Transilvania/Banat

Top 3 oraşe medievale din Transilvania

SUA ar fi trebuit să aibă un stat denumit “Transilvania”!

Da, Transilvania este numele regiunii din România, “locul de baştină” al celebrului “conte Dracula” din romanul lui Bram Stoker. Dar ştiaţi că ar fi trebuit să existe un stat american pe nume Transilvania? Un stat care ar fi trebuit să se învecineze cu Missouri, Tennessee,...

TRANSILVANIA
Fenomenele stranii de pe Muntele Gugu atrag turistii ca un magnet
» Sute de turisti vin anual sa viziteze unul dintre cei mai ciudati munti din Valea Jiului, dar care este...

Turism


Biserici fortificate din Transilvania

Mare Unire de la 1 decembrie 1918 şi teoria că Transilvania este “veşnic pământ unguresc” Ţin să precizez încă de la bun început (ca să nu fie probleme de interpretare) că ideile principale din articolul de mai jos nu sunt ale mele, ci ale unui istoric ungur, pe nume Sandor Balogh. Ştiu, majoritatea românilor sunt naţionalişti şi...

Castelul Kendeffy, hotel de o stea

Fosta reşedinţă a celei mai bogate familii nobiliare din Transilvania este administrată de Oficiul pentru Turism. Deşi este de ani buni retrocedat unuia dintre urmaşii familiei nobiliare Kendeffy, castelul de la Sântămăria Orlea, din Hunedoara, mai are de aşteptat până când va putea fi readus la strălucirea pe care o avea înaintea venirii prăpădului comunist.

Edificiul are un proprietar, dar acesta nu se poate implica în administrarea lui. Între timp, castelul, transformat de comunişti în hotel, este o simplă clădire, frumoasă pe dinafară, dar neprimitoare pe dinăuntru.

Ultimul grof a murit în ţară

Castelul de la Sântămăria Orlea a fost ridicat de familia nobiliară Kendeffy în 1782. Cea mai bogată familie de nobili de la acea vreme din Transilvania, mai bogată chiar şi decât avea să fie familia regală, avea nevoie de o reşedinţă mai mare, mai impunătoare decât castelele pe care le deţinea deja în Ţara Haţegului. Edificiul a fost naţionalizat la 1946 de către comunişti.

Gabor Kendeffy, ultimul „cap” al familiei nobiliare, a trăit o vreme în câteva camere ale castelului. S-a încăpăţânat să rămână şi să nu plece în stăinătate, cum a procedat întreaga familie pentru a se adăposti de umilinţele la care erau supuşi „burghezii” de către noua orânduire comunistă. După câţiva ani a cedat şi el umilinţelor, dar tot nu a plecat din ţară, ci s-a mutat la Haţeg, la câţiva kilometri distanţă de castel. În acest oraş şi-a găsit sfârşitul, în 1962.

Crama, transformată în depozit
de cartofi

În primele decenii de comunism, castelul din Sântămăria a servit drept sediu de IAS. Crama sa din subsol a fost transformată în depozit de cartofi. Abia la 1967, nomenclaturiştii comunişti au decis că ar fi mai bine ca edificiul să servească drept castel de vânătoare, în special pentru oaspeţii din străinătate ai partidului.

Între timp, construcţia originală s-a părăginit din cauza deziteresului. Crama a fost năpădită mucegaiul încurajat de cartofii depozitaţi. Obiectele valoroase şi mobilierul din castel au dispărut, rând pe rând, încă din primii ani de comunism. O parte din acoperişul de şindrilă s-a spart. Au apărut găuri în tavan largi de doi-trei metri. Comuniştii au găsit însă câteva schiţe vechi ale castelului şi l-au reconstruit. Nu au avut însă nici răbdare şi nici oameni suficient de dedicaţi pentru ca lucrarea să fie de cea mai bună calitate.

Încălzirea, costisitoare

În 1982, castelul a fost preluat de Oficiul Judeţean pentru Turism Hunedoara şi transformat în hotel. În special străinii veniţi în zonă erau cazaţi aici. Schimbarea regimului politic, tranziţia la o altfel de economie, la un altfel de turism, nu i-au priit defel. La hotel au început să se cazeze din ce în ce mai puţini clienţi. Pensiunile de două şi trei margarete din zonă oferă, acum, condiţii mult mai bune.

Hotelul „Baron Kendeffy” a fost clasificat cu doar o stea. Tavanele sunt extrem de înalte. Cele din camere dau impresia că sunt la şase metri înălţime, iar cel din sala festivă pare că se ridică până la 10 metri, ceea ce face ca încălzirea să fie extrem de costisitoare.

„A fost greu să supravieţuim”

„Castelul a fost refăcut şi reamenajat pe comunişti aşa, cu heirup, cum se făcea pe vremea aceea. Instalaţia de încălzire e veche de zeci de ani şi colmatată. Aveam o centrală pe cărbune, la început, dar n-a mai mers. Acum am pus una pe lemne, dar, din cauza caloriferelor înfundate, degeaba cheltuim banii pe lemne”, spune Eugen Ienăşuţ, administratorul hotelului.

„Şeful” are 62 de ani şi este administrator la castel încă din 1984: „Când am venit aici era cam debandadă. Am făcut ordine, şi lucrurile începuseră să meargă. Aveam peste 40 de angajaţi, acum mai sunt doar 13. A venit Revoluţia, au urmat vremurile acelea tulburi. Am băgat bani şi din buzunarul propriu în castel. Am luat şi credite
cu 170 la sută dobândă. A fost greu să supravieţuim, aproape imposibil. Castelul acesta nu va putea redeveni ce-a fost odată decât dacă se implică şi statul. Altă soluţie nu cred că există”.

CONTRACT ÎN DESFĂŞURARE

Retrocedat, cu acelaşi administrator

Eugen Ienăşuţ a continuat să se ocupe de castelul-hotel şi după 2001, când proprietatea i-a fost retrocedată unui nepot al lui Gabor Kendeffy, Pal Van Barany. Proprietarul sau reprezentanţii lui sunt de negăsit şi nici chiar conducerea Primăriei Haţeg nu are datele lor de contact.

„Am contract de administrare până în 2015. Proprietar este domnul Barany, dar dumnealui nu prea are voie să se amestece în actul administrativ. Aşa ne-am înţeles, mai ales că ani la rând eu am băgat bani aici. Dacă cineva doreşte ca eu să plec, plec fără probleme, dar cred că mi se cuvin despăgubiri pentru toată munca
depusă şi pentru toţi banii investiţi”, spune Eugen Ienăşuţ.

„Şeful” nu doreşte însă să dea detalii, semn că problema castelului este încă destul de complicată. Între Ienăşuţ şi Pal van Barany apar neînţelegeri, iar unele dintre acestea au dus chiar şi la un proces aflat încă în desfăşurare, dar despre care, din nou, Ienăşuţ nu doreşte să vorbească.

