Transilvania/Banat

Butoiul cu pulbere din Carpati
Istoria combinatului Nitramonia, un lung sir de accidente cu bilant
tragic
Dupa Marea Unire din 1918, Transilvania ramanea fara explozibili
pentru industria extractiva. Cum numai in fostul Imperiu Habsburgic
se produceau materialele atat de necesare artificierilor din mine si
din carierele de piatra, statul roman lansa atunci ideea construirii
unei fabrici de acest gen. Si pentru ca la vremea respectiva
transportarea materialelor explozibile era o adevarata ruleta
ruseasca, autoritatile de la Bucuresti au stabilit ca aceasta sa fie
construita in inima tarii. Astfel, s-a nascut in 1922, la Fagaras, in
judetul Brasov, prima societate romana de exploziv, cu un actionariat
de 40%, Dynamite Nobel, filiala Bratislava, 50% apartinand unor firme
romanesti anonime si 105 statului roman. Fagarasenii stiau insa ca in
spatele zidurilor inalte care imprejmuiau „uzina mortii", in perioada
interbelica, fiecare zi de munca putea fi si ultima, pentru ca
oricand, la cea mai mica neatentie, detonari apocaliptice inaltau
catre cer coroane de foc. Odata cu venirea comunistilor, societatea
incepe sa se extinda devenind un mamut industrial prosper. Insa tot
din acest moment incepe si sirul exploziilor care au zguduit
Fagarasul si au curmat prematur atatea vieti.
A fost odata... Nitramonia

La marginea orasului Fagaras, candva fala regimului comunist, locul
ideal pentru taiat panglici inaugurale, dar si groaza locuitorilor
din cauza exploziilor regulate care faceau tandari geamurile, se
intinde in toata decrepitudinea sa actuala Nitramonia Fagaras. Dupa
mai bine de 80 de ani de existenta, combinatul chimic e de
nerecunoscut. „Fiecare a luat ce a vrut. Se dezmembrau sectii
intregi, ba pe motiv ca erau neproductive, ba invechite. In ultimii
15 ani, directorii s-au schimbat doar pe linie politica si primeau
ordine de sus sa fie „productivi". Adica sa bage bani in buzunarele
alora de i-au pus...", povesteste dezamagit Costel Dumitru, fost
lucrator al combinatului, devenit taximetrist intre timp, pentru
ca „nu mai puteam trai". „Au venit americanii, cu Fatih Kesser,
Valerian Simirica si Mihai Tanjala. Ziceau ca vor repune pe picioare
combinatu'. L-au pus asa de bine ca acu' a ajuns un morman de fiare
vechi", explica barbatul.

Oamenii-bomba

In prima jumatate a secolului al XX-lea, explozibili extrem de
sensibili la socuri, electricitate sau schimbari de temperatura erau
transportati in perimetrul fabricii de „oamenii-bomba". „Din '35 si
pana prin 1950, TNT si alti explozibili extrem de sensibili erau
transportati cu ajutorul unor cobilite prinse cu un fel de jug din
piele de umerii unui caraus„, explica directorul general de la
Nitroexplosives. Dupa ce erau asezate in niste vase de metal, izolate
la exterior si inchise ermetic, substantele explozibile erau preluate
de acesti carausi si incepea, timp cateva de zeci de minute, un joc
cu moartea. Oamenii-bomba erau incadrati de alte doua persoane care
ii „eliberau drumul". Orice frecare, dezechilibrare sau cel mai mic
soc puteau fi fatale in orice clipa. „Acestia erau bine instruiti,
erau asistati in permanenta, iar astfel de tranzitari se faceau numai
pe cer senin", explica Alexandru Carcu. Dupa numai cateva minute,
lungi cat vesnicia, carausii cadeau sleiti la picioarele vaselor
aducatoare de moarte. De data asta scapasera cu viata, insa mai urmau
alte si alte jocuri cu destinul.

