Transilvania/Banat

La 24 iunie 1700 se nastea la Sadu Ioan Inochentie Micu, iluminist roman, episcop al bisericii romane unite cu Roma din Transilvania. Studiile le face la Colegiul academic iezuit din Cluj, apoi este trimis sa studieze teologia la Universitatea din Tarnava, in Slovacia. In 1729 intra in manastirea unita ruteana Sfantul Nicolae din Muncaci, iar un an mai tarziu este hirotonit preot si calugarit sub numele de Inochentie. La 25 octombrie 1730 este hirotonit arhiereu de episcopul Ghenadie al Muncaciului, fiind instalat in scaunul vladicesc de Fagaras in 1732. Indata dupa hirotonie pleaca la Viena pentru dobandirea de drepturi pe seama clerului si poporului sau, potrivit celor fagaduite in cea de-a doua Diploma leopoldina. Prima sa actiune de mare rasunet a fost recensamantul romanilor transilvaneni din anul 1733, recensamant izvorat din ratiuni politice, prin care dorea sa arate ca romanii intreceau numeric pe unguri, sasi si secui. A reusit sa ridice o manastire-catedrala la Blaj, a infiintat o biblioteca si a acordat burse unor studenti romani. In 1734 pleaca din nou la Viena si ramane aproape un an. Prin memoriile pe care le-a adresat imparatului Carol VI, Inochentie cerea o serie de drepturi pe seama clerului si poporului roman. Aceste actiuni duse ani in sir au ramas insa fara rezultat. In 1751, datorita lipsurilor materiale si presiunilor care se exercitau asupra lui, semneaza la Roma actul de retragere din scaun. La 22 septembrie 1768 se stinge din viata. In 1997, osemintele sale au fost aduse in tara si inhumate la Blaj.
http://www.jurnalul.ro/sectiunea_15/calendar.html

Biserici ciudate ale Timisoarei

Doua biserici din Timisoara sunt cu siguranta unice in lume, prin cateva detalii incredibile ale picturii de interior. Biserica din Piata 700 il are reprezentat in scena biblica a “Pogorarii la Iad” pe cel mai cautat terorist al lumii, Ossama bin Laden, si cele doua turnuri “Gemene”, care l-au facut nemuritor. Bin Laden, avioanele si rachetele lui ard in focurile Iadului. Pictura apartine sotilor Badila. Aceiasi soti care au pictat si interiorul bisericii ortodoxe din Calea Lipovei. Aici, in aceeasi scena a “Pogorarii la Iad”, era reprezentat fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, arzand in focuri vesnice. Pictura a devenit intre timp istorie. De frica unor eventuale repercusiuni, parintele de aici, Mihai Pop, fost consilier PNTCD, a dispus stergerea lui Nea Nelu. Tot aici se spune ca este reprezentat si primarul Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, intr-o ipostaza benefica. Aceasta a fost intentia pictorilor. Ciuhandu este insa aproape de neobservat printre apostoli. Probabil, din cauza barbii. Ambii preoti nu vor sa scoata nici un cuvant despre picturile care le-au adus faima si necazuri deopotriva.
Impuls de moment
Biserica din Piata 700 apartine de Batalionul 32 Infanterie. Este situata intr-o zona de mare trafic si, prin urmare, este vizitata zilnic de sute de credinciosi. Cei mai multi se roaga aici pentru ispasirea pacatelor, dar mai este si o alta categorie. Una care nu prea este la inima preotului de aici, Vasile Bica. Categoria curiosilor. Acestia vin sa vada “minunea” nascocita de sotii Badila, cei care au ilustrat biserica. La pictura din interior se lucra chiar in timpul atentatelor de la 11 septembrie 2001 din SUA. Lumea l-a vazut vinovat de aceste atentate pe cel mai mare dintre teroristii care au existat vreodata pe Terra, bin Laden. Asta a fost si parerea celor doi pictori, sot – sotie. Scena “Pogorarii la Iad” ii are in ea, pe langa Isus si cativa apostoli, si pe teroristul bin Laden, avioane, precum si cei doi zgarie nori care s-au prabusit. Picturile in care este reprezentat bin Laden sunt extrem de mici si multi gura-casca raman dezamagiti ca nu il gasesc pe terorist. “Asa am simtit noi in acel momente. S-a intamplat exact atunci. Am auzit ca, la cativa ani, un atasat militar american a fost incantat de ce a vazut. Pictura nu incalca in nici un fel canoanele bisericesti”, spune doamna Badila.



