Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
Antonescu[v=]
2 participanți
Pagina 5 din 11
Pagina 5 din 11 • 1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11
Antonescu[v=]
Rezumarea primului mesaj :
ION ANTONESCU-
2]Viata popoarelor este o vesnica si incordata lupta; o lupta pentru drepturi si pentru dreptate, o lupta pentru afirmare si inaltare.
1]Soldatul român nu poate fi comandat decît de ofiţerul şi comandantul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atît mai puţin de un camarad de arme, chiar cînd greşeşte.
=====
Andreea
Mihai
Crin
Petre
Simona
ION ANTONESCU-
2]Viata popoarelor este o vesnica si incordata lupta; o lupta pentru drepturi si pentru dreptate, o lupta pentru afirmare si inaltare.
1]Soldatul român nu poate fi comandat decît de ofiţerul şi comandantul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atît mai puţin de un camarad de arme, chiar cînd greşeşte.
=====
Andreea
Mihai
Crin
Petre
Simona
Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.10.15 10:05, editata de 88 ori
Re: Antonescu[v=]
Jipa Rotaru despre adevărul istoric cu privire la Mareşalul Ion Antonescu
Prof. univ. dr. Jipa Rotaru a acordat un interviu cotidianului Ziua Veche despre Mareşalul Ion Antonescu. La cei 70 de ani, istoricul şi comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Unde sunt idealurile naţionale?
Ion Petrescu- Ce mai înseamnă, în România de azi, un recurs constant, obiectiv, la cunoaşterea istoriei naţionale, în general şi a celei militare în special?
Jipa Rotaru – Întrebarea e extrem de dificilă. În condiţiile în care banul reprezintă etalonul tuturor valorilor societăţii şi globalizarea a devenit unic obiectiv al forţelor politice româneşti, nu se mai poare vorbi de recursul la istorie şi la valorile tradiţionale. În contextul în care, în calitatea de cetăţean, dascăl sau pur şi simplu român ai îndrăzni să atragi atenţia cuiva că raportarea la trecut reprezintă totuşi o obligaţie absolută pentru a-ţi însuşi prezentul şi a încerca o eventuală prospectare a viitorului, devii desuet şi rişti să fii tratat ca un paria, sau ca un inadaptabil. Şi atunci stai şi te întrebi unde sunt idealurile naţionale atât de puternic amprentate într-o vreme nu prea îndepărtată, în care recursul la istoria neamului reprezenta un fundamental punct de referinţă aproape pentru toţi fiii naturali sau adoptivi ai acestei naţii. După o viaţă pusă numai din pasiune în slujba muzei Clio, răspunsul nu poate fi altul decât acela că încă mai sper într-o revitalizare a spiritului onest, cinstit, al tuturor celor care, chiar sub presiune, mai pot gândi româneşte. Că deocamdată recursul la istorie rămâne un deziderat absolut îndepărtat, este de netăgăduit. Istoria a rămas în afara obligaţiilor de studiu ale copiilor şi tinerilor noştri. Şi cel mai grav, chiar în instituţiile militare de învăţământ, unde, prin tradiţie, ar trebui să se facă educaţie patriotică, istoria naţională şi mai ales cea militară este scoasă din planurile de învăţământ. Bine că se predă în schimb istoria holocaustului şi cea a comunismului! Este o mare ruşine şi probabil că vinovaţii pentru acest adevărat atac la fiinţa naţională vor plăti curând.
Nu pot să nu-mi amintesc acum cu câtă pasiune şi dragoste de neam colectivul catedrei de Istoria poporului român, din Academia Militară – din care am avut onoarea să fac parte -, aborda temele de istorie naţională, evidenţiind în faţa studenţilor noştri, la cursuri sau la seminarii, reperele acestui neam oropsit, aşezat în „poarta furtunilor” precum: vechimea, permanenţa pe aceste meleaguri frământate de nenumărate războaie duse între marile imperii ale vremii, în diferite epoci istorice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru noi, românii, care nu am manifestat niciodată tendinţe expansioniste acaparatoare, ci am luat arma în mână numai atunci când fiinţa naţională ne-a fost pusă în pericol; continuitatea – lupta neîncetată pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru eliberare socială, obiective multimilenare ale unui popor paşnic şi iubitor de Dumnezeu şi dreptate. Că ne-am îndeplinit atunci şi în acele condiţii mult mai vitrege decât acum menirea, este de netăgăduit şi o demonstrează însăşi raportarea ofiţerilor de atunci, mai tineri, la valorile pe care noi le susţineam. Viaţa de zi cu zi ne convinge că acest lucru n-ar mai fi posibil astăzi, când sistemul de valori este inversat. Rămân la convingerea că va mai curge multă apă pe Dunăre până ce ne vom regăsi în aceeaşi matcă. Dumnezeu fie cu noi!
Ion Antonescu şi-a onorat, cu conştiinciozitate, toate îndatoririle
I.P.- Care este motivaţia focalizării propriilor cercetări, în arhivele istorice, pe perioada în care Conducătorul Statului era Mareşalul Ion Antonescu?
J.R.- Resorturile declanşatoare ale predilecţiei mele, pentru cercetarea perioadei celei mai negre din istoria noastră naţională se leagă nemijlocit de cunoaşterea şi înţelegerea personalităţii care a avut curajul să-şi asume răspunderea conducerii ţării şi a armatei sale în acea etapă, când toţi liderii politici, poate cu excepţia Conducătorului Mişcării Legionare, refuzau cu abilitate implicarea în conducerea statului. Este vorba de generalul şi apoi mareşalul Ion Antonescu, cel ce a fost chemat la începutul lunii septembrie 1940 de un rege corupt şi compromis, Carol al II-lea, să preia conducerea statului.
Documentarea în Arhivele Militare de la Piteşti, în vederea elaborării tezei de doctorat, din anii ′80, mi-a facilitat un contact direct cu un noian de documente originale referitoare la viaţa şi cariera mareşalului. Eu însumi militar de carieră prin convingere şi pasionat de istoria militară, căutam ca orice tânăr ofiţer modele. În anii de început ai carierei, m-am oprit ca mai toţi colegii mei la personalităţile militare care ne-au îndrumat paşii, ofiţerii profesori sau comandanţi. Atunci când am avut însă şansa de care am amintit, de a studia cariera de excepţie a Mareşalului, el a devenit pentru mine mai mult decât un model, un ideal. Dacă la început îl descopeream întâmplător, etapă cu etapă, în documentele colbuite de arhivă, încet – încet am început să-l caut tot mai insistent în lucrări de specialitate. Trebuie să mărturisesc că am fost determinat la un studiu profund al personalităţii Mareşalului şi de dumneavoastră, cei ce îmi eraţi ofiţeri – elevi, prin anii ′ 82-88. Şi iată de ce. Conform rigorilor învăţământului din Academia Militară, din acei ani, noi, profesorii, în preziua seminariilor trebuia să asigurăm după-amiaza, ore de consultanţă la cabinetul de istorie. Cum ofiţerii-elevi nu prea se îmbulzeau să vină la cabinet, mergeam noi prin clase. În acest context mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebat despre personalitatea şi cariera militară a lui Ion Antonescu. Sigur că în programa de învăţământ nu aveam asemenea teme.
Interesul manifestat de ofiţerii-elevi, cadre militare tinere, viitorii comandanţi şi stat-majorişti, m-au determinat să trec peste rigorile unei tematici închistate şi să prezint destul de amănunţit, atât la consultaţii, cât şi la prelegeri şi seminarii, adevărul istoric cu privire la Mareşal, dar şi la acea perioadă grea din istoria României precum subiectele: pactul Ribbentrop-Molotov; rapturile teritoriale din vara anului 1940, România stat naţional legionar, participarea armatei române alături de cea germană la campania din Est, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor naţionale răpite ş.a., subiecte tabu în istoriografia perioadei.
A fost necesar să apelez la surse cu totul clandestine, în acele vremuri pentru a mă documenta. Utilizam şi acele „fonduri speciale”, dar şi fotocopiile unor lucrări apărute în străinătate, sau retrase de pe piaţă, a doua zi, după ce ajungeau în librării. Atunci am luat contact cu opera generalului Platon Chirnoagă, cea extraordinar de vastă, editată de Iosif Constantin Drăgan, cu tomurile regretatului Aurică Simion, ale lui Gheorghe Barbul, N. Creţianu, şi cu unele memorii ale personalităţilor militare de excepţie din anii războiului. Toate acestea mi-au fost de un nepreţuit sprijin în înţelegerea, la adevărata lor valoare, a personalităţilor unor mari comandanţi, între care Mareşalul Ion Antonescu predomina prin patriotism, curaj, capacitate de muncă, inteligenţă şi dăruire exemplară, calităţi ce i-au permis să urce, pas cu pas, toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la mareşal.
În funcţiile îndeplinite, de la comandant de secţie (pluton), la comandant suprem al armatei române (în vreme de război), Ion Antonescu şi-a onorat, cu o conştiinciozitate demnă de invidiat, toate îndatoririle, devenind pentru toţi, atunci şi acum, unul dintre cele mai strălucite exemple de înalt profesionalism, corectitudine, camaraderie, dăruire, disciplină şi ordine militară. Abia descoperind toate acestea, lucruri pe care le-am valorificat pe deplin în lucrările publicate după 1990, înţeleg acum că acea focalizare a propriilor cercetări pe perioada istorică 1940-1944 şi pe personalitatea Mareşalului nu a fost întâmplătoare. Aceste resorturi m-au determinat ca atunci când, prin anii ′90, se constituia Liga Mareşal Ion Antonescu (la numai câţiva ani după apariţie fiind distrusă de o neghioabă ordonanţă de urgenţă semnată Adrian Năstase) în timp ce unii dintre colegi se eschivau înscrierii în ligă, eu să fiu ales prim vice-preşedinte a acelei organizaţii şi să mă pun în slujba propovăduirii personalităţii Mareşalului, cu toate laturile acesteia, model de conduită pentru oricare dintre cei ce s-au consacrat sau se dedică nobilei cariere militare.
“Ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi graniţe”
I.P – Încredinţarea, pe 5 septembrie 1940, a principalelor prerogative regale, de către Regele Carol al II-lea al României, generalului Ion Antonescu, care, a doua zi, l-a obligat să abdice, constituia atunci singura soluţie de salvare a statului român?
J.R.- Au curs tone de cerneală, mai ales după 1990, în legătură cu evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940. Situaţia internă a ţării fiind grav afectată de cedările teritoriale, în faţa pretenţiilor expansioniste ale Rusiei Sovietice, Ungariei horthyste şi Bulgariei monarho-fasciste, Carol al II-lea este nevoit să-l cheme pe cel mai înverşunat adversar al său, generalul Ion Antonescu, încredinţându-i conducerea guvernului şi a ţării prin atribuirea unora dintre prerogativele regale, în funcţia de Conducător al Statului. Vezi decretele regale 3051, 3052, 3053 din 5 septembrie 1940, în Monitorul Oficial p.I-a, nr.205/ 5 septembrie 1940 şi publicate parţial de mine în Ion Antonescu.Cariera militară, încă din 1993. Odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea şi încredinţarea tronului fiului său Mihai I, pentru a restabili ordinea şi fiind confruntat cu refuzul partidelor istorice de a i se alătura la guvernare, generalul Ion Antonescu a fost nevoit să accepte să împartă puterea cu Mişcarea Legionară, decretând, la 14 septembrie, România Stat Naţional-Legionar.
Primele măsuri întreprinse de Conducătorul Statului, chiar înainte de formarea noului guvern cu legionarii, erau destinate să consolideze situaţia internă a statului şi să salveze ţara. Prin justeţea şi profunzimea lor, acestea veneau să întărească convingerea că, într-adevăr, în condiţiile date, soluţia chemării generalului Antonescu a fost salvatoare pentru neamul românesc. Prin fermitatea cu care Ion Antonescu a abordat, încă din primele ore, problemele fundamentale ale salvării stabilităţii ţării, el şi-a atras adeziunea tuturor forţelor politice, cu excepţia P.C.d.R., care era, după cum se ştie, obedient Moscovei şi Internaţionalei a III-a încă.
El însuşi adept şi sprijinitor al necesităţii „schimbării sistemului” – evident era vorba de regimul politic al dictaturii regale, care dusese ţara în pragul catastrofei, Ion Antonescu îi scria regelui, după ultimatumul şi raptul sovietic din iunie 1940: „Ţara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara toată este consternată şi în panică (…). Trebuie schimbat imediat sistemul şi oamenii. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă – cu tot cortegiul ei sinistru de crime şi distrugeri – va urma. Am prevenit ani de zile, în scris şi verbal şi guvernele şi şefii militari răspunzători, şi pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi. Am fost însă socotit răzvrătit şi lovit ca atare”, pentru ca în finalul scrisorii, trecând peste toate nedreptăţile şi suferinţele, să se pună la dispoziţia ţării, încercând să salveze ce se mai poate salva. „În faţa catastrofei am uitat totul. Sunt gata să dau concursul, dar la atitudine cinstită trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe”.
Poate că şi aceste slove pornite dintr-o profundă dragoste de neam, lăsând de o parte propria-i fiinţă, l-au determinat pe Carol al II-lea să-l aducă pe general de la Mănăstirea Bistriţa, unde se afla cu domiciliu forţat, şi să-i încredinţeze conducerea statului.
Măsurile adoptate de General, în prima săptămână de după preluarea puterii. precum şi comunicatele sau apelurile adresate populaţiei şi armatei aveau să-i atragă adeziunea compatrioţilor, creându-i imaginea salvatorului naţional. Din cele mai variate zone i se arăta aprecierea, recunoştinţa şi încrederea că va salva ţara. Ca şi în zilele noastre, unii o făceau din oportunism, mulţi însă din convingere. Unele mesaje veneau dinspre lumea intelectualilor de marcă, o parte chiar foşti susţinători ai dictaturii regale, altele dinspre întregi categorii sociale. În toate situaţiile, cei ce i se adresau – după cum se semnala în numeroasele note informative ale S.S.I. – îl încredinţau pe Ion Antonescu de sprijinul lor, în greaua sarcină pe care şi-a asumat-o, de a salva ţara şi neamul.
Din prima categorie este emblematică atitudinea marelui savant Nicolae Iorga, despre care S.S.I. afirma: „Domnul profesor Iorga înţelege să dea concursul nelimitat d-lui general Ion Antonescu; în acest sens, a dat dispoziţiuni intimilor săi, cerându-le să susţină şi să ajute pe noul conducător al statului la opera de redresare a Ţării, cu condiţia însă, ca acesta să nu se bazeze, în guvernarea sa, numai pe Mişcarea Legionară”.
În multe note ale S.S.I. şi rapoarte ale Poliţiei şi Siguranţei sunt consemnate poziţiile adoptate de baza societăţii, muncitorii, care, în unanimitate îşi manifestau părerea că „acţiunea de guvernare ce va întreprinde dl. general Antonescu va fi de mare prestigiu naţional şi va aşeza administraţia ţării pe baze noi”. De altfel, aşa cum sublinia şi presa vremii, „Populaţia din toate structurile sociale a primit cu mare speranţă de mai bine, venirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului, apreciind că domnia sa este ultima rezervă pe care o avea Ţara în actualele împrejurări, de aceea se aşteaptă cu mare nerăbdare constituirea noului guvern şi măsurile ce urmează a se lua.”
Într-un asemenea consens, cu întreaga naţiune (reamintim cu excepţia comuniştilor şi a simpatizanţilor lor), s-au pronunţat şi conducătorii partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu, chiar dacă se aflau în opoziţie.
Adaug doar că – prin preluarea puterii de către Ion Antonescu – şi pe plan extern poziţia ţării a fost consolidată. Măsurile ferme enunţate de General şi semnarea Pactului Tripartit, au asigurat menţinerea stabilităţii, în condiţiile în care state mai mari şi mai puternice cădeau, rând pe rând, sub ocupaţia fascistă.
Generalul Ion Antonescu a salvat ţara de la pieire, iar drept recunoaştere a fost executat ca „vinovat de dezastrul ţării şi criminal de război”.
“V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”
I.P – Ce legitimitate mai are azi ordinul “Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”? După eliberarea Basarabiei, era practic posibilă oprirea trupelor române la Nistru?
J.R.
- Privind legitimitatea de azi a ordinului „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, cred că, vrând-nevrând, trebuie să fim de acord că Preşedintele României, Traian Băsescu, a dat în această vară cel mai potrivit răspuns, atunci când, la o emisiune în direct, pe un post naţional de televiziune, afirma răspicat că împărtăşeşte întrutotul valabilitatea acestui ordin şi apreciază hotărârea şi determinarea cu care Ion Antonescu (care a fost executat drept criminal de război în timp ce regele punea ţara la dispoziţia Rusiei Sovietice) a acţionat, iar dacă astăzi ar fi pus în aceleaşi condiţii, să dea un asemenea ordin, nu ar ezita nicio clipă să o facă.
Este un răspuns pertinent, la care subscriu, nu înainte de a reaminti majoritatea pasajelor cuprinse în document, pentru că numai în integralitatea lui, acest ordin ne trimite, din nou, la personalitatea de excepţie a celui ce l-a conceput, l-a adresat din trenul Patria, garat la Piatra Neamţ, armatei şi întregii naţiuni, în noaptea de 21 iunie 1941.
Prin cuvinte simple, pe înţelesul fiecărui oştean, încărcate însă de patriotism, generalul Ion Antonescu cerea militarului român, de la general la soldat, să pornească la luptă pentru a zdrobi duşmanul din răsărit şi miazănoapte, să dezrobească, din jugul bolşevismului, pe fraţii cotropiţi şi să reîmplinească, în trupul ţării, glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei.
„Ostaşi – îşi încheia Comandantul de căpetenie al Armatei, ordinul – să luptaţi pentru gloria neamului; să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri; să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu; să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori; să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”
Prin asemenea nobile obiective vizând refacerea teritorială şi apărarea identităţii naţionale, la fel de preţioase azi ca şi atunci, ordinul Generalului Ion Antonescu ar trebui să fie afişat în instituţiile noastre politice şi administrative.
Personal, în anul 1990, îndeplinind o funcţie importantă în nou intitulata Academie de Înalte Studii Militare, am reuşit să determin comanda de atunci a instituţiei să afişăm în aulă, pe partea dreaptă a scenei, bustul regelui Carol I, iar în stânga bustul Mareşalului Ion Antonescu şi un scurt citat din ordinul de zi. Din păcate, după sclerozata ordonanţă a lui Adrian Năstase, un alt „român patriot” ajuns în capul oştirii, pe funcţia pe care o îndeplinea cândva, cu atâta dăruire şi răspundere, generalul Ion Antonescu, a ordonat, iar noua comandă a Academiei de Înalte Studii Militare, spre ruşinea ei, l-a executat pentru a doua oară pe Mareşal, dând jos şi bustul şi citatul amintit. Iată de ce e necesar, mai mult ca oricând să ne raportăm, prin tot ceea ce întreprindem, la ce a avut mai bun de-a lungul istoriei acest neam şi nu la cozile de topor de genul celor mai sus amintite.
