Transilvania/Banat

IMAGINI FASCINANTE: Care sunt şi cum arată satele din Transilvania care-i uimesc pe TURIŞTI

Istoriografia Transilvaniei, un câmp de război secular


Valahii au venit din sudul Dunării, susţin unii istorici străini. Istoriografia românească opune argumente şi dovezi ale creştinismului în Transilvania anterioare creştinării ungurilor şi bulgarilor. Istoriografia Transilvaniei oferă, de circa un sfert de mileniu, imaginea unui câmp de bătălie. Poziţia sa geopolitică şi constelaţiile de interese în care a fost inclusă au alimentat controversele.

Teoria imigraţionistă

Pentru istoricii noştri, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul, Transilvania este „leagănul poporului român". Dar după memorandumurile din 1791 şi 1792 adresate curţii de la Viena prin care fruntaşi transilvăneni cereau recunoaşterea românilor ca naţiune, istoriografia germană, maghiară şi austriacă a contraatacat. Deoarece „Supllex Libellus Valachorum Transilvaniae" („Petiţia valahilor din Transilvania") argumenta drepturile solicitate cu vechimea şi descendenţa românilor din coloniştii romani şi băştinaşii daci, istoricii au construit „teoria imigraţionistă". Deşi nu austriacul Robert Roessler a inventat-o, numele său este asociat acesteia după ce-a promovat-o într-o lucrare publicată în 1871. În „Transilvania şi iar Transilvania" (Editura Enciclopedică, 2002), istoricul clujean David Prodan a sintetizat astfel teoria „imigraţionistă" promovată de austriacul Robert Roessler:

1. Românii au venit în Transilvania, ca imigranţi, abia după cucerirea ungară. La început migrau din Balcani, apoi din Ţările Române. Procesul imigrării a fost continuu, cu vârfuri în secolele XII-XIII şi XVIII. Astfel că, abia de la 1900 încoace, românii sunt majoritari printre etniile din Transilvania. Procesul acestei imigrări e particularizat prin durata de secole, dar cu variaţii de intensitate. Sensul a fost unic: din afara spre interiorul Transilvaniei. Fapt unic însă în istorie: imigrarea aceasta nu e „sesizată" prin dovezi istorice. Oamenii „se scurg" fără a lăsa urme în documente, din pură atracţie faţă de bogăţia şi bunăstarea ţinutului.

2. Stabilindu-se pe cursurile văilor şi în munţi, românii au fost favorizaţi la efectele calamităţilor naturale, epidemiilor şi războaielor. În consecinţă, sporul lor natural a fost net superior celorlalte etnii.

3. Neam de păstori, românii au fost mai prolifici şi datorită... laptelui de oaie.

4. Seminomazi şi semisălbatici, păstorii românii au deprins, treptat, de la „băştinaşii" unguri modul de viaţă sedentar şi deprinderi de economie agrară.

5. În ierarhia spirituală şi culturală a popoarelor din Ungaria, românii sunt pe ultima treaptă.

Ce răspund românii

Se subînţeleg, aşadar, dificultăţile unei sinteze a istoriei creştinismului transilvan. În interculturalitatea şi cosmopolitismul specifice ţinutului, Maramureşul are o istorie religioasă deosebită Banatului sau Făgăraşului. În istoria creştinismului transilvănean se intersectează istoria Bisericii Ortodoxe Române cu aceea a ortodocşilor sârbi, există o istorie a cultului greco-catolicilor, alta a bisericii calvine, a romano-catolicilor şi aşa mai departe. Şi nu puţine au fost relaţiile conflictuale dintre institu­ţiile religioase şi momentele
de divergenţe dintre istoriografii lor.

În „Istoria Bisericii Ortodoxe Române" (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006), preotul profesor doctor Mircea Păcurariu reia argumentele istoriografiei româneşti, începând cu postularea continuităţii daco-romane şi pe teritoriul din vestul arcului carpatic. Creştinii s-au răspândit, făcând prozeliţi şi dincolo de Carpaţi, afirmă autorul, după retragerea administraţiei şi a legiunilor romane comandată de împăratul Aurelian (271-275). Mai ales după promulgarea Edictului de la Mediolanum de către Constantin cel Mare (313), prin care încetează prigonirea adepţilor lui Hristos.

Dovezi paleocreştine

Obiecte paleocreştine descoperite de arheologi acreditează afirmaţiile. În 1775, în satul Biertan (lângă Mediaş) a fost dezgropată o tăbliţă votivă din categoria obiectelor numite „donarium" de romani. Purta inscripţia „Ego Zenovius votum posui" („Eu Zenovius am împlinit făgăduinţa") şi simboluri ce încredinţează că aparţinuse unui creştin. Discul cu monograma lui Hristos în interior (XP) ataşat ei indică secolul IV. Alt obiect asemănător a fost scos din apropierea ruinelor castrului roman Porolissum (Moigrad-Sălaj). Geme (pietricele din onix, de formă ovală) sculptate cu simboluri creştine sunt, de asemenea, dovezile trecerii timpurii peste Carpaţi a credinţei creştine. Vestită a fost gema de la Potaissa (Turda), cu simbolurile Păstorului cel Bun, pomului vieţii, porumbelului şi peştelui în miniatură.

Locurile de cult dedicate zeilor au fost transformate, după retragerea romanilor, în aşezăminte ritualice creştine. Specialiştii în istoria antică a României şi în paleocreştinism au stabilit asemenea urme la Porolissum (Moigrad-Sălaj). Biserica din Densuş (sat hunedorean din apropierea Sarmisegetusei) este reprezentativă pentru tipul acesta de transformare. Primele generaţii de creştini, ca şi cei de azi, au folosit simboluri religioase în confecţionarea bijuteriilor, obiectelor de mobilier şi la decoraţiuni interioare.

Câteva descopariri datate în secolele III-IV: inel de aur gravat cu simbolurile delfinului şi păunului (Băile Herculane), inel de bronz cu cruce (Valea Caraşului - Banat) precum şi numeroase opaiţe gravate cu crucea, păstrate în muzeele din Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Cluj.

Urmele unei basilici cu baptiseriu (anexă pentru ritualul botezului) au fost identificate la Morissena (Cenad-Timiş), lăcaşul de cult fiind datat în secolele IV-VI.