Preot speriat de teroristi
Preotul bisericii din Piata 700, Vasile Bica, este reticent la vizitatorii indiscreti si la cautatorii teroristului arab. Nu vrea nici o poza in biserica lui si nici sa povesteasca despre pictura din lacasul de cult. “Asta nu e un subiect de presa, nu voi o sa trageti de pe urma faptului ca scrieti. Am avut si asa destule probleme. Pe mine, nu pe dumneavoastra, m-au criticat toti. Doamne-fereste, daca se intinde zvonul in toata tara, s-ar putea intampla o nenorocire. Nu stii, oricine poate veni si lasa un pachet si sa plece apoi, iar un dezastru e iminent. Arabii nu cred ca se simt foarte bine, desi cei de la noi sunt mai deschisi. Am vrut, initial, sa sterg pictura, care a fost facuta fara acordul meu, dar poate ma da pictorul in judecata, pentru drepturi de autor”, spune totusi parintele Vasile. Vrea aprobari pentru poze si in cele din urma i se si aduc. Maiorul Radu Sichin, comandantul Garnizoanei Timisoara, accepta sa vorbeasca despre pictura din biserica ce apartine de Batalionul 32 Infanterie si nu este deloc proprietatea preotului Vasile. Nici a maicutelor care numara banii, la lumina lumanarilor.
Americanii lauda isprava pictorului
“Parintele este mai circumspect. A avut probleme. Eu stiu insa ca ortodoxismul permite pictarea bisericilor cu evenimente din viata sociala. Acum cativa ani, stiu ca, la o intrunire, toti atasatii militari din Romania au vizitat biserica din Piata 700. Atasatul militar american l-a felicitat, chiar, calduros pe preot si pe pictorul bisericii. A fost doar o fantezie a pictorului, care lucra la biserica chiar in timpul atentatelor de la 11 septembrie”, spune colonelul Radu Sichin. Biserica din Piata 700, cu voia sau fara voia preotului de aici, va ramane, atata timp cat bin Laden este pe perete, un punct de atractie al Timisoarei. Poate ca asa a vrut Dumnezeu, parinte… Ce ziceti? Cat despre atentate teroriste in biserica, fiti fara griji, teroristii au si treburi mai importante.
Biserica anti – Iliescu
Alta biserica pictata de pictorii Badila, alta mostra de fantezie, alt preot reticent. In biserica din Calea Lipovei, preot paroh este fostul consilier PNTCD, Mihai Pop. In aceasta biserica, la un moment dat, a fost pictat fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, arzand in focurile Iadului. Coincidenta cu biserica din Piata 700 nu este doar ca aceiasi pictori au realizat fantezia, ci si ca Iliescu este pictat, ca si bin Laden, tot in scena “Pogorarii la Iad”. In aceeasi biserica, pictorii Badila au vrut sa-l reprezinte si pe primarul Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, intr-o ipostaza sa-i zicem divina. Aceasta pictura este insa aproape imposibil de depistat, din cauza asemanarii izbitoare a lui Ciuhandu cu unii dintre apostoli(sic!). “Nu vreau sa vorbim despre acest subiect, am avut mari probleme, de-a lungul timpului. Am fost si batut, chiar in fata bisericii. Oricum, l-am sters pe Iliescu din Biserica si pe Ciuhandu nu o sa-l gasiti. De fapt stiti ce, nici nu e Ciuhandu, doar pictorii zic ca seamana. Eu nu le-am spus ce sa picteze, poate ma stiau ei pe mine mai anticomunist”, spune parintele paroh Mihai Pop, fost consilier local la PNTCD. Explicatia artistilor este din nou simpla. “Acela a fost momentul de inspiratie. A fost tocmai cand a murit domnul Corneliu Coposu si presedintele Iliescu era plecat intr-o vizita externa. Asa am simtit noi. S-au facut diverse speculatii, dar va spun, noi am respectat canoanele. Din asta ne castigam existenta”, spune pictorita Badila.
Ovidiu MARASCU
http://www.focusvest.ro/diverse/index1.html