Cât priveşte cea de-a doua întrebare, socot că trecerea Nistrului de către Armata Română şi continuarea războiului alături de armta germană a fost magistral explicată de Mareşal la procesul său: „Când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului , ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-au aplicat de la romani până-n ziua de azi. Căutaţi în istoria războaielor, la toate popoarele, în toate secolele şi veţi vedea că nimeni nu se opreşte cu armata la frontieră, ci merge mai departe, căutând să distrugă armata inamică. Aşa a făcut Scipione, care a dus armata până la distrugerea Cartaginei, aşa a făcut Napoleon, care a pătruns până în centrul Rusiei, aşa a făcut Alexandru al Rusiei, care a mers până la Paris”.
Ce frumoasă lecţie de istorie, a artei militare, ţinută în faţa unui complet de judecată incapabil să o priceapă! Asemenea principii generale de ducere a războaielor, mai ales a celor de coaliţie, sunt cunoscute şi de ultimul sublocotenent, aşa încât sunt stranii luările de poziţie, din zilele noastre, ale unor pseudo-istorici, care afirmă, pe micul ecran, că ei socot ordinul Mareşalului, de trecere a Nistrului, drept una dintre greşelile acestuia. Este tot atât de adevărat că, în epocă, şi reprezentanţi ai partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu în special, au criticat trecerea Nistrului, departajându-se de poziţia oficială, pe care o adoptaseră la intrarea ţării în război, de sprijinire a Mareşalului în opera de refacere a unităţii naţionale cu arma în mână.
Pentru Ion Antonescu, întreruperea sau suspendarea acţiunilor militare, înainte ca adversarul să fi fost înfrânt, era de neconceput, cu atât mai mult cu cât uriaşul potenţial de care continua să dispună Uniunea Sovietică şi după loviturile primite în faza iniţială a războiului, lăsa să planeze dacă nu ameninţarea, oricum incertitudinea asupra frontierei estice a României. Oprirea acţiunilor militare era socotită de Conducătorul Statului nu numai ca o greşeală militară, dar şi una politică, deoarece o asemenea acţiune ar fi creat tensiuni în raporturile româno-germane, ceea ce ar fi pus în primejdie politica Mareşalului de refacere a patrimoniului naţional.
Nu intrăm în detalierea argumentaţiei continuării războiului dincolo de frontiera naţională de la Est; reamintim doar că a făcut-o la timp Mareşalul însuşi, în scrisorile de răspuns adresate lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în iarna anului 1942, ca replici la depeşele acestora, prin care îl învinuiau pe Antonescu pentru ordinul dat armatei române de trecere a Nistrului în toamna lui 1942.
La 23 august 1944, Regele Mihai a pus ţara, cu bună ştiinţă, la dispoziţia URSS
I.P – Care este opinia dumneavoastră în legătură cu cele întâmplate la23 august, 1944, înBucureşti?
J.R.- Despre evenimentele petrecute la 23 august, în România, s-a publicat o literatură istorică extrem de bogată şi variată. Ilustrul nostru specialist în domeniu, domnul profesor Gheorghe Buzatu a inventariat, până în anul 2006, peste l0.000 de titluri demne de luat în consideraţie. Abordările, diferite, dar deseori complementare, au cuprins variile planuri politico-diplomatice, militare, economice, ideologice şi propagandistice ale evenimentului. Majoritatea studiilor insistă însă pe consecinţele strategice ale evenimentului.
Personal am publicat mai multe studii pe această temă, susţinând adevărul de necontestat al scurtării cu 6 luni a măcelului mondial prin întoarcerea armelor şi realinierea României la Naţiunile Unite începând cu 24 august 1944. De altfel, este locul să ne reamintim că însuşi Hitler evalua actul românesc de la 23 august ca una dintre cele trei mari crize ale ultimilor doi ani de război, după debarcarea din Normandia, la 6 iunie 1944 şi pierderea Grupului de Armate german „Centru” din Polonia. Pe baza studiului şi a analizei întreprinse, am ajuns la concluzia, pe care am exprimat-o în nenumărate lucrări, că trecerea Românie, dintr-o alianţă în cealaltă, a provocat mutaţii fundamentale în raportul de forţe dintre cele două tabere beligerante precum: pierderea de către Germania a sud-estului Europei şi a Balcanilor; deschiderea liniei Dunării pentru înaintarea Armatei Roşii; încetarea aprovizionării economiei de război a celui de-al III-lea Reich cu o materie primă strategică vitală – petrolul românesc.
Din păcate, pentru societatea românească, actul de la 23 august nu a fost decât o lovitură de stat, care a reprezentat anticamera unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi politice, economice, militare, teritoriale, demografice etc. Deschiderea a noi arhive româneşti sau străine (în special cele ruseşti, ex-sovietice) facilitează extinderea perspectivei de cercetare a condiţiilor concrete ce au înlesnit actul de trădare al regelui şi camarilei faţă de propria ţară şi conducătorul ei în funcţiune – Mareşalul Ion Antonescu. Este de acum pe deplin demonstrat, prin cercetările şi opera vastă a unor nume de prestigiu în ale istoriografiei româneşti contemporane, precum academician Florin Constantiniu, academician Dinu C.Giurăscu, profesor Gh.Buzatu, profesor Ion Scurtu, general (r.) Nicolae Ciobanu, colonel (r.) Alessandru Duţu ş.a. că ordonând arestarea Conducătorului Statului şi a principalilor săi colaboratori, pe motiv că refuză semnarea necondiţionată a armistiţiului cu puterile aliate, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Regele Mihai a pus unilateral, cu bună ştiinţă, ţara cu întregul ei potenţial uman şi material la dispoziţia Rusiei Sovietice.
Complotul urzit de camarila regală şi pus în aplicare de un rege imatur s-a săvârşit, după cum se ştie, cu acordul şi în cârdăşie cu conducerile partidelor istorice. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Constantin Titel Petrescu, dar mai ales George Brătianu au devenit astfel complici la un act de profundă trădare naţională, iar răsplata istoriei pentru aceştia a fost pe măsură: aproape toţi şi-au găsit sfârşitul în groaznicele temniţe comuniste.
Şi nu asta a fost consecinţa cea mai gravă a actului de trădare de la 23 august 1944, ci ocupaţia brutală a ţării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de comunizare forţată, care avea să arunce România, pentru aproape o jumătate de veac, în negura comunistă.
Jertfa de sânge a ostaşului român
I.P – În fiecare an, la Carei, pe 25 Octombrie se depun, de către oficiali civili şi militari, coroane de flori. Ce semnificaţie mai are azi acea clipă, din anul 1944?
J.R.- 25 octombrie 1944 rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc. În acea zi, ostaşii noştri, participând de acum la zdrobirea fascismului germano-ungar alături de noii aliaţi, au reuşit, după lupte grele, să elibereze ultimele brazde ale pământului strămoşesc, cotropit în vara anului 1940 de Ungaria horthystă, cu sprijinul direct al Germaniei naziste şi Italiei fasciste.
Semnificaţia zilei de 25 octombrie este mult mai profundă decât o prezintă, în ultimii ani, unii jurnalişti. Ea nu reprezintă doar aniversarea zilei de naştere a regelui Mihai, ci, mai ales, jertfa de sânge a ostaşului român, în grelele lupte duse în toamna anului 1944, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării.
Încă din 9 septembrie, Armata 4 română, iniţial doar cu forţele proprii, apoi în cooperare cu trupele sovietice, intrate între timp în dispozitivul de luptă în Transilvania, a trecut la contraofensivă respingând trupele hitleristo-horthyste dincolo de râurile Mureş şi Arieş, între oraşele Târgu Mureş şi Turda. Ostaşii români şi-au dovedit din plin eroismul în luptele înverşunate de pe Dealul Sângeorgiului, la Oarba de Mureş, Câmpia Turzii şi pe Valea Arieşului.
Cu aceeaşi impetuozitate a fost eliberat Clujul la 11 octombrie şi s-a declanşat ofensiva în Poarta Someşului. Au fost zdrobite succesiv rezistenţele opuse de inamic în Munţii Meseş, iar la 20 octombrie, diviziile române au luat contact cu o altă poziţie de apărare, organizată de inamic pe aliniamentele Carei şi Satu Mare. Pe această poziţie, trupele române au fost oprite până în dimineaţa zilei de 25 octombrie 1941, pentru a închina eliberarea ultimei brazde a teritoriului naţional regelui Mihai, comandant de căpetenie al armatei. Printr-o manevră dublu învăluitoare executată de Corpul 6 armată, combinată cu un atac frontal executat de unităţi din Divizia 9 infanterie, în numai câteva ore a fost eliberat oraşul Carei, iar Divizia 11 infanterie, împreună cu Divizia 133 sovietică au eliberat oraşul Satu Mare. În aceeaşi zi, Armata 4 română a depăşit frontiera de stat a României, angajând acţiuni militare pentru eliberarea Ungariei.
25 octombrie rămâne astfel consacrată drept Ziua Armatei Române.
Măsuri de actualitate şi în zilele noastre
I.P – Este suficientă nostalgia, după fermitatea lui Ion Antonescu, pentru recursul, fie şi pe termen scurt, la o soluţie manu militari, în vederea restartării încrederii, astăzi aparent anesteziată, la nivelul naţiunii române?
J.R.- Vă reamintesc măsurile adoptate de Generalul Ion Antonescu, în primele zile după preluarea puterii, înainte de formarea noului guvern. Acestea au fost îndreptate împotriva susţinătorilor dictaturii regale, începând cu Carol II şi a unor instituţii pe care se baza fostul rege.
Apoi, Ion Antonescu a lansat o proclamaţie, mai multe apeluri şi comunicate către populaţie; l-a înscăunat pe tron pe noul rege Mihai I şi a adus-o în ţară pe regina-mamă, a impus un nou statut dinastiei; a organizat o reculegere generală pentru pierderea Transilvaniei de Nord-Est; a instituit controlul averilor foştilor demnitari; a desfiinţat Straja Ţării; a organizat controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei; a desfiinţat Partidul Naţiunii şi Gărzile Naţionale ale acestuia; a instituit Comisia pentru cercetarea modului cum au fost judecate procesele politice în ultimii 8 ani şi pentru sancţionarea magistraţilor vinovaţi; a scos din armată 11 generali carlişti; a desfiinţat Consiliul de Coroană; a constituit Comisia pentru controlul concesiilor miniere ş.a.
Unele dintre măsurile enunţate sunt de actualitate şi în zilele noastre. Aplicate corespunzător, în noua conjunctură, ar duce şi acum la salvarea ţării, din marasmul în care au aruncat-o stăpânii de azi, mai hrăpăreţi şi mai lacomi decât oricând.
Este însă nevoie de un alt Mareşal. Sau Generalisim.
Prof. univ. dr. Jipa Rotaru a acordat un interviu cotidianului Ziua Veche despre Mareşalul Ion Antonescu. La cei 70 de ani, istoricul şi comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Unde sunt idealurile naţionale?
Ion Petrescu- Ce mai înseamnă, în România de azi, un recurs constant, obiectiv, la cunoaşterea istoriei naţionale, în general şi a celei militare în special?
Jipa Rotaru – Întrebarea e extrem de dificilă. În condiţiile în care banul reprezintă etalonul tuturor valorilor societăţii şi globalizarea a devenit unic obiectiv al forţelor politice româneşti, nu se mai poare vorbi de recursul la istorie şi la valorile tradiţionale. În contextul în care, în calitatea de cetăţean, dascăl sau pur şi simplu român ai îndrăzni să atragi atenţia cuiva că raportarea la trecut reprezintă totuşi o obligaţie absolută pentru a-ţi însuşi prezentul şi a încerca o eventuală prospectare a viitorului, devii desuet şi rişti să fii tratat ca un paria, sau ca un inadaptabil. Şi atunci stai şi te întrebi unde sunt idealurile naţionale atât de puternic amprentate într-o vreme nu prea îndepărtată, în care recursul la istoria neamului reprezenta un fundamental punct de referinţă aproape pentru toţi fiii naturali sau adoptivi ai acestei naţii. După o viaţă pusă numai din pasiune în slujba muzei Clio, răspunsul nu poate fi altul decât acela că încă mai sper într-o revitalizare a spiritului onest, cinstit, al tuturor celor care, chiar sub presiune, mai pot gândi româneşte. Că deocamdată recursul la istorie rămâne un deziderat absolut îndepărtat, este de netăgăduit. Istoria a rămas în afara obligaţiilor de studiu ale copiilor şi tinerilor noştri. Şi cel mai grav, chiar în instituţiile militare de învăţământ, unde, prin tradiţie, ar trebui să se facă educaţie patriotică, istoria naţională şi mai ales cea militară este scoasă din planurile de învăţământ. Bine că se predă în schimb istoria holocaustului şi cea a comunismului! Este o mare ruşine şi probabil că vinovaţii pentru acest adevărat atac la fiinţa naţională vor plăti curând.
Nu pot să nu-mi amintesc acum cu câtă pasiune şi dragoste de neam colectivul catedrei de Istoria poporului român, din Academia Militară – din care am avut onoarea să fac parte -, aborda temele de istorie naţională, evidenţiind în faţa studenţilor noştri, la cursuri sau la seminarii, reperele acestui neam oropsit, aşezat în „poarta furtunilor” precum: vechimea, permanenţa pe aceste meleaguri frământate de nenumărate războaie duse între marile imperii ale vremii, în diferite epoci istorice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru noi, românii, care nu am manifestat niciodată tendinţe expansioniste acaparatoare, ci am luat arma în mână numai atunci când fiinţa naţională ne-a fost pusă în pericol; continuitatea – lupta neîncetată pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru eliberare socială, obiective multimilenare ale unui popor paşnic şi iubitor de Dumnezeu şi dreptate. Că ne-am îndeplinit atunci şi în acele condiţii mult mai vitrege decât acum menirea, este de netăgăduit şi o demonstrează însăşi raportarea ofiţerilor de atunci, mai tineri, la valorile pe care noi le susţineam. Viaţa de zi cu zi ne convinge că acest lucru n-ar mai fi posibil astăzi, când sistemul de valori este inversat. Rămân la convingerea că va mai curge multă apă pe Dunăre până ce ne vom regăsi în aceeaşi matcă. Dumnezeu fie cu noi!
Ion Antonescu şi-a onorat, cu conştiinciozitate, toate îndatoririle
I.P.- Care este motivaţia focalizării propriilor cercetări, în arhivele istorice, pe perioada în care Conducătorul Statului era Mareşalul Ion Antonescu?
J.R.- Resorturile declanşatoare ale predilecţiei mele, pentru cercetarea perioadei celei mai negre din istoria noastră naţională se leagă nemijlocit de cunoaşterea şi înţelegerea personalităţii care a avut curajul să-şi asume răspunderea conducerii ţării şi a armatei sale în acea etapă, când toţi liderii politici, poate cu excepţia Conducătorului Mişcării Legionare, refuzau cu abilitate implicarea în conducerea statului. Este vorba de generalul şi apoi mareşalul Ion Antonescu, cel ce a fost chemat la începutul lunii septembrie 1940 de un rege corupt şi compromis, Carol al II-lea, să preia conducerea statului.
Documentarea în Arhivele Militare de la Piteşti, în vederea elaborării tezei de doctorat, din anii ′80, mi-a facilitat un contact direct cu un noian de documente originale referitoare la viaţa şi cariera mareşalului. Eu însumi militar de carieră prin convingere şi pasionat de istoria militară, căutam ca orice tânăr ofiţer modele. În anii de început ai carierei, m-am oprit ca mai toţi colegii mei la personalităţile militare care ne-au îndrumat paşii, ofiţerii profesori sau comandanţi. Atunci când am avut însă şansa de care am amintit, de a studia cariera de excepţie a Mareşalului, el a devenit pentru mine mai mult decât un model, un ideal. Dacă la început îl descopeream întâmplător, etapă cu etapă, în documentele colbuite de arhivă, încet – încet am început să-l caut tot mai insistent în lucrări de specialitate. Trebuie să mărturisesc că am fost determinat la un studiu profund al personalităţii Mareşalului şi de dumneavoastră, cei ce îmi eraţi ofiţeri – elevi, prin anii ′ 82-88. Şi iată de ce. Conform rigorilor învăţământului din Academia Militară, din acei ani, noi, profesorii, în preziua seminariilor trebuia să asigurăm după-amiaza, ore de consultanţă la cabinetul de istorie. Cum ofiţerii-elevi nu prea se îmbulzeau să vină la cabinet, mergeam noi prin clase. În acest context mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebat despre personalitatea şi cariera militară a lui Ion Antonescu. Sigur că în programa de învăţământ nu aveam asemenea teme.
Interesul manifestat de ofiţerii-elevi, cadre militare tinere, viitorii comandanţi şi stat-majorişti, m-au determinat să trec peste rigorile unei tematici închistate şi să prezint destul de amănunţit, atât la consultaţii, cât şi la prelegeri şi seminarii, adevărul istoric cu privire la Mareşal, dar şi la acea perioadă grea din istoria României precum subiectele: pactul Ribbentrop-Molotov; rapturile teritoriale din vara anului 1940, România stat naţional legionar, participarea armatei române alături de cea germană la campania din Est, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor naţionale răpite ş.a., subiecte tabu în istoriografia perioadei.
A fost necesar să apelez la surse cu totul clandestine, în acele vremuri pentru a mă documenta. Utilizam şi acele „fonduri speciale”, dar şi fotocopiile unor lucrări apărute în străinătate, sau retrase de pe piaţă, a doua zi, după ce ajungeau în librării. Atunci am luat contact cu opera generalului Platon Chirnoagă, cea extraordinar de vastă, editată de Iosif Constantin Drăgan, cu tomurile regretatului Aurică Simion, ale lui Gheorghe Barbul, N. Creţianu, şi cu unele memorii ale personalităţilor militare de excepţie din anii războiului. Toate acestea mi-au fost de un nepreţuit sprijin în înţelegerea, la adevărata lor valoare, a personalităţilor unor mari comandanţi, între care Mareşalul Ion Antonescu predomina prin patriotism, curaj, capacitate de muncă, inteligenţă şi dăruire exemplară, calităţi ce i-au permis să urce, pas cu pas, toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la mareşal.
