşi la început refuză avansurile împărătesei, Mnester devine amantul acesteia, pentru că însuşi Claudius îi ordonă se se supună tuturor poruncilor Messalinei.
Messalina hrănea spaimele împăratului Claudius

Multă vreme Messalina a putut să se bucure de sprijinul unor susţinători şi adulatori. Printre aceştia se număra şi Lucius Vittelius (7), tatăl viitorului împărat. El o susţinea pe împărăteasă în toate prinvinţele, inclusiv şi în cazul lui Valerius Asiaticus (. Şi libertul Narcissus îi este, iniţial favorabil Messalinei, ca în final să ajungă cel mai aprig duşman al acesteia. De reţinut este episodul Appius Silanus, când complotează împreună împotriva acestuia (9).
În surse sunt citate numele multor victime „vinovate” că se opuneau vieţii duse de Messalina, sau că stârneau interesul şi lăcomia acesteia, prin averea lor. Filozoful Seneca a fost un „caz” fericit, alegându-se doar cu un exil în insula Corsica.
Copiii, Octavia şi Britannicus, i-au asigurat o poziţie temeincă pe lângă tron. Aceasta nu a primit totuşi titlul de Augusta. Ştim că era stăpână pe voinţa lui Claudius şi se aliase chiar cu unii liberţi ca să-l înspăimânte pe împărat cu spectrul unor comploturi.
Din textele lui Tacitus, Messalina emerge ca o nimfomană, avidă de a avea cât mai mulţi amanţi (10). Marea pasiune a vieţii Messalinei a fost Caius Sillius (11), dacă şi aceasta a fost într-adevăr sinceră.
Influenţa Messalinei asupra lui Claudius