Căsătorii mixte în Transilvania secolelor XIX şi XX*

Astăzi te poţi căsători cu cine vrei. Desigur, dacă şi el (sau ea) „consimte la amoarea ta”. Numai că, se ştie, lucrurile nu au stat mereu aşa. Au fost vremuri în care părinţii alegeau mirele, iar mireasa era datoare să spună da, chiar dacă o făcea plângând pe ascuns. Au fost vremuri (bine că s-au dus) în care biserica interzicea căsătoria între persoane de confesiuni diferite. Dar câte nu interzicea biserica pe atunci. Şi nu numai biserica făcea discriminări în privinţa aceasta.

Despre astfel de vremuri, despre „cum au privit locuitorii Transilvaniei, la sfârşitul epocii moderne, problema căsătoriilor mixte, vorbeşte cartea Căsătorii mixte în Transilvania, coordonată de profesorii Corneliu Pădurean şi Ioan Bolovan, carte la realizarea căreia au contribuit încă 16 autori, ale căror nume merită să fie precizate aici: Sorina Paula Bolovan, Adrian Bucur, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Bogdan Crăciun, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Elena Crinela Holom, Istvan Horvath, Pavel Huszarik, Olga Lukacs, Felicia-Aneta Oarcea, Raul Popa, Mihai Săsăujan, Adelina Stoenescu şi Paula Virag.

După cum afirmă autorii, cartea este rodul unei cercetări demografice obţinute prin decriptarea „registrelor de stare civilă” şi ea „cuprinde o parte din rezultatele investigaţiilor întreprinse la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, în cadrul grantului CNCSIS, finanţat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în anul 2005.

În studiul lor, cercetătorii au mers pe trei direcţii de interes.

Prima ar fi cea legată de cadrele legislative de stat şi bisericeşti, a doua urmăreşte căsătoriile mixte în rândul locuitorilor Transilvaniei la sfârşitul epocii moderne, iar a treia direcţie analizează căsătoriile mixte la nivelul comitatelor, protopopiatelor şi localităţilor.

In domeniul cadrelor legislative de stat sau bisericeşti care vizau căsătoriile mixte, cercetătorii constată că „impactul modernităţii a fost la fel de preocupant, prin problemele şi situaţiile noi pe care le-a ridicat, în Europa catolică şi în spaţiul transilvănean” iar atitudinea celor trei Biserici (Ortodoxă, Catolică şi Protestantă) faţă de căsătoriile mixte a fost identică: din motive doctrinare, căsătoriile mixte nu au fost încuviinţate dar, din motive pastorale, ele au fost permise în toate cele trei Biserici (chiar dacă tacit). In acest context, demn de amintit este faptul că, în Ţările Române, abia în anul 1866 au fost elaborate Codul Civil şi Constituţia care, cel puţin la nivel teoretic, eliminau interdicţia căsătoriilor între români şi străini.

În cadrul analizei situaţiei căsătoriilor mixte la nivelul comitatelor, protopopiatelor şi localităţilor, autorii au cercetat şi comentat izvoare istorice referitoare la comunităţile greco-catolice din comitatul Cluj (anii 1848-1918). Rezultatul: în parohia Apahida, 31,1% au fost căsătorii mixte, în Aghireş, 34%, iar în Dej, 15,6%, Cele mai frecvente căsătorii mixte au fost între ortodocşi şi greco-catolici, în mediul rural, şi între maghiari şi români, în mediul urban.

Au mai fost cercetate căsătoriile mixte din protopopiatul Câlţăului (greco-catolici), din comitatul Arad (localităţile Moneasa, Buteni şi Galşa), unde s-a constatat, la ortodocşi, o rezistenţă puternică faţă de căsătoriile mixte. Tot din Arad au mai fost cercetate căsătoriile mixte din Ineu, Nădlac, Chişineu-Criş, Lipova, Pâncota şi Sebiş.