În funcţiile îndeplinite, de la comandant de secţie (pluton), la comandant suprem al armatei române (în vreme de război), Ion Antonescu şi-a onorat, cu o conştiinciozitate demnă de invidiat, toate îndatoririle, devenind pentru toţi, atunci şi acum, unul dintre cele mai strălucite exemple de înalt profesionalism, corectitudine, camaraderie, dăruire, disciplină şi ordine militară. Abia descoperind toate acestea, lucruri pe care le-am valorificat pe deplin în lucrările publicate după 1990, înţeleg acum că acea focalizare a propriilor cercetări pe perioada istorică 1940-1944 şi pe personalitatea Mareşalului nu a fost întâmplătoare. Aceste resorturi m-au determinat ca atunci când, prin anii ′90, se constituia Liga Mareşal Ion Antonescu (la numai câţiva ani după apariţie fiind distrusă de o neghioabă ordonanţă de urgenţă semnată Adrian Năstase) în timp ce unii dintre colegi se eschivau înscrierii în ligă, eu să fiu ales prim vice-preşedinte a acelei organizaţii şi să mă pun în slujba propovăduirii personalităţii Mareşalului, cu toate laturile acesteia, model de conduită pentru oricare dintre cei ce s-au consacrat sau se dedică nobilei cariere militare.
“Ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi graniţe”
I.P – Încredinţarea, pe 5 septembrie 1940, a principalelor prerogative regale, de către Regele Carol al II-lea al României, generalului Ion Antonescu, care, a doua zi, l-a obligat să abdice, constituia atunci singura soluţie de salvare a statului român?
J.R.- Au curs tone de cerneală, mai ales după 1990, în legătură cu evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940. Situaţia internă a ţării fiind grav afectată de cedările teritoriale, în faţa pretenţiilor expansioniste ale Rusiei Sovietice, Ungariei horthyste şi Bulgariei monarho-fasciste, Carol al II-lea este nevoit să-l cheme pe cel mai înverşunat adversar al său, generalul Ion Antonescu, încredinţându-i conducerea guvernului şi a ţării prin atribuirea unora dintre prerogativele regale, în funcţia de Conducător al Statului. Vezi decretele regale 3051, 3052, 3053 din 5 septembrie 1940, în Monitorul Oficial p.I-a, nr.205/ 5 septembrie 1940 şi publicate parţial de mine în Ion Antonescu.Cariera militară, încă din 1993. Odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea şi încredinţarea tronului fiului său Mihai I, pentru a restabili ordinea şi fiind confruntat cu refuzul partidelor istorice de a i se alătura la guvernare, generalul Ion Antonescu a fost nevoit să accepte să împartă puterea cu Mişcarea Legionară, decretând, la 14 septembrie, România Stat Naţional-Legionar.
Primele măsuri întreprinse de Conducătorul Statului, chiar înainte de formarea noului guvern cu legionarii, erau destinate să consolideze situaţia internă a statului şi să salveze ţara. Prin justeţea şi profunzimea lor, acestea veneau să întărească convingerea că, într-adevăr, în condiţiile date, soluţia chemării generalului Antonescu a fost salvatoare pentru neamul românesc. Prin fermitatea cu care Ion Antonescu a abordat, încă din primele ore, problemele fundamentale ale salvării stabilităţii ţării, el şi-a atras adeziunea tuturor forţelor politice, cu excepţia P.C.d.R., care era, după cum se ştie, obedient Moscovei şi Internaţionalei a III-a încă.
El însuşi adept şi sprijinitor al necesităţii „schimbării sistemului” – evident era vorba de regimul politic al dictaturii regale, care dusese ţara în pragul catastrofei, Ion Antonescu îi scria regelui, după ultimatumul şi raptul sovietic din iunie 1940: „Ţara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara toată este consternată şi în panică (…). Trebuie schimbat imediat sistemul şi oamenii. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă – cu tot cortegiul ei sinistru de crime şi distrugeri – va urma. Am prevenit ani de zile, în scris şi verbal şi guvernele şi şefii militari răspunzători, şi pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi. Am fost însă socotit răzvrătit şi lovit ca atare”, pentru ca în finalul scrisorii, trecând peste toate nedreptăţile şi suferinţele, să se pună la dispoziţia ţării, încercând să salveze ce se mai poate salva. „În faţa catastrofei am uitat totul. Sunt gata să dau concursul, dar la atitudine cinstită trebuie să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe”.
Poate că şi aceste slove pornite dintr-o profundă dragoste de neam, lăsând de o parte propria-i fiinţă, l-au determinat pe Carol al II-lea să-l aducă pe general de la Mănăstirea Bistriţa, unde se afla cu domiciliu forţat, şi să-i încredinţeze conducerea statului.
Măsurile adoptate de General, în prima săptămână de după preluarea puterii. precum şi comunicatele sau apelurile adresate populaţiei şi armatei aveau să-i atragă adeziunea compatrioţilor, creându-i imaginea salvatorului naţional. Din cele mai variate zone i se arăta aprecierea, recunoştinţa şi încrederea că va salva ţara. Ca şi în zilele noastre, unii o făceau din oportunism, mulţi însă din convingere. Unele mesaje veneau dinspre lumea intelectualilor de marcă, o parte chiar foşti susţinători ai dictaturii regale, altele dinspre întregi categorii sociale. În toate situaţiile, cei ce i se adresau – după cum se semnala în numeroasele note informative ale S.S.I. – îl încredinţau pe Ion Antonescu de sprijinul lor, în greaua sarcină pe care şi-a asumat-o, de a salva ţara şi neamul.
Din prima categorie este emblematică atitudinea marelui savant Nicolae Iorga, despre care S.S.I. afirma: „Domnul profesor Iorga înţelege să dea concursul nelimitat d-lui general Ion Antonescu; în acest sens, a dat dispoziţiuni intimilor săi, cerându-le să susţină şi să ajute pe noul conducător al statului la opera de redresare a Ţării, cu condiţia însă, ca acesta să nu se bazeze, în guvernarea sa, numai pe Mişcarea Legionară”.
În multe note ale S.S.I. şi rapoarte ale Poliţiei şi Siguranţei sunt consemnate poziţiile adoptate de baza societăţii, muncitorii, care, în unanimitate îşi manifestau părerea că „acţiunea de guvernare ce va întreprinde dl. general Antonescu va fi de mare prestigiu naţional şi va aşeza administraţia ţării pe baze noi”. De altfel, aşa cum sublinia şi presa vremii, „Populaţia din toate structurile sociale a primit cu mare speranţă de mai bine, venirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului, apreciind că domnia sa este ultima rezervă pe care o avea Ţara în actualele împrejurări, de aceea se aşteaptă cu mare nerăbdare constituirea noului guvern şi măsurile ce urmează a se lua.”
Într-un asemenea consens, cu întreaga naţiune (reamintim cu excepţia comuniştilor şi a simpatizanţilor lor), s-au pronunţat şi conducătorii partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu, chiar dacă se aflau în opoziţie.
Adaug doar că – prin preluarea puterii de către Ion Antonescu – şi pe plan extern poziţia ţării a fost consolidată. Măsurile ferme enunţate de General şi semnarea Pactului Tripartit, au asigurat menţinerea stabilităţii, în condiţiile în care state mai mari şi mai puternice cădeau, rând pe rând, sub ocupaţia fascistă.
Generalul Ion Antonescu a salvat ţara de la pieire, iar drept recunoaştere a fost executat ca „vinovat de dezastrul ţării şi criminal de război”.
“V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”
I.P – Ce legitimitate mai are azi ordinul “Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”? După eliberarea Basarabiei, era practic posibilă oprirea trupelor române la Nistru?
J.R.
- Privind legitimitatea de azi a ordinului „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, cred că, vrând-nevrând, trebuie să fim de acord că Preşedintele României, Traian Băsescu, a dat în această vară cel mai potrivit răspuns, atunci când, la o emisiune în direct, pe un post naţional de televiziune, afirma răspicat că împărtăşeşte întrutotul valabilitatea acestui ordin şi apreciază hotărârea şi determinarea cu care Ion Antonescu (care a fost executat drept criminal de război în timp ce regele punea ţara la dispoziţia Rusiei Sovietice) a acţionat, iar dacă astăzi ar fi pus în aceleaşi condiţii, să dea un asemenea ordin, nu ar ezita nicio clipă să o facă.
Este un răspuns pertinent, la care subscriu, nu înainte de a reaminti majoritatea pasajelor cuprinse în document, pentru că numai în integralitatea lui, acest ordin ne trimite, din nou, la personalitatea de excepţie a celui ce l-a conceput, l-a adresat din trenul Patria, garat la Piatra Neamţ, armatei şi întregii naţiuni, în noaptea de 21 iunie 1941.
Prin cuvinte simple, pe înţelesul fiecărui oştean, încărcate însă de patriotism, generalul Ion Antonescu cerea militarului român, de la general la soldat, să pornească la luptă pentru a zdrobi duşmanul din răsărit şi miazănoapte, să dezrobească, din jugul bolşevismului, pe fraţii cotropiţi şi să reîmplinească, în trupul ţării, glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei.
„Ostaşi – îşi încheia Comandantul de căpetenie al Armatei, ordinul – să luptaţi pentru gloria neamului; să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri; să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu; să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori; să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere neamul, Regele şi generalul vostru!”
Prin asemenea nobile obiective vizând refacerea teritorială şi apărarea identităţii naţionale, la fel de preţioase azi ca şi atunci, ordinul Generalului Ion Antonescu ar trebui să fie afişat în instituţiile noastre politice şi administrative.
Personal, în anul 1990, îndeplinind o funcţie importantă în nou intitulata Academie de Înalte Studii Militare, am reuşit să determin comanda de atunci a instituţiei să afişăm în aulă, pe partea dreaptă a scenei, bustul regelui Carol I, iar în stânga bustul Mareşalului Ion Antonescu şi un scurt citat din ordinul de zi. Din păcate, după sclerozata ordonanţă a lui Adrian Năstase, un alt „român patriot” ajuns în capul oştirii, pe funcţia pe care o îndeplinea cândva, cu atâta dăruire şi răspundere, generalul Ion Antonescu, a ordonat, iar noua comandă a Academiei de Înalte Studii Militare, spre ruşinea ei, l-a executat pentru a doua oară pe Mareşal, dând jos şi bustul şi citatul amintit. Iată de ce e necesar, mai mult ca oricând să ne raportăm, prin tot ceea ce întreprindem, la ce a avut mai bun de-a lungul istoriei acest neam şi nu la cozile de topor de genul celor mai sus amintite.
Cât priveşte cea de-a doua întrebare, socot că trecerea Nistrului de către Armata Română şi continuarea războiului alături de armta germană a fost magistral explicată de Mareşal la procesul său: „Când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului , ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-au aplicat de la romani până-n ziua de azi. Căutaţi în istoria războaielor, la toate popoarele, în toate secolele şi veţi vedea că nimeni nu se opreşte cu armata la frontieră, ci merge mai departe, căutând să distrugă armata inamică. Aşa a făcut Scipione, care a dus armata până la distrugerea Cartaginei, aşa a făcut Napoleon, care a pătruns până în centrul Rusiei, aşa a făcut Alexandru al Rusiei, care a mers până la Paris”.
Ce frumoasă lecţie de istorie, a artei militare, ţinută în faţa unui complet de judecată incapabil să o priceapă! Asemenea principii generale de ducere a războaielor, mai ales a celor de coaliţie, sunt cunoscute şi de ultimul sublocotenent, aşa încât sunt stranii luările de poziţie, din zilele noastre, ale unor pseudo-istorici, care afirmă, pe micul ecran, că ei socot ordinul Mareşalului, de trecere a Nistrului, drept una dintre greşelile acestuia. Este tot atât de adevărat că, în epocă, şi reprezentanţi ai partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu în special, au criticat trecerea Nistrului, departajându-se de poziţia oficială, pe care o adoptaseră la intrarea ţării în război, de sprijinire a Mareşalului în opera de refacere a unităţii naţionale cu arma în mână.
Pentru Ion Antonescu, întreruperea sau suspendarea acţiunilor militare, înainte ca adversarul să fi fost înfrânt, era de neconceput, cu atât mai mult cu cât uriaşul potenţial de care continua să dispună Uniunea Sovietică şi după loviturile primite în faza iniţială a războiului, lăsa să planeze dacă nu ameninţarea, oricum incertitudinea asupra frontierei estice a României. Oprirea acţiunilor militare era socotită de Conducătorul Statului nu numai ca o greşeală militară, dar şi una politică, deoarece o asemenea acţiune ar fi creat tensiuni în raporturile româno-germane, ceea ce ar fi pus în primejdie politica Mareşalului de refacere a patrimoniului naţional.
Nu intrăm în detalierea argumentaţiei continuării războiului dincolo de frontiera naţională de la Est; reamintim doar că a făcut-o la timp Mareşalul însuşi, în scrisorile de răspuns adresate lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în iarna anului 1942, ca replici la depeşele acestora, prin care îl învinuiau pe Antonescu pentru ordinul dat armatei române de trecere a Nistrului în toamna lui 1942.
La 23 august 1944, Regele Mihai a pus ţara, cu bună ştiinţă, la dispoziţia URSS
I.P – Care este opinia dumneavoastră în legătură cu cele întâmplate la23 august, 1944, înBucureşti?
J.R.- Despre evenimentele petrecute la 23 august, în România, s-a publicat o literatură istorică extrem de bogată şi variată. Ilustrul nostru specialist în domeniu, domnul profesor Gheorghe Buzatu a inventariat, până în anul 2006, peste l0.000 de titluri demne de luat în consideraţie. Abordările, diferite, dar deseori complementare, au cuprins variile planuri politico-diplomatice, militare, economice, ideologice şi propagandistice ale evenimentului. Majoritatea studiilor insistă însă pe consecinţele strategice ale evenimentului.
Personal am publicat mai multe studii pe această temă, susţinând adevărul de necontestat al scurtării cu 6 luni a măcelului mondial prin întoarcerea armelor şi realinierea României la Naţiunile Unite începând cu 24 august 1944. De altfel, este locul să ne reamintim că însuşi Hitler evalua actul românesc de la 23 august ca una dintre cele trei mari crize ale ultimilor doi ani de război, după debarcarea din Normandia, la 6 iunie 1944 şi pierderea Grupului de Armate german „Centru” din Polonia. Pe baza studiului şi a analizei întreprinse, am ajuns la concluzia, pe care am exprimat-o în nenumărate lucrări, că trecerea Românie, dintr-o alianţă în cealaltă, a provocat mutaţii fundamentale în raportul de forţe dintre cele două tabere beligerante precum: pierderea de către Germania a sud-estului Europei şi a Balcanilor; deschiderea liniei Dunării pentru înaintarea Armatei Roşii; încetarea aprovizionării economiei de război a celui de-al III-lea Reich cu o materie primă strategică vitală – petrolul românesc.
Din păcate, pentru societatea românească, actul de la 23 august nu a fost decât o lovitură de stat, care a reprezentat anticamera unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi politice, economice, militare, teritoriale, demografice etc. Deschiderea a noi arhive româneşti sau străine (în special cele ruseşti, ex-sovietice) facilitează extinderea perspectivei de cercetare a condiţiilor concrete ce au înlesnit actul de trădare al regelui şi camarilei faţă de propria ţară şi conducătorul ei în funcţiune – Mareşalul Ion Antonescu. Este de acum pe deplin demonstrat, prin cercetările şi opera vastă a unor nume de prestigiu în ale istoriografiei româneşti contemporane, precum academician Florin Constantiniu, academician Dinu C.Giurăscu, profesor Gh.Buzatu, profesor Ion Scurtu, general (r.) Nicolae Ciobanu, colonel (r.) Alessandru Duţu ş.a. că ordonând arestarea Conducătorului Statului şi a principalilor săi colaboratori, pe motiv că refuză semnarea necondiţionată a armistiţiului cu puterile aliate, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, Regele Mihai a pus unilateral, cu bună ştiinţă, ţara cu întregul ei potenţial uman şi material la dispoziţia Rusiei Sovietice.
Complotul urzit de camarila regală şi pus în aplicare de un rege imatur s-a săvârşit, după cum se ştie, cu acordul şi în cârdăşie cu conducerile partidelor istorice. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Constantin Titel Petrescu, dar mai ales George Brătianu au devenit astfel complici la un act de profundă trădare naţională, iar răsplata istoriei pentru aceştia a fost pe măsură: aproape toţi şi-au găsit sfârşitul în groaznicele temniţe comuniste.
Şi nu asta a fost consecinţa cea mai gravă a actului de trădare de la 23 august 1944, ci ocupaţia brutală a ţării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de comunizare forţată, care avea să arunce România, pentru aproape o jumătate de veac, în negura comunistă.
Jertfa de sânge a ostaşului român
I.P – În fiecare an, la Carei, pe 25 Octombrie se depun, de către oficiali civili şi militari, coroane de flori. Ce semnificaţie mai are azi acea clipă, din anul 1944?
J.R.- 25 octombrie 1944 rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc. În acea zi, ostaşii noştri, participând de acum la zdrobirea fascismului germano-ungar alături de noii aliaţi, au reuşit, după lupte grele, să elibereze ultimele brazde ale pământului strămoşesc, cotropit în vara anului 1940 de Ungaria horthystă, cu sprijinul direct al Germaniei naziste şi Italiei fasciste.
Semnificaţia zilei de 25 octombrie este mult mai profundă decât o prezintă, în ultimii ani, unii jurnalişti. Ea nu reprezintă doar aniversarea zilei de naştere a regelui Mihai, ci, mai ales, jertfa de sânge a ostaşului român, în grelele lupte duse în toamna anului 1944, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării.
Încă din 9 septembrie, Armata 4 română, iniţial doar cu forţele proprii, apoi în cooperare cu trupele sovietice, intrate între timp în dispozitivul de luptă în Transilvania, a trecut la contraofensivă respingând trupele hitleristo-horthyste dincolo de râurile Mureş şi Arieş, între oraşele Târgu Mureş şi Turda. Ostaşii români şi-au dovedit din plin eroismul în luptele înverşunate de pe Dealul Sângeorgiului, la Oarba de Mureş, Câmpia Turzii şi pe Valea Arieşului.
Cu aceeaşi impetuozitate a fost eliberat Clujul la 11 octombrie şi s-a declanşat ofensiva în Poarta Someşului. Au fost zdrobite succesiv rezistenţele opuse de inamic în Munţii Meseş, iar la 20 octombrie, diviziile române au luat contact cu o altă poziţie de apărare, organizată de inamic pe aliniamentele Carei şi Satu Mare. Pe această poziţie, trupele române au fost oprite până în dimineaţa zilei de 25 octombrie 1941, pentru a închina eliberarea ultimei brazde a teritoriului naţional regelui Mihai, comandant de căpetenie al armatei. Printr-o manevră dublu învăluitoare executată de Corpul 6 armată, combinată cu un atac frontal executat de unităţi din Divizia 9 infanterie, în numai câteva ore a fost eliberat oraşul Carei, iar Divizia 11 infanterie, împreună cu Divizia 133 sovietică au eliberat oraşul Satu Mare. În aceeaşi zi, Armata 4 română a depăşit frontiera de stat a României, angajând acţiuni militare pentru eliberarea Ungariei.