Cum s-a ridicat valahul din „barbaria străbună"

Imigrarea valahilor în Transilvania a fost descrisă astfel de unul dintre marii istorici interbelici unguri, Szekfu Gyula, în traducerea lui David Prodan:
„Tot din nădejdea de a scăpa de apăsarea fără margini, au imigrat valahii din Muntenia şi de la Dunăre în principatul transilvănean independent al veacurilor XVI şi XVII, căci doar trecând graniţele Transilvaniei ei găseau numaidecât un mai înalt grad de cultură, o mai mare siguranţă a vieţii şi averii, o mai fructuoasă muncă.

Posibilităţi pentru o viaţă culturală mai înaltă la fel se deschideau şi acelor păstori valahi care străbătând pădurile seculare ale munţilor de Apus ai Transilvaniei, treceau mai departe spre şesul Ungariei, şi aruncând o privire spre satele maghiare pustiite de tătari sau de turci, se grăbeau să ia în stăpânire căminurile maghiare părăsite, care pentru ei, şi numai în tăciunii stinşi, reprezentau o mai înaltă formă de viaţă decât seminomadismul din colibele lor de munte. Contactul dintre maghiar şi valah, pentru valah însemna necontenit posibilitatea de ridicare din barbaria străbună; primul e elementul dătător de cultură, al doilea primitor de cultură, o primeşte de-a gata sau pur şi simplu şi-o însuşeşte de la celălalt. În acest înţeles, putem spune: a fost o fatalitate pentru maghiarime că la hotarele barbariei turceşti a înscăunat solide stări culturale europene, creştine, care cu o putere irezistibilă, ca un munte magnetic au atras spre ele elementele valahe şi sârbeşti, strivite sub apăsările turceşti. (...)

Revărsarea aceasta enormă şi necontenită a valahimii explică şi de ce n-au mai avut succes nici străduinţele protestanţilor maghiari şi saşi de la începutul veacului XVI şi nici eforturile catolicilor de a cultiva prin Unire valahimea. În zadar au întemeiat tipografii valahe cetăţenii saşi, domnii maghiari ai veacului XVI sau principii transilvani ai veacului XVII începând cu Gabriel Bethlen şi sfârşind cu Mihail Apafi, în zadar au decretat învăţământul în limba română şi cultivarea poporului român prin biserică, iezuiţii maghiari ai vremii lui Leopold I s-au zdrobit şi ei fără folos în interesul poporului convertit la Unire, ba chiar contele maghiar Csaki, episcopul de Oradea, în zadar le-a cumpărat popilor valahi îmbrăcăminte europeană, ca să le înlesnească şi prin aceasta împrumutarea gândirii europene; toate acestea nu puteau atinge decât valahimea încetăţenită mai devreme, căci imigraţia majora necontenit această valahime, pe cale de cultivare, cu elemente păstoreşti fugare, semisălbatice, seminomade.

Păstorii valahi ai munţilor bihoreni zadarnic coborau în aşezările maghiarimii pe văile Crişului, ridicându-se prin aceasta în rândul agricultorilor, când locurile lor de pe vârfurile munţilor le luau noi şi noi elemente barbare scăpate din iadul turco-fanariot. În voievodate, ţăranul valah - după descrieri valahe - dormea pe pământul gol, sub cap îşi punea o piatră în loc de pernă, acoperământul lui era bolta cerească, singura lui mobilă, o rogojină zdrenţuită, unica lui hrană, mămăliga. (...)

Privind stările dezolante ale iobăgiei transilvănene din veacul al XVIII-lea, nu ne e îngăduit să uităm că iobagul valah venea de foarte adânc, din adâncimi tot mai mari, şi aşa era absolut o imposibilitate să-l aşezi într-o organizaţie de muncă mai liberă, căci renunţând la instrumentele de constrângere nu e de crezut să se fi ajuns la altceva, decât la descătuşarea instinctelor lui antisociale aduse din voivodate. În organismul iobăgesc din Banat şi Transilvania, în dispoziţiile cu care comitatele şi alte autorităţi susţineau ordinea publică, străşnicia era singurul instrument de ridicare a speţei valahe din acea stare semisălbatică, în care au aruncat-o pe teritoriile ei naţionale proprii şi dominaţia străină, dar şi neputinţa politică şi de autoorganizare a poporului valah."

Mielul, vechi simbol al creştinismului

După afirmaţiile lui Edouard Urech („Dictionnaire des symboles chretiens", Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1972), mielul este unul dintre vechile simboluri ale creştinismului. La originea reprezentării se află cultul israelit care cerea sacrificarea unui miel sau a unui ied pentru iertarea păcatelor. În creştinism, mielul implică mai multe sensuri. Însuşi Iisus Hristos în predicile sale s-a comparat pe sine cu un păstor.

Ioan Botezătorul l-a numit pe Iisus Hristos „mielul lui Dumnezeu" care salvează lumea de păcat. Asocierea cu Fiul lui Dumnezeu comportă unele sensuri esenţiale viziunii creştine. Întâi că mielul n-a fost oferit, ca sacrificiu, de către oameni lui Dumnezeu, ci tocmai Dumnezeu îl oferă oamenilor. Derivă din aceasta că mielul purifică omenirea de păcate prin sacrificiul său. Apocalipsa a reluat metafora mielului lui Dumnezeu jertfit pentru păcatele omenirii.

Cele dintâi reprezentări ale mielului (uneori ca berbec nimbat) apar în catacombele primilor creştini. În arta religioasă, mielul apare frecvent însoţit de păstor cu semnificaţia fidelităţii credincioşilor faţă de păstorul Iisus.

Turism


Relaxare in Caras-Severin

Istoria în Transilvania Actualitate, Turism

Turism


Edificii din Banat ce merita vizitate

Comorile fortificate ale Ardealului

Financial Times: Elveţia, o simplă grădină pe lângă Transilvania
Un jurnalist de la prestigioasa publicaţie economică Financial Times a vizitat oraşele ...

Aurul din ţara lui Moş Crăciun
Şomaj în jur de 30 la sută. Tineri care pleacă pe capete încotro văd cu ochii. Un climat crunt. Perspective ...

Prinţul Charles şi comoara numită Transilvania

Transilvania delicioasă (ARTICOL INTEGRAL)

Turism


Fii turist in Transilvania

VIDEO Au fost descoperite ruinele celei mai vechi biserici din Transilvania

Turism


Transilvania Fest, la a VII-a editie

Un ghid romano-ungar al documentelor despre Transilvania

Turism


Morile hidraulice din Muntii Banatului

Povestea coloniei americane Transylvania
In interactiunile turistilor straini cu romanii sunt doar cateva repere cunoscute la care acestia apeleaza pentru a identifica Romania interlocutorului: Hagi, Nadia Comaneci, Ilie Nastase. Chiar daca nu vor recunoaste toate aceste nume, multi americani au auzit de Transilvania (despre care cred, de multe ori, ca este o tara distincta) si despre mitul lui Dracula. Insa putina lume cunoaste povestea Transylvaniei din SUA, o colonie ce a existat pe teritoriul american pentru doar 18 luni, intre anii 1775 si 1776.