Reclama
i-ar face de ruşine

Între timp, recepţia hotelului rămâne la fel de întunecată ca pe vremea în care castelul a fost pus în circuitul turistic.

Mobila din camere este neschimbată încă din anii ‚80. Doar geamurile au fost înlocuite cu ferestre termopan. „A fost o vijelie mare, acum câţiva ani. Muncitorii care au refăcut castelul prin 1967 au lucrat aşa de bine că-n unele locuri erau găuri între geam şi şpalet de puteai băga o cărămidă. Sufla vântul prin ele de te-ngrozeai. Am zis să punea geamuri ca lumea, după care s-au trezit cei de la Direcţia pentru Cultură să vină şi să ne sancţioneze. Bine că ani la rând nu i-a păsat nimănui de castel, dar acum se trezesc toţi!”, spune supărat administratorul.

Eugen Ienăşuţ recunoaşte că, în actualele condiţii, hotelul nu are cum atrage turişti. „Nu mai avem clienţi la cazare, deşi o cameră cu două paturi costă 80 de lei pe noapte, apartamentul este la 120 de lei, iar un prânz cu trei feluri de mâncare e doar 20 de lei. Nici nu ne putem face reclamă pe plan zonal sau naţional, pentru că atâta vreme cât eu nu sunt mulţumit de ceea ce putem oferi, nu ne putem face de ruşine. Dacă aş avea 1 milion de euro să investesc, castelul ar arăta impecabil”, conchide el.
[Citeste]

Emigranţii luterani după 300 de ani

Când am primit invitaţia din partea Academiei Evanghelice din Transilvania, pentru a participa, la Sibiu, la o manifestare dedicată sărbătoririi a 275 de ani de la a imigrarea austriecilor protestanti – aşa-numiţii landleri – în Transilvania, ne-am zis hai, dom'le, să vedem ce-i cu landlerii ăştia. Am realizat că, în timp ce despre saşii din Transilvania există sumedenie de documente, mărturii şi dovezi, despre landleri nu se ştie mare lucru, cel puţin din documentele oficiale.Dar cine sunt landlerii? Între anii 1734 şi 1776, pe fondul conflictelor religioase care au urmat reformei luterane, împăraţii habsburgi Carol al VI-lea şi Maria Tereza au dispus deportarea în Transilvania a circa 4.000 de protestanţi austrieci, adepţi ai confesiunii evanghelice luterane. Ei au fost aşezaţi în peste 20 de localităţi din sudul Transilvaniei, unde, în timp, s-au integrat în comunităţile săseşti din zonele respective.

Numele de landleri derivă de la Landl (ţărişoară), un ţinut din Austria Superioară (Oberosterreich), de unde a provenit o parte din aceşti deportaţi. Alţii au venit din Salzkammergut, din Carintia şi din Stiria. În aşezările transilvane în care numărul deportaţilor a fost mic, în timp, aceştia au fost asimilaţi de saşi. Dar în trei localităţi - Turnişor (Neppendorf), Cristian (Grossau) şi Apoldul de Sus (Grosspold) - elementul austriac a fost atât de puternic, încât şi în prezent landlerii vorbesc în dialectul lor, cu totul diferit de cel al saşilor, au sărbătorile lor, îşi păstrează obiceiurile etc.


"BENEFICIUM EMIGRANDI"
Reforma religioasă iniţiată de Martin Luther, în 1517, a avut numeroşi adepţi şi în Austria. Învăţătura evanghelică a fost răs­pândită de predicatori şi învăţători luterani, care i-au învăţat pe copii să citească biblia tradusă de Luther în limba germană. La protestantism au trecut, în primul rând, mare parte dintre ţă­ra­ni, ei sperând şi în ameliorarea stării lor sociale. Li s-au adăugat apoi orăşeni şi chiar o mare parte din nobilime. Împăraţii însă au rămas catolici. Maximilian al II-lea (1564-1576 ), cu toate concesiile făcute protestanţilor, a sfârşit prin a refuza recunoaş­te­rea oficială a confesiunii evanghelice.

Urmaşul lui, Rudolf al II-lea, a sprijinit contrareforma, prin care urmărea revenirea integrală a populaţiei la catolicism. Au fost izgoniţi predicatorii şi învă­ţă­to­rii luterani, a fost interzisă slujba religioasă după ritul evanghelic, au fost confiscate şi arse scrierile luterane. Continuate cu perse­verenţă şi de Ferdinand al II-lea (1612-1637), aceste mă­suri nu au rămas fără efect, astfel că, la moartea lui, Austria era din nou aproape în întregime catolică. Dar în unele zone, mai ales în cele montane, populaţia a rămas în continuare ata­şată con­fesiunii evanghelice. Protestantismul fiind oficial in­ter­zis, adepţii lui Luther duceau o viaţă religioasă dublă: oficial erau ca­tolici, participând la slujbele religioase ale acestui rit, dar, pe as­cuns, citeau scrieri luterane şi se întâlneau în taină la slujbe evanghelice. Acest cripto-protestantism a dăinuit peste 100 de ani.

Pacea Vestfalică (Osnabruck - 1648), care pusese capăt răz­boiului de 30 de ani, recunoştea aşa-numitul "beneficium emigrandi", potrivit căruia în Imperiul Romano-German era permi­să emigrarea din motive religioase. În cazul în care confesiunea religioasă a supuşilor era diferită de cea a suveranului, iar acesta nu permitea exercitarea liberă a credinţei, supuşii aveau dreptul de a decice, ca "ultimiă raţiune", emigrarea în ţinuturi protestante. Tratatul prevedea ca acela care urma să emigreze să aibă la dispoziţie trei ani pentru a-şi lichida proprietăţile.
NU S-AU LĂSAT ASIMILAŢI NICI MĂCAR DE SAŞI
Muzeologul Soren Pichotta, unul dintre principalii organizatori ai manifestării de la Sibiu, crede că, în spaţiul european, landlerii reprezintă un model unic de conservare a identităţii etnice, religioase şi culturale. "Totuşi, nu le-a fost uşor, spune dl Soren Pichotta, la început chiar şi saşii i-au privit şi i-au tratat cu destule reţineri, în definitiv, ei, saşii, erau deja de mult timp pe aceste meleaguri, oraşele, pământul etc. erau ale lor, dar liantul care i-a unit a fost religia, confesiunea evanghelică comună. În rest, fiecare şi-a păstrat tradiţiile, inclusiv limba, adică dialectul - saşii pe cel din vestul Germaniei, iar landlerii pe cel din zona Lendl, din Austria - dar au convieţuit armonios, până în zilele noastre."


MARTIN BOTTESCH - UN LANDLER AUTENTIC
Unul dintre puţinii landleri autentici care mai trăiesc azi în România, ai cărui strămoşi au imigrat în zona Sibiului acum 275 de ani, este dl Martin Bottesch, actualul vicepreşedinte al Consi­liului Judeţean Sibiu, lider al Forumului Democrat al Germa­nilor din România (FDGR).