Mihai Săsăujan, în capitolul Căsătoriile mixte în lumina legislaţiei bisericeşti ortodoxe, catolice şi protestante în monarhia austriacă, in a doua jumătate a secolului al XlX-lea, sintetizează, prin vocea canonicului sârb Nicodim Milaş, normele care trebuiau aplicate de biserica ortodoxă în cazul căsătoriilor mixte. Cităm:

„1. astfel de căsătorii trebuie împiedicate cu toate mijloacele

2.să se acţioneze în aşa fel ca partea schismatică să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă

3. dacă nu se poate ajunge la acest lucru, partea schismatică să se oblige în scris că nu va împiedica, în cadrul familiei, păzirea credinţei ortodoxe şi a tradiţiilor ortodoxe

4. toţi copiii născuţi dintr-o astfel de familie să fie crescuţi în duhul Bisericii ortodoxe.”

Rezistenţa Bisericii faţă de căsătoriile mixte este demonstrată şi de Cecilia şi Ion Cârja care, în capitolul referitor la Biserica Unită arată că şi după 1917, în Codex Iuris Canonici, sunt interzise căsătoriile mixte între catolici şi creştini necatolici (protestanţi sau ortodocşi).

Interesante, prin noutatea informaţiilor, sunt capitolele scrise de Pavel Huszarik (despre slovacii din Nădlac), respectiv Horvath Istvan (despre căsătoriile mixte româno-maghiare în Transilvania, în perioada 1992-2002).

În prezentarea sintetică a informaţiilor şi datelor statistice culese cu ocazia cercetărilor, autorii folosesc foarte multe (şi utile) grafice şi tabele (adesea, comparative). Ei urmăresc naţionalitatea căsătoriţilor, confesiunea , vârsta şi sexul lor, anul înregistrării actului şi localitatea.

În esenţa sa, cartea profesorilor Corneliu Pădurean şi Ioan Bolovan prezintă „din unghiuri de vedere diferite (istoric, demografic şi teologic) coabitarea confesională într-un spaţiu geografic şi cronologic bine delimitat, Transilvania, care se constituie, în acelaşi timp, într-un spaţiu multicultural caracterizat prin diversitate etnică şi confesională, cu specific aparte”. Analizând fişele familiilor cercetate, autorii au reliefat „modul în care căsătoriile mixte au contribuit la modificarea compoziţiei etnice şi confesionale a populaţiei din mediul rural şi urban.” De asemenea, au „încercat să stabilească modul în care au fost receptate alianţele matrimoniale mixte de către societate”.

Căsătorii mixte în Transilvania... este o carte interesantă şi utilă nu numai cercetătorilor, specialiştilor, ci şi cititorului obişnuit, interesat de propria istorie şi propria devenire.



* Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Căsătorii mixte în Transilvania, secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, Ed. Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005.
http://www.revistaarca.ro/2006/4-5-6/12%20lecturi/ungureanu1%204-5-6_06.htm

Sange albastru transilvan

Povestea Annei Bethlen, descendenta unei stravechi familii nobiliare
Mostenitori ai familiilor nobiliare ardelene mai traiesc si azi in
Targu-Mures. Este vorba despre cele trei fiice ale contelui Gabor
Bethlen, Anna, Eva si Agnes. Cea mai mare dintre ele, Anna, este
paralizata de la varsta de sapte ani, din cauza poliomielitei, dar
din dorinta de a lasa ceva in urma, a infiintat Fundatia „Bethlen",
pentru persoane cu handicap locomotor, care isi desfasoara
activitatea doar din donatii. Printre alte imobile ce au apartinut
familiei, contesa Bethlen a revendicat si castelul din localitatea
Cris, aflat la 10 km de comuna Danes, judetul Mures.