Tributul jocului cu moartea

Din pacate, periodic, Fagarasul a fost zguduit de-a lungul timpului
de nenumarate tunete aducatoare de moarte. Daca inainte de anii '60
nu se stia cu exactitate numarul accidentelor soldate cu numeroase
pierderi de vieti omenesti, incepand cu 1969, cand are loc una dintre
cele mai mari explozii la instalatia AGP, jocul cu moartea capata
conotatii sumbre. Atunci si-au pierdut viata 13 persoane si cateva
zeci au fost ranite grav, iar suflul exploziei a zguduit intreg
orasul. Peste exact zece ani, in 1979, la aceeasi instalatie are loc
inca o explozie, de aceasta data fara victime. In 1982, la sectia de
pulberi negre se produce o alta deflagratie care scurteaza viata a
doi oameni. In 1988, la instalatia AGP si explozivi pulverulenti are
loc inca o explozie. O intamplare groaznica, care i-a facut pe
fagaraseni sa creada ca a venit sfarsitul lumii avea sa aiba loc in
1990, cand a avut loc o explozie la sectie de TNT. Doi oameni si-au
pierdut viata atunci. In 1992, la sectia de ambalare ROVEX si in 1994
intr-un depozit de trinitrotoluen au loc doua explozii, din fericire
fara pierderi de vieti omenesti. Ultimul episod tragic din istoria
combinatului a avut loc in 1997, cand o masina de incatusat AGP a
sarit in aer, deflagratia soldandu-se cu moartea a doi
oameni. „Ironia este ca in nici unul din cazuri nu a fost vorba de
vreo greseala sau de rea-vointa. Totul s-a petrecut in cateva
secunde, cu o rapiditate apocaliptica. Din pacate, le-am trait pe
toate", explica Alexandru Carcu.

Nitroexplosives, la un pas de implozie

Dupa caderea comunismului, Romania mostenise un combinat prosper,
racordat la tehnologia de ultima ora pe plan international. Numai
fabrica de fenol, data in folosinta inca din 1959, producea anual
5.000 de tone, care se distribuiau in industria materialelor
plastice, a medicamentelor si mai ales a fibrelor sintetice. In
anii '70, mamutul din Fagaras ajunsese sa produca absolut tot ce avea
nevoie, de la rasini fenolice, explozivi minieri sau ingrasaminte
chimice, pana la amoniac, nitrobenzen, anilina, formol,
hexametilentetramina sau bachelite si aminoplaste. Dupa '90 insa,
cum „directorii se schimbau pe linie de partid", iar investitorii nu
au urmarit decat sa „praduiasca" tot ce putea aduce bani in scurt
timp, Nitramonia Fagaras a ajuns un veritabil munte de fier vechi.
Iar imaginea emblematica a industriei romanesti a mai ramas doar in
amintirile localnicilor. „De aici plecau explozibilii la
Transfagarasan, la tuneluri si la drumurile facute prin '60-'70, de
aici, din inima tarii... Acum combinatul arata ca dupa razboi, poate
mai rau", scapa printre dinti Costel Dumitru.

Privatizare stas pe linie... PSD

Ca si in cazul Rafinariei Darmanesti sau al RAFO Onesti, guvernarea
PSD a aplicat aceeasi metoda de privatizare avantajoasa si Primei
Societati Romane de Exploziv de la Fagaras. Astfel, Combinatul Chimic
Fagaras a fost scindat in 2003, in SC Nitramonia SA si SC Rompiro,
ultima, sub egida Romarm. Simirica & Tanjala Oil Equipment and
Machinery din SUA si Chemtrans, Austria, au achizitionat atunci
pachetul majoritar detinut de Autoritatea pentru Privatizare la
Nitramonia. La inceputul anului acesta AVAS a reziliat contractul pe
motiv ca proprietarii nu au realizat investitiile de mediu si
dezvoltare la care se angajasera. Asta dupa ce scindasera combinatul
in opt societati de sine statatoare: SC Nitramonia SA, SC
Nitrofertilizer SA, SC Nitroexplosives SA, SC Nitroservice SA, SC
Nitrotrans SA, SC Nitrocontrol SA, SC Nitrosere SA, SC Pensiune
Pastravarie „Floarea Reginei" SA. Acum, din locatia preferata a
fostului dictator, care venea regulat sa taie panglici cu ocazia
deschiderii cate unei sectii, Combinatul Chimic Fagaras a ajuns un
morman de fier vechi, ruginit. Cladiri intregi stau sa cada din clipa
in clipa, iar cainii maidanezi umbla in voie pe aleile pustii dintr-
un combinat unde lucrau candva peste 10.000 de oameni.