"În familia mea, ne spune dl Bottesch, cu părinţii şi bunicii, de când mă ştiu, se vorbea în dialectul landlerilor. Şi eu i-am învăţat şi vorbesc curent cu copii mei în acest dialect. Rămâne la latitudinea lor dacă şi ei vor continua să-şi înveţe, la rândul lor, copiii să vorbească nu doar în germană şi română, ci şi în acest dialect al strămoşilor lor. Martin Bottesch a scris chiar şi o carte documentară despre landleri - "Convergenţe transilvane - Landlerii transilvăneni", tipărită atât în germană, cât şi în română.

"La un moment dat, înainte de 1989, ne spune dl Bottesch, deci, înainte de plecarea masivă a saşilor în Germania, în zona Sibiului, dar şi în alte localităţi din sudul Transilvaniei trăiau, încă, circa 5.000 de landleri, adică, urmaşi ai celor care au emigrat acum aproape 300 de ani din Austria. Azi, în Sibiu, în Turnişor, în Cristian şi în Apoldul de Sus, mai trăiesc aproximativ 200, majoritatea landlerilor plecând în anii '70-'80, alături de saşi, în Germania şi doar un număr restrâns în Austria.


PERSONALITĂŢI
Printre landerii a căror personalitate a depăşit sfera localităţilor în care trăiau se numără Jakob Rannicher (1823- 1875), din Apoldul de Sus, publicist şi politician de frunte al saşilor, pe care i-a reprezentat în Parlamentul de la Budapesta, şi Andreas Riger (1839-1918), care a întemeiat la Sibiu o mare fabrică de maşini agricole, care mai târziu avea să se numească "Independenţa", şi era fanionul industriei sibiene. Apoi, Karl Wilhelm Fisi (1926-1990), muzicolog şi compozitor, şi Hans Liebhardt, jurnalist şi scriitor. Dar personalitatea cea mai proeminentă a celor din Turnişor a fost istoricul din secolul al XX-lea Hellmut Klima (1915-1990), după mamă landler, preot evanghelic între 1940-1980, autor a numeroase articole despre istoria Transilvaniei.

TRADIŢIE, ÎN CARE INTERVINE ŞI UN STĂLP
Tineretul venit la sărbătoare nu mai poate de fericire: nişte copii care, pe o căldură sadică, îmbrăcaţi în iile lor din pânză groasă, dansează în jurul unei chestii care aduce cu o căciulă găurită, alcătuită din flori şi frunze, căreia aveam să-i înţelegem semnificaţia mai pe urmă. Sunt puşti de liceu care exersează dansurile în fiecare zi de luni, special pentru evenimentele de acest fel. Arată frumoşi şi relaxaţi.

Obişnuiţi cu adolescenţii frenetici din Bucureşti, seninătatea şi modestia, naturaleţea cu care-şi trăiesc vârsta ne copleşesc. Au privirile liniştite şi e clar că se bucură de dansul lor. Unui puşti i-a căzut pachetul de ţigări din buzunar. E bine totuşi că data următoare când a mai trecut pe lângă el, în rotirea lor completă în jurul "chestiei", n-a călcat pe el. Un domn mai experimentat a sărit să i-l ridice şi astfel scena se curăţă de toxinele dezastruoşilor gudroni.

Privitorii nu sunt mulţi, dar nu sunt nici puţini. Majoritatea venise încă de dimineaţă, asistase la slujba religioasă, iar acum se bucura de eveniment. În fond, să-ţi păstrezi intactă identitatea religioasă şi culturală timp de aproape trei secole, într-un loc în care nu au fost bine primiţi de la început, poate, în sine, fi considerat un "succes existenţial". Poate că această sintagmă nu e tocmai cea mai fericită, dar în fine.

Ceremonia are să continue cu urcatul pe un stâlp. Ştim asta clar. În fiecare an e la fel. Urcatul pe stâlp e privit ca un act de curaj, dar şi ca o restabilire a unei definiţii pecetluite acum 275 de ani, când primii landleri veniţi să se aşeze în Transilvania au adus cu ei totul: credinţa, identitatea etnică şi dialectul nealterate. Ceva de genul "să nu uiţi, Darie" în variantă landlerărească.

Sincer, chestia asta cu urcatul pe stâlp nu ni se revelează prea bine, dar cine suntem noi să judecăm. Stâlpul e culcat la pământ, preotul şi câţiva credincioşi îl fixează la loc, iar în vârfu-i îi înfig coroana de flori şi frunze în jurul căreia s-a dansat. Pe urmă, unul dintre copii se va urca pe stâlp şi va găsi acolo bomboane şi o sticlă de whisky. A! Şi bani. O să arunce cu bomboanele şi cu banii în populaţie ca să simbolizeze fecunditatea pământului. O să ia sticla de whisky, populaţia prezentă se va extazia din ce în ce mai mult, o s-o arunce pe iarbă cu grijă, ca să nu se spargă, şi o să coboare de urgenţă la sol. Acolo o să desfacă sticla de whisky şi o să tragă o duşcă împreună cu ceilalţi colegi de dans.

BASU' ŞI CU TUBA MARE
Deci asta se şi întâmplă, după cum ne-a fost sortit să aflăm: un dans depărtare şi totul se opreşte, iar atenţia se focalizează pe stâlp. Exact după cum ne-a fost sortit să aflăm, stâlpul a fost ridicat din pământ de credincioşi împreună cu preotul Dietrich, fixat cât se poate de bine în pământ, înfiptă coroniţa în vârfu-i, ridicat destul de uşureanu (credem că era destul de greu, pentru că aşa credem noi şi nu mai cercetăm mai departe ca să află mai multe despre). Stâlpul cu coroniţa înfiptă sfidează soarele cu competenţă, deoarece el e doar un stâlp şi pe el îl doare-n pix de arsura profesionistă a soarelui.

După cum ne-a fost sortit să aflăm, un copchil slab ca un ţânţar s-a cocoţat pe stâlp, deoarece aşa trebuia, ca act de definiţie a identităţii etnice, dar nouă ne place să credem că şi-a arătat vitejeasca... ăăăă.... deci vitejeasca vitejie faţă de o fată. Aşa ne-ar plăcea nouă să credem, deoarece suntem tâmpiţi şi nu ne duce mintea la mai multe. Pe urmă, aşa cum era de aşteptat, am fost bombardaţi cu bomboane. Noi n-am văzut şi bani, dar voci din mulţime care au reuşit să învingă bariera lingvistică au zis că ele au. Şi deci le dăm crezare.