Influenţa exercitată de Messalina asupra lui Claudius a fost destul de puternică. A fost numită chiar şi „geniul cel rău” al lui Claudius. Unii istorici admit că ea era foarte tânără şi că a fost o unealtă, manipulată de către experimentaţii curteni, funcţionari imperiali şi oameni politici (12). Ea şi suporterii săi, cum am remarcat şi mai sus, impulsionau angoasele şi spaimele lui Claudius, ca să-l determine să-i lichideze fizic pe inamicii lor sau pe cei destestaţi de ei din diferite şi felurite motive. O avem pe Messalina prezentă la sărbătorirea triumfului sărbătorit de Claudius după cucerirea Britaniei: „soţia împăratului, Messalina, a urmat într-o trăsură carul triumfal al acestuia” (13). Totuşi, amestecul în activitatea cancelariei, nu i-a permis Messalinei cu adevărat să controleze în mod constant birourile acesteia, scrinia. Izvoarele literare îi atribuie Messalinei şi alte vicii. Aceasta dorea cu aviditate să acapareze mari cantităţi de numerar şi parcuri, domenii. Messalina nu era interesată de problemele de stat decât numai în măsura obţinerii unor profituri personale. Este pretins şi faptul că Messalina, profintând de poziţie deţinută, ar fi vândut privilegii, comandamente militare, monopoluri acordate de către stat, chiar şi calitatea de cetăţean roman. Se pare că ar fi obţinut şi cruţarea unor liberţi meschini şi a anumitor conspiratori împotriva propriului ei soţ „contra cost”, în schimbul unor sume de bani (14).
Messalina ajunge să fie urâtă de liberţi
Messalina îşi atrage ura liberţilor imediat după uciderea lui Polybius, unul dintre cei mai devotaţi oameni ai împăratului. Ceilalţi liberţi încep să se teamă de aceasta, mai ales că pentru împărăteasă „pentru care nu este suficient faptul de a fi adulteră şi prostituată la palat, dar dorea să aibă şi mai mulţi soţi” (15). Liberţii, stăpâni pe borourile de la palat, se temeau acum de slăbiciunea minţii împăratului, care-i putea pierde şi pe ei, în urma unor posibile uneltiri ale Messalinei.
Sfârşitul Messalinei
Tacitus a narat cu lux de amănunte, în treisprezece capitole (16), prăbuşirea Messalinei din cauza unei iubiri „vecine cu nebunia”. Messalina se îndrăgostise prosteşte, de ceva vreme, de tânărul aristocrat, Caius Silius. Acesta fusese desemnat consul pe anul 49 la insistenţele Messalinei. Bogăţiile palatului erau mutate de către împărăteasă în casa amantului ei, pe care-l sileşte să şi divorţeze.
Se pare că tânărul Caius Silius aspira la tronul Romei. Plecarea lui Claudius la Ostia, neînsoţit de Messalina, care a pretextat o indispoziţie, era un moment prielnic ca cei doi îndrăgostiţi să-şi pună în aplicare planul (17).
În absenţa lui Claudius, cei doi se căsătoresc, folosindu-se de separarea unilaterală acordată de dreptul roman, după Tacitus, o faptă de domeniul basmelor şi totuşi reală.
Libertul Narcissus (18) îl avertizează pe Claudius că „dacă nu ia lucrurile în pripă, noul bărbat al Messalinei pune mâna pe Roma” (19).
Preocupaţi de plăcerile nunţii, proaspeţii căsătoriţi nu luaseră nicio măsură serioasă ca să ajungă la guvernare. Acest fapt i-a conferit lui Narscissus un avantaj. Din ordinul lui, au căzut sub securea călăului toţi amanţii Messalinei în frunte cu Silius şi cu „nuntaşii de la storsul strugurilor”. Messalina este împiedicată să aibă o întrevedere cu Claudius. Aceasta se refugiază la mama sa, în grădinile de odinioară ale lui Valerius Asiaticus, pentru a-şi pregăti apărarea.
Comportarea lui Claudius din acele clipe vădeşte slăbiciunea şi teama acestuia de comploturi: „chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atât din cauza ruşinii publice, cât de teamă ca nu cumva iubitul ei Silius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurând de frică, întreba tot drumul dacă mai este împărat sau nu” (20).
Între timp, Claudius se liniştise şi chiar dădu poruncă să i se înfăţişeze Messalina. Narcissus realizează faptul că dacă Messalina va ajunge la Claudius, zilele sale sunt numărate: „Şi dacă Narcissus nu ar fi grăbit uciderea ei – scrie Tacitus (21) – moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”. Astfel că, din proprie iniţiativă, dădu ordin centurionilor să plece la locul de refugiu al Messalinei şi să o ucidă. Când i se aduce vestea morţii Messalinei, Claudius nu întreabă dacă de „mâna ei sau a altuia”, „ceru să i se umple cupa şi ospăţul urmă ca de obicei”. Claudius „nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe [într-un cuvânt] de niciun simţământ omenesc, nici atunci când vedea veselia acuzatorilor, nici atunci când privea jalea copiilor săi” (22).
La scurt timp după moartea Messalinei, aşezându-se la masă, întrebă de ce nu vine şi împărăteasa. Se pare că pe mulţi din cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi la masă, sau să joace zaruri cu el şi „crezând că ei întârzie, la reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”. Aceste exemple sunt grăitoare pentru uitucenia împăratului şi mai ales pentru modul în care era perceput de contemporanii săi.
Suetonius ne spune că însuşi împăratul a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu adulterul Silius, dândui-se „asigurarea că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau unele semne” (23).
După acest trist episod, Claudius „declară în faţa praetorilor adunaţi că, nereuşindu-i căsătoriile, va rămâne celibatar, iar dacă nu va rămâne nu se opune să fie ucis de mâinile lor” (24). Istoria ne-a arătat că lucrurile au stat cu totul altfel. Claudius se recăsătoreşte cu Agrippina, fiica fratelui său Germanicus. Căsătoria acestora era una incestuoasă.