Explozibili made in Fagaras

Am parcurs impreuna cu directorul general de la Nitroexplosives SA,
Alexandru Carcu, lista explozibililor creati la Fagaras de-a lungul
timpului, pentru ca aici istoria se scrie in coroana de foc a
fiecarui produs de aruncat in aer. Incepand cu 1924 pleaca pe portile
fabricii primele transporturi de dinamita, astralita, pulberi negre
si fitilele de amorsare tip Brickford. Majoritatea explozibililor
faceau obiectul de lucru al artificierilor din minerit sau de la
constructii de drumuri si poduri, prea putini plecand catre industria
de armament. Odata cu amenajarea instalatiei de trotil (TNT), in
1935, apar pe piata explozibilii pe baza de nitrotoluen,
nitroceluloza si balestrita. Dupa anii '70, produsele se diversifica,
Combinatul Chimic Numarul 1 Fagaras, cum se numea atunci, incepand sa
produca inclusiv pentru armata astralita, dinamita, nitramon, ROVEX,
explozivi de siguranta (AGP, DS si pulberi negre) precum si o serie
de detonante specifice. In anii '80, explozibilii din Fagaras muscau
inclusiv din pamant strain, cantitati importante plecand la
export. „In momentul de fata, pe plan mondial se produc explozivi de
generatia a IV-a. Noi supravietuim fabricandu-i pe cei de generatia a
II-a", explica dezamagit directorul.

Marginimea Sibiului ramane o marturie a identitatii culturale
Sibiul, leagan al civilizatiei saxone pe meleagurile noastre, se invecineaza la vest cu o grupare de sate romanesti care formeaza o unitate etnografica numita Marginimea Sibiului. Aceste sate stau marturie a identitatii culturale a romanilor pe aceste meleaguri. Din negura timpurilor, aceste populatii de oieri au construit case de brad cu acoperisuri inalte de sindrila, au fost si sunt maestri in prelucrarea lanii si a pieilor.
Marginimea Sibiului este o zona etnografica unica in Romania situata la vest de Sibiu, limitata la sud de valea Sadului si la nord de valea raului Saliste. Cuprinde 18 localitati: Boita, Sadu, Raul Sadului, Talmaciu, Talmacel, Rasinari, Poplaca, Gura Raului, Orlat, Fantanele, Sibiel, Vale, Saliste, Gales, Tilisca, Rod, Poiana Sibiului si Jina. Sunt asezari vechi cu o populatie majoritara romana. Ce-a mai veche este Rasinari, atestata in 1204, urmata de Talmaciu in 1318, Orlat in 1322 si Saliste 1354. Localnicii continua sa poarte zi de zi straiele traditionale, costumele de sarbatoare de o eleganta rara, brodate in negru si alb si pastrate la loc de cinste sunt purtate cu mandrie de sarbatori, mestesugurile mostenite din mosi stramosi sunt practicate cu succes si azi. Satele marginenilor sunt totdeauna situate la poalele muntilor, in timp ce satele sasesti sunt in vale. Aceste sate saxone au conservat bine bisericile fortificate, cele mai importante din regiune fiind cele de la Cristian si Cisnadie.
Desi populatia saxona a scazut ca numar in ultimul deceniu, spiritul acesteia este si va ramane viu inca pentru multa vreme. Cateva dintre obiectivele turistice in regiune: muzeul de icoane pe sticla de la Sibiel - unic in lume prin colectia sa de peste 700 de icoane, cetatea Salgo de la Sibiel; tabara de sculptura “Poiana Soarelui” de la Saliste; muzee etnografice satesti; bisericile fortificate sasesti; orasul Sibiu cu cele doua muzee Brukenthal si ASTRA.
Printre obiceiurile specifice Marginimii cele mai importante sunt cele legate de sarbatorile de iarna. Astfel, “Colindatul feciorilor” si “ceata Junilor” sunt doua dintre cele mai apreciate de orice vizitator. Dansurile specifice Marginimii sunt dansuri barbatesti precum calusarii, braul sau sarba lui Ghiboi. Costumul traditional popular din Marginime este usor de recunoscut prin combinatia alb-negru. Dintre obiectivele turistice din zona amintim: Muzeul satesc din Rasinari, organizat in sapte sali, care cuprinde piese uzuale din ceramica, mobilier pictat, obiecte gospodaresti si mestesugaresc. Tot la Rasinari se afla casa memoriala Octavian Goga si casa memoriala Emil Cioran. Sadu este recunoscut prin hidocentrala Sadu I datand din 1896, fiind prima hidrocentrala din Transilvania si a treia din Europa. Aici functioneaza din 1996 Muzeul energetic “Sigmund Dachler” cu program de vizitare, de luni pana vineri, intre orele 9 - 13. Cetatea Scurta din Orlat, dateaza din 1317 si se mai pastreaza in momentul de fata sub forma unei fortificatii de pamant cu palisada. Tot la Orlat a functionat si o moara de hartie inca din 1524, prima atestata din Sud-Estul Europei. (Narcisa C.)