Am vorbit cu părintele Dietrich, care ne-a explicat că tocmai asta semnifică tot acest ritual care unora nu le spune nimic, iar altora - totul (şi aici ne place cum am spus-o). Cu vitejie, ceilalţi consumă bomboanele. Apoi, copilul citeşte un răvaş. O foaie de hârtie pe care sunt scrise mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat, se roagă pentru un an fecund şi prosperitate. (Cuvinte care, de altfel, înseamnă acelaşi lucru, dar ne place foarte mult cuvântul "prosperitate" şi n-am găsit nici un moment adecvat în care să-l folosim şi pe el, să-i dăm şi lui un job într-o frază). Din cauza căldurii, creierele noastre sunt lichefiate. Bine că nu sunt foarte mari, ca să facă mizerie pe asfalt. Copiii îşi caută răcoarea. După eveniment, se fac mici. Adică nu copiii se fac mici, ci se prepară mici la grătar. Se cântă muzică de care ştim noi şi nu se poate decât auzi, nu povesti.

O doamnă din orchestră ne-a atras atenţia în mod deosebit mai întâi pentru că poate să ţină în braţe pentru multă vreme, o tubă şi apoi pentru că poate să sufle atâta vreme la el. E ataşat pe probleme sociale la Ambasada Austriei. E în România din 1970 şi e implicată în proiecte sociale pentru eliminarea sărăciei. Doamna Schöfnagel.


SAŞII AU VENIT DE PE RIN ŞI MOSELA
Spre deosebire de landleri, care au venit din Austria Superioară (Oberosterreich), saşii, mai exact strămoşii acestora, au venit de pe Rin şi Mosela începând de pe la 1145. Este vorba despre colonişti germani care şi-au legat soarta de pământurile de pe malurile Cibinului, Oltului şi Târnavelor, din Transilvania, ridicând aici cetăţi şi oraşe. În partea de nord a Ardealului, amplasarea lor e legată de Năsăud (Nussdorf). Li s-a împământenit numele de saşi (de la Sachsen), deşi este impropriu, pentru că cea mai mare parte proveneau din ducatele Lotharingiei şi Franconiei, mai puţin din Saxonia veche şi Suabia.

Spaţii şi interferenţe
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=224&cmd=articol&id=8355
Întors acasă din „Marele Război“, unde se bătuse, prin Balcani, în serviciul împăratului vienez, bunicul meu dinspre tată nu şi-a pierdut năravurile central-europene. Prietenii lui din Erdeiş, traducere ad-hoc a numelui de sat Pădureni – o localitate de pe Crişul Alb inclusă astăzi în oraşul Chişineu-Criş – erau un maghiar şi un evreu, cu care, pînă tîrziu, prin anii ’60, încă mai închina cîte un pahar şi mai bătea cîte o carte la birtul din colţul străzii. Această amintire cu gust de Svejk e completată de altele, cu bunicul – acum octogenar – bolnav, care, dîndu-se, desigur, român, cum şi era, refuza totuşi să discute, altfel decît în germană, cu doctorul venit să îl consulte. Ce ridicol mi se părea! Dar astăzi înţeleg că din identitatea lui românească, forjată – ca la mulţi ardeleni, în liniile unui loialism imperial moderat, însă real – din multiple componente (opoziţia la politica guvernamentală maghiară şi, în acelaşi timp, colegialitatea cu maghiarii membri ai social-democraţiei, ca şi el, înţelegerea faţă de alţi „asupriţi ai imperiului, un aer de lume pe cale de dispariţie printre alţi români, neimperiali“ etc.) făcea parte şi un pic de vanitate care îl determina să îşi afirme, pînă în ultima clipă, disponibilităţile plurilingviste.

În lumea în care am crescut, la Arad – un Banat ratat, o prelungire ilicită a Bihorului, o continuare la cîmpie a Zărandului –, moştenirile de acest fel şi pluridimensionalitatea culturală făceau regula. De aceea, acolo extremismul naţionalist a rămas mereu o pasăre hrănită prin sere bizare cu grăunţe din plante modificate genetic. Şi poate tot de aceea, Parţiul este citit peste Carpaţi ca o Transilvanie bis, mai suspectă întrucît era integrată, acum un secol încă, în Ungaria propriu-zisă. Pe acolo iobăgia s-a abolit mai din vreme, pămîntul mai fertil le-a adus mai iute prosperitatea românilor de prin sate, iar reacţiile politice au fost mai nuanţate. La 1848, destui români s-au încadrat în armata revoluţionară maghiară, cu gîndul că luptă pentru afirmarea libertăţii individuale şi a drepturilor burgheze. Iar romancierul clasic al literaturii maghiare, Jókay Mór, şi-a localizat un excelent roman, Sărmanii bogaţi, tocmai prin părţile acelea, pe care le-a cunoscut personal în aceleaşi împrejurări revoluţionare, şi unde a descoperit tipologii româneşti diverse, tratate cu căldură, simpatie, uimire şi... talent.

Citind devreme autorii maghiari şi mergînd la filmele artistice produse la Budapesta, avînd vecini unguri, sîrbi, evrei şi slovaci, întîlnind mereu în piaţă şvăboaicele din Aradul Nou, cu excelentele produse ale grădinilor lor nemţeşti – era înainte de valul migrărilor din anii ’70-’80 –, am regretat mai tîrziu că, fascinat de aventurile lui Pif şi Hercule şi de publicitatea turistică iscusită a Marii Britanii, mi-am dorit cu fervoare, de mic, să înţeleg franceza şi engleza, nedînd atenţie limbilor vorbite de oamenii de pe strada noastră, în spaţiul vieţii lor private. Am ales să studiez la Cluj, mai apoi, cu gîndul la atmosfera central-europeană a oraşului imaginat de mine, unde, la sfîrşitul anilor ’70, se mai vedeau pe străzi şi prin scuaruri fustele roşii şi cizmele negre ale fetelor din Sic (de fapt, Szek), angajate prin casele clujenilor mai înstăriţi pentru a le ţine gospodăria în ordine. Fascinantă cu adevărat mi s-a părut şi mi se pare însă pasiunea pentru dezbatere, încă din timpul studiilor, a oamenilor de cultură maghiari. Colegii mei de facultate din „subgrupa“ maghiară (eram cu toţii, în 1981, o singură grupă de douăzeci şi cinci de inşi, printre care şi cele cinci studente din Grecia) erau, cam toţi, implicaţi în diverse activităţi de susţinere a vivacităţii culturale a comunităţii lor ardeleneşti şi au ajuns profesori şi cercetători distinşi. Deja la acea dată, bariera lingvistică şi o anume polarizare etnică se făceau simţite, probabil că şi sub impresia campaniilor naţionaliste ale regimului.

Anii ’90 nu au adus, în capitala Ardealului, risipirea prejudecăţilor de nici o parte. Întărită de victoria în alegeri a „eşalonului doi“ şi, loco, de „triumful ultranaţionaliştilor români“, propulsată la dimensiuni dramatice de manipularea din martie 1990 de la Tîrgu Mureş, reunirea în jurul unei mese de discuţii comune a avut de aşteptat cam un deceniu, în pofida stăruinţei redutabile a Ligii Pro Europa şi a altor instanţe ale societăţii civile.