25 octombrie rămâne astfel consacrată drept Ziua Armatei Române.
Măsuri de actualitate şi în zilele noastre
I.P – Este suficientă nostalgia, după fermitatea lui Ion Antonescu, pentru recursul, fie şi pe termen scurt, la o soluţie manu militari, în vederea restartării încrederii, astăzi aparent anesteziată, la nivelul naţiunii române?
J.R.- Vă reamintesc măsurile adoptate de Generalul Ion Antonescu, în primele zile după preluarea puterii, înainte de formarea noului guvern. Acestea au fost îndreptate împotriva susţinătorilor dictaturii regale, începând cu Carol II şi a unor instituţii pe care se baza fostul rege.
Apoi, Ion Antonescu a lansat o proclamaţie, mai multe apeluri şi comunicate către populaţie; l-a înscăunat pe tron pe noul rege Mihai I şi a adus-o în ţară pe regina-mamă, a impus un nou statut dinastiei; a organizat o reculegere generală pentru pierderea Transilvaniei de Nord-Est; a instituit controlul averilor foştilor demnitari; a desfiinţat Straja Ţării; a organizat controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei; a desfiinţat Partidul Naţiunii şi Gărzile Naţionale ale acestuia; a instituit Comisia pentru cercetarea modului cum au fost judecate procesele politice în ultimii 8 ani şi pentru sancţionarea magistraţilor vinovaţi; a scos din armată 11 generali carlişti; a desfiinţat Consiliul de Coroană; a constituit Comisia pentru controlul concesiilor miniere ş.a.
Unele dintre măsurile enunţate sunt de actualitate şi în zilele noastre. Aplicate corespunzător, în noua conjunctură, ar duce şi acum la salvarea ţării, din marasmul în care au aruncat-o stăpânii de azi, mai hrăpăreţi şi mai lacomi decât oricând.
Este însă nevoie de un alt Mareşal. Sau Generalisim.
Antonescu-Mannerheim: asemănări de carieră,...
Antonescu-Mannerheim: asemănări de carieră,...
Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea: cât de similar au acţionat cei doi lideri? Din acest punct de vedere, o analiză atentă poate fisura unele clişee existente.
Conjunctură asemănătoare...
Câteva asemănări între cele două cazuri sunt evidente. Indiscutabil, I. Antonescu şi C.G. Mannerheim I) au fost doi oameni ai armelor şi – mai ales – ai armatei. Deşi ambii aveau convingeri de dreapta puternice şi reale, II) nici unul dintre ei nu a făcut politică în sensul formal al termenului – ci, mai curând, împărtăşeau o anumită stinghereală în faţa liderilor politici din ţările lor. Cei doi mai împărtăşeau ceva: III) cei doi viitori mareşali erau anticomunişti convinşi: atât Ion Antonescu (prin structura şi prin formaţia sa), cât şi Mannerheim (prin experienţa sa de viaţă) s-au temut de bolşevism ca de Satana – şi aveau, fiecare, suficiente motive pentru aceasta. Dacă, pentru noi, cazul lui I. Antonescu e binecunoscut, în cazul lui Mannerheim să reţinem că el fusese tânăr ofiţer în armata ţaristă, luptase cu bravură în războiul ruso-japonez din 1904-1905 (primul război din istoria modernă pierdut de către o putere de rasă albă!), ajunsese apoi chiar şi în anturajul familiei Ţarului Rusiei, iar anul revoluţionar 1917 l-a prins la Sankt Petersburg, unde a fost martor la preliminariile demagogiei bolşevice.
Apoi, IV) aşa cum Ion Antonescu a fost – cel puţin în anii primi ai războiului – un model şi un îndemn pentru Armata română, Mannerheim a reprezentat chiar ceva mai mult: el a fost practic creatorul armatei moderne în Finlanda (din acest motiv, chiar şi azi, ziua de naştere a fostului mareşal este ziua forţelor armate finlandeze). Revenit în 1918 într-un stat care tocmai îşi câştiga independenţa din ruinele fostului Imperiu Ţarist, Mannerheim a fost numit comandant-şef al armatei naţionale – numai că nu exista nicio armată sub comanda lui! Drept care a construit-o – cum se spune – (aproape) de la zero, bazându-se pe o gardă civilă de finlandezi care (ca şi el) fuseseră parte din armata ţaristă iar acum reveniseră acasă speriaţi de bolşevismul lui Lenin. Cu această armată tînără, în 1939-’40 Mannerheim se va opune lui Stalin în primul război sovieto-finlandez – cu rezultate care au atras asupra Finlandei simpatia întregii lumi democratice (şi chiar şi a lui Hitler sau Mussolini; Stalin, la rându-i, a fost chiar şi el impresionat). În aceeaşi ordine de idei, V) ca şi Ion Antonescu, Mannerheim a fost proverbial pentru patriotismul său, pentru sentimentul de altruism şi dăruire faţă de ţară, pentru caracterul incoruptibil şi grija faţă de soldaţii săi. Ambii erau, în schimb, VI) greu de suportat pentru cei care care nu erau de acord cu ei: Mannerheim manifesta deseori bruşte schimbări de temperament (accentuate cu înaintarea în vârstă, datorate probabil unei boli stomacale descoperită mai târziu), iar lui Antonescu i se reproşa o încăpăţânare uneori maladivă şi o inflexibilitate neobişnuită pentru un mediu românesc în care, deseori, totul se poate negocia.
Şi, mai presus de toate, VII) cei doi au fost asemănători din perspectiva planurilor lui Hitler de război împotriva Uniunii Sovietice, în lunile anterioare atacului din iunie 1941. Mai simplu spus, Hitler avea nevoie şi de Mannerheim şi de Antonescu – şi, totodată, el cunoştea foarte bine sentimentele antibolşevice ale ambilor, drept care era convins că cei doi i se vor alătura într-un atac împotriva imperiului lui Stalin. Pe de altă parte, VIII) atât mareşalul român, cât şi cel finlandez au încercat iniţial o poziţie echivocă faţă de democraţiile occidentale – Marea Britanie, SUA – aflate sau intrate ulterior în război. Fiecare a dorit să transmită mesajul – către Londra şi Washington – că războiul lor alături de Hitler este, de fapt, numai un război împotriva URSS. În ce măsură le-a reuşit acest lucru, vom vedea imediat.
... şi diferenţe de conţinut
Din păcate – mai ales pentru cazul Ion Antonescu –, diferenţele dintre liderii militari român şi finlandez din acel moment sunt şi ele semnificative. Iată, pe scurt, un posibil inventar al lor: I) probabil principala diferenţă constă în faptul că pe 30 noiembrie 1939 Finlanda a fost atacată de URSS (în preambului a ceea ce va fi numit „războiul de iarnă” – autentică pagină de glorie pentru un popor atunci de 3 milioane de locuitori şi pentru mica sa armată, condusă de Mannerheim) şi, la fel, tot URSS este cea care a bombardat Finlanda pe 25 iunie 1941; pe când România a atacat URSS, pe 22 iunie 1941, alături de Germania nazistă. În cazul în care, în vara anului 1940, România s-ar fi opus pe cale armată diktatului Ribbentrop-Molotov, alta ar fi fost situaţia; dar cert este că nu s-a întâmplat aşa, din motive ce nu ţin de Ion Antonescu. Aşa încât războiul antisovietic al Finlandei a fost perceput ca fiind un război de apărare, pe când războiul antisovietic al României a fost prezentat ca unul de agresiune. La finalul „războiului de iarnă” cu URSS, în martie 1940, Finlanda a pierdut peste 10% din teritoriul naţional, deşi s-a comportat cu bravură şi a prilejuit pierderi serioare (în oameni şi prestigiu) Armatei Roşii. În consecinţă, II) Finlanda s-a bucurat pe tot parcursul războiului de o legendă pozitivă în Statele Unite (de reţinut că SUA nu a declarat niciodată război Finlandei), pe când România a ales să declare ea război SUA în decembrie 1941 (o mare greşeală a lui Antonescu, făcută la sugestia Berlinului); totodată, de reţinut că III) Finlanda n-a aderat niciodată la Pactul Tripartit (alături de Germania, Italia şi Japonia), pe când România (în noiembrie 1940) şi alte state au făcut-o. Un pact oficial între Finlanda (prin preşedintele Risto Ryti) şi Germania (prin Ribbentrop) s-a semnat abia în iunie 1944, dar scopul său era strict apărarea teritoriului finlandez în faţa sovieticilor; drept care, după ce în august 1944 Ryti a demisionat, Mannerheim a fost singura persoană suficient de credibilă încât să semneze (în septembrie acelaşi an) armistiţiul cu URSS. Important mai este şi faptul că IV) Mannerheim n-a fost de acord ca, în vara lui 1941, URSS să fie atacată de pe teritoriul finlandez, pe când Antonescu n-a pus această condiţie (din păcate pentru România, nici nu avea cum); la fel, V) atunci când Hitler i-a propus să preia comanda trupelor germane aflate pe teritoriul Finlandei, Mannerheim a refuzat, susţinând mereu că el se află într-o „co-beligeranţă antisovietică” alături de Germania, şi nu într-o alianţă de război; toate aceste ultime idei au venit atunci în sprijinul ideii – susţinute de Mannerheim – că singurul scop al luptei armatei sale este păstrarea independenţei şi suveranităţii ţării, şi nu atacarea unui vecin. Nu e lipsit de importanţă faptul că VI) în toamna lui 1941, armata condusă de Mannerheim şi-a oprit înaintarea spre Est la fosta graniţă ruso-finlandeză din 1939 (ceea ce Antonescu n-a făcut); chiar şi atunci când a ocupat câteva poziţii în Karelia Orientală (pe teritoriu sovietic), armata finlandeză a dat ulterior înapoi (inclusiv la sugestia Washingtonului); în context, să mai amintim faptul că VII) Mannerheim n-a fost deloc entuziast la ideea participării trupelor sale la asediul Leningradului şi a păstrat aici o reticenţă pe care Antonescu nu a avut-o – drept care a suportat consecinţele.
La fel de important este şi faptul că VIII), foarte probabil încă din 1942, Mannerheim a înţeles înaintea lui Antonescu faptul că este posibil ca Hitler să piardă războiul; şi chiar şi în raporturile cu Hitler, IX) Mannerheim a fost de regulă mai rezervat decât Antonescu (mai există şi legenda, credibilă, că Mannerheim ar fi singura persoană care şi-a permis să fumeze stând la masă cu Führer-ul!). În iunie 1942, la aniversarea celor 75 de ani ai lui Mannerheim, Hitler a făcut o vizită surpriză în Finlanda, în încercarea (nereuşită) de a-l cuceri pe glacialul mareşal finlandez; spre deosebire, mareşalul Antonescu a părut a fi, cel puţin în primii doi ani ai războiului, cu mult mai convins de retorica abilului Hitler (care n-a vizitat niciodată România). Tot o diferenţă este şi faptul că X) Mannerheim nu s-a sfiit să-i ceară lui Hitler, începând din toamna lui 1941, grâu şi alte cereale pentru susţinerea efortului de război; pe când România a fost mai ales un furnizor (de cereale şi petrol – pentru care, spre finalul războiului, este adevărat că Antonescu a cerut aur care a fost depus în BNR), astfel încât nu este exclus ca din grâul dat de România Germaniei o parte să fi ajuns şi în Finlanda.
În fine, să mai notăm faptul – foarte important – că XI) Mannerheim nu a participat niciodată la planurile lui Hitler de „soluţionare a problemei evreieşti” din Europa. Chiar dacă Finlanda avea o subţire minoritate iudaică, existau în armata sa – şi au luptat împotriva URSS – şi finlandezi de etnie evreiască. În vara lui 1942, când Himmler i-a solicitat lui Mannerheim să deporteze şi el evrei, acesta din urmă a transmis, sec, că Finlanda nu are o problemă evreiască de soluţionat. Din păcate, spre deosebire, în România lui Antonescu au existat pogromuri (în 1941), precum şi, ulterior, declaraţii guvernamentale privind lichidarea elementului iudaic autohton (din fericire, nematerializate cu totul datorită cursului războiului).
Jocul memoriei
Desigur că între cele două personaje se pot identifica mai multe astfel de asemănări sau deosebiri (pentru amatorii de istorie anecdotică, de reţinut că Mannerheim, de la înălţimea sa de aproape 1,90 m., privea la propriu de sus către Hitler; Ion Antonescu era cu aproape 20 cm mai scund decât finlandez şi umerii săi, la propriu şi la figurat, au rămas alături de umerii lui Hitler până la capăt). Dar probabil că principala diferenţă constă în memoria pe care cele două personaje au proiectat-o până în prezent. În 2004, în concursul „Cel mai mare finlandez” al televiziunii de la Helsinki, Mannerheim a câştigat detaşat locul 1; în 2006, în concursul similar din România, Ion Antonescu a terminat pe poziţia a 6-a. În Finlanda, Mannerheim este un erou naţional şi un simbol de unitate pentru toţi cetăţenii ţării; în România de azi, Ion Antonescu este un personaj controversat, iar românii rămân împărţiţi între a-l admira sau a-l judeca preponderent critic.
Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea: cât de similar au acţionat cei doi lideri? Din acest punct de vedere, o analiză atentă poate fisura unele clişee existente.
Conjunctură asemănătoare...
Câteva asemănări între cele două cazuri sunt evidente. Indiscutabil, I. Antonescu şi C.G. Mannerheim I) au fost doi oameni ai armelor şi – mai ales – ai armatei. Deşi ambii aveau convingeri de dreapta puternice şi reale, II) nici unul dintre ei nu a făcut politică în sensul formal al termenului – ci, mai curând, împărtăşeau o anumită stinghereală în faţa liderilor politici din ţările lor. Cei doi mai împărtăşeau ceva: III) cei doi viitori mareşali erau anticomunişti convinşi: atât Ion Antonescu (prin structura şi prin formaţia sa), cât şi Mannerheim (prin experienţa sa de viaţă) s-au temut de bolşevism ca de Satana – şi aveau, fiecare, suficiente motive pentru aceasta. Dacă, pentru noi, cazul lui I. Antonescu e binecunoscut, în cazul lui Mannerheim să reţinem că el fusese tânăr ofiţer în armata ţaristă, luptase cu bravură în războiul ruso-japonez din 1904-1905 (primul război din istoria modernă pierdut de către o putere de rasă albă!), ajunsese apoi chiar şi în anturajul familiei Ţarului Rusiei, iar anul revoluţionar 1917 l-a prins la Sankt Petersburg, unde a fost martor la preliminariile demagogiei bolşevice.
Apoi, IV) aşa cum Ion Antonescu a fost – cel puţin în anii primi ai războiului – un model şi un îndemn pentru Armata română, Mannerheim a reprezentat chiar ceva mai mult: el a fost practic creatorul armatei moderne în Finlanda (din acest motiv, chiar şi azi, ziua de naştere a fostului mareşal este ziua forţelor armate finlandeze). Revenit în 1918 într-un stat care tocmai îşi câştiga independenţa din ruinele fostului Imperiu Ţarist, Mannerheim a fost numit comandant-şef al armatei naţionale – numai că nu exista nicio armată sub comanda lui! Drept care a construit-o – cum se spune – (aproape) de la zero, bazându-se pe o gardă civilă de finlandezi care (ca şi el) fuseseră parte din armata ţaristă iar acum reveniseră acasă speriaţi de bolşevismul lui Lenin. Cu această armată tînără, în 1939-’40 Mannerheim se va opune lui Stalin în primul război sovieto-finlandez – cu rezultate care au atras asupra Finlandei simpatia întregii lumi democratice (şi chiar şi a lui Hitler sau Mussolini; Stalin, la rându-i, a fost chiar şi el impresionat). În aceeaşi ordine de idei, V) ca şi Ion Antonescu, Mannerheim a fost proverbial pentru patriotismul său, pentru sentimentul de altruism şi dăruire faţă de ţară, pentru caracterul incoruptibil şi grija faţă de soldaţii săi. Ambii erau, în schimb, VI) greu de suportat pentru cei care care nu erau de acord cu ei: Mannerheim manifesta deseori bruşte schimbări de temperament (accentuate cu înaintarea în vârstă, datorate probabil unei boli stomacale descoperită mai târziu), iar lui Antonescu i se reproşa o încăpăţânare uneori maladivă şi o inflexibilitate neobişnuită pentru un mediu românesc în care, deseori, totul se poate negocia.
Şi, mai presus de toate, VII) cei doi au fost asemănători din perspectiva planurilor lui Hitler de război împotriva Uniunii Sovietice, în lunile anterioare atacului din iunie 1941. Mai simplu spus, Hitler avea nevoie şi de Mannerheim şi de Antonescu – şi, totodată, el cunoştea foarte bine sentimentele antibolşevice ale ambilor, drept care era convins că cei doi i se vor alătura într-un atac împotriva imperiului lui Stalin. Pe de altă parte, VIII) atât mareşalul român, cât şi cel finlandez au încercat iniţial o poziţie echivocă faţă de democraţiile occidentale – Marea Britanie, SUA – aflate sau intrate ulterior în război. Fiecare a dorit să transmită mesajul – către Londra şi Washington – că războiul lor alături de Hitler este, de fapt, numai un război împotriva URSS. În ce măsură le-a reuşit acest lucru, vom vedea imediat.