Povestea coloniei americane Transylvania

Un specialist in drept, originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei povesti. Dupa o cariera de succes ca serif, el a fost numit, in 1768, judecator la Curtea de Apel a Carolinei de Nord, pozitie pe care a detinut-o pana la dizolvarea acesteia, in 1773. Henderson a fondat, in 1774, compania Louisa, cu scopul de a cumpara de la triburile indiene un teritoriu mare pe care sa poata intemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adaugand noi membri in componenta sa si redenumind-o: Transylvania Company. Cu aceasta ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalti actionari in privinta guvernarii noului teritoriu, odata achizitionat. In ciuda faptului ca guvernatorul statului Carolina de Nord i-a interzis sa negocieze fara mandat cu triburile Cherokee din zona, Henderson a insistat si a semnat in cele din urma un tratat cu acestia, la Sycamore Shoals, pe data de 17 martie 1775. Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau, pentru aur, argint si bunuri in valoare de

10.000 de lire sterline, o intindere de 81.000 de kilometri patrati, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparatie, regiunea omonima din Romania acopera 99.837 de kilometri patrati. Teritoriul coloniei de atunci este cuprins astazi in buna masura in statul Kentucky si in zona de nord si de centru a statului Tennessee. Chiar daca pretul platit a fost mic, tranzactia este considerata de catre unii istorici una dintre cele mai corecte intelegeri agreate de colonisti in relatiile cu amerindienii.

Transylvania, a 14-a colonie americana?

Henderson nu a asteptat mult si a tinut, pe 23 martie, prima adunare generala in noul teritoriu, in noua capitala-Boonesborough (numita dupa Daniel Boone, cel care a negociat cu indienii Cherokee cedarea teritoriului). El a cerut delegatilor in discursul sau inaugural sa elaboreze legi care sa atraga populatie pe noul teritoriu si care sa ii incurajeze pe nou-veniti sa respecte autoritatea conducerii coloniei Transylvania. Pentru ca noua colonie sa fie recunoscuta de catre Congres, reprezentantii companiei au decis ca sistemul de guvernamant al Transylvaniei sa fie unul democratic, in care cei 8 proprietari ar fi avut, totusi, drept de veto. Viziunea lui Henderson a fost expusa intr-un discurs, pe 23 mai 1775, in fata delegatilor reprezentand patru forturi, carora le-a prezentat Transylvania ca "un imperiu al libertatii”. Legislatura

Transylvaniei, convenita pe 23 mai, este considerata de istorici primul corp legislativ format de cetateni americani nesupusi Coroanei britanice. Proprietarii noului teritoriu au ales, pe 25 septembrie, un reprezentant care sa pledeze in fata Congresului pentru recunoasterea Transylvaniei drept a 14-a colonie. Efortul lor a esuat, insa, Congresul refuzand sa recunoasca Transylvania, atata timp cat Virginia si Carolina de Nord aveau pretentii asupra unor parti din teritoriul sau. Pe 9 noiembrie 1775, legislatura statului Virginia a anulat tratatul de la Sycamore Shoals, motivandu-si decizia prin argumentul ca o parte a teritoriului Transylvaniei ii apartinea. Nici Carolina de Nord nu a vazut cu ochi buni independenta Transylvaniei, proclamandu-si jurisdictia asupra unei parti din teritoriul noii colonii. Incercarea lui Henderson a picat intr-unul din cele mai proaste momente: in ajunul

revolutiei americane. In acele vremuri, cand coloniile erau din ce in ce mai putin dispuse sa cedeze pretentiilor Marii Britanii, era putin probabil ca acestea sa accepte pretentiile unui cuceritor neautorizat precum Henderson. Chiar daca Transylvania a pierdut teritoriul reclamat de cele doua state, acestea au despagubit proprietarii companiei cu cate 200.000 de acri de pamant (circa 810 kilometri patrati). Suprafata de 400.000 de acri (aproximativ 1.600 de kilometri patrati) reprezenta doar o mica portiune din suprafata detinuta initial de Transylvania (2%). O parte din acest teritoriu constituie azi comitatul Henderson, parte a statului Kentucky, iar o alta parte reprezinta comitatul Transylvania, parte a statului Carolina de Nord. Transylvania de azi este supranumita de catre localnici, pentru ca pe teritoriul sau pot fi gasite peste 250 de cataracte, printre care si Cascada Whitewater, una dintre cele mai mari caderi de apa din estul SUA.

De ce "Transylvania”?

Numele coloniei visate de Henderson, ca si in cazul regiunii Transilvania din Romania, vine din latina: trans inseamna "peste”, iar silvam este forma in acuzativ a singularului de la silva, ce inseamna "padure”. Prin urmare, numele acesta reprezinta regiunea aflata "dincolo de padure”. Richard Henderson a studiat dreptul, fiind admis in barou in 1763. De formatie umanista, el era un bun cunoscator al istoriei si al limbii latine si cunostea astfel etimologia numelui regiunii din Europa de Est. Daca in acea perioada Transilvania era sub dominatie habsburgica, in imaginatia lui Henderson colonia Transylvania urma sa fie un taram al fagaduintei, dincolo de padurile muntilor Allegheny si departe de dominatia Coroanei Britanice. In mod inedit, incercarea lui Henderson apare in jurnalele lui John Adams, unul din principalii artizani ai revolutiei americane si al doilea presedinte al SUA. Cu toate acestea, in octombrie 1775, cu doar cateva luni inaintea Declaratiei de independenta a SUA, acesta nota in jurnalul sau ca proprietarii Transylvaniei au notiuni republicane si scheme utopice, detinand acel teritoriu fara acordul Coroanei sau al vreunei colonii. Delegatul Transylvaniei in Congresul Continental, James Hogg, care avea misiunea de a obtine recunoasterea teritorului coloniei, mentiona in ianuarie 1776 scepticismul lui Adams, care incerca sa aduca relatiile cu Marea Britanie pe un fagas bun. Hogg relata ca a fost avertizat de John Adams ca recunoasterea Transylvaniei de catre Congres ar insemna protejarea unor oameni care au incalcat vointa regelui, "confirmand astfel spiritul independent de care suntem acuzati in fiecare zi”. Astfel, Transylvania a ramas doar un vis.