În 2000, profesorul de geopolitică Molnár Gusztáv, fost disident cu merite în propulsarea intelectuală din mediile secuieşti în deceniul dictaturii omului din Scorniceşti, dar şi editor de carte la Kriterion, în Capitală, a venit în Cluj cu ideea năstruşnică şi impopulară de a întemeia o revistă unde să scrie şi români, şi unguri, şi care să apară în ediţii separate, în ambele limbi. După ezitări între mai multe titluri posibile, l-am ales pe cel – latinesc – de Provincia. Aşa am devenit, prima oară în viaţă, membrul unei redacţii preocupate să aducă în discuţia publică teme pînă atunci confiscate sau trecute cu vederea de politicieni; şi de cei maghiari, şi de cei români. A fost o şcoală nemaipomenită pentru mine, căci să fii redactor – şi apoi secretar de redacţie – într-o ambianţă pluriculturală care presupunea prezenţa unui număr mare de traducători, colaboratori, corespondenţi din toată Europa depăşea cu mult proiectul unei reviste cu circulaţie zonală, ardelenească. Spargerea graniţelor culturale între comunităţi coexistente în acelaşi spaţiu, normalizarea dialogului, acceptarea criticilor, de o parte şi de alta, cu bună-credinţă şi fără a bloca dezbaterea, regîndirea formulei administrative cam nefuncţionale, acceptarea cooperării publice dintre români şi maghiari (dar nu numai) au alcătuit agenda noastră, iar ecourile au fost şi rămîn considerabile, chiar dacă nu în direcţia pe care o scontasem. După doi ani, revista dispărea, din cauza spaimei instituţiilor societăţii civile de a o mai sprijini – redactorii devenind „trădători“, în ochii unei părţi a scenei politice naţionale, susţinute de destule voci jurnalistice, şi rămînînd în atenţia serviciilor secrete româneşti; dar Provincia a lăsat o moştenire bogată, din care încă mai trăim (v. arhiva revistei pe www.provincia.ro). Problemele sînt tot nerezolvate, iar discutarea lor se face încă „pe bucăţi“, în cluburi separate.

Pe vremea cînd UDMR se afla în opoziţie, au fost momente cînd lucrurile arătau chiar mai bine decît acum, cînd maghiarii au două partide care să îi reprezinte. La Cluj, revista Apostrof organiza – împreună cu Korunk, în sălile Muzeului de Artă, întîlniri culturale prestigioase. „Casa Tranzit“, gîndită de Kínzei Csilla ca un spaţiu multicultural, părea chiar mai prezentă şi mai cutezătoare decît astăzi în abordările pe care le propunea.

Reîntîlnirea într-un spaţiu comun, zi de zi, nu sporadic, ne-ar îmbogăţi substanţial pe toţi, astăzi, cînd sărăcia ideatică a politicienilor ne menţine în mareea cotidiană a scandalurilor bulevardiere.

Cele mai romantice oraşe ale României
Îndrăgostiţii care vor să se bucure de o atmosferă specială ar trebui să viziteze Ardealul. [Citeste]

Comoara lui Selim Paşa
Se presupune că peste 90% dintre comorile ascunse de înaintaşii noştri în zona Banatului nu au fost încă descoperite. Este şi cazul unei comori inestimabile despre care există informaţii conform cărora ar fi fost îngropată de turci în vechea cetate a Timişoarei în ziua capitulării în faţa armatei conduse de Eugeniu de Savoya, 13 octombrie 1716. Deşi din 1881 până în prezent comoara nu a mai fost căutată în mod oficial, în cercuri restrânse se cunosc informaţii despre acest important vestigiu pierdut. Neoficial, membri ai comunităţii turce locale încearcă şi astăzi să o localizeze.

Oraşele medievale transilvănene, în traseu turistic

Orice paralela intre Kosovo si Transilvania este neavenita

Prioritati banatene

Zona Banat-CrisanaEtnografie

Prezenta, alaturi de romanii majoritari a maghiarilor, germanilor, slovacilor si-a pus amprenta asupra specificului civilizatiei rurale.




Farmecul partii de nord al zonei il constituie Tara Orasului,acest adevarat muzeu etnografic in aer liber.Originalitatea si unicitatea portului popular, a cantecului (renumitele tipurituri) si dansului osenesc,datinile si obiceiurile stramosesti,alaturi de arhitectura traditionala laica si religioasa confera acestei zone un statut aparte printre celelalte regiuni etnografice ale tarii.

Asezare.Altitudine.Relief

Ocupa partea de vest a tarii, la granita cu Ungaria,intre Valea Dunarii in sud, si granita cu Ucraina in nord; se suprapune judetelor Caras-Severin, Timis, Arad, Bihor, Oradea, Satu Mare; judetul Caras-Severin este alcatuit predominant din unitati montane ce apartin atat Carpatilor Meridionali-Muntii Godeanu,Tarcu,Cerna,Mehedinti cat si Muntilor Banatului - ce apartin Carpatilor Occidentali.In partea de sud - vest se afla Defileul Dunarii cu ingustarile de la Bazias,Pescari si Drencova.Judetul Timis se suprapune,in mare parte unei zone de campie, spatiul montan intalnindu-se in estul judetului - Muntii Poiana Rusca.Judetul Arad corespunde tot unei zone de campie - Campia de Vest; contactul cu muntele - Muntii Apuseni - se face prin intermediul unei zone deluroase - Dealurile de Vest.Aceeasi situatie se intalneste si pe teritoriul judetului Bihor - spatiul montan fiind mai dezvoltat aici.Zona muntoasa cuprinde partea cea mai inalta a muntilor Bihor, Muntii Vladeasa,Codru Moma, Padurea Craiului si Muntii Plopis.Muntii Bihor , situati in partea de sud-est a judetului, cu altitudini cuprinse intre 1200 si 1850 m reprezinta o zona turistica deosebit de interesanta,atat pentru drumetii, cat si pentru alpinism.Aici se intalnesc cascade ametitoare - Cascada Iedutului, Cascada Moara Dracului, avenele din Cetatile Ponorului, vai adanci si chei cu pereti abrubti (Valea Galbena, izvoarele Somesului Cald), pesteri - pestera Focu Viu (al doilea ghetar ca marime din tara noastra dupa Scarisoara), etc.Muntii Codru Moma, situati in partea sudica a judetului, depasesc arareori 1000 m altitudine; dominatia calcarului a dus la aparitia de chei si izbucuri (Calugari).In Muntii Padurea Craiului, prezenta calcarelor a determinat formarea a numeroase pesteri ( Pestera Vantului, cea mai lunga de la noi din tara, Meziad etc.).Unitatea montana de pe teritoriu judetului Satu Mare este constituita din flancurile vestice ale muntilor vulcanici Oas si Ignis.