... şi diferenţe de conţinut
Din păcate – mai ales pentru cazul Ion Antonescu –, diferenţele dintre liderii militari român şi finlandez din acel moment sunt şi ele semnificative. Iată, pe scurt, un posibil inventar al lor: I) probabil principala diferenţă constă în faptul că pe 30 noiembrie 1939 Finlanda a fost atacată de URSS (în preambului a ceea ce va fi numit „războiul de iarnă” – autentică pagină de glorie pentru un popor atunci de 3 milioane de locuitori şi pentru mica sa armată, condusă de Mannerheim) şi, la fel, tot URSS este cea care a bombardat Finlanda pe 25 iunie 1941; pe când România a atacat URSS, pe 22 iunie 1941, alături de Germania nazistă. În cazul în care, în vara anului 1940, România s-ar fi opus pe cale armată diktatului Ribbentrop-Molotov, alta ar fi fost situaţia; dar cert este că nu s-a întâmplat aşa, din motive ce nu ţin de Ion Antonescu. Aşa încât războiul antisovietic al Finlandei a fost perceput ca fiind un război de apărare, pe când războiul antisovietic al României a fost prezentat ca unul de agresiune. La finalul „războiului de iarnă” cu URSS, în martie 1940, Finlanda a pierdut peste 10% din teritoriul naţional, deşi s-a comportat cu bravură şi a prilejuit pierderi serioare (în oameni şi prestigiu) Armatei Roşii. În consecinţă, II) Finlanda s-a bucurat pe tot parcursul războiului de o legendă pozitivă în Statele Unite (de reţinut că SUA nu a declarat niciodată război Finlandei), pe când România a ales să declare ea război SUA în decembrie 1941 (o mare greşeală a lui Antonescu, făcută la sugestia Berlinului); totodată, de reţinut că III) Finlanda n-a aderat niciodată la Pactul Tripartit (alături de Germania, Italia şi Japonia), pe când România (în noiembrie 1940) şi alte state au făcut-o. Un pact oficial între Finlanda (prin preşedintele Risto Ryti) şi Germania (prin Ribbentrop) s-a semnat abia în iunie 1944, dar scopul său era strict apărarea teritoriului finlandez în faţa sovieticilor; drept care, după ce în august 1944 Ryti a demisionat, Mannerheim a fost singura persoană suficient de credibilă încât să semneze (în septembrie acelaşi an) armistiţiul cu URSS. Important mai este şi faptul că IV) Mannerheim n-a fost de acord ca, în vara lui 1941, URSS să fie atacată de pe teritoriul finlandez, pe când Antonescu n-a pus această condiţie (din păcate pentru România, nici nu avea cum); la fel, V) atunci când Hitler i-a propus să preia comanda trupelor germane aflate pe teritoriul Finlandei, Mannerheim a refuzat, susţinând mereu că el se află într-o „co-beligeranţă antisovietică” alături de Germania, şi nu într-o alianţă de război; toate aceste ultime idei au venit atunci în sprijinul ideii – susţinute de Mannerheim – că singurul scop al luptei armatei sale este păstrarea independenţei şi suveranităţii ţării, şi nu atacarea unui vecin. Nu e lipsit de importanţă faptul că VI) în toamna lui 1941, armata condusă de Mannerheim şi-a oprit înaintarea spre Est la fosta graniţă ruso-finlandeză din 1939 (ceea ce Antonescu n-a făcut); chiar şi atunci când a ocupat câteva poziţii în Karelia Orientală (pe teritoriu sovietic), armata finlandeză a dat ulterior înapoi (inclusiv la sugestia Washingtonului); în context, să mai amintim faptul că VII) Mannerheim n-a fost deloc entuziast la ideea participării trupelor sale la asediul Leningradului şi a păstrat aici o reticenţă pe care Antonescu nu a avut-o – drept care a suportat consecinţele.
La fel de important este şi faptul că VIII), foarte probabil încă din 1942, Mannerheim a înţeles înaintea lui Antonescu faptul că este posibil ca Hitler să piardă războiul; şi chiar şi în raporturile cu Hitler, IX) Mannerheim a fost de regulă mai rezervat decât Antonescu (mai există şi legenda, credibilă, că Mannerheim ar fi singura persoană care şi-a permis să fumeze stând la masă cu Führer-ul!). În iunie 1942, la aniversarea celor 75 de ani ai lui Mannerheim, Hitler a făcut o vizită surpriză în Finlanda, în încercarea (nereuşită) de a-l cuceri pe glacialul mareşal finlandez; spre deosebire, mareşalul Antonescu a părut a fi, cel puţin în primii doi ani ai războiului, cu mult mai convins de retorica abilului Hitler (care n-a vizitat niciodată România). Tot o diferenţă este şi faptul că X) Mannerheim nu s-a sfiit să-i ceară lui Hitler, începând din toamna lui 1941, grâu şi alte cereale pentru susţinerea efortului de război; pe când România a fost mai ales un furnizor (de cereale şi petrol – pentru care, spre finalul războiului, este adevărat că Antonescu a cerut aur care a fost depus în BNR), astfel încât nu este exclus ca din grâul dat de România Germaniei o parte să fi ajuns şi în Finlanda.
În fine, să mai notăm faptul – foarte important – că XI) Mannerheim nu a participat niciodată la planurile lui Hitler de „soluţionare a problemei evreieşti” din Europa. Chiar dacă Finlanda avea o subţire minoritate iudaică, existau în armata sa – şi au luptat împotriva URSS – şi finlandezi de etnie evreiască. În vara lui 1942, când Himmler i-a solicitat lui Mannerheim să deporteze şi el evrei, acesta din urmă a transmis, sec, că Finlanda nu are o problemă evreiască de soluţionat. Din păcate, spre deosebire, în România lui Antonescu au existat pogromuri (în 1941), precum şi, ulterior, declaraţii guvernamentale privind lichidarea elementului iudaic autohton (din fericire, nematerializate cu totul datorită cursului războiului).
Jocul memoriei
Desigur că între cele două personaje se pot identifica mai multe astfel de asemănări sau deosebiri (pentru amatorii de istorie anecdotică, de reţinut că Mannerheim, de la înălţimea sa de aproape 1,90 m., privea la propriu de sus către Hitler; Ion Antonescu era cu aproape 20 cm mai scund decât finlandez şi umerii săi, la propriu şi la figurat, au rămas alături de umerii lui Hitler până la capăt). Dar probabil că principala diferenţă constă în memoria pe care cele două personaje au proiectat-o până în prezent. În 2004, în concursul „Cel mai mare finlandez” al televiziunii de la Helsinki, Mannerheim a câştigat detaşat locul 1; în 2006, în concursul similar din România, Ion Antonescu a terminat pe poziţia a 6-a. În Finlanda, Mannerheim este un erou naţional şi un simbol de unitate pentru toţi cetăţenii ţării; în România de azi, Ion Antonescu este un personaj controversat, iar românii rămân împărţiţi între a-l admira sau a-l judeca preponderent critic.
Relaţia dintre Partidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
Relaţia dintre Partidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
Relaţia dintre partidele istorice, PNŢ şi PNL ( PSD fiind un partid practic inexistent în anii de conducere ai lui Antonescu) rămâne una destul de controversată. În continuare, un scurt text în care încercăm să înţelegem în linii mari modalitatea prin care cele două părţi s-au raportat una la cealaltă.
În urma conflictului dintre Antonescu şi Garda de Fier, soluţionat sângeros prin rebeliunea celor din urmă, la 27 ianuarie 1941 a fost constituit un nou guvern din care membrii Legiunii au fost excluşi. Statul Naţional-Legionar a fost abrogat pe data de 14 februarie. În urma Rebeliunii,Maniu a deplâns numărul mare de morţi din rândul armatei dar mai ales tineretul legionar care s-a angajat în lupte. Liderul ţărănist era de părere că “puterea regimului actual s-a întărit iar posibilitatea revenirii la putere a legionarilor era exclusă”[sup][1][/sup].
Poziţia liberalilor privitoare la situaţia post-rebeliune se fundamenta pe părerea conform căreia, guvernul instaurat la 27 ianuarie avea rolul de a restabili liniştea şi ordinea internă dar şi de a bloca o eventuală acţiune de preluare a puterii a comuniştilor. Pericolul comunist era sesizat şi de membrii PNŢ. Maniu, într-o convorbire avută cu M. Popovici, a ajuns la concluzia similară liberalilor conform căreia atenţia autorităţilor trebuia îndreptată spre pericolul reprezentat de comunişti[sup][2][/sup].
Maniu intenţiona să stabilească o înţelegere cu liderul liberal, Dinu Brătianu, pentru ca cele două partide pe care le reprezentau şi care contau în opinia publică să ratifice un acord asupra problemelor esenţiale atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Astfel, în cursul lunii februarie, 1941 urmau să aibă loc contacte între Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, dr. C-tin Angelescu, Mihail Ralea,dr. Nicolae Lupu şi V. Sassu. Desfiinţate de jure, partidele istorice şi-au continuat activitatea de facto, într-un cadru însă mai limitat.
Deşi nu se poate spune că ţinea cont de sfaturile cuiva, dată fiind personalitatea sa, generalul Antonescu a avut numeroase convorbiri cu liderii PNŢ şi PNL, Maniu şi Brătianu, făcând ilegalitatea partidelor istorice infinit mai puţin severă decât cea care avea să urmeze în regimul comunist[sup][3][/sup]. Cu toate acestea regimul lui Antonescu trebuie înţeles că o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. De altfel acesta se pronunţa deschis împotriva democraţiei care nu reprezenta decât conducerea unui grup restrâns care putea conduce numai apelând la mijloace demagogice[sup][4][/sup]. La începutul dictaturii, în perioada în cara situaţia frontului îi era favorabilă Conducătorului, poziţia acestuia faţă de partidele istorice PNL şi PNŢ s-a dovedit a fi dură.
Liberalii erau stigmatizati de mareşal ca fiind direct responsabili de pierderile teritoriale suferite de România în fatidicul an 1940, în timp ce pentru ţărănişti principala acuză, îndreptatăîn special către Iuliu Maniu,era legată de pactul cu legionarii din 1937. Ad-literam acuza lui Antonescu la adresa lui Maniu era că“ a făcut alianţă cu toţi destructorii”.
Pe măsură ce situaţia frontului s-a agravat maniera de conducere a lui Antonescu a devenit mai laxă. Evaluând o serie de memorii din partea lui Brătianu şi Maniu, Mareşalul răspundea : “Dacă atât dumneavoastră (C.I.C. Brătianu) cât şi domnii Maniu şi Mihalache credeţi că în împrejurările actuale se poate face o alta politică sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţă să serviţi mai bine ţara ,deci să treceţi de la critică la acţiune”[sup][5][/sup]. Desigur era doar o declaraţie pentru aparenţe, Antonescu nefiind în realitate dispus să îşi dea demisia.
În 1943 încearcă să se reactiveze pe scena politică fostul “om de casă” al lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu care le propune lui Maniu şi Brătianu înfiinţarea unei “Uniuni Sacre” de opoziţie împotriva regimului Antonescu. Ambii lideri ai partidelor de opoziţie refuzăpropunerea lui Tătărescu nedorind să dialogheze cu un fost colaborator al lui Carol al II-lea[sup][6][/sup].tidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
Relaţia dintre partidele istorice, PNŢ şi PNL ( PSD fiind un partid practic inexistent în anii de conducere ai lui Antonescu) rămâne una destul de controversată. În continuare, un scurt text în care încercăm să înţelegem în linii mari modalitatea prin care cele două părţi s-au raportat una la cealaltă.
În urma conflictului dintre Antonescu şi Garda de Fier, soluţionat sângeros prin rebeliunea celor din urmă, la 27 ianuarie 1941 a fost constituit un nou guvern din care membrii Legiunii au fost excluşi. Statul Naţional-Legionar a fost abrogat pe data de 14 februarie. În urma Rebeliunii,Maniu a deplâns numărul mare de morţi din rândul armatei dar mai ales tineretul legionar care s-a angajat în lupte. Liderul ţărănist era de părere că “puterea regimului actual s-a întărit iar posibilitatea revenirii la putere a legionarilor era exclusă”[sup][1][/sup].
Poziţia liberalilor privitoare la situaţia post-rebeliune se fundamenta pe părerea conform căreia, guvernul instaurat la 27 ianuarie avea rolul de a restabili liniştea şi ordinea internă dar şi de a bloca o eventuală acţiune de preluare a puterii a comuniştilor. Pericolul comunist era sesizat şi de membrii PNŢ. Maniu, într-o convorbire avută cu M. Popovici, a ajuns la concluzia similară liberalilor conform căreia atenţia autorităţilor trebuia îndreptată spre pericolul reprezentat de comunişti[sup][2][/sup].
Maniu intenţiona să stabilească o înţelegere cu liderul liberal, Dinu Brătianu, pentru ca cele două partide pe care le reprezentau şi care contau în opinia publică să ratifice un acord asupra problemelor esenţiale atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Astfel, în cursul lunii februarie, 1941 urmau să aibă loc contacte între Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, dr. C-tin Angelescu, Mihail Ralea,dr. Nicolae Lupu şi V. Sassu. Desfiinţate de jure, partidele istorice şi-au continuat activitatea de facto, într-un cadru însă mai limitat.
Deşi nu se poate spune că ţinea cont de sfaturile cuiva, dată fiind personalitatea sa, generalul Antonescu a avut numeroase convorbiri cu liderii PNŢ şi PNL, Maniu şi Brătianu, făcând ilegalitatea partidelor istorice infinit mai puţin severă decât cea care avea să urmeze în regimul comunist[sup][3][/sup]. Cu toate acestea regimul lui Antonescu trebuie înţeles că o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. De altfel acesta se pronunţa deschis împotriva democraţiei care nu reprezenta decât conducerea unui grup restrâns care putea conduce numai apelând la mijloace demagogice[sup][4][/sup]. La începutul dictaturii, în perioada în cara situaţia frontului îi era favorabilă Conducătorului, poziţia acestuia faţă de partidele istorice PNL şi PNŢ s-a dovedit a fi dură.
Liberalii erau stigmatizati de mareşal ca fiind direct responsabili de pierderile teritoriale suferite de România în fatidicul an 1940, în timp ce pentru ţărănişti principala acuză, îndreptatăîn special către Iuliu Maniu,era legată de pactul cu legionarii din 1937. Ad-literam acuza lui Antonescu la adresa lui Maniu era că“ a făcut alianţă cu toţi destructorii”.
Pe măsură ce situaţia frontului s-a agravat maniera de conducere a lui Antonescu a devenit mai laxă. Evaluând o serie de memorii din partea lui Brătianu şi Maniu, Mareşalul răspundea : “Dacă atât dumneavoastră (C.I.C. Brătianu) cât şi domnii Maniu şi Mihalache credeţi că în împrejurările actuale se poate face o alta politică sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţă să serviţi mai bine ţara ,deci să treceţi de la critică la acţiune”[sup][5][/sup]. Desigur era doar o declaraţie pentru aparenţe, Antonescu nefiind în realitate dispus să îşi dea demisia.
În 1943 încearcă să se reactiveze pe scena politică fostul “om de casă” al lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu care le propune lui Maniu şi Brătianu înfiinţarea unei “Uniuni Sacre” de opoziţie împotriva regimului Antonescu. Ambii lideri ai partidelor de opoziţie refuzăpropunerea lui Tătărescu nedorind să dialogheze cu un fost colaborator al lui Carol al II-lea[sup][6][/sup].tidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
Re: Antonescu[v=]
Ce a mai rămas după generalul Ion Antonescu?
Citiţi mai mult: Stiri si Actualitate > Ultimele stiri si stirile zilei online > Evenimentul Zilei > EVZ.ro http://www.evz.ro/index.html#ixzz1WzqqsZrb
EVZ.ro
Citiţi mai mult: Stiri si Actualitate > Ultimele stiri si stirile zilei online > Evenimentul Zilei > EVZ.ro http://www.evz.ro/index.html#ixzz1WzqqsZrb
EVZ.ro
«Bombardamentul» lui Antonescu asupra URSS-ului a început în
«Bombardamentul» lui Antonescu asupra URSS-ului a început în presa militară
Dincolo de rolul lor pur informativ, toate publicaţiile militare proiectate şi lansate pe piaţă în anii celui de-al Doilea Război Mondial urmăreau cu deosebire întărirea moralului grav afectat al militarului român obligat peste noapte să evacueze în pas alergător teritoriile recuperate cu atâtea jertfe în urmă cu 22 de ani, fără a trage, măcar un foc de armă.
Pe aceeaşi temă:
Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”
Ostaşii noştri au trecut Prutul când au dat ordin nemţii!
Având în cotidianul „Prutul” un vârf de lance, toate celelalte publicaţii militare „Sentinela”, „Gazeta militară”, „Soldatul”, (cu ediţiile sale în limbile germană şi italiană, „Der Soldat“, respectiv „Il Soldato“), etc., s-au implicat puternic în susţinerea şi ridicare moralului soldatului român angrenat în cea mai mare dintre bătăliile veacurilor.
Încă din primăvara lui 1939, concomitent cu măsurile de concentrare a armatei pentru „a păzi hotarele noastre de urgiile războiului”, apăruseră câteva publicaţii care vor face cu adevărat istorie. Unele, ce-i drept, precum „Cei din linia I-a”, revista Regimentului 7 Roşiori, fondată de locotenentul Corneliu Dabija în Iaşi, în vara anului 1940, dincolo de denumire nu vor spune mare lucru.
Altele, însă, cum ar fi „Prutul” – ziar care apăruse nu neapărat întâmplător tot în Iaşi, în ziua de vineri, 27 octombrie 1939 – şi mai ales săptămânalele „Gazeta militară” (Bucureşti, 3 noiembrie 1939) şi „Sentinela” (Bucureşti, 25 decembrie 1939) se vor constitui, într-un final, în adevărate şi nesperate cronici ale acelor „ceasuri” de efectivă „zdruncinare a României şi de sfâşiere a Neamului!”, cum se va exprima nu peste multă vreme, într-o „Proclamaţie către Ţară”, transmisă la radio, dar fixată pentru eternitate şi în pagini de ziar, generalul Antonescu.
„Ora armatei“
Totul va culmina cu apariţia „Orei ostaşului” (cunoscută, aproape concomitent, şi ca „Ora armatei”), prima noastră emisiune militară de radio, difuzată în vara anului 1940, în ziua de duminică, 16 iunie, între orele 11.30-12.30, care exact la data apariţiei acestui număr al „Historiei” sărbătoreşte şapte decenii.
Gazeta ostăşească a naţiunii: „Sentinela”
Cea mai reprezentativă publicaţie militară pentru modul în care presa militară a relatat trecerea Prutului este „Sentinela”, „Gazetă săptămânală pentru soldaţi”, „Sentinela” apare la Bucureşti, la 25 decembrie 1939, sub forma unei „foi” propagandistice, scoasă de Carol al II-lea cam o dată cu lansarea bonurilor de înzestrare a armatei, a cărţilor poştale, a timbrelor şi a celorlalte artificii menite să întărească pe ultima sută de metri şubredul buget al armatei, în momentul când a simţit că România se află perfect izolată şi în plină bătaie a săgeţii, fiind următoarea pe lista de agresiuni a URSS, după ce aceasta va încheia cu Finlanda.
Mai citeşte:
Peemunde - baza de arme secrete a lui Adolf Hitler
Tancul - Calul de foc al timpurilor moderne
Era editată de Ministerul Propagandei, condus de A. Bădăuţă. Apărea duminica, la Bucureşti, în 8 pagini, format 32/48 cm, fiind redactată de căpitanul Ion Valerian.