Transylvania nu a fost uitata

Chiar daca colonia Transylvania nu a dainuit mult, existenta sa nu a fost uitata de localnici. In Carolina de Nord, tranzactia lui Henderson cu indienii Cherokee este reeditata in fiecare an de catre un grup de pasionati. Acestia se costumeaza in tinute specifice secolului al XVII-lea, incluzand muschete si flinte din perioada respectiva, pentru a reedita atmosfera din timpul coloniei Transylvania. Organizatorii acestui eveniment declara ca retrairea momentelorcheie din istoria statului permite oamenilor sa le memoreze mai usor decat daca le-ar citi intr-o carte. "Prin aceste puneri in scena facem oamenii sa vorbeasca despre istoria noastra, asigurandu-ne astfel ca lumea nu o va uita. Ne bucuram sa vedem copii la aceste evenimente, pentru ca ei vor duce mai departe povestea acestui loc generatiilor viitoare”, a declarat intr-un ziar local Chad Bogart, unul dintre organizatorii acestei ceremonii. Povestea coloniei Transylvania nu e evocata in zilele noastre doar prin aceste evenimente. In statul Kentucky exista Universitatea Transylvania, fondata in 1780. Pentru cei ce nu cunosc originea numelui institutiei de invatamant, acesta este explicat pe pagina sa oficiala: "Numele nostru poate evoca imagini cu vampiri si lilieci, insa Transylvania nu vine de la regiunea din Romania cunoscuta datorita contelui Dracula, ci de la numele dat acestei regiuni de pionierii care au fondat-o in secolul al XVIII-lea”. Chiar daca a existat doar 18 luni, Transylvania si-a lasat amprenta asupra istoriei americane si constituie si astazi o influenta notabila in Kentucky si imprejurimi. Nu toti americanii cunosc insa povestea acestui proiect indraznet din istoria SUA, Transylvania reprezentand pentru acestia mai degraba un loc indepartat, pentru vecie legat de Dracula. Astfel, nu ezitati sa mentionati grandiosul proiect al lui Richard Henderson, in cazul in care sunteti confruntat cu stereotipul Transilvaniei – tara a vampirilor. Daramand aceste clisee, veti reusi totodata sa scoateti din umbra istoriei o initiativa notabila a unui indraznet deschizator de drumuri.

Prinţul Charles: Nu există un produs de export mai bun pentru România decât Transilvania

Un german ne descopera comorile Transilvaniei
Volumul “Orase din sudul Tran­sil­vaniei”, al istoricului de arta german Arne Franke, a fost prezentat aseara la Bucuresti, Libraria Car­tu­resti Ve­ro­na, cu sprijinul Forumului Cultural German al Europei de Est si al Am­basadei Ger­ma­niei in Romania.
In jurnalul sau de calatorie, pu­bli­cat de Forumul Cultural German al Eu­ropei de Est, Arne Franke invita cititorii la zece trasee culturale prin orasele construite de sasii transilvaneni. Scopul acestei “se­rioase lecturi de calatorie” este atra­gerea aten­tiei asupra regiunii turistice a Tran­silvaniei.
Volumul sau subliniaza dezvol­ta­rea europeana a oraselor intemeiate de sasii transilvaneni pe teritoriul Ro­maniei de astazi, luand ca exemple Sibiul cu o densitate im­pre­sio­nan­ta de monumente arhitecturale, Bra­sovul (cu unul dintre cele mai importante edificii religioase din Europa de Sud, “Biserica Neagra”), Sighisoara (cetatea medievala ridicata la rang de pa­tri­moniu mondial), Medias (singura biseri­ca fortificata oraseneasca din tara).
Arne Franke a studiat la Uni­ver­si­tatea din Frankfurt / Main si a lucrat in domeniul conservarii monumen­te­lor istorice la Gorlitz. Din anul 1997, este liber-profesionist in domeniul cercetarii in construc­tii, realizator de expozitii, autor si profesor de istoria arhitecturii si tehnici de conservare si restaurare a monumentelor.

Cum au răscumpărat românii Ardealul
În ultimele decenii din istoria Imperiului Austro-Ungar, suprafeţe tot mai mari de teren au trecut din ...

Eliberatorul Ardealului, ucis din ordinul lui Stalin
Generalul care a condus luptele pentru eliberarea Ardealului de nord de sub ocupaţia ...

"Românii sunt o naţie inferioară" susţinea...
Delegaţia maghiară de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Şeful delegaţiei de la Budapesta, contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri ample memorii în care apăra cauza Ungariei. Notele părţii maghiare au încercat în permanenţă să inducă ideea că românii sunt o rasă inferioară, incapabilă să guverneze şi greu guvernabilă.