Atractii Turistice

Muzeul Banatului - Timisoara, gazduit de Castelul Huniade - construit de Iancu de Hunedoara (principe transilvan) intre 1443-1447 pe locul unui vechi castel ridicat Carol Robert de Anjou; este considerat cel mai vechi monument al Timisoarei.
Muzeul Satului Banatean - Timisoara: fara sa fie nevoie sa calatoresti prin satele Banatului,in cateva ore puteti vedea tot ceea ce este caracteristic civilizatiei si culturii traditionale banatene.
Casa cu pom de fier - Timisoara; intr-o nisa a sa se afla un pom prins intr-un cerc metalic, pom in care calfele ce-si terminau stagiul in cadrul breslelor obisnuiau sa bata un cui. Palatul Dicasterial - Timisoara (1850-1854), in stilul Renasterii italiene timpurii.Adaposteste astazi Tribunalul Judetean.
Lupa Capitolina -klara, replica a celebrei statui de pe capitoliu, oferita Timisoarei in adr de catre municipalitatea Romei.
Monumentul Sfintei Treimi - Timisoara, situat in fata Domului.Sculptat in stil baroc la Viena intre 1739 si 1740, a fost adus la Timisoara pe canalul Bega.A fost ridicat conform indicatiilor lui Deschan - primarul orasului - care a dorit sa multumeasca lui Dumnezeu pentru sfarsitul epidemiei de ciuma (1738-1739).
Monumentul Victorie - Timisoara, a fost daruit orasului de imparatul Frantz Iosef in 1853, pentru a multumi armatei care i-a fost fidela la revolutia din 1848.
Catedrala Romano-Catolica (DOmul) - Timisoara, construit dupa planurile arhitectului Iosif Emanuel Fischer von Erlach,fiul lui Johan Bernhard Fischer von Erlach, cel care a construit palatul imperial din Viena - Schonbrunn.Capodopera a arhitecturii timisorene, apartine stilului baroc.Acustica excelenta o face ideala pentru sustinerea concertelor.

Catedrala Mitropolitana - Timisoara,construita intre 1936-1946,cu elemente preluate din stilul bizantin si moldovenesc. Muzeul de Etnografie si Istorie - Caransebes, cu exponate din orizontul local si regional. Muzeul locomotivelor cu abur - Resita, poseda prima locomotiva fabricata aici in 1872. Doua Cladiri Surori - Arad, incadreaza Hotelul Astoria, adapostind, in momentul de fata, sediul Administratiei Financiare si principalele publicatii aradene.Au mare valoare memorial-istorica (legata de evenimentele din 1848, 1849, 1 ianuarie 1865 si 1918). Casa Memoriala Traian Vuia - Traian Vuia, 21 km de Lugoj, locul natal al aviatorului si inventatorului roman (1872-1953). Palatul Cultural - Arad, (1913), stil eclectic; adaposteste Biblioteca Municipala, Muzeul Judetean si Filarmonica.
Teatrul vechi - Arad, cel mai vechi teatru din Transilvania.
Cetatea Oradei - Judetul Bihor, cel mai insemnat monument de arhitectura populara din vestul tarii.
Catedrala Romano-Catolica - Oradea, (1752-1780), cea mai mare biserica in stil baroc din Romania; a fost ridicata la rangul de bazilica in 1991 de catre papa Ioan Paul al II-lea.
Biserica ortodoxa "cu luna" - Oradea, (1784-1790), sub orologiul din turnul bisericii se afla o sfera care, in rotirea sa, arata toate fazele lunii.
Muzeul Tarii Crisurilor - Oradea, copie a Palatului Belvedere din Viena.
Muzeul Tarii Orasului - Negresti Oas (judetul Satu Mare), construita in 1723, cea mai frumoasa din regiune.

Cai de acces

-aeroporturi la Timisoara, Satu Mare, Caransebes, Arad;
-pe sosea, 562 km pana la Timisoara (pe E70 - autostrada intre Bucuresti - Pitesti); de la Pitesti, deviatie pe E 81 pana la Sibiu - Sebes - Cluj Napoca - Zalau - Satu Mare; din Sebes, pe E64 spre Deva - Arad; pe E69 spre Deva - Oradea; pe E60 spre Cluj Napoca - Oradea.De la nord la sud, zona este strabatuta de o retea densa de cai rutiere;
-magistralele feroviare 1, 2, 3, leaga Bucurestiul de vestul tarii (acestea continuandu-se spre vestul Europei), fie pe Valea Prahovei, fie pe Valea Oltului.






CONTINUARE

Metode de atragere a turiştilor în Transilvania

Directorul Aeroportului din Targu Mureş, Petru Runcan, a anunţat că intenţionează să înfiinţeze un consorţiu pentru atragerea turiştilor britanici împreună cu reprezentanţii unor firme de consultanţă din domeniul hotelier din Londra şi Manchester. Astfel, la sfarşitul acestei luni, la Targu Mureş va avea loc o întalnire a factorilor responsabili, care să pună bazele acestui consorţiu. În sprijinul acestuia vine şi o companie aeriană low-cost care a anunţat că din 30 octombrie 2007 vor fi iniţiate trei zboruri săptămanale între Targu Mureş şi Londra Luton

Transilvania, locul unde te poti bucura din plin de peisaje si cladiri unice

Transilvania - un tinut nealterat de progresul Europei moderne

STIREA DE DIMINEATA | ACTUALIZATA 04:00

Publicatia britanica "The Guardian" vede Transilvania ca un colt de natura decupat parca din romanele lui Thomas Hardy, un loc ce aminteste de Europa secolului XVIII.[Citeste]

Mistere medievale in Transilvania
http://www.formula-as.ro/reviste_455__344__.html

Dupa unii istorici, cetatea s-a construit in secolul al XI-lea sau al XIII-lea, aici fiind, ulterior, resedinta banului din Banatul de Severin, care isi exercita puterea militara si social-economica asupra a cel putin 8 districte, de la Mehadia la Lugoj, si de-acolo pana la Dunare.
Pana la inceputul secolului al XVI-lea, Cetatea Severinului era organic legata de Banatul vestic, din populatia caruia s-au recrutat mai multe contingente de ostasi si au fost innobilati cnezi romani ale caror nume le regasim, astazi, vesnicite in numele unor localitati: Densus, Garliste etc. Cetatea, construita din piatra de rau si de stanca, avea forma unui triunghi (30 centrimetri/70 centrimetri) si era inconjurata de un zid gros de peste trei metri, care in partea de nord-vest se sprijinea de deal, intregul edificiu fiind aparat si de un sant adanc plin cu apa. In anul 1524 Cetatea Severinului a fost cucerita si, apoi, distrusa de Soliman cel Mare. Mai bine de trei veacuri, ruinile cetatii au fost lasate in uitare. Abia in secolele XIX si XX cercetatorii le vor redescoperi, scotand la iveala o capela, resturile unui cuptor de paine si ale unui atelier de fabricat arme.
http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=12377&cat_load=turist&archive=yes

=====

Turism




Ce poti face in Trei Ape

Banat


Banatul este o regiune care cuprinde zone din România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi Ungaria.
Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico - istorică a neamului românesc - un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin. Bogdan Petriceicu Haşdeu

Numele provinciei se leagă de statutul special al unor părţi ale acesteia în cadrul regatului maghiar medieval, Banatul de Severin şi succesorul acestuia Banatul de Lugoj-Caransebeş, formaţiuni politice, militare şi administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului defensiv antiotoman. Pentru prima dată numele de Banatus Temesvariensis sau Banatus Temesiensis a fost folosit în rapoartele lui Luigi Ferdinando Marsigli din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea şi în textul tratatului de pace de la Karlovitz (1699).