Exilul si intoarcerea acasa
Contesa ne-a relatat ca la 1400, castelul de la Cris a fost
restaurat, in sensul ca s-a transformat din fortareata in castel,
fiind inlocuite usile si ferestrele destinate apararii, cu altele
specifice epocii Renasterii. „La castel s-au succedat mai multe
generatii. Eu l-am mostenit de la tata – Gabor Bethlen, care era
inginer agronom, iar acesta de la bunicul – Balint Bethlen",
povesteste contesa. Daca pana la acest punct din istoria familiei,
contesa povesteste cu nostalgie, momentele groaznice traite de ea, de
la frageda varsta de patru ani, devin apasatoare. „Bunicul era la
Cris, iar noi eram la Madarasu de Campie. Dupa 23 august 1944 ne-am
dus la Budapesta. Tata a cumparat doua iepe si, intr-o caruta cu
coviltir, patru copii, o dadaca, mama si tata, pe post de vizitiu, ne-
am indreptat spre Budapesta. Ne-au trebuit doua saptamani sa
ajungem". In capitala Ungariei nu au fost insa bine primiti: „Cand am
ajuns acolo, ne-au catalogat drept niste nenorociti de refugiati,
care n-avem loc in case, ci doar in curte, daca vrem, sa ne facem
cort. Nu erau foarte prietenosi. Degeaba eram o familie cunoscuta, ca
am fost tratati urat. Noroc ca am avut un unchi acolo, care era
ministrul agriculturii si avea o casa mare. El era in temnita, pentru
ca nu a vrut sa colaboreze cu nemtii si, paradoxal, a fost eliberat
de rusi. Ne-am gasit loc acolo, alaturi de alte rude. Eram 24 de
copii".
Cand au inceput rusii asediul, in ajunul Craciunului, au ocupat si
casa in care locuia familia Bethlen. „Tata a scapat sa fie deportat
si a fost numit maistru de baie, intrucat a construit o baie comuna,
pentru armata rusilor. A reusit sa vina acasa, sa vada ce-i cu
mosiile, iar noi ne-am intors in august 1945, cu vagonul de marfa. Pe
drumul de intoarcere din Ungaria, m-am imbolnavit de poliomielita si,
de la varsta sapte ani, am ramas paralizata", a aratat contesa.

Intermezzo pana la nationalizare
Dupa acest calvar, au urmat insa si alte momente grele. „Dupa razboi
a fost foarte greu. Totul ne-a fost furat. Rusii au confiscat
bijuteriile mamei, tata nu mai avea serviciu, pentru ca se
desfiintase Asociatia Gospodarilor din Transilvania, unde era
secretar. Bunicul murise in 1946, dar i-a cerut tatalui meu, prin
testament, sa nu vanda din mosie. Aveam noua ani si era groaznic. N-
am inteles atunci ce se intampla. Am trait foarte simplu, iar cei
care luau teren in arenda erau multumiti. Mama nu exersa meseria de
medic, pentru ca prim-ministrul Ungariei, din 1943-1944, care era
ruda cu noi, i-a spus ca are din ce sa traiasca, pentru ca era sotie
de mosier, si ca ar trebui sa-i lase pe altii sa lucreze ca medici,
care nu au alta posibilitate de castig", a spus Anna Bethlen.

Monede de aur vandute pentru paine
Castelul a fost nationalizat in 1949, iar greutatile pentru familia
Bethlen nu se incheiasera. „In 1949 am venit la Targu-Mures, in
locuinta bunicii. Este un miracol ca am supravietuit fara economii.
Bunica avea ceva bijuterii si cativa cocosei de aur. Desi toate
aceste obiecte de aur trebuiau predate, ea nu a facut acest lucru, pe
considerentul ca, daca se va ivi posibilitatea ca eu sa fiu tratata,
sa aiba banii necesari pentru asta. Din cand in cand, vindea insa
cate o moneda de aur sau o bijuterie pentru a putea supravietui. Dar
cineva dintre cei care au cumparat cocosei au spus autoritatilor.
Acestea au venit si au luat-o pe mama, care lucra deja ca medic, si
au dus-o la Aiud. Dupa ce au tinut-o aproape doua saptamani acolo,
mama s-a intors acasa si i-a spus bunicii sa predea tot aurul pe care
il mai avea, ca pret pentru punerea ei in libertate. La cei 80 de
ani, bunica a primit o pedeapsa de 2 ani inchisoare cu suspendare,
dar a murit dupa doua luni", isi aminteste contesa.