Rasismul notelor maghiare de la Conferinţa de la Paris este insinuat treptat mai ales în cadrul demonstraţiilor şi argumentaţiilor istorice şi politice. Istoria românilor din Transilvania este distorsionată în conformitate cu teoriile lui Roessler, conform cărora românii au venit din Balcani în secolele XIV – XV şi s-au manifestat ca un “factor perturbator” al ordinii maghiare, fiind envoie de eforturi pentru civilizarea “păstorilor seminomazi”. Notele maghiare mai susţin şi existenţa unei diferenţe majore între românii din interiorul şi din afara arcului carpatic – primii fiind mult superiori în urma contactului cu maghiarii. Ponegrirea românilor la Paris a rămas fără succes - însă afirmaţiile cuprinse în notele diplomatice maghiare din anul 1920 cu privire la “inferioritatea rasei româneşti” constituie şi acum o radiografie a unei concepţii politice extremiste.
Diverse paragrafe ale memoriilor maghiare ţin să sublinieze superioritatea maghiarilor faţă de români: “Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”. Diplomaţii de la Budapesta încercau să demonstreze că românii constituie o clasă inferioară în Transilvania afirmând: “Majoritatea lor (a românilor n.red.) se recrutează din clasa ţărănească, iar maghiarii a căror viaţă socială este mai dezvoltată şi care au numeroase clase intelectuale sunt astfel mult mai mobili decât această masă de ţărani. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor. Dimpotrivă, românii sunt importanţi prin cifra de analfabeţi”.
Mai mult, presupusa inferioritate a românilor este considerată a fi de neevitat: “Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată”.
Argumentarea opresiunii
“Inferioritatea românilor din Transilvania, departe de a fi rezultatul unei opresiuni, provine din două cauze distincte. În primul rând naţiunea română este una tânără, căreia îi lipsesc tradiţiile şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul secolului al XIX lea. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită principilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale (crearea bisericii greco-catolice, n.red.) pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii ci doar sub presiunea unei influenţe exterioare. Literatura lor naţională este de origine recentă”, susţineau notele remise de delegaţia maghiară marilor puteri.
“Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale. Nici instituţiile evului mediu, nici puterea ideilor epocii contemporane nu au avut nici un fel de influenţă asupra politicii şi civilizaţiei sale. Epoca cruciadelor, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma, au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente”, afirmau diplomaţii maghiari.
Incapacitate de dezvoltare
Memoriile citate susţin că românii sunt pur şi simplu incapabili de dezvoltare, fiind parcă condamnaţi să rămână o rasă inferioară: “Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă vreme să egaleze acele popoare (…)“Însă inferioritatea românilor din Transilvania ţine şi de istoria lor locală. Elementul românesc nu a fost unul autohton, nu a reuşit să-şi fondeze un stat al său, ci s-a insinuat lent de-a lungul secolelor. Asemănător maselor vulcanice care sub presiune pătrund prin crăpăturile scoarţei terestre, elementul românesc s-a infiltrat prin fisurile care s-au produs în edificiul naţional şi economic edificat de maghiari şi de saşi în Transilvania. ŞI tot aşa cum masele vulcanice nu se ridică la suprafaţă ci se afundă în sol, la fel poporul român din Transilvania a rămas la baza scării sociale”.
Totuşi “rasa românească” este capabilă să “înveţe” de la maghiari, conced la un moment dat diplomaţii de la Budapesta: “Românii din Transilvania care au venit aici în secolele XV – XVI din Balcani nu au avut o viaţă constituţională. Din cauza inferiorităţii lor intelectuale şi economice, biserica lor le-a oferit singura posibilitate de civilizare (…) Toate vechile instituţii intelectuale şi economice sunt exclusiv maghiare sau germane, iar elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa binefăcătoare a mediului intelectual şi economic maghiar şi german. Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic în propriile lor ţări (Valahia şi Moldova)”.
Deformarea istoriei
Memoriile maghiare deformează istoria încercând să acrediteze că românii au venit în Transilvania la 400 de ani după venirea ungurilor, organizaţi în cete de păstori seminomazi, care au avut nevoie de măsuri de coerciţie pentru a se putea încadra într-un stat organizat: “În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în secolul al X lea de către maghiari care s-au stabilit aici după ce au ocupat poziţii în regiunile transdanubiene şi în Câmpia Maghiară. (…) În secolele XIV şi XV în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania şi în părţile orientale ale Ungariei”.
Notele diplomatice din 1920 neagă continuitatea daco-romană: “Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii ale elementelor poporului roman care au rămas în Dacia a fost Bonfinius care din cauza asemănării dintre limba italiană şi cea română a susţinut că românii din Transilvania sunt urmaşii legionarilor şi colonilor împăratului Traian. Această teză a lui Bonfinius a trecut în cursul secolului al XVIII prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit cu ajutorul unor anumite circumstanţe politice externe o dogmă ştiinţifică”. Mai mult, maghiarii resping şi un cronicar ungur, dacă acesta îi menţionează pe români: “Anonymus, cronicarul anonim al regelui Bela este unicul cronica din evul mediu care găseşte români în secolul al IX lea în vechea Dacie la sosirea maghiarilor în ţara lor actuală. Însă istoria critică a demonstrat că este imposibilă recunoaşterea operei lui Anonymus drept o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această operă nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee. Aceeaşi critică ştiinţifică a demonstrat că partea care se referă la români a fost interpolată în această cronică abia mai târziu”.
Românii – “element perturbator”
Maghiarii susţineau la Paris că românii au fost în permanenţă un “element perturbator”: “Românii imigranţi s-au stabilit iniţial pe domeniile regale necultivate şi nelocuite, sub conducerea propriilor lor cneji, care la origine erau conducătorii imigraţiei. Raporturile lor cu populaţia de agricultori saşi şi maghiari au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât foarte greu sau chiar deloc cu ordinea economică, socială şi juridică a statului maghiar. Din acest motiv au existat numeroase pedepse împotriva lor, iar autorităţile statului au fost silite să pună în vigoare numeroase legi coercitive împotriva lor. (…) Putem afirma că toate datele istorice probează faptul că în evul mediu românii au fost peste tot priviţi de la prima lor apariţie ca un element perturbator care nu respecta nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. Este evident că un astfel de element nu a putut avea o influenţă economică, politică şi socială suficientă pentru a putea fi un factor constituţional alături de celelalte trei naţiuni legale (…) A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală şi cu instituţiile juridice ale statului, într-un cuvânt să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie”.