O dată cu venirea la conducerea statului român a generalului Antonescu, şi cu obţinerea garanţiilor germane pentru ceea ce ne mai rămăsese ca teritoriu, gazeta oficială a armatei române, „Sentinela”, prin articolele publicate, se arată tot mai curajoasă, de acum nemaiocolind subiectul delicat al ţintei noastre imediat următoare, anume trecerea Prutului pentru... „dezrobire” pe calea armelor, singura variantă posibilă, a Basarabiei şi a Bucovinei.
Pas cu pas de acum, soldatului român începe să i se inoculeze ideea că momentul acţiunii va veni cu certitudine, mai devreme sau mai târziu, un articol în acest sens fiind cel semnat de căpitanul Ioan Mailat în nr. 24/1 iunie 1941, pag. 5, „Armata română şi evenimentele trăite de la 17 martie 1939 până azi”: …Hotarul României trebuie să fie pe Nistru la Miază-Noapte şi Răsărit; iar în Vest la Poarta Someşului, aşa cum ni l-au lăsat părinţii noştri prin moartea celor 800.000 de eroi. Românii au lăsat în teritoriile cedate şcoli frumoase clădite prin sudoarea frunţii noastre în cele mai îndepărtate sate pentru a se învăţa româneşte şi nu ungureşte sau ruseşte. Armata va avea ca ideal, în viitor, să facă a nu se mai tângui românii, cântând „De la Nistru pân’ la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a”.
Cel mai reprezentativ, prin natura împrejurărilor, este – sau ar trebui să fie – numărul 27/22 iunie 1941, pe copertă cu o grafică standard, de acum, intitulată „Camarazi în luptă”, inspirată din frăţia de arme româno-germană. Ca un făcut, de parcă ziua atacului dezrobitor ar fi fost anume aleasă ca să se suprapună cu aceea a ieşirii de sub tipar a unei noi ediţii a acestei gazete, „Sentinela” din această zi demonstrează că la nivelul conducerii, cel puţin, ziua declanşării ostilităţilor se ştia suficient de exact ca să poată fi introduse apeluri solemne de cea mai acută actualitate, precum cel intitulat „Ostaşi ai României”, din pagina 2, nu atât de vibrant precum Ordinul generalului Antonescu din numărul imediat următor, dar suficient de explicit şi, mai ales, mobilizator: „Sună goarna. Ceasul de plată şi răsplată a sosit. (...) ÎNAINTE! Ne aşteaptă fraţii îngenuncheaţi să le redăm bucuria libertăţii; ÎNAINTE! Dumnezeu e cu noi în lupta contra celor fără Dumnezeu; puterea e cu noi, victoria e a noastră; ÎNAINTE!”
Trecerea Prutului
Forţarea Prutului, însă, este redată destul de plat în presa militară a vremii, abia ulterior, în cărţile unor reporteri de front precum „Drumuri de sânge. De la Prut la Odesa”, a lui George Pâslaru (1913-1961), „Ard malurile Nistrului”, a lui Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), şi ale altora asemenea, apărute către finele lui 1941 şi puse la secret, ulterior, de regimul comunist, epopeea şi drama infanteristului român este surprinsă cât de cât la reala ei dimensiune. Deocamdată, conform „Sentinelei“, …„În zorii zilei sortită să înceapă sfânta ofensivă germano-română, tunul prinde să bubuie înfricoşător de-a lungul Prutului, de la izvor la vărsare.
Este clipa solemnă, în care se aşteaptă ordinul atacului dezrobitor. Ochii tuturor scrutează zarea, cuprinzând întinderea pe care vor purta războiul dreptăţii româneşti. /…/ O companie de poduri metalice se afla sus pe Siret, debarcată într-un sat cu însărcinarea de a înainta în direcţia Prutului”. După ce comandantul le spune că s-ar putea să fie pierderi de oameni şi materiale, spre stupoarea nemţilor aflaţi de faţă, ca la un semnal, pontonierii noştri încep să joace o horă, cică de bucurie că au primit o misiune importantă.
Desigur, soldaţii noştri porniţi ca să răpună hidra comunistă sunt altminteri foarte disciplinaţi, cu elan, animaţi de spirit de combativitate, ca şi nemţii, de altminteri, pe când soldaţii ruşi, cotropitorii, sunt tocmai la polul opus, adică lasă impresia „unor mercenari prost plătiţi, obligaţi cu baioneta la coaste să se bată pentru o idee care nu le convine”.
Aviatorii bolşevici, mai ales, sunt foarte slab instruiţi, execută bombardamente la întâmplare, fără ca să aibă un obiectiv militar anume identificat, şi sunt date câteva exemple la îndemână când aceştia şi-au aruncat zecile de bombe fie asupra unui car nevinovat, cu boi, surprins aiurea, pe drum, şi fără să-l nimerească, bineînţeles, fie au mitraliat, tot fără spor, vreun curier descoperit pe câmp. Dar, sigur, misiunea pentru aceste momente a presei militare este în primul rând una propagandistică şi nu de consemnare curată a faptelor de arme, acestea vor avea spaţiul lor atent rezervat ceva mai încolo.
Deocamdată, în numărul imediat următor asaltului Basarabiei (28/29 iunie), cu o grafică extrem de sugestivă pe coperta întâi – în care Prutul, transpus sub formă de lanţ, este spulberat de baionetele româno-germane – apar documentele uzuale, de felicitare şi de răspuns ale comandanţilor... supremi, regele şi generalul Antonescu, mai exact, primul doar cu numele, evident, extrem de încântat de isprava trupelor noastre deşi, cum s-a comentat ulterior, nu era chiar aşa, întrucât aflase măreţul eveniment la fel ca românul de rând, adică din... ziare.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/bombardamentul-lui-antonescu-urss-ului-inceput-presa-militara
Dincolo de rolul lor pur informativ, toate publicaţiile militare proiectate şi lansate pe piaţă în anii celui de-al Doilea Război Mondial urmăreau cu deosebire întărirea moralului grav afectat al militarului român obligat peste noapte să evacueze în pas alergător teritoriile recuperate cu atâtea jertfe în urmă cu 22 de ani, fără a trage, măcar un foc de armă.
Pe aceeaşi temă:
Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”
Ostaşii noştri au trecut Prutul când au dat ordin nemţii!
Având în cotidianul „Prutul” un vârf de lance, toate celelalte publicaţii militare „Sentinela”, „Gazeta militară”, „Soldatul”, (cu ediţiile sale în limbile germană şi italiană, „Der Soldat“, respectiv „Il Soldato“), etc., s-au implicat puternic în susţinerea şi ridicare moralului soldatului român angrenat în cea mai mare dintre bătăliile veacurilor.
Încă din primăvara lui 1939, concomitent cu măsurile de concentrare a armatei pentru „a păzi hotarele noastre de urgiile războiului”, apăruseră câteva publicaţii care vor face cu adevărat istorie. Unele, ce-i drept, precum „Cei din linia I-a”, revista Regimentului 7 Roşiori, fondată de locotenentul Corneliu Dabija în Iaşi, în vara anului 1940, dincolo de denumire nu vor spune mare lucru.
Altele, însă, cum ar fi „Prutul” – ziar care apăruse nu neapărat întâmplător tot în Iaşi, în ziua de vineri, 27 octombrie 1939 – şi mai ales săptămânalele „Gazeta militară” (Bucureşti, 3 noiembrie 1939) şi „Sentinela” (Bucureşti, 25 decembrie 1939) se vor constitui, într-un final, în adevărate şi nesperate cronici ale acelor „ceasuri” de efectivă „zdruncinare a României şi de sfâşiere a Neamului!”, cum se va exprima nu peste multă vreme, într-o „Proclamaţie către Ţară”, transmisă la radio, dar fixată pentru eternitate şi în pagini de ziar, generalul Antonescu.
„Ora armatei“
Totul va culmina cu apariţia „Orei ostaşului” (cunoscută, aproape concomitent, şi ca „Ora armatei”), prima noastră emisiune militară de radio, difuzată în vara anului 1940, în ziua de duminică, 16 iunie, între orele 11.30-12.30, care exact la data apariţiei acestui număr al „Historiei” sărbătoreşte şapte decenii.
Gazeta ostăşească a naţiunii: „Sentinela”
Cea mai reprezentativă publicaţie militară pentru modul în care presa militară a relatat trecerea Prutului este „Sentinela”, „Gazetă săptămânală pentru soldaţi”, „Sentinela” apare la Bucureşti, la 25 decembrie 1939, sub forma unei „foi” propagandistice, scoasă de Carol al II-lea cam o dată cu lansarea bonurilor de înzestrare a armatei, a cărţilor poştale, a timbrelor şi a celorlalte artificii menite să întărească pe ultima sută de metri şubredul buget al armatei, în momentul când a simţit că România se află perfect izolată şi în plină bătaie a săgeţii, fiind următoarea pe lista de agresiuni a URSS, după ce aceasta va încheia cu Finlanda.
Mai citeşte:
Peemunde - baza de arme secrete a lui Adolf Hitler
Tancul - Calul de foc al timpurilor moderne
Era editată de Ministerul Propagandei, condus de A. Bădăuţă. Apărea duminica, la Bucureşti, în 8 pagini, format 32/48 cm, fiind redactată de căpitanul Ion Valerian.
O dată cu venirea la conducerea statului român a generalului Antonescu, şi cu obţinerea garanţiilor germane pentru ceea ce ne mai rămăsese ca teritoriu, gazeta oficială a armatei române, „Sentinela”, prin articolele publicate, se arată tot mai curajoasă, de acum nemaiocolind subiectul delicat al ţintei noastre imediat următoare, anume trecerea Prutului pentru... „dezrobire” pe calea armelor, singura variantă posibilă, a Basarabiei şi a Bucovinei.
Pas cu pas de acum, soldatului român începe să i se inoculeze ideea că momentul acţiunii va veni cu certitudine, mai devreme sau mai târziu, un articol în acest sens fiind cel semnat de căpitanul Ioan Mailat în nr. 24/1 iunie 1941, pag. 5, „Armata română şi evenimentele trăite de la 17 martie 1939 până azi”: …Hotarul României trebuie să fie pe Nistru la Miază-Noapte şi Răsărit; iar în Vest la Poarta Someşului, aşa cum ni l-au lăsat părinţii noştri prin moartea celor 800.000 de eroi. Românii au lăsat în teritoriile cedate şcoli frumoase clădite prin sudoarea frunţii noastre în cele mai îndepărtate sate pentru a se învăţa româneşte şi nu ungureşte sau ruseşte. Armata va avea ca ideal, în viitor, să facă a nu se mai tângui românii, cântând „De la Nistru pân’ la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a”.
Cel mai reprezentativ, prin natura împrejurărilor, este – sau ar trebui să fie – numărul 27/22 iunie 1941, pe copertă cu o grafică standard, de acum, intitulată „Camarazi în luptă”, inspirată din frăţia de arme româno-germană. Ca un făcut, de parcă ziua atacului dezrobitor ar fi fost anume aleasă ca să se suprapună cu aceea a ieşirii de sub tipar a unei noi ediţii a acestei gazete, „Sentinela” din această zi demonstrează că la nivelul conducerii, cel puţin, ziua declanşării ostilităţilor se ştia suficient de exact ca să poată fi introduse apeluri solemne de cea mai acută actualitate, precum cel intitulat „Ostaşi ai României”, din pagina 2, nu atât de vibrant precum Ordinul generalului Antonescu din numărul imediat următor, dar suficient de explicit şi, mai ales, mobilizator: „Sună goarna. Ceasul de plată şi răsplată a sosit. (...) ÎNAINTE! Ne aşteaptă fraţii îngenuncheaţi să le redăm bucuria libertăţii; ÎNAINTE! Dumnezeu e cu noi în lupta contra celor fără Dumnezeu; puterea e cu noi, victoria e a noastră; ÎNAINTE!”
Trecerea Prutului
Forţarea Prutului, însă, este redată destul de plat în presa militară a vremii, abia ulterior, în cărţile unor reporteri de front precum „Drumuri de sânge. De la Prut la Odesa”, a lui George Pâslaru (1913-1961), „Ard malurile Nistrului”, a lui Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), şi ale altora asemenea, apărute către finele lui 1941 şi puse la secret, ulterior, de regimul comunist, epopeea şi drama infanteristului român este surprinsă cât de cât la reala ei dimensiune. Deocamdată, conform „Sentinelei“, …„În zorii zilei sortită să înceapă sfânta ofensivă germano-română, tunul prinde să bubuie înfricoşător de-a lungul Prutului, de la izvor la vărsare.
Este clipa solemnă, în care se aşteaptă ordinul atacului dezrobitor. Ochii tuturor scrutează zarea, cuprinzând întinderea pe care vor purta războiul dreptăţii româneşti. /…/ O companie de poduri metalice se afla sus pe Siret, debarcată într-un sat cu însărcinarea de a înainta în direcţia Prutului”. După ce comandantul le spune că s-ar putea să fie pierderi de oameni şi materiale, spre stupoarea nemţilor aflaţi de faţă, ca la un semnal, pontonierii noştri încep să joace o horă, cică de bucurie că au primit o misiune importantă.
Desigur, soldaţii noştri porniţi ca să răpună hidra comunistă sunt altminteri foarte disciplinaţi, cu elan, animaţi de spirit de combativitate, ca şi nemţii, de altminteri, pe când soldaţii ruşi, cotropitorii, sunt tocmai la polul opus, adică lasă impresia „unor mercenari prost plătiţi, obligaţi cu baioneta la coaste să se bată pentru o idee care nu le convine”.
Aviatorii bolşevici, mai ales, sunt foarte slab instruiţi, execută bombardamente la întâmplare, fără ca să aibă un obiectiv militar anume identificat, şi sunt date câteva exemple la îndemână când aceştia şi-au aruncat zecile de bombe fie asupra unui car nevinovat, cu boi, surprins aiurea, pe drum, şi fără să-l nimerească, bineînţeles, fie au mitraliat, tot fără spor, vreun curier descoperit pe câmp. Dar, sigur, misiunea pentru aceste momente a presei militare este în primul rând una propagandistică şi nu de consemnare curată a faptelor de arme, acestea vor avea spaţiul lor atent rezervat ceva mai încolo.
Deocamdată, în numărul imediat următor asaltului Basarabiei (28/29 iunie), cu o grafică extrem de sugestivă pe coperta întâi – în care Prutul, transpus sub formă de lanţ, este spulberat de baionetele româno-germane – apar documentele uzuale, de felicitare şi de răspuns ale comandanţilor... supremi, regele şi generalul Antonescu, mai exact, primul doar cu numele, evident, extrem de încântat de isprava trupelor noastre deşi, cum s-a comentat ulterior, nu era chiar aşa, întrucât aflase măreţul eveniment la fel ca românul de rând, adică din... ziare.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/bombardamentul-lui-antonescu-urss-ului-inceput-presa-militara
Enigmele scrisorii maresalului Antonescu catre dr. Filderman
Enigmele scrisorii maresalului Antonescu catre dr. Filderman
In perioada 12 septembrie 1940-23 august 1944, între dr. Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România, si maresalul Ion Antonescu a avut loc un schimb de scrisori vizând ameliorarea situatiei evreilor - cetateni români sau a evreilor fosti cetateni români rezidenti în Basarabia si Bucovina de Nord si deportati, dupa 22 iunie 1941, în Transnistria. Amintim ca numerosi alti evrei din afara acestor teritorii si anume, cei din Dorohoi, Suceava, Câmpulung, sau aflati laaamunca obligatorie, au fost deportati în Transnistria.
La data de 11 octombrie 1941, dr. Filderman s-a adresat maresalului Ion Antonescu printr-o scrisoare în care apela la sentimentele umanitare ale conducatorului statului spre a împiedica o noua deportare a unui grup de evrei din ghetoul de la Chisinau. Conducatorul statului i-a adresat dr.-ului Filderman o scrisoare foarte dura, în care culpabiliza populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina de Nord pentru colaborare cu inamicul sovietic, extinzând aria culpabilizarii si asupra evreilor din Rusia si Ucraina.
Comentarii revelatoare asupra acestei scrisori se gasesc în raportul ministrului francez la Bucuresti, Jacques Truelle, adresat guvernului de la Vichy la 10 noiembrie 1941, din care citam în continuare (documentul integral a fost publicat în lucrarea Martiriul evreilor din România, Editura Hasefer, 1991; fragmentele citate de noi au fost retraduse în redactia revistei Magazin istoric):
"Aceasta legatie a avut ocazia, în mai multe rânduri, sa semnaleze Departamentului masurile luate împotriva evreilor, fie de guvernul român, fie de autoritatile subordonate mai mult sau mai putin calificate. Se parea ca ororile al caror teatru de desfasurare a fost orasul Iasi, în luna iulie ce a trecut, si despre care am informat în scrisoarea mea nr. 195 din 4 iulie, nu vor mai putea fi depasite. De altfel, de atunci încoace, guvernul român paruse sensibil la reactia opiniei publice, atât din interior, cât si din strainatate, fata de aceste atrocitati si în cursul lunii septembrie a existat impresia producerii unei oarecare destinderi [Urmeaza în continuare descrierea unor noi masuri de deportare]...
In fata acestor masuri, care evident urmareau rezolvarea radicala a problemei evreiesti, doctorul Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România, nu a ezitat sa adreseze maresalului Antonescu doua scrisori, în care atragea atentia conducatorului asupra îngrozitoarei tragedii ce se desfasura si îl implora în mod impresionant, facând apel la sentimentele sale umanitare, sa înceteze acest adevarat program.
Maresalul Antonescu a raspuns într-o scrisoare publicata în presa la 27 octombrie si în care declara textual: <>. [In continuare, scrisoarea lui Antonescu contine grave acuze la adresa populatiei evreiesti]...
In ciuda antisemitismului exacerbat pe care propaganda a reusit sa-l faca sa domneasca în România, aceasta scrisoare [a maresalului] a facut cea mai proasta impresie românilor care si-au pastrat libertatea de judecata si de clarviziune. Se considera ca acuzatiile formulate de maresalul Antonescu la adresa evreilor nu sunt deloc întemeiate; daca s-au produs numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si Bucovinei în 1940, este stabilit ca evreii nu au fost singurii care au participat la ele, ci ca toata drojdia româneasca din aceste provincii, precum si minoritarii ucraineni, rusi si altii, care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte. Iar pretentia ca Odessa1 nu a rezistat decât pentru ca fusese aparata de evrei este o tema de propaganda deseori folosita, dar care este într-adevar prea ridicola pentru a putea fi luata în serios.