Supravietuire in timpul persecutiei
Mai mult, data fiind „originea nesanatoasa" a acestei familii, Gabor
Bethlen a fost dat sistematic afara de la locurile de munca, chiar
daca era angajat ca muncitor calificat, iar copiii intampinau
greutati in a urma o scoala. „Mie nu mi s-a permis sa ma duc la
scoala, dar mama a reusit sa ma duca la Sibiu, la un camin-spital
pentru recuperare. Am invatat la fara frecventa si am sustinut
examenul de bacalaureat acasa, unde m-au examinat profesorii. Tata a
fost angajat ca muncitor necalificat intr-o fabrica, dar apoi a fost
dat afara pentru ca era grof. Apoi a lucrat in Dobrogea, la un CAP,
timp de doi ani, de unde a fost din nou concediat pentru ca era grof.
In cele din urma a lucrat la Bisericani, langa Odorheiu Secuiesc si,
pentru ca muncea exemplar, i s-a permis sa se mute la Galesti si a
putut face, astfel, naveta la Targu-Mures. Sora mea Agnes a intrat cu
10 la medicina, dar n-au primit-o fiindca era fiica de grof. A reusit
totusi sa termine scoala postliceala. Sora cea mai mica, Eva, a
reusit sa termine facultatea de chimie industriala la Iasi, unde nu
se cunostea despre istoria familiei Bethlen", povesteste Anna
Bethlen.

Un castel pentru un muzeu
Dupa aparitia Legii 10/2001, contesa a revendicat castelul de la
Cris, care se afla in patrimoniul Ministerului Culturii si
Cultelor. „In septembrie 2004, castelul ne-a fost retrocedat, dar
fostul ministru al culturii, Razvan Theodorescu, a inaintat recurs.
Abia in septembrie, anul acesta, am primit citatia si noi am facut
intampinare", sustine contesa Bethlen. Desi nu are certitudinea ca le
va fi retrocedat castelul, contesa spera ca, pana la urma, sa reintre
in drepturi si intentioneaza sa deschida un muzeu etnografic.

Stramosi cruciati
Mandra de istoria familiei Bethlen, contesa ne-a povestit istoria
acestui neam de nobili. „Cavalerii din familia Bethlen erau cunoscuti
inca din timpul cruciadelor, din secolul al XII-lea. In secolul al
XVII-lea, unul dintre stramosii nostri, Miklos Bethlen, a fost trimis
la scoala in Elvetia, Germania si Olanda, iar dupa studii s-a intors
in tara, la Sanmiclaus, judetul Alba, unde a construit un castel dupa
propriile planuri. A fost guvernator al Transilvaniei, dar nu a
colaborat cu revolutionarii condusi de Rakoczi Ferenc al II-lea, cel
care s-a razvratit impotriva Imperiului Habsburgic. Nu era impotriva
revolutiei, dar nici nu colabora cu ei. Intrucat s-a opus
incursiunilor austriecilor, a fost arestat, inchis la Fagaras, apoi
transportat la Viena. A trait 17 ani cu domiciliul fortat si si-a
scris memoriile, cu mare valoare istorica si lingvistica. Familia
noastra nu este aceeasi cu a principelui Gabriel Bethlen, dar suntem
inruditi", ne-a povestit Anna Bethlen.
„Tata a cumparat doua iepe si, intr-o caruta cu coviltir, patru
copii,o dadaca, mama si tata, pe post de vizitiu, ne-am indreptat
spre Budapesta. Ne-au trebuit doua saptamani sa ajungem.
Anna Bethlen

http://www.expres.ro/transilvania/?news_id=198275

Clujenii secolelor trecute aveau la dispoziţie o ofertă bogată de
hanuri şi bordeluri, care se adresau tuturor categoriilor sociale