Doina Marian

Mai mult de 150 de biserici fortificate au supravietuit pana azi, putand fi considerate un fenomen caracteristic comunitatii germane colonizate in Ardeal in secolele XII-XIII. Veniti din nordul Germaniei (Saxonia), sasii au construit in partea centrala a Transilvaniei, mai ales dupa invazia tatara (1241-1242), asezari avand ca reper si refugiu biserica fortificata. Este vorba despre bazilici prevazute cu turnuri masive, intarite de unul sau mai multe ziduri de aparare. Ele sunt intotdeauna plasate in regiunea cea mai inalta a asezarii, vizibile de oriunde, „avanposturi ale crestinatatii in raport cu invaziile tatare si turcesti“, cum le numeste Augustin Ioan in prefata albumului. Drumul de straja situat in podul bisericii, portile greoaie prevazute cu incuietori sofisticate intaresc siguranta vietii dinlauntru zidurilor care, in ragazul dintre atacuri, isi continua indeletnicirile de zi cu zi: mestesugarii au si aici ateliere, la o scara mai redusa.

Initial, bisericile au fost construite ca edificii de cult lipsite de fortificatii. Pericolul turcesc (dupa prima invazie din 1395, acest pericol se va mentine aproape un secol) ii face pe sasi sa construiasca sisteme defensive, recurgand la intarirea celui mai important edificiu al comunitatii, care este biserica. Dimensiunile sale permit adapostirea si vietuirea tuturor locuitorilor; in consecinta, arhitectura initiala a bisericii este modificata, modalitatile de fortificare neascultand de un principiu comun pentru cele peste 200 de biserici sasesti care existau in secolul al XIV-lea. Fiecare biserica si sistem de fortificare constituie un unicat - este constatarea Hannei Derer, care semneaza un studiu despre evolutia istorica a acestor ansambluri arhitecturale. Fiecare componenta a bisericii isi are propriul sau sistem de fortificare. Turnul-clopotnita, aflat in partea de vest a bisericii, a fost, de regula, transformat in turn de aparare, prevazut cu drum de straja si guri de tragere. Un alt turn de aparare a fost construit, uneori, deasupra corului.

Specificul arhitecturii transilvanene
Din secolul al XIV-lea, bisericile fortificate incep sa fie inchise cu ziduri de aparare, de multe ori dublate sau chiar triplate, prevazute cu turnuri, bastioane si santuri. Pe langa apararea spatiului sacru, ocrotitor, al comunitatii, incinta fortificata cuprinde acum un sistem de cladiri cu diverse functiuni: depozitare, locuire, activitati mestesugaresti. Cea mai importanta celula a asezarilor sasesti poarta acum semnele intregii vieti a comunitatii. Chiar si atunci cand bisericile fortificate nu au mai indeplinit functii defensive, dupa a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, intretinerea si mentinerea lor ca reper cultural au aratat importanta pe care sasii au acordat-o acestor ansambluri arhitecturale care le-au permis supravietuirea pe parcursul a mai bine de jumatate de secol, atribuindu-le, in acest fel valoarea de identitate culturala.

Din punct de vedere stilistic, cercetatorii au evidentiat „arhaicitatea“ arhitecturii bisericilor sasesti din Transilvania. Este vorba nu atat despre intarzierea acestei arhitecturi in raport cu stilurile occidentale, cat despre importanta acordata programului de aparare, si mai putin conceptiei decorative in cadrul acestor ansambluri.
Cu toate acestea, alaturarea pietrei, din care erau facute primele constructii, a caramizii, folosita pentru modificarile si adaugirile ulterioare, si a lemnului confera acestora o individualitate plastica ce face deja marca arhitecturii transilvanene.
Albumul ilustreaza peste 50 de biserici fortificate, unele cu nume deja cunoscute, figurand pe lista monumentelor UNESCO: Biertan, Prejmer, Harman, Saschiz. Multe asezari rurale locuite de sasi pana in anii a80-a90 - cum sunt Apold, Samartin, Cristian, Malancrav, Nocrich - au insa nevoie de eforturi concrete care sa conduca la reabilitarea ansamblurilor fortificate.

Cu o ilustratie de o excelenta calitate si fascinanta prin ceea ce reproduce, cu studiile edificatoare ale Hannei Derer si ale lui Augustin Ioan, albumul editat de Noi Media Print vrea sa aduca in atentia publicului larg o tema care nu trebuie sa ramana numai in grija profesionistilor din domeniu. Moderne prin severitatea arhitecturala (Augustin Ioan), emblematice pentru viata intregului Ardeal, bisericile fortificate reprezinta o tema actuala, care se cere exploatata in beneficiul recuperarii unei individualitati arhitecturale unice.