Proclamarea Republicii Bănăţene în anul 1918, ca provincie autonomă în cadrul Ungariei a fost o încercare eşuată de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional.

Suprafaţa Banatului

Banatul istoric însuma o suprafaţă de 28526 km². Diverse surse indică cifre uşor diferite de aceasta. La împărţirea provinciei, în 1919, României i-a fost atribuită o suprafaţă de 18966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor 9276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total)[1].

Organizare administrativă

Teritoriul istoric al Banatului este, astăzi, împărţit astfel:
* România
o Judeţul Timiş
o Judeţul Caraş-Severin, fără localităţile Bucova, Cornişoru, Bouţarii de jos şi Bouţarii de sus şi Preveciori
o Judeţul Arad, doar partea de la sud de Mureş
o Judeţul Mehedinţi, numai Baia Nouă, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Orşova şi Sviniţa. Alte câteva sate din zonă au dispărut sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier.
o Judeţul Hunedoara, numai localităţile Sălciva şi Pojoga[2]
* Serbia
o Voivodina, cu partea bănăţeană situată la est de Tisa şi împărţită în:
+ Districtul Banatul de Nord (sârbă Severni Banat, Северно-Банатски округ) (fără comunele Ada, Senta şi Kanjiza , situate la vest de râul Tisa)
+ Districtul Banatul Central (sârbă Srednji Banat, Средње-Банатски округ)
+ Districtul Banatul de Sud (sârbă Južni Banat, Јужно-Банатски округ)
o Serbia centrală: o mică parte a Banatului, situată la vest de Pancevo şi de râul Timiş (comuna Palilula) a fost ataşată zonei metropolitane Belgrad
* Ungaria
o colţul sud-estic al comitatului Csongrád, situat la sud de Mureş şi la est de Tisa
Trei mari oraşe, care n-au făcut parte din Banatul istoric, şi-au extins, de-a lungul vremii, teritoriile administrative în Banat unde au, astăzi, cartiere:
* Arad
* Belgrad
* Seghedin
Relieful

Graniţele naturale ale Banatului sunt râurile Mureş şi Tisa, Dunărea şi Culoarul Timiş-Cerna.

Relieful Banatului este complet: începând din vest, spre est, formele de relief se succed în trepte: câmpia joasă, câmpia înaltă, dealurile şi, în final munţii. Unele masivele muntoase bănăţene constituie ramura vestică a Carpaţilor Meridionali. Acestea sunt, de la nord la sud, munţii Ţarcu cu vârfurile Ţarcu-Căleanu (2190 m), Baicu (2123 m), Bloju (2192 m) şi Muntele Mic (1.806 m) şi Muntii Cernei cu vârful Poiana Mare (1363 m). Munţii Semenic (1.447 m), Poiana Ruscă (1.359 m), Aninei, Dognecei, Almăjului şi Locvei fac parte din Carpaţii Occidentali [3].

Dealurile piemontane apusene constituie cam o treime din teritoriul Banatului istoric. Altitudinea acestora variază între 200 şi 400 de metri. La nord de râul Timiş se află dealurile Lugojului, Lăpugiului, depresiunea Făgetului şi dealurile Lipovei, iar la sudul acestui râu, dealurile Pogănişului, Dognecei, Oraviţei şi Depresiunea Caraşului.

Câmpia înaltă ( altitudine peste 100 metri, până la 140 metri) este reprezentată de câmpiile Vingăi, Buziaşului, Gătăii şi Fizeşului. Câmpiile cu altitudini intermediare, cuprinse între 100 - 130 metri, sunt câmpiile Hodoni, Duboz, Tormac, Jamu Mare, Arad şi Sannicolau Mare, iar Câmpia joasă (altitudine sub 100 metri), este reprezentată de luncile râurilor, zona inundabilă dinainte de amplele lucrări de regularizare. Aceste câmpii, componente ale Cîmpiei Panonice reprezintă o altă treime a suprafeţei bănăţene[4].

Între formele de relief ale Banatului nu pot fi omişi cei doi vulcani stinşi de la Lucareţ şi Gătaia: Piatra Roşie (altitudine 211 metri), respectiv Şumigu (altitudine 200 metri). De asemenea, cea mai mare întindere de nisipuri din Europa, astăzi stabilizată şi acoperită cu vegetaţie, Dunele de nisip de la Deliblata, (Serbia).

Evoluţia organizării administrative

* secolul al X-lea - secolul al XI-lea - Ducat (după alte opinii voievodat): Glad, Ahtum, Chanadin
* secolul al XII-lea - 1552 - organizare după modelul carolingian pe comitate: Timiş (prima atestare în 1175), Cenad (1187), apoi Caraş (1200) şi altele (Cuvin, Horom, etc.) cu o existenţă efemeră.
o în paralel, din 1233, cu unele întreruperi, a funcţionat o marcă, Banatul de Severin, cuprinzând partea estică a Banatului şi părţi din Mehedinţi; după cucerirea Severinului de către otomani, în 1524, acesta şi-a încheiat existenţa.
o a continuat să coexiste cu aceste structuri administrative şi vechea organizare a românilor în districte, dintre care 8 au dobândit un statut de districte privilegiate: Lugoj, Sebeş, Caraş, Bârzava, Mehadia, Almăj, Comiat şi Ilidia; documentele vremii au menţionat şi alte districte româneşti: Cuieşti, Bel, Chery, Icuş, Beregsău, Lypko, Duboz, Bujor, Fârdea, Sugya, Mănăştiur, Horom, Jupani, Recaş, Sculea, Marginea, Făget.
* 1552 - 1716 - vestul Banatului fiind cucerit de către otomani, a fost organizat Paşalâcul Timişoara, divizat la rându-i în sangeacuri (=steaguri).
o părţile răsăritene, neocupate de turci, au format, până în 1658, anul trădării lui Ákos (Acaţiu) Barcsay, o marcă a principatului transilvan, Banatul de Lugoj-Caransebeş; din acest an şi până la cucerirea austriacă din 1716, cu unele excepţii temporare, întregul teritoriu bănăţean a fost inclus în paşalâc.
* 1716 - 1776 - Banatul a fost împărţit în districte şi în subdiviziuni ale acestora, cercuri; numărul şi întinderea acestora au suferit mai multe modificări
* 1776 - 1778 - Banatul a fost împărţit în patru cercuri mari, iar acestea în domenii[
* 1778 - 1849 - prin cedarea Banatului către Ungaria, s-a revenit la organizarea administrativă pe comitate, iniţial acestea coexistând cu un district militar pe graniţa cu Imperiul Otoman şi cu Ţara Românească
* 1849 - 1860 - Banatul a fost scos de sub administraţia maghiară şi a format, împreună cu teritoriile de la vest de Tisa, entitatea administrativă cu sediul la Timişoara numită Voivodina sârbească şi Banatul timişan
* 1860 - 1919 - reintegrat Ungariei, Banatul a fost reorganizat pe comitate, iar acestea împărţite în plăşi; după efemera republică bănăţeană, care s-a dorit a fi o entitate autonomă în cadrul statului maghiar, a urmat o perioadă de ocupaţie sârbească, una de ocupaţie franceză şi, de la 3 august 1919, a fost instalată administraţia românească în estul Banatului.
* 1919 - 1950 - Banatul românesc a fost divizat iniţial în două judeţe, Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, apoi în trei, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş.
* 1950 - 1968 - organizare administrativă după model sovietic, pe regiuni divizate în raioane; iniţial, până în 1952, au fost trei regiuni mai mici, Arad (doar parţial în Banat), Severin şi Timişoara, apoi, până în 1956, doar două, Arad şi Timişoara, pentru ca în final să rămână una singură, Timişoara, din 1960 redenumită Banat.
* 1968 - prezent - prin revenirea la organizarea administrativ - teritorială pe judeţe, Banatul românesc a fost împărţit în cinci judeţe, unul singur fiind integral bănăţean, Timişul.