Oricum, scrisoarea curajoasa a lui Filderman catre conducator pare a-l fi indispus foarte tare pe acesta din urma, deoarece presa anunta de curând ca s-a deschis o ancheta judiciara împotriva presedintelui Uniunii Comunitatilor Evreiesti pentru <>" (sunt date în continuare alte masuri cu caracter antievreiesc).
In sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943, Ion Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau relatarile ministrului Truelle: "Când am venit acolo [în Basarabia si Bucovina de Nord] ne-am gasit în fata unor reclamatii fara sfârsit, în care se arata ca peste 40 000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera în timpul ocupatiei rusesti mai rusi decât rusii... Am fost în fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala mai aveam înca 50 000 sau 100 000 nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa, ca si în cazul legionarilor".
Si legionarii si colaborationistii minoritari din Basarabia au stat câteva luni internati la Onesti, localitate lânga Bacau.
In ce priveste originea dezordinelor din Basarabia si Bucovina de Nord nu ni se pare lipsit de semnificatie un fragment din scrisoarea pe care Iuliu Maniu i-a adresat-o la 12 iulie 1941 lui Ion Antonescu: "Cele doua provincii au fost inundate de functionari din Regat, necunoscatori ai oamenilor de acolo, acestia s-au transformat în adevarati satrapi ai populatiei si au stârnit numeroase nemultumiri. Au fost desigur si oameni de treaba între cei veniti, dar cei rai au compromis pe cei buni. Ei au fost aceia care au facut ca denumirea de regateni sa devina odioasa si timp de doua decenii provinciile, în buna parte, s-au înstrainat în loc sa se închege complet cu tara" (Oglinda, din 17 iulie 1997).
In mod intentionat si Antonescu si comunistii au ascuns opiniei publice constatarile lui Iuliu Maniu. Dupa cum nu exista nici pâna azi o analiza obiectiva a evenimentelor de la Tatar Bunar din anul 1923, evenimente ce au degenerat într-un pogrom, organizat de subsecretarul de stat de atunci de la Ministerul de interne Gheorghe Tatarescu.
Rau intentionate mi se par planurile "Mircea" si "Tudor" elaborate în anul 1938 de guvernul Tatarescu si care, în cazul unui atac sovietic, interziceau populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina sa se retraga odata cu armata româna. Precizez ca aceste planuri au fost elaborate cu mult înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. In cartea sa Un taciune smuls flacarilor, fostul rabin sef Al. Safran descrie cu lux de amanunte interventiile facute pe lânga autoritati, pentru ca evreii din aceste teritorii sa se poata evacua odata cu armata româna.
Analizând cu obiectivitate si simt de raspundere documentele prezentate în acest articol va trebui sa stabilim unde se opreste realitatea si unde începe propaganda în scrisoarea maresalului Antonescu catre dr. Filderman din 27 octombrie 1941. Este un proces care va trebui parcurs în numele omeniei românesti si al respectului pentru adevarul istoric.
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current6/mi58.htm
In perioada 12 septembrie 1940-23 august 1944, între dr. Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România, si maresalul Ion Antonescu a avut loc un schimb de scrisori vizând ameliorarea situatiei evreilor - cetateni români sau a evreilor fosti cetateni români rezidenti în Basarabia si Bucovina de Nord si deportati, dupa 22 iunie 1941, în Transnistria. Amintim ca numerosi alti evrei din afara acestor teritorii si anume, cei din Dorohoi, Suceava, Câmpulung, sau aflati laaamunca obligatorie, au fost deportati în Transnistria.
La data de 11 octombrie 1941, dr. Filderman s-a adresat maresalului Ion Antonescu printr-o scrisoare în care apela la sentimentele umanitare ale conducatorului statului spre a împiedica o noua deportare a unui grup de evrei din ghetoul de la Chisinau. Conducatorul statului i-a adresat dr.-ului Filderman o scrisoare foarte dura, în care culpabiliza populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina de Nord pentru colaborare cu inamicul sovietic, extinzând aria culpabilizarii si asupra evreilor din Rusia si Ucraina.
Comentarii revelatoare asupra acestei scrisori se gasesc în raportul ministrului francez la Bucuresti, Jacques Truelle, adresat guvernului de la Vichy la 10 noiembrie 1941, din care citam în continuare (documentul integral a fost publicat în lucrarea Martiriul evreilor din România, Editura Hasefer, 1991; fragmentele citate de noi au fost retraduse în redactia revistei Magazin istoric):
"Aceasta legatie a avut ocazia, în mai multe rânduri, sa semnaleze Departamentului masurile luate împotriva evreilor, fie de guvernul român, fie de autoritatile subordonate mai mult sau mai putin calificate. Se parea ca ororile al caror teatru de desfasurare a fost orasul Iasi, în luna iulie ce a trecut, si despre care am informat în scrisoarea mea nr. 195 din 4 iulie, nu vor mai putea fi depasite. De altfel, de atunci încoace, guvernul român paruse sensibil la reactia opiniei publice, atât din interior, cât si din strainatate, fata de aceste atrocitati si în cursul lunii septembrie a existat impresia producerii unei oarecare destinderi [Urmeaza în continuare descrierea unor noi masuri de deportare]...
In fata acestor masuri, care evident urmareau rezolvarea radicala a problemei evreiesti, doctorul Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România, nu a ezitat sa adreseze maresalului Antonescu doua scrisori, în care atragea atentia conducatorului asupra îngrozitoarei tragedii ce se desfasura si îl implora în mod impresionant, facând apel la sentimentele sale umanitare, sa înceteze acest adevarat program.
Maresalul Antonescu a raspuns într-o scrisoare publicata în presa la 27 octombrie si în care declara textual: <>. [In continuare, scrisoarea lui Antonescu contine grave acuze la adresa populatiei evreiesti]...
In ciuda antisemitismului exacerbat pe care propaganda a reusit sa-l faca sa domneasca în România, aceasta scrisoare [a maresalului] a facut cea mai proasta impresie românilor care si-au pastrat libertatea de judecata si de clarviziune. Se considera ca acuzatiile formulate de maresalul Antonescu la adresa evreilor nu sunt deloc întemeiate; daca s-au produs numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si Bucovinei în 1940, este stabilit ca evreii nu au fost singurii care au participat la ele, ci ca toata drojdia româneasca din aceste provincii, precum si minoritarii ucraineni, rusi si altii, care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte. Iar pretentia ca Odessa1 nu a rezistat decât pentru ca fusese aparata de evrei este o tema de propaganda deseori folosita, dar care este într-adevar prea ridicola pentru a putea fi luata în serios.
Oricum, scrisoarea curajoasa a lui Filderman catre conducator pare a-l fi indispus foarte tare pe acesta din urma, deoarece presa anunta de curând ca s-a deschis o ancheta judiciara împotriva presedintelui Uniunii Comunitatilor Evreiesti pentru <>" (sunt date în continuare alte masuri cu caracter antievreiesc).
In sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943, Ion Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau relatarile ministrului Truelle: "Când am venit acolo [în Basarabia si Bucovina de Nord] ne-am gasit în fata unor reclamatii fara sfârsit, în care se arata ca peste 40 000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera în timpul ocupatiei rusesti mai rusi decât rusii... Am fost în fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala mai aveam înca 50 000 sau 100 000 nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa, ca si în cazul legionarilor".
Si legionarii si colaborationistii minoritari din Basarabia au stat câteva luni internati la Onesti, localitate lânga Bacau.
In ce priveste originea dezordinelor din Basarabia si Bucovina de Nord nu ni se pare lipsit de semnificatie un fragment din scrisoarea pe care Iuliu Maniu i-a adresat-o la 12 iulie 1941 lui Ion Antonescu: "Cele doua provincii au fost inundate de functionari din Regat, necunoscatori ai oamenilor de acolo, acestia s-au transformat în adevarati satrapi ai populatiei si au stârnit numeroase nemultumiri. Au fost desigur si oameni de treaba între cei veniti, dar cei rai au compromis pe cei buni. Ei au fost aceia care au facut ca denumirea de regateni sa devina odioasa si timp de doua decenii provinciile, în buna parte, s-au înstrainat în loc sa se închege complet cu tara" (Oglinda, din 17 iulie 1997).
In mod intentionat si Antonescu si comunistii au ascuns opiniei publice constatarile lui Iuliu Maniu. Dupa cum nu exista nici pâna azi o analiza obiectiva a evenimentelor de la Tatar Bunar din anul 1923, evenimente ce au degenerat într-un pogrom, organizat de subsecretarul de stat de atunci de la Ministerul de interne Gheorghe Tatarescu.
Rau intentionate mi se par planurile "Mircea" si "Tudor" elaborate în anul 1938 de guvernul Tatarescu si care, în cazul unui atac sovietic, interziceau populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina sa se retraga odata cu armata româna. Precizez ca aceste planuri au fost elaborate cu mult înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. In cartea sa Un taciune smuls flacarilor, fostul rabin sef Al. Safran descrie cu lux de amanunte interventiile facute pe lânga autoritati, pentru ca evreii din aceste teritorii sa se poata evacua odata cu armata româna.
Analizând cu obiectivitate si simt de raspundere documentele prezentate în acest articol va trebui sa stabilim unde se opreste realitatea si unde începe propaganda în scrisoarea maresalului Antonescu catre dr. Filderman din 27 octombrie 1941. Este un proces care va trebui parcurs în numele omeniei românesti si al respectului pentru adevarul istoric.
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current6/mi58.htm
Responsabilitatea lui Antonescu
Responsabilitatea lui Antonescu
http://www.ziua.ro/display.php?id=176601&data=2005-05-21&kword=Responsabilitatea+lui+Antonescu+
In lucrarea sa, Tesu Solomovici reproduce largi pasaje din Raportul final al Comisiei Internationale pentru studierea Holocaustului in Romania, document inaintat Presedintiei Romaniei la 11 noiembrie 2004. Si membrii acestei Comisii au incercat sa dezlege misterul inconsecventei regimului Antonescu in "chestiunea evreiasca". Concluziile lor sunt extrem de interesante. (M.M.) Deportarea evreilor din Romania, temperata din considerente economice "Din februarie 1941 pana la 23 august 1944, vietile evreilor romani au depins doar de dorintele, capriciile si starea sufleteasca a lui Antonescu precum si de vederile si aprecierea sa despre felul in care prezenta evreilor ar putea servi intereselor nationale", se arata in "Raportul Final al Comisiei Internationale pentru Studiul Holocaustului in Romania". Acelasi document precizeaza: "O data cu sosirea in aprilie 1941 a consilierului nazist pentru probleme evreiesti, Gustav Richter, abordarea "problemei evreiesti" in Romania s-a schimbat. In raportul sau, Richter a subliniat optiunile pentru politicile din viitor; dar a facut acest lucru fara sa ia in calcul specificul tarii in care fusese trimis, personalitatea dictatorului roman si relatiile speciale dintre acesta si Hitler. Nu a realizat nici dimensiunea dependentei Germaniei de petrolul si cerealele romanesti. Ambasadorul german von Killinger a informat Berlinul, la sfarsitul lunii august 1941, ca Antonescu a concentrat 60.000 de barbati evrei din Regat pentru munca silnica si ca intentiona sa-i trimita in Est "in zonele cucerite de curand". Aceasta informatie a ingrijorat serios autoritatile germane responsabile cu anihilarea evreilor. Era primul semnal ca Antonescu, la randul sau, era decis sa rezolve imediat problema evreiasca din Regat. Conform unui memoriu intern al Ministerului german de Externe trimis unui director din Reichsbank, s-a concluzionat ca deportarea tuturor evreilor romani va afecta economia romaneasca si angajamentele pe care tara le luase fata de Reich, deoarece evreii inca detineau pozitii-cheie in economie. Mai mult, "arianizarea" se afla inca in faza de debut, iar multi dintre romani fusesera recrutati. S-a ajuns la avertismentul ca deportarea evreilor "va lovi in schimbul de marfuri si in noile initiative de afaceri germane". Legatia germana a actionat imediat si, la circa o saptamana dupa ce ordinul lui Antonescu a fost emis, lui Mihai Antonescu i s-a cerut sa actioneze in vederea deportarii evreilor intr-un mod sistematic si lent." Visul lui Antonescu: expulzarea tuturor evreilor Editoriale nesemnate ce reflectau pozitia oficiala a Guvernului au aparut in presa romaneasca la sfarsitul lunii octombrie 1941. Acestea ii informau pe romani ca "problema evreiasca a intrat in faza solutiei finale si ca nici un om din lume si nici o minune nu pot impiedica solutionarea ei". Guvernul a anuntat ca Romania "s-a inscris printre natiunile care sunt hotarate sa colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitiva a problemei evreiesti, nu numai locale, dar si europene". Antonescu a pledat pentru expulzarea tuturor evreilor din Romania: "Nimeni si nimic nu ma va impiedica, atat timp cat voi trai, de a implini opera de purificare". Adresandu-se ministrilor sai, a rezumat obiectivele interne ale razboiului: "Domnilor, dv. stiti ca una dintre luptele pe care m-am angajat s-o duc este sa prefac acest neam. Voi face din neamul romanesc un grup omogen. Tot ce este strain, incet-incet, trebuie sa plece...Tot ce este element dubios evreiesc, toti comunistii evrei vor fi destinati sa mearga acolo de unde au venit. Ii imping spre Bug si de acolo vor trece mai departe..." La mijlocul lui 1942, Antonescu credea cu adevarat ca victoria va fi obtinuta in acel an si ca este vorba de un ultim si mare efort, pentru a zdrobi URSS. Politica sa fata de evrei s-a fondat pe aceasta convingere. Dorea sa izbuteasca in actiunea de a omogeniza Romania, asa cum le promisese ministrilor; aceasta includea nu doar evreii, ci si tiganii, desi evreii erau marea sa ingrijorare. Catre finele acelei veri a inceput sa pregateasca planul de a deporta toti evreii din sudul Transilvaniei. La 10 iulie 1942, seful de cabinet militar al Conducatorului i-a prezentat ministrului de Interne decizia lui Antonescu ca, in scopul de "a face loc, adaposti si caza pe refugiatii romani din Ardealul cedat", Guvernul sa pregateasca o estimare a evreilor care traiesc actualmente in sudul Transilvaniei si sa se studieze trimiterea (deportarea) pe Bug a tuturor evreilor din sudul Transilvaniei - intelectualilor necesari pentru nevoile noastre (medici, ingineri etc.) si a industriasilor necesari, pentru conducerea diferitelor intreprinderi". In vara/toamna 1942, urmatoarele grupuri se aflau in pragul deportarii: cei mai multi dintre evreii ramasi in Cernauti si sudul Transilvaniei; oameni care incalcasera legile si ordinele muncii fortate; comunistii evrei sau toti cei catalogati ca atare de regim, plus simpatizantii acestora; nou-convertitii la crestinism; evrei care solicitasera in toamna/iarna 1942 sa fie repatriati in Basarabia dupa ce regiunea fusese anexata cu forta la URSS; si rromii. Astfel, circa 95.000 - 100.000 de evrei erau sortiti Transnistriei. Insa acest plan nu a fost aplicat. Destinatia finala aleasa de germani: Belzec In acelasi timp, negocierile cu Gustav Richter si cu guvernul german asupra deportarii generale a evreilor din Romania in lagarul Belzec din Polonia se apropiau de finalizare. Acestea erau tinute secrete de catre romani spre a evita aparitia panicii printre evrei si pentru a tine departe de cercurile opozitiei, mai ales de seful Partidului National taranesc - Iuliu Maniu si colegii sai - orice aluzie referitoare la negocierile asupra deportarii populatiei evreiesti. Lagarul de exterminare Belzec din districtul polonez Lublin, in care evreii erau ucisi folosindu-se locomotive Diesel care emiteau monoxid de carbon, fusese ales de RSHA si de Ministerul german de Externe spre a servi ca groapa comuna pentru evreii romani. In iunie 1942, lagarul a fost renovat, iar capacitatea sa de exterminare a fost sporita prin constructia a sase camere de gazare mai mari decat primele trei; puteau de acum sa cuprinda 1000 - 1200 victime o data - jumatate din transportul zilnic de 2000 de persoane - si sa ii ucida in 20-30 minute. In 13 septembrie 1942, exterminarea unui transport zilnic de 2000 de evrei romani era posibila in circa trei ore. Richter nu era constient de faptul ca Ion Antonescu fusese informat direct de catre Hitler despre Solutia Finala, sau ca el si Mihai Antonescu, precum si toate misiunile diplomatice romanesti in Reich si in tarile ocupate de germani cunosteau existenta lagarelor de exterminare din Polonia. Planul romanesc de deportare in Transnistria l-a deranjat pe Richter si a ruinat planul sau si pe acelea ale superiorilor sai, deoarece i-a agitat pe evrei si i-a impins sa ceara sprijinul oamenilor de stat romani care servisera in cadrul precedentelor administratii. Acord secret romano-german si planurile vizand deportarea intregii populatii evreiesti Prima informatie despre acordul romanesc de deportare la Belzec este datata 26 iulie 1942. Seful Gestapo-ului si capul Sectiei IV a RSHA, Gustav Müller, l-a informat pe subsecretarul Martin Luther din Ministerul de Externe ca deportarea, in trenuri speciale, a evreilor romani "la Est" urma sa inceapa la 10 septembrie 1942. M¸ller si-a exprimat speranta ca nu va exista vreo impotrivire din partea Ministerului de Externe fata de aceasta actiune. In timpul interogatoriului luat la Ierusalim, Adolf Eichmann a marturisit ca el personal compusese scrisoarea care continea semnatura superiorului sau, Müller. La 11 august, Luther i-a indicat lui Müller ca Ministerul de Externe nu are nici o obiectie fata de deportarea spre Rasarit a evreilor romani si ca persoana insarcinata cu problema evreiasca la Bucuresti ("Ministerialdirektor"), Radu Lecca, va sosi la Berlin spre a discuta personal "conditiile deportarii planificate". Luther a mai notat ca: "Exista o aprobare din partea vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, care este de acord, in conformitate cu vointa Maresalului Antonescu, ca autoritatile germane sa organizeze evacuarea evreilor din Romania si sa inceapa imediat transporturi din judetele Arad, Timisoara si Turda". Este prima mentiune a existentei unui angajament