Cum influenţau jocurile politice voievozii Transilvaniei
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-influentau-jocurile-politice-voievozii-transilvaniei
Celebritatea lui Ladislau Kán, voievod al Transilvaniei între 1294-1315, se datorează rolului jucat în războiul intern pentru Coroana Ungariei din perioada 1301-1310. Cu toate acestea, paradoxal, Ladislau Kán a rămas, chiar şi pentru contemporanii săi, un personaj înconjurat de o aură de mister.
Profitând de criza de autoritate prin care trecea regatul ungar în ultimii ani ai domniei lui Andrei al III-lea (1290-1301), ultimul rege Arpadian, Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei, îşi consolidase poziţia autonomă în cadrul regatului maghiar. În această epocă, Transilvania începea să fie cunoscută ca o ţară distinctă (Regnum Transilvanum), aflată însă, mai mult sau mai puţin formal, în subordinea regilor Ungariei.
Spre deosebire de predecesorii săi din secolul al XIII-lea, care nu aparţineau unor familii transilvănene, fiind aleşi de regii Ungariei dintre membrii propriului lor anturaj, Ladislau Kán a fost cel dintâi voievod a cărui familie era perfect integrată în „starea” nobiliară a Transilvaniei, fiind prezentă în această provincie de cel puţin trei generaţii. De altfel, un înaintaş al voievodului, purtând acelaşi nume, fusese voievod al Transilvaniei în perioada 1260-1265.
După moartea regelui Andrei al III-lea (1301), voievodul şi-a consolidat puterea, preluând în administrarea sa directă proprietăţile şi veniturile regale din Transilvania şi o parte a Banatului. De asemenea, Ladislau şi-a impus autoritatea şi asupra secuilor şi saşilor, cu toate că aceştia nu recunoşteau, de regulă, decât autoritatea regelui Ungariei. Mai mult decât atât, Ladislau Kán l-a numit, în anul 1307, pe unul dintre fiii săi în calitatea de episcop de Alba Iulia, reuşind astfel să preia controlul asupra domeniilor şi cetăţilor episcopiei.
Lucrurile nu s-au oprit aici. Voievodul transilvănean şi-a permis chiar să ducă o politică externă proprie. Începând cu anii 1301-1303, Ladislau Kán şi-a ancorat poziţiile în lumea sud-estului european, întreţinând relaţii excelente cu stăpânitorii sârbi, bulgari, ruteni şi români. Aceste relaţii au reprezentat o premisă indispensabilă a rolului pe care l-a jucat în competiţia pentru Coroana Ungariei.
Sprijinitor iniţial al candidaturii la Coroana ungară a regelui ceh Venceslas al II-lea Přemysl (1278-1305), Ladislau Kán şi-a atras ostilitatea lui Carol Robert de Anjou, candidatul susţinut de Papa Bonifaciu al VIII-lea. În anul 1304, Carol Robert l-a numit în funcţia de voievod al Transilvaniei pe un nepot al episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszló. Această numire a rămas doar formală, deoarece candidatul Casei de Anjou nu dispunea de o armată care să îi permită să fie respectată această decizie.
Asasinarea lui Venceslas (21 iunie 1305) a avut drept consecinţă intrarea în competiţia pentru coroana Ungariei a unui nou contracandidat al lui Carol Robert, cu mult mai puternic decât regele ceh: ducele bavarez Otto de Wittelsbach, a cărui familie era principala adversară a Casei de Habsburg în competiţia pentru Coroana imperială a Germaniei. Sosit la Buda în fruntea unui important contingent de cavaleri bavarezi, Otto a reuşit să îşi atragă sprijinul nobilimii de la est de Tisa, în frunte cu membrii neamului Borşa, şi, de asemenea, al tuturor coloniştilor germani din Transilvania şi din alte regiuni ale Ungariei. La 6 decembrie 1305, la Alba Regală, Otto de Wittelsbach a fost învestit oficial cu Coroana şi celelalte însemne sacre ale regalităţii ungare, pe care Otto le obţinuse, în vara anului 1305, de la fiul minor al defunctului rege Venceslas. În vara anului 1306, poziţia lui Otto de Wittelsbach s-a deteriorat însă simţitor, odată cu obţinerea Coroanei regale a Boemiei de către Rudolf al III-lea de Habsburg (26 august). Ca urmare a acestei schimbări dinastice, Boemia şi-a modificat radical poziţia faţă de competiţia pentru succesiunea la tronul Ungariei, ea transformându-se dintr-o adversară a lui Carol Robert într-o aliată a acestuia.
Odată cu dispariţia sprijinului boem, Buda a devenit pentru Otto de Wittelsbach o reşedinţă nesigură. El s-a îndreptat, în consecinţă, spre Transilvania, unde dispunea de numeroşi susţinători: nobilii din familiile Borşa şi Chanad, saşii din provincia Sibiului şi, mai ales, voievodul Ladislau Kán, care dispunea de o forţă militară redutabilă. Datorită situaţiei aproape disperate în care se afla, Otto a fost obligat să accepte o condiţie care, în împrejurări normale, nu ar fi avut şanse de a fi luată în considerare: căsătoria sa cu fiica lui Ladislau Kán, care urma astfel să devină regina Ungariei.
Un prizonier celebru, Otto de Wittelsbach
Sosit în Transilvania în primăvara anului 1307, Otto de Wittelsbach a vizitat oraşul Bistriţa, a cărui popu­laţie germană îi era favorabilă şi, cu această ocazie, a primit jurământul de credinţă al saşilor din comitatul Sibiului. Între timp însă, în august 1307, Papa Clement al V-lea l-a numit legat pontifical în Ungaria pe cardinalul Gentile de San Martino ai Monti şi a reînnoit excomunicarea pronunţată de Bonifaciu al VIII-lea împotriva adversarilor lui Carol Robert, extinzând-o în mod explicit şi asupra susţinătorilor lui Otto de Wittelsbach. Temându-se de excomunicarea papală şi nemulţumite de căsătoria lui Otto cu fiica lui Ladislau Kán, cele mai multe dintre marile familii aristocrate ale regatului au trecut de partea lui Carol Robert. În faţa acestor noi provocări, Ladislau Kán a fost nevoit să reevalueze şansele lui Otto de a prelua controlul regatului. El a reuşit însă, printr-o lovitură de maestru, să găsească o ieşire spectaculoasă din impasul politic în care intrase: a desfăcut căsătoria fiicei sale şi l-a arestat pe Otto de Wittelsbach, transformându-l în prizonierul său, asigurându-şi astfel sprijinul Habsburgilor, una dintre cele mai influente familii domnitoare ale Europei.
Încă din vara anului 1307, Ladislau Kán intrase în tratative cu regele Germaniei, Albert I de Habsburg (1298-1308), principalul inamic al fostului său ginere. Habsburgii erau interesaţi atât de eşecul lui Otto în competiţia pentru tronul Ungariei, dar şi de o cât mai îndelungată reţinere a sa în îndepărtata Transilvanie, menită să netezească drumul fiului lui Albert, Frederic cel Frumos, către Coroana Sfântului Imperiu. Frederic cel Frumos întreţinea, el însuşi relaţii diplomatice cu voievodul Ladislau.
Una dintre cele mai importante cronici germane ale timpului, Chronicon Osterhoviense, afirmă de ­altfel fără înconjur că decizia „ducelui” Ladislau al Transilvaniei de a-l transforma pe Otto de Wittelsbach în prizonierul său a fost făcută ca urmare a intrigilor lui Albert de Habsburg, care a încercat chiar, cu această ocazie, să preia controlul asupra Bavariei.
Păstrarea lui Otto în prizonierat i-a asigurat lui Ladislau Kán cea mai înaltă protecţie europeană la care acesta putea spera: aceea a lui Albert de Habsburg, cel mai important susţinător european al politicii pontificale şi, de asemenea, principalul aliat extern al lui Carol Robert de Anjou. Devine astfel uşor de înţeles de ce atât candidatul angevin, cât şi nunţiul apostolic, cardinalul Gentile, nu au îndrăznit să întreprindă, în întreaga perioadă a deţinerii lui Otto, nici măcar un gest de ostilitate împotriva voievodului transilvănean. Iar această interdicţie de a interveni împotriva lui Ladislau era, pentru Carol Robert, cu atât mai supărătoare cu cât voievodul transilvănean intrase, împreună cu arestarea lui Otto, în posesia Coroanei şi a însemnelor sacre ale regalităţii ungare, obiecte simbolice în absenţa cărora candidatul angevin nu se putea încorona.
Chiar şi aşa, însă, reţinerea lui Otto de Wittelsbach în Transilvania a avut un rol important în asigurarea recunoaşterii lui Carol Robert ca rege al Ungariei de către reprezentanţii celor mai importante familii aristocratice din regat, reuniţi, la 10 octombrie 1307, pe câmpia de la Rakos. La 1 mai 1308, regele Albert de Habsburg a fost asasinat şi, odată cu dispariţia acestuia, continuarea reţinerii lui Otto în Transilvania nu-i mai era voievodului de nici un folos. Semnificativ pentru ostilitatea manifestată în continuare de Ladislau împotriva lui Carol Robert este însă faptul că ducele bavarez nu a fost predat candidatului angevin. El a fost încredinţat întâi unui enigmatic voievod român, care domnea probabil în Maramureş, apoi eliberat şi lăsat să îşi găsească singur drumul spre Bavaria, prin Rutenia şi Polonia. Imediat după întoarcerea sa în patrie, Otto a declanşat de altfel o campanie de represalii împotriva lui Frederic de Habsburg, care, pentru a-i face faţă, a fost nevoit să apeleze la sprijinul lui Carol Robert de Anjou.
Pentru a-şi putea continua rezistenţa împotriva candidatului Casei de Anjou şi pentru a-şi menţine poziţia de arbitru al conflictului pentru Coroana Ungariei, Ladislau Kán avea însă nevoie de o altă alianţă europeană puternică. Soluţia aleasă de Ladislau a fost încheierea unei alianţe cu Serbia, garanţia acesteia urmând a fi reprezentată de căsătoria fiicei voievodului cu Ştefan, moştenitorul Coroanei Serbiei. Această alianţă sârbo-transilvană era însă departe de a fi o simplă alianţă regională. Adevărata dimensiune a proiectelor politice ale lui Ladislau Kán poate fi înţeleasă doar în contextul proiectelor europene făurite, în această perioadă, de Carol de Valois, fratele regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos.
Căsătorit cu Ecaterina de Courtenay, împărăteasa titulară a Constantinopolului, Carol de Valois planificase, împreună cu dogele Veneţiei, declanşarea, în cursul anului 1308, a cruciadei pentru reconstituirea Imperiului Latin. În acest context, Carol a încheiat, în 1307, o alianţă formală cu Serbia, care urma să fie garantată, asemeni alianţei sârbo-transilvane, prin căsătoria lui Carol, fiul lui Carol de Valois, cu Zorica, fiică a lui Ştefan Milutin, rezultată dintr-o pretinsă căsătorie a sa cu Elisabeta, fiica lui Ştefan al V-lea al Ungariei. Această căsătorie urma să îi confere fiului lui Carol de Valois şi urmaşilor acestuia dreptul legitim de a intra în posesia Coroanei Ungariei, aflată în acel moment în păstrarea aliatului regelui sârb, voievodul Ladislau Kán.
Aceste proiecte păreau să dobândească o nouă anvergură în primele luni ale anului 1308, ca rezultat al unor evenimente neaşteptate: moartea soţiei lui Carol de Valois, Ecaterina de Courtenay, împărăteasa titulară a Constantinopolului (2 ianuarie 1308), anula drepturile acestuia asupra Imperiului Latin; câteva luni mai târziu, însă, asasinarea lui Albert de Habsburg (1 mai 1308) i-a oferit şansa de a se angaja, cu sprijinul fratelui său, Filip al IV-lea al Franţei, în competiţia pentru Coroana Germaniei.
Apropierea voievodului de proiectele Casei de Valois s-a dovedit a fi însă o greşeală, în condiţiile în care papa Clement al V-lea şi Carol Robert de Anjou îl susţineau pentru a candida la Coroana Germaniei pe Henric al VII-lea de Luxemburg, care a şi fost, de altfel, încoronat, în noiembrie 1308. În aceste condiţii, alianţa sârbo-transilvană, lipsită de orice susţinere europeană, s-a transformat într-una de importanţă locală, iar consecinţele acestei realităţi nu au întârziat să apară.