Un han prezent în multe documente de arendare din seclolul XVIII şi
prima jumatate a secolului XIX este Calul Alb. Situat în clădirea ce
adăposteşte în prezent Muzeul Etnografic, acest han era proprietatea
oraşului Cluj, cei care îl luau în arendă fiind, în principal,
armenii din Gherla. În fiecare an, în luna februarie, studenţimea
română organiza aici o petrecere, la care participau diverse
personalităţi, atât români cât şi maghiari. Se dansau jocuri
populare, se cânta şi se jucau scenete. Pentru colectarea fondurilor
necesare acestei petreceri anuale se apela la donaţii ale
intelectualilor români din toate zonele ţării. În a doua jumătate a
secolului XIX, pe actuala stradă Avram Iancu a apărut hotelul-han
Biassini. Acesta aparţinea unui intreprinzător italian stabilit la
Cluj, Gaetano Biassini. La Biassini au poposit în timpul revoluţiei
de la 1848 personalităţi ca Bălcescu, Bariţiu şi Sandor Petoffi.
Hotelul Biassini era avantajat de faptul că în faţa acestuia se afla
staţia de diligenţe, care plecau înspre Ţara Românească şi chiar spre
Istanbul.

„Măsurarea vinului spre Iad"

O cârciumă, dispărută în prezent, dar care la vremea ei făcea
adevărate furori era cea numită Broasca, situată la poalele
Cetăţuiei, pe actuala stradă Emil Racoviţă. Ea era frecventată în
special de ofiţerii imperiali cantonaţi în garnizoana de pe cetăţuie.
Mai târziu, Broasca a devenit Kiki Riki. Zona actualei Pieţe Avram
Iancu era un loc în care funcţionau nu mai puţin de trei cârciumi.
Una dintre ele avea deasupra intrării o inscripţie în limba maghiară
care s-ar traduce prin „Măsurarea vinului spre Iad". De aici i se
trăgea şi numele „Iadul", schimbat mai apoi în „Două Tunuri". Ca o
ironie a sorţii, pe locul „Iadului" sfârşitului de secol XIX a fost
înălţată actuala clădire a Arhiepiscopiei Ortodoxe. Şi Institutul
Teologic Reformat este ridicat pe locul în care, în aceeaşi perioadă
funcţiona o altă cârciumă, numită „Trei Crini". În acelaşi perimetru,
în apropierea Porţii Maghiare, îşi avea deschise porţile şi cârciuma
Topler. Aceasta aparţiea unei familii de investitori de germani
veniţi la Cluj, care au înfiinţat ulterior una dintre primele fabrici
de porţelan din Transilvania. Actuala Piaţă a Muzeului găzduia
Berăria oraşului, situată în zona vestigiilor romane. Atracţia
crâşmarilor clujeni pentru aur este evidentă dacă amintim faptul că
nu mai puţin de trei antreprenori şi-au botezat investiţia cu un nume
care făcea referire la metalul preţios. Este vorba de Viţelul de Aur,
situat în zona actualei Pieţe Mihai Viteazul; Cocoşul de Aur, în
locul pe care se înalţă clădirea fostei Bănci Dacia Felix şi Vulturul
de Aur, pe o străduţă din jurul actualului cinematograf Favorit. Un
alt nume ciudat din perioada respectivă este „Poligonul de trageri".
Poligonul era amplasat pe malul Someşului, în apropierea actualului
parc. Acolo se desfăşurau chefurile studenţilor, fiind totodată şi
locul predilect de petrecere a comunităţii secuilor din oraş.

Pedeapsa divină

Apariţia în oraş a unor stabilimente destinate plăcerilor carnale nu
a fost bine primită de o mare parte a clujenilor. Încercând să
schimbe mentalitatea semenilor săi, Tereza Banffi, cunoscută pentru
vederile sale libertine, a deschis la Cluj, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, un restaurant pe care l-a închiriat unui italian şi în
care funcţiona mascat un bordel. Iniţiativa s-a lovit de protestele
comunităţii clujene care s-a arătat indignată de o asemenea
iniţiativă. Cetăţenii oraşului, fiind foarte puritani, au numit noul
restaurant deschis "Sală de Baal", în loc de "Sală de bal", făcând
referire la zeitatea feniciană cu acelaşi nume, al cărei cult
cuprindea şi o serie de ritualuri obscene. În 1778, la puţin timp
după deschidere, o parte a acestei săli s-a dărâmat. Clujenii au
considerat că este o pedeapsă divină, şi nu un viciu de construcţie.
În fapt, se presupune că Tereza Banffi a angajat meşteri ieftini
pentru construirea sălii de bal, aceasta fiind cauza efemerităţii
construcţiei.