Cum a ajuns Augustus primul împărat roman
Gaius Iulius Caesar Augustus ( 23 septembrie 63 î.Hr. – d. 19 august 14 d.Hr.) este considerat primul împărat al Imperiului Roman, pe care îl conduce singur din 27 î.Hr. până la moartea sa din anul 14 d.Hr.
Născut Gaius Octavius Thurinus, viitorul împărat Augustus este adoptat postum de către unchiul său Gaius Iulius Caesar, în 44 î.Hr., prin ultima sa dorinţa dar şi prin testament. De atunci şi până în 27 î.Hr. este numit Gaius Iulius Caesar, iar din acel an, Senatul îl recompensează cu titlul onorific de “Augustus” (“cel venerat”). Datorită faptului că a purtat mai multe nume, istoricii au convenit să-l numească Octavius când se referă la evenimentele din 63 şi 44 î.Hr., Octavian (sau Octavianus) când se referă la evenimentele dintre anii 44 şi 27 î.Hr., şi Augustus când este vorba de întâmplările de după 27 î.Hr.
Tânărul Octavius îşi preia moştenirea după asasinarea lui Caesar din 44 î.Hr. În anul următor, Octavian şi-a unit forţele cu Marc Antoniu şi Marcus Aemilius Lepidus pentru a forma o dictatură militară cunoscută drept “Al doilea triumvirat”. Ca triumvir, Octavian a condus Roma şi multe din provinciile acesteia. Triumviratul a căzut datorită ambiţiilor deţinătorilor săi: Lepidus este exilat, iar Marc Antoniu se sinucide după înfrângerea sa în bătălia de la Actium, când este învins de flota lui Octavian, comandată de către Marscus Vipsanius Agrippa în 31 î.Hr.

După căderea celui de-al Doilea triumvirat, Octavian a restaurant înfăţişarea exterioară a faţadei Republicii Romane, prin investirea cu puteri gurvernamentale a Senatului roman, dar în practică reţinându-şi puterea despotică. A fost nevoie de scurgerea mai multor ani până când s-a definit cadrul exact prin care un stat, formal republican, să poată fi condus de un singur conducător. Rezultatul a fost cunoscut drept Imperiul Roman.
Dictatura unui împărat nu fusese niciodată o funcţie precum dictatura romană tradiţională, pe care Caesar şi Sulla au deţinut-o înaintea primului împărat roman. Legal, Augustus a deţinut o adevărată colecţie de puteri garantate pe viaţă de către Senat, printre care se numărau şi cele de censor şi tribun al plebei.
Augustus deţine puterea consulară până în 23 î.Hr. Puterea sa reală şi de durată îşi avea rădăcinile în succesele financiare şi resursele câştigate prin bătălii, în construcţia unei reţele de relaţii comerciale în tot Imperiul, în loialitatea multor militari şi soldaţi veterani, în autoritatea conferită de numeroasele onoruri acordate de către Senat, dar şi în respectul poporului roman.
Controlul lui Augustus asupra majorităţii legiunilor romane a “stabilit” o ameninţare armată ce ar fi putut fi folosită contra Senatului, permiţându-i lui Augustus să constrângă decizile Senatului. Cu această abilitate de a elimina opoziţia senatorial prin mijloace armate, Senatul a devenit docil faţă de acesta. Domnia lui Augustus, caracterizată prin patronajul relaţiilor comerciale, forţă militară şi acumularea de funcţii din fosta Republică, a devenit modelul pentru toate celălalte guvernări imperiale.
Guvernarea lui Augustus a iniţiat o eră a unei relative păci, cunoscută drept Pax Romana, sau Pacea romană. În ciuda războaielor continue de la frontiere imperiului şi a războiului civil din 68-69 d.Hr., asupra succesiunii imperiale, lumea mediteraneană a rămas paşnică vreme de mai bine două secole.
Augustus a lărgit imperiul într-un mod spectacular. A anexat Egiptul, Dalmaţia, Pannonia şi Raetia, mărind posesiunile din Africa, şi desăvârşind cucerirea Hispaniei. Dincolo de frontiere, a securizat imperiu cu state clintelare şi a căzut la pace cu Imperiul Partic prin intermediul diplomaţiei.
Augustus s-a implicat şi în reformarea sistemului roman de percepere a taxelor, a dezvoltat o reţea de drumuri cu un un sistem oficial de curierat, a creat o armată pedestră dar şi faimoasele gărzi pretoriene. Printre alte realizări se numără şi crearea oficială a instituţiei poliţiei şi a serviciului de pompieri pentru Roma.
O mare parte din Roma a fost reconstruită în timpul lui Augustus. Principele a scris chiar şi o dare de seamă asupra realizărilor sale cunoscută drept Res Gestae Divi Augusti, ce a supravieţuit până în zilele noastre.
După moartea sa, survenită în 14 d.Hr., Augustus a fost trecut în rândul zeilor romani de către Senat, pentru a fi adorat în mod oficial de către toţi locuitorii Imperiului roman. Numele sale, Augustus şi Caesar, au fost adoptate de către toţi împăraţii ce i-au succedat, iar luna anului, Sextilis, a fost redenumită “Augustus” (acum August) în memoria sa. La tron i-a urmat Tiberius, fiul său adoptat, care îi era şi fiu vitreg şi fost ginere.