În septembrie 1308, cardinalul Gentile s-a considerat, în sfârşit, în măsură să îi transmită lui Ladislau Kán un ultimatum prin care îi cerea să anuleze căsătoria fiicei sale cu fiul regelui Serbiei şi să-i predea lui Carol Robert Coroana regală a Ungariei. Sigur pe forţele sale, voievodul a refuzat să îndeplinească cererile adversarilor săi. Ca urmare, în iunie 1309 s-a desfăşurat o primă ceremonie de încoronare a lui Carol Robert, ocazie pentru care a fost confecţionată o coroană provizorie.
Renunţarea la „Sfânta Coroană”
În acelaşi timp, un sinod patronat de cardinalul Gentile a interzis cu desăvârşire contractarea vreunei căsătorii între „fiica, nepoata sau altă rudă de sânge” a unui creştin catolic şi orice „eretic patar, gazar, schismatic sau alt duşman al credinţei creştine”, cei care nu s-ar fi conformat acestei decizii în răstimp de o lună urmând să fie declaraţi „eretici duşmani ai credinţei”. Ameninţarea era una cât se poate de serioasă: dacă voievodul ar fi fost declarat eretic, împotriva lui şi a Transilvaniei, ar fi putut fi organizată o cruciadă, fapt care ar fi aruncat asupra întregii provincii un spectru al jafului şi al distrugerii. Izolarea în care se afla l-a determinat, în cele din urmă, pe voievod să înceapă negocierile cu regele Carol Robert, căruia i-a cedat „Sfânta Coroană” în august 1310, în schimbul recunoaşterii stăpânirii sale asupra Transilvaniei şi a celei mai mari părţi a Banatului.
Puternic susţinut de nobilimea locală, Ladislau Kán a păstrat stăpânirea Transilvaniei până la încetarea sa din viaţă, în primăvara anului 1315, fără ca regele Carol Robert să îndrăznească să întreprindă vreo acţiune armată împotriva sa. Invazia trupelor regale în Transilvania a avut loc abia după dispariţia marelui voievod şi a reprezentat începutul unui război de durată. Sprijiniţi de Serbia, Bulgaria, cnezatul Haliciului şi de Basarab, voievodul Ţării Româneşti, nobilii transilvăneni s-au împotrivit cu înverşunare instaurării dominaţiei angevine, susţinând succesiunea fiilor lui Ladislau Kán la conducerea voievodatului. După o lungă serie de confruntări – Debreţin (1316), Ciceu (1317), Topa (1318), Bonţida (1320), Deva (1321) ş.a. – regele a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, autoritatea asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei, chiar dacă unii dintre reprezentanţii nobilimii rebele şi-au continuat rezistenţa, în fortăreţele lor, timp de mulţi ani după încheierea oficială a războiului.