Cronologie

* 14 apr.535 prin Novella XI împăratul bizantin Justinian înfiinţa arhiepiscopia Justiniana Prima sub a cărei jurisdicţie intra şi teritoriul banatic ,prin cives-urile de la Litterata (pe malul stâng al Dunării, în dreptul cetăţii Novae) şi Recidiva (Vărădia, fostă Arcidava)
* 731 a fost desfiinţată de către împăratul Leon al III-lea, Isaurul, arhiepiscopia Justiniana Prima
* 787 la al doilea conciliu de la Niceea a participat şi episcopul Ursus "al avarilor"
* 1002 (în jur de) Ahtum s-a botezat la Vidin unde a primit suzeranitatea bizantină
* după 1002 Ahtum a construit la Morisena o mânăstire închinată Sf. Ioan Botezătorul, unde a adus călugări bizantini
* în jurul lui 1028 ţara lui Ahtum a intrat în componenţa regatului lui Ştefan I [7]
* 1347 - 1349 - epidemie de ciumă neagră în Banat [8].
* 1552, 24 iunie - trupele otomane ale sultanului Soliman al II-lea au început asedierea cetăţii Timişoara; garnizoana de circa 2500 de soldaţi, în parte mercenari, conduşi de Stefan Losonczy, rezistă eroic
* 1552, 30 iulie - apărătorii cetăţii cedează, iar partea centrală şi de vest a Banatului a devenit posesiune a sultanului; partea de vest, cu populaţie preponderent românească, aşa numitul Banat de Lugoj-Caransebeş, a fost alipită Transilvaniei .
o Iniţial sançak-urile (steagurile) nou create au fost alipite Rumeliei, dar ulterior acestea au format o entitate administrativă separată, Eyâlet-i Temeşvar, adică Paşalâcul Timişoara. Acesta era condus de un beglerbeg, paşă cu două tuiuri .
* 1582 - Epidemie de ciumă în zona Caransebeşului.
* 1593 - răscoală a bănăţenilor împotriva ocupaţiei otomane, condusă de vlădicul Teodor, împreună cu Ioan din Lugoj şi un anume Iancu; răsculaţii au cucerit mai multe fortăreţe, dar în final, neprimind sprijinul promis de principele Sigismund al Transilvaniei, au fost înfrânţi
* 1688 - răscoală a trupelor otomane din cetatea Timişoara .
* 1690 - printr-un decret (iradea) imperial revoluţionar, sultanul a acordat, pentru prima dată în imperiu şi numai pentru teritoriul Paşalâcului Timişoara, proprietatea asupra pământului pentru cei care îl lucrau.
* 1696-1698 - tentativă habsburgică ratată de cucerire a Banatului
* 1716, 5 august - Eugeniu de Savoia a obţinut o victorie hotărâtoare asupra oştilor otomane în bătălia de la Petrovaradin (azi suburbie a Novi Sadului) .
* 1716, sfârşitul lunii septembrie - trupele imperiale habsburgice au început asediul cetăţii Timişoara. Prima a căzut, la 1 octombrie, suburbia Palanca Mare, actualul cartier Fabric.
* 1716, 12-13 octombrie - garnizoana otomană a acceptat condiţiile capitulării; Prinţul Eugen de Savoia a preluat cetatea de la ultimul ei comandant otoman, Mehmed paşa.
* 1716, până la sfârşitul lunii noiembrie - campania antiotomană în Banat a continuat sub conducerea generalului conte Claude Florimond Mercy d’Argenteau. Au mai fost cucerite cetăţile Panciova şi Palanca Nouă.
* 1717, 6 august - austriecii au cucerit Belgradul, apoi Orşova, ultima fortificaţie a Banatului.
* 1718, 21 iulie - s-a semnat tratatul de pace de la Passarowitz .
* 1737 - 1740 - perioada cea mai cumplită din istoria Banatului imperial, marcată de o serie de evenimente care au zguduit societatea şi au secătuit-o de energie:
o 1737 - 1739 - război turco - austriac ale cărui lupte s-au purtat, în mare parte, pe teritoriul bănăţean
o 1738 - răscoală a românilor bănăţeni
o februarie 1738 - epidemie de ciumă, ultimele cazuri fiind înregistrate în sudul şi vestul provinciei în 1740
* 1738, 18 septembrie - prin tratatul de pace de la Belgrad, austriecii au pierdut Oltenia, districtele sud-dunărene, insula Ada-Kaleh, fortul Elisabeta, aflat pe malul drept al Dunării, faţă în faţă cu cetatea Ada-Kaleh, iar prin protocolul din 7 martie 1741 au pierdut şi cetatea Orşovei Vechi; în plus tratatul i-a obligat să demoleze totalitatea fortificaţiilor bănăţene, exceptând Timişoara; în fine, protocolul din 3 iunie 1741, semnat la Caransebeş, a stabilit hotarul dintre cele două imperii în zona Banatului.


http://www.daciajurnal.ro/index.php?pag=continuare&cheie=1657&dom=6&num=54&poza=101

CAPITALA CULTURALA EUROPEANA

http://www.alternativaonline.ca/Popasuri0701.html

Blaga Mihoc – Întemeierea şcolilor de la Blaj

Stephan Ludwig Roth _ un martir al libertatii
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=26104