scris pe care Mihai Antonescu l-a redactat din partea lui Ion Antonescu. In acelasi timp, Emil von Rintelen de la Ministerul German de Externe a scris un memorandum superiorului sau, Luther, despre pregatirile pentru deportarea evreilor din Romania. Conform instructiunilor RSHA, Mihai Antonescu si-a dat consimtamantul in scris pentru efectuarea deportarilor, iar Rintelen a adaugat o fotocopie a intelegerii. In timpul procesului lui Adolf Eichmann de la Ierusalim, acesta a afirmat ca Richter primise instructiuni spre a obtine un asemenea angajament in scris. La 23 august, Eichmann l-a convocat pe Richter la Berlin sa participe la o reuniune care urma sa se desfasoare pe 29 august 1942 la cartierul general al RSHA. Presedentia Consiliului de Ministri a pregatit un plan detaliat privind operatiunile de deportare, care specifica: "Operatiunile de evacuare trebuie sa cuprinda intreaga populatiune evreiasca". Deportarea fusese ordonata de catre Antonescu si pregatita "in cele mai mici amanunte de Ministerul Afacerilor Interne pe baza indicatiunilor date de Domnul Mihai Antonescu". Radu Lecca a prezentat pe scurt intentia regimului Antonescu: "In programul nostru este de a evacua toti evreii gasiti inutili in campul muncii nationale in Polonia". Astfel, Ministerul Romanizarii a depus mult zel in a anticipa spatiul locativ care va fi obtinut dupa "descongestionarea Capitalei, deci a locuintelor de evrei, prin expulzari si emigrari". Cu exceptia celor 17.000 de evrei considerati "utili" pentru economia nationala sau posedand privilegii speciale, regimul Antonescu a acceptat deportarea intregii minoritati evreiesti din Romania - 292.149 persoane, conform recensamantului din mai 1942 - in lagarul de exterminare Belzec. Trebuie notat faptul ca sefii locali ai politiei ca si Siguranta au aratat ca deportarea evreilor va fi daunatoare finalmente intereselor romanesti din Transilvania. Siguranta din Timisoara raporta ca evreii din oras au intrat in panica si s-au pregatit sa isi vanda proprietatile din momentul in care au aflat de posibila deportare. Intrevederea de la Vinita si replierea Guvernului de la Bucuresti Pe 22 septembrie, Mihai Antonescu a plecat sa se intalneasca la Vinita, in Ucraina, cu Hitler, Ribbentrop si comandanti militari germani. Intalnirea a fost decisiva, dupa cum s-a dovedit, pentru soarta evreilor romani. In septembrie 1942, Mihai Antonescu s-a temut nu doar pentru soarta Transilvaniei de nord, dar si pentru regimul Antonescu, in general. Venise la Vinita spre a-i cere lui Hitler "garantii pe plan politic" (recuperarea nordului Transilvaniei) si echiparea completa a diviziilor romanesti. Toate aceste cereri au fost respinse, cu exceptia promisiunii personale a lui Hitler care garanta frontierele Romaniei. Ribbentrop i-a cerut lui Mihai Antonescu sa onoreze angajamentul de a-i preda nazistilor pe evreii romani, asa cum ii promisese trimisului lui Eichmann a Bucuresti. Romania daduse totul si nu primise in schimb nimic. Ungaria daduse doar o parte din armata sa si inca nu isi predase evreii. La Vinita, Mihai Antonescu s-a intalnit de trei ori cu Ribbentrop, iar acolo problema deportarii s-a pus explicit, iar demnitarul roman nu a respins Solutia Finala. Cu ocazia acestor reuniuni, totusi, increderea lui in capacitatea Germaniei de a castiga razboiul a inceput sa se clatine. Ulterior, intr-o sedinta de guvern tinuta la 13 octombrie 1942, Mihai Antonescu a anuntat o schimbare in politica referitoare la evrei: transporturile de evrei dincolo de Nistru urmau sa fie suspendate. La suprafata se parea ca Mihai Antonescu - spunand ca "trebuie actionat sistematic" - adoptase, cuvant cu cuvant, sugestia lui Richter; de fapt, intelegea ceva total diferit. Antonescu se referea, in schimb, la revocarea autoritatii de a deporta evrei pentru Statul Major General, Ministerul de Interne si toate celelalte oficii care avusesera de-a face cu evreii, proprietatea si munca acestora. Cuvinte precum deportarea, evacuarea, si transportul vor disparea, de acum inainte, din comunicatele oficiale. Legatura dintre incetarea deportarilor in Transnistria si suspendarea deportarii in Polonia a fost redactata in scris de loctiitorul directorului general al cabinetului Antonescu, Gheorghe Basarabeanu, la 4 noiembrie 1942, intr-o nota trimisa Autoritatii Romanesti a Cailor Ferate (CFR). Ca raspuns la o intrebare din partea sefului CFR daca evreii din Romania vor fi deportati catre Guvernamantul General, Basarabeanu a afirmat: "in Consiliul de Ministri de la 13 octombrie 1942 au sistat deportarile de evrei". Istoricii "Raportului Final" considera ca suspendarea planului de deportare a evreilor romani nu a rezultat din vreo umanizare latenta, ci din constientizarea faptului ca interesele germane si cele romanesti nu mai coincideau. In primul rand, Armata romana se afla intr-o situatie dificila la Stalingrad si - in ciuda tuturor sacrificiilor materiale (hrana, petrol, resurse naturale) si umane - devenise evident ca Hitler nu va inapoia niciodata Romaniei Transilvania. Din acest moment strategic, desi aveau conceptii militare diferite, cei doi conducatori vor ramane uniti, intr-o legatura nefericita, care nu putea sa-i duca decat la pierzanie. Mai intai se va prabusi maresalul, cateva luni mai tarziu se va sinucide Führerul. Tesu SOLOMOVICI |
"Antonescu se face vinovat de moartea a cel putin 250 de mii
"Antonescu se face vinovat de moartea a cel putin 250 de mii de evrei romani si ucraineni" - Interviu cu dr. Radu Ioanid, directorul Arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, acordat postului d Reporter: Dle Radu Ioanid, sinteti unul dintre cei mai cunoscuti istorici de origine romana care s-a ocupat de analiza perioadei 1920-1945 in Romania. Ultima dvs carte, lansata in SUA, la Bucuresti si, de curind, si la Paris, trateaza problema represiunilor suferite de evrei si de tigani in timpul regimului Antonescu. Ce aduce nou aceasta cercetare in raport cu lucrarile anterioare realizate pe aceeasi tema?
Radu Ioanid: Din pacate, subiectul la care v-ati referit este un subiect ignorat de istoriografia romana, in mare parte din lipsa de acces pina acum la arhive. Lucrarea se doreste o trecere in revista a modului in care sub regimul Antonescu, impreuna cu Garda de Fier si sub regimul Antonescu fara Garda de Fier, minoritatile etnice respective la care v-ati referit au fost discriminate si, nu de putine ori, executate in masa.
R: Care sint principalele concluzii ale cercetarii dvs?
R.I: Concluziile ar fi, foarte succint, urmatoarele: regimul Antonescu se face vinovat de moartea a cel putin 250 de mii de evrei romani si ucraineni, toti aflati sub jurisdictie romaneasca, marea majoritate pierind in Basarabia, Bucovina si Transnistria. Numai 20 de mii din aceste victime apartin a ceea ce se numea in perioada respectiva "regat". Acest numar de victime nu contine numarul de 135.000 de evrei morti sub juridictie maghiara, evrei din Ardealul de Nord, deci este o cifra separata care nu poate fi atribuita autoritatilor romane din perioada respectiva, responsabilitatea apartinind autoritatilor de la Budapesta si celor de la Berlin.
R: Cum explicati faptul ca majoritatea evreilor din Regat au supravietuit celui de-a doilea razboi mondial? Majoritatea victimelor au provenit in general din Basarabia si Bucovina. Credeti ca au existat diferente de atitudine a regimului Antonescu fata de comunitatea evreiasca din Regat si fata de cea din provinciile recistigate?
R.I: Din punct de vedere juridic, diferentele au fost minime pentru ca evreii au pierdut absolut toate drepturile pe care le avusesera conform Constitutiei Romaniei din 1923. Ei au fost aspru discriminati atit in Regat, cit si in Basarabia, Bucovina, proprietatile lor au fost confiscate, au fost dati afara din scoli, dati afara din majoritatea profesiilor, incorporati in detasamente de munca fortata etc. Diferenta majora este ca in Basarabia si Bucovina si in Transnistria populatiile evreiesti din aceste regiuni au fost masiv executate in anumite zone, in special la inceputul razboiului, in Basarabia si Bucovina, ceva mai tirziu, la Odessa si in judetul Golta, in Transnistria, sau au fost internate in lagare de tranzit sau in ghetouri, unde au trait in conditii absolut mizerabile si unde au murit in masa.
R: As vrea sa va rog sa vorbiti putin despre sursele de documentare care stau la baza acestei lucrari.
R. I: Discutam, practic, in principal, de trei grupe de arhive provenind din Romania, din Republica Moldova si din Ucraina. In cazul Ucrainei, este vorba despre arhivele regionale de la Odessa, Vinita, Cernauti, Ismail, iar in cazul Moldovei, este vorba despre arhiva de la Chisinau, Arhivele Statului de la Chisinau. In cazul Romaniei discutam de mai multe tipuri de arhive, cum ar fi: Arhivele Statului, Arhivele SRI, Arhivele MAE, Arhivele MApN, mai exact Arhivele Marelui Stat Major. Impreuna, toate aceste fonduri arhivistice sau fragmente de fonduri arhivistice pe care le-am reprodus pe microfilm, depasesc 1 milion de pagini.
R: Cum explicati faptul ca pina acum Romania a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiasca in timpul celui de-al doilea razboi mondial?
R. I: Exista doua tipuri de explicatii aici. O explicatie tine de faptul ca aproximativ jumatate din cei 760 de mii de evrei romani, atiti citi au fost numarati la recensamintul din anul 1930, au supravietuit razboiului. Cifra este impresionanta si aceasta este una din explicatii. A doua tine de geografia exterminarii in masa si supravietuirii sub jurisdictie romaneasca in Regat. Asa cum am spus, numarul de supravietuitori a fost foarte mare, numarul de victime a fost foarte mic. In al treilea rind si poate cel mai important, lucru care explica, care raspunde intrebarii dvs, este faptul ca dupa 1950, deci, incepind cu anii 1949-1950 si pina la caderea regimului comunist, acest subiect a fost, practic, tabu. Se putea vorbi, se putea scrie despre exterminarea evreilor din Ardealul de Nord. Acest eveniment tragic a fost folosit de regimul comunist din Romania ca unealta de propaganda antimaghiara, dar despre exterminarea evreilor din Romania si supravietuirea lor practic nu se putea vorbi in timpul regimului comunist si, bineinteles, nu se putea scrie.
R: Ce s-a intimplat insa dupa 1989?
R.I: Dupa 1989, am asistat la un fenomen destul de explicabil, fortele ultranationaliste, pe de o parte, pe de alta parte, oameni de buna credinta, dar ignoranti au lansat o campanie sau s-au lasat sedusi de o campanie de reabilitare a maresalului Antonescu. Aceasta campanie a fost sustinuta, in primul rind, de partide extremiste din spectrul politic romanesc, dar si de anumite institutii, cum ar fi serviciile secrete si armata romana. Aceste institutii si in general, reprezentanti ai statului roman au incercat sa frineze aceasta campanie in special in ultimii ani, cind a devenit evident ca ea, campania respectiva, este incompatibila cu aderarea Romaniei la NATO.
* Interviul a fost prilejuit de lansarea la Paris a cartii sale "Romania si Holocaustul - Distrugerea si supravietuirea evreilor si tiganilor in timpul regimului Antonescu".
Radu Ioanid: Din pacate, subiectul la care v-ati referit este un subiect ignorat de istoriografia romana, in mare parte din lipsa de acces pina acum la arhive. Lucrarea se doreste o trecere in revista a modului in care sub regimul Antonescu, impreuna cu Garda de Fier si sub regimul Antonescu fara Garda de Fier, minoritatile etnice respective la care v-ati referit au fost discriminate si, nu de putine ori, executate in masa.
R: Care sint principalele concluzii ale cercetarii dvs?
R.I: Concluziile ar fi, foarte succint, urmatoarele: regimul Antonescu se face vinovat de moartea a cel putin 250 de mii de evrei romani si ucraineni, toti aflati sub jurisdictie romaneasca, marea majoritate pierind in Basarabia, Bucovina si Transnistria. Numai 20 de mii din aceste victime apartin a ceea ce se numea in perioada respectiva "regat". Acest numar de victime nu contine numarul de 135.000 de evrei morti sub juridictie maghiara, evrei din Ardealul de Nord, deci este o cifra separata care nu poate fi atribuita autoritatilor romane din perioada respectiva, responsabilitatea apartinind autoritatilor de la Budapesta si celor de la Berlin.
R: Cum explicati faptul ca majoritatea evreilor din Regat au supravietuit celui de-a doilea razboi mondial? Majoritatea victimelor au provenit in general din Basarabia si Bucovina. Credeti ca au existat diferente de atitudine a regimului Antonescu fata de comunitatea evreiasca din Regat si fata de cea din provinciile recistigate?
R.I: Din punct de vedere juridic, diferentele au fost minime pentru ca evreii au pierdut absolut toate drepturile pe care le avusesera conform Constitutiei Romaniei din 1923. Ei au fost aspru discriminati atit in Regat, cit si in Basarabia, Bucovina, proprietatile lor au fost confiscate, au fost dati afara din scoli, dati afara din majoritatea profesiilor, incorporati in detasamente de munca fortata etc. Diferenta majora este ca in Basarabia si Bucovina si in Transnistria populatiile evreiesti din aceste regiuni au fost masiv executate in anumite zone, in special la inceputul razboiului, in Basarabia si Bucovina, ceva mai tirziu, la Odessa si in judetul Golta, in Transnistria, sau au fost internate in lagare de tranzit sau in ghetouri, unde au trait in conditii absolut mizerabile si unde au murit in masa.
R: As vrea sa va rog sa vorbiti putin despre sursele de documentare care stau la baza acestei lucrari.
R. I: Discutam, practic, in principal, de trei grupe de arhive provenind din Romania, din Republica Moldova si din Ucraina. In cazul Ucrainei, este vorba despre arhivele regionale de la Odessa, Vinita, Cernauti, Ismail, iar in cazul Moldovei, este vorba despre arhiva de la Chisinau, Arhivele Statului de la Chisinau. In cazul Romaniei discutam de mai multe tipuri de arhive, cum ar fi: Arhivele Statului, Arhivele SRI, Arhivele MAE, Arhivele MApN, mai exact Arhivele Marelui Stat Major. Impreuna, toate aceste fonduri arhivistice sau fragmente de fonduri arhivistice pe care le-am reprodus pe microfilm, depasesc 1 milion de pagini.
R: Cum explicati faptul ca pina acum Romania a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiasca in timpul celui de-al doilea razboi mondial?
R. I: Exista doua tipuri de explicatii aici. O explicatie tine de faptul ca aproximativ jumatate din cei 760 de mii de evrei romani, atiti citi au fost numarati la recensamintul din anul 1930, au supravietuit razboiului. Cifra este impresionanta si aceasta este una din explicatii. A doua tine de geografia exterminarii in masa si supravietuirii sub jurisdictie romaneasca in Regat. Asa cum am spus, numarul de supravietuitori a fost foarte mare, numarul de victime a fost foarte mic. In al treilea rind si poate cel mai important, lucru care explica, care raspunde intrebarii dvs, este faptul ca dupa 1950, deci, incepind cu anii 1949-1950 si pina la caderea regimului comunist, acest subiect a fost, practic, tabu. Se putea vorbi, se putea scrie despre exterminarea evreilor din Ardealul de Nord. Acest eveniment tragic a fost folosit de regimul comunist din Romania ca unealta de propaganda antimaghiara, dar despre exterminarea evreilor din Romania si supravietuirea lor practic nu se putea vorbi in timpul regimului comunist si, bineinteles, nu se putea scrie.
R: Ce s-a intimplat insa dupa 1989?
R.I: Dupa 1989, am asistat la un fenomen destul de explicabil, fortele ultranationaliste, pe de o parte, pe de alta parte, oameni de buna credinta, dar ignoranti au lansat o campanie sau s-au lasat sedusi de o campanie de reabilitare a maresalului Antonescu. Aceasta campanie a fost sustinuta, in primul rind, de partide extremiste din spectrul politic romanesc, dar si de anumite institutii, cum ar fi serviciile secrete si armata romana. Aceste institutii si in general, reprezentanti ai statului roman au incercat sa frineze aceasta campanie in special in ultimii ani, cind a devenit evident ca ea, campania respectiva, este incompatibila cu aderarea Romaniei la NATO.
* Interviul a fost prilejuit de lansarea la Paris a cartii sale "Romania si Holocaustul - Distrugerea si supravietuirea evreilor si tiganilor in timpul regimului Antonescu".
Re: Antonescu[v=]
Antonescu si evreii – între Orient si Occident (2)
În perioada 1933-1945 au emigrat în Anglia 120.000, în Suedia 23.000, în Elvetia 60.000, în Spania si Portugalia 5.000, în Canada 60.000, în SUA 450.000, în America Centrală 75.000, în America de Sud 225.000, în Australia 15.000, în China/Shanghai 35.000, în India 25.000, în Africa 45.000, în Palestina 300.000, total, circa 1,5 milioane. Pentru URSS nu există statistici, totusi după „New York Times“, din Polonia au emigrat în URSS 500.000 de evrei, unde exista din anul 1934 „Regiunea autonomă evreiască“, Birobidjan (36.000 km2). La declansarea războiului trăiau în Europa - fără URSS - 1.559.660 de evrei... Numărul victimelor poate fi astfel estimat între 1 si 1,5 milioane de evrei. Mai mult nu stăteau la „dispozitia“ lui Hitler... Oricum, chiar si acest număr este mai mult decît suficient pentru a condamna un genocid. Condamnarea revizionismului si sacralizarea Holocaustului sînt singurele solutii, pentru că date statistice există numai în Vest – în Est, de o parte si alta a liniei de demarcatie a sferelor de influentă Hitler-Stalin, în Polonia si URSS inclusiv Bucovina si Basarabia, unde trăiau milioane de evrei, statistica e nesigură si pentru că sînt evrei 100% înregistrati la sinagogă si în comunităti, dar si evrei 50% sau convertiti, care totusi erau urmăriti, chiar dacă erau crestini, atei sau comunisti. Cine-i evreu? Antisemitismul, ca si colectivismul comunist sînt prin definitie forme atavice antioccidentale, asa că România, în UE, trebuie să depăsească ororile trecutului pentru a realiza un consens cu normele si valorile civilizatiei crestinilor occidentali. Între politică si religie există o interdependentă, dar ambele au dinamici proprii, nu-s identice. Politic, românii sînt în Europa occidentală, din punct de vedere religios, în cea orientală. De aceea, Preafericitul Teoctist si Papa Benedict al XVI-lea trebuie să găsească o cale comună. De acest dialog va depinde soarta tuturor românilor, chiar dacă Mitropolia din Moldova este orientată, mai mult decît Patriarhia de la Bucuresti, spre Moscova. Raportul Wiesel, de 432