Bistriţa a fost capitala Transilvaniei



Documente vechi dintr-o colecţie păstrată la arhivele bistriţene arată că, în lunile iulie şi august 1849, Bistriţa a fost capitala Transilvaniei. Această poveste este o necunoscută pentru majoritatea profesorilor şi pasionaţilor de istorie. Cercetătorii, puţinii care ştiu de acest fapt, propun ca istoria locală să fie predată în şcoli.

În lunile iulie şi august 1849, într-o perioadă tulbure după revoluţia patşoptistă, Bistriţa a hotărât soarta tuturor oraşelor transilvane. De aici, dintr-o clădire din Centrul Istoric, plecau ordonanţe şi proclamaţii pentru întreaga regiune, pe atunci principat în cadrul Imperiului Austriac. Aceste documente purtau semnătura primului guvernator militar şi civil al Transilvaniei, baronul german Ludovic Wohlgemuth. El şi-a stabilit cartierul general la Bistriţa, transformând astfel micul oraş într-un adevărat centru de putere. „Bistriţa a devenit pentru două luni capitala Transilvaniei", spune istoricul Ioan Mureşan, totodată directorul arhivelor judeţului.



Bistriţa, centrul de putere al Transilvaniei

Documente din colecţia Iulian Marţian, colecţie ce valorează sute de mii de euro şi care se păstrează la arhivele bistriţene, arată că Ludovic Wohlgemuth a fost trimis de împăratul austriac să restabilească ordinea în Transilvania şi să înăbuşe ultimele pusee ale Revoluţiei de la 1848-1849 din zonă.

Astfel, Bistriţa devine cancelaria guvernatorului, iar de aici pleacă proclamaţii în oraşele Transilvaniei, acte prin care autoritatea lui Wohlgemuth îşi face simţită autoritatea în scurt timp. „A guvernat cu o mână de fier deoarece a reuşit în puţin timp să restabilească ordinea în zonă. A repus în funcţiune instituţiile existente înainte de Revoluţia de la 1848. Baronul a luat şi măsuri pentru redresarea economiei, şubrezită de prezenţa pe piaţă a trei monede. Pe lângă moneda imperială, cea austriacă, mai apăruseră şi monedele ruseşti şi maghiare. A lăsat pe piaţă doar moneda împăratului", explică istoricul Mureşan.



Primul guvernator militar şi civil al Transilvaniei primise împuternicire imperială de a hotărâ singur în probleme importante fără să se mai consulte cu împăratul de la Viena, Francisc Iosef.

Fosta clădire a Primăriei Bistriţei, sediu pentru guvernatorul Transilvaniei

Ludovic Wohlgemuth a sosit la Bistriţa la începutul lunii iulie cu o „curte" de funcţionari destul de restrânsă. Istoricii spun că acesta ar fi locuit, cel mai probabil, în clădirea fostei primării a Bistriţei, situată în Centrul Istoric al oraşului, pe strada George Coşbuc, imobil care astăzi este sediu pentru o parte dintre direcţiile Primăriei Bistriţa. „Nu există documente care să ne confirme supoziţia, dar la acea vreme nu era nicio altă clădire mai potrivită care să găzduiască un guvernator şi curtea sa", susţine Ioan Mureşan.

Documentele din arhive dezvăluie că primul guvernator militar şi civil a plecat de la Bistriţa la sfârşitul lunii august şi s-a stabilit la Sibiu, oraş de unde a condus Transilvania. Ludovic Wohlgemuth este doar unul dintre guvernatorii militari şi civili numiţi de Imperiul Austriac în provinciile sale pentru a restabili ordinea după perioada tulbure a Revoluţiei de la 1848-1849.

De ce Bistriţa?

Wohlgemuth s-a stabilit la Bistriţa pentru că în judeţ era Regimentul al II-lea de graniţă la Năsăud, singurul care, în timpul Revoluţiei patşoptiste, a rămas fidel împăratului de la Viena. Regimentul avea companii de soldaţi pe Văile Şieului şi Bârgăului, cu alte cuvinte guvernatorul era în siguranţă în această zonă, bine apărată de grănicerii năsăudeni.

O poveste care ar trebui predată în şcoli

Povestea baronului Ludovic Wohlgemuth care face ordine de la Bistriţa în Transilvania după Revoluţia de la 1848-1849 nu se află din manualele de istorie. Liceenii bistriţeni spun că habar n-au că localitatea în care trăiesc a fost, pe vremuri, cel mai puternic oraş al Transilvaniei. „Nu ştiam că Bistriţa a fost capitala principatului Transilvania. Ar fi interesant dacă aş afla mai multe la ora de istorie. Chiar mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre trecutul judeţului meu", este de părere Nora Flămînd, o liceancă de 15 ani la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu" din oraş, pasionată de istorie.

Puţină lume ştie de cele două luni când Transilvania a fost condusă de la Bistriţa. Cercetătorii sunt de părere că această poveste, ca şi altele, ar trebui inclusă într-un manual de istorie, un opţional care să fie studiat de tinerii pasionaţi. „E un aspect despre care se ştie prea puţin. Ar trebui ca elevii să înveţe despre trecutul judeţului lor. Ar trebui să se facă un manual alternativ de istorie din care tinerii să afle despre evenimentele locale", consideră cercetătorul bistriţean Adrian Onofreiu.

citeste mai mult

Prinţul Charles face reclamă Transilvaniei
Prinţul Charles promovează ­într-un mesaj video Transilvania şi face un apel pentru salvarea acestei ...

Viaţa în Transilvania, acum 70 de milioane de ani