Lux şi ţigănie

Bordelurile de lux erau concentrate pe strada Florilor, toate casele
de toleranţă din acestă zonă fiind de mâna întâi. Cel mai luxos
bordel era Casa cu oglinzi, situat la capătul străzii, înspre zidul
oraşului. Saloanele acestor bordeluri erau elegante, fiind
frecventate de studenţii cu părinţi înstăriţi, de avocaţi, practic de
crema oraşului. Damele de companie se plimbau prin saloane, astfel că
fiecare client putea să o aleagă pe cea dorită. Cea mai renumită
stradă în privinţa satisfacerii plăcerilor carnale era strada Cotită.
Bordelurile de aici, chiar dacă erau considerate bordeluri de rând,
ofereau „servicii de calitate". Toate prostituatele care îşi
desfăşurau activitatea pe strada Cotită aveau brevet, deci îşi
practicau meseria legal. La polul opus străzii Florilor se situa zona
Cetăţuiei şi cea din spatele Casei Învăţătorului – cunoscută sub
numele de „ţigănia". Prostituatele din aceste locuri îşi practicau
meseria ilegal, fără a fi controlate de vreun medic, reprezentând un
adevărat focar de boli venerice pentru populaţia Clujului. Dacă
prostituatele de pe Cetăţuie aveau ca şi clienţi permanenţi soldaţii
austrieci, cele din ţigănie aveau o gamă mai largă de clienţi. O
primă categorie era formată din ţăranii care veneau la târgurile din
oraş pentru a-şi vinde produsele şi cădeau în plasa farmecelor
frumoaselor ţigănci, ajungând pe la casele lor mult mai târziu şi cu
buzunarul mult mai gol. O altă categorie era cea a clujenilor care nu
îşi permiteau să meargă la un bordel legal din cauza preţurilor mari
practicate acolo. Cea din urmă categorie era reprezentată de unii
oficiali ai urbei, care beneficiau de serviciile ţigăncilor în
schimbul păstrarii status quo-ului acestei zone.

Interzicerea bordelurilor şi urmările ei

Deşi din 1931 au fost interzise bordelurile, prostituţia nu a fost
interzisă, fiind practicată acum de „pe cont propriu", prostituatele
fiind cantonate în special pe actuala stradă Dragalina. Cele care
practicau legal prostituţia aveau condicuţe înregistrate la Poliţie.
Pe lângă ele, existau şi cele care îşi practicau meseria departe de
ochii autorităţilor. În anul 1938, locuitorii de pe strada Dragalina
au înaintat o plângere oficialităţilor oraşului, în care atrăgeau
atenţia că pe strada lor s-au adunat aproape toate prostituatele din
oraş. Modul sumar în care acestea erau îmbrăcate îi împiedicau pe
locuitorii pudici ai strazii să îşi trimită copiii la şcoală pe
drumul cel mai scurt, deoarece acolo îşi făceau veacul femeile
uşoare. În plus, se mai atrăgea atenţia că elevii Liceului Bariţiu
îşi petreceau recreaţiile privind după aceste femei, cu decolteuri
extrem de generoase. Despre urmările prostituţiei ilegale stă dovadă
situaţia întocmită de Dispensarul Antivenerian al Universităţii din
Cluj, întocmită în perioada 1934-1935. Au fost depistaţi 1.128 de
elevi şi studenţi suferind de boli venerice. Dintre aceştia, 567 erau
studenţi ai Universităţii şi 561 elevi şi studenţi la liceele,
şcolile normale şi academiile din Cluj. Cei mai mulţi proveneau din
rândul bobocilor, care nu reuşiseră încă să identifice
locurile „sigure" de plăcere. Interesant este că apar şi nouă
studenţi ai Academiei teologice, alături de studenţii la drept,
medicină şi alte discipline. Marea majoritate a bolnavilor erau
băieţi, 1.059 faţă de doar 69 de fete depistate ca suferind de boli
venerice. Au fost întâlnite 75 de cazuri de sifilis, iar printre cele
mai uşoare afecţiuni figura neuroastenia sexuală.