9 martie 1454 - S-a nascut Amerigo Vespucci
Explorator, navigator si cartograf italian, Vespucci a dat, involuntar, numele sau Lumii Noi descoperite de Columb. Nascut la Florenta, el a fost crescut de un unchi bogat si inca de tanar a intrat in serviciul puternicei familii Medici, fiind trimis sa lucreze la banca acesteia din Sevilla. La invitatia regelui Portugaliei, Manuel I, Vespucci a participat ca observator la mai multe calatorii de explorare a coastei estice a Americii de Sud, intre 1499 si 1502. Expeditiile sale au devenit foarte cunoscute in Europa dupa ce doua relatari privitoare la ele au vazut lumina tiparului in 1502 si 1504.

In 1507, cartograful Martin Waldseemuller a realizat o harta a lumii in care teritoriile proaspat descoperite erau numite Ameriga, dupa prenumele lui Vespucci. In 1503, navigatorul a pornit iar spre Lumea Noua, dar n-a reusit sa faca descoperirile asteptate de suveranul portughez si a cazut in dizgratia acestuia. Revenit la Sevilla, s-a stabilit permanent aici. In 1508, regele Ferdinand Catolicul l-a numit pe Vespucci comandant suprem al flotei spaniole, cu un salariu urias si l-a insarcinat sa puna bazele unei scoli de navigatie. Vespucci a realizat chiar o metoda de determinare a longitudinii, folosita ulterior vreme de secole. Multi istorici l-au acuzat pe marele navigator ca a incercat sa fure laurii cuveniti lui Columb, ceea ce este cu totul fals, intrucat cele doua personalitati, ambele de origine italiana, manifestau un profund respect reciproc si isi recunosteau unul altuia meritele.

Desi nu a descoperit America, de numele lui Vespucci se leaga o serie intreaga de activitati de pionierat: a fost primul european ajuns pe coastele Argentinei si Uruguayului, a descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii, precum Amazon si La Plata, a explorat peste 6000 de mile de coasta si a observat pentru prima oara existenta curentului ecuatorial. Mai presus de orice insa, el a fost primul navigator care a inteles ca Cristofor Columb nu ajunsese in Indii, ci descoperise un alt continent.

13 ianuarie 532 - Rascoala Nika
Desfasurata in decurs de doar o saptamana, la inceputul anului 532, rascoala ramasa in istorie sub denumirea de Nika – dupa strigatul de lupta al razvratitilor (in limba greaca Nika inseamna „victorie”) a constituit o grea incercare pentru Imperiul Roman de Rasarit, abia impus ca singur mostenitor al Imperiului Roman, a carui parte apuseana se prabusise in 476. Rascoala a avut pe fundal rivalitatea dintre factiunile sportive ale Verzilor si Albastrilor – aceasta din urma sprijinita de imparatul Justinian – care se infruntau in cadrul curselor de care din uriasul Hipodrom al orasului Constantinopol. In 531 mai multi membri ai celor doua factiuni au fost implicati in conflicte sangeroase si arestati. Majoritatea au fost spanzurati, dar doi dintre ei, unul Verde si unul Albastru au scapat cautandu-si refugiul intr-o biserica. Imparatul Justinian se confrunta, la acea data, cu amenintarea persana din Rasarit si, dornic sa aiba liniste pe plan intern, a decis comutarea pedepsei capitale a celor doi, in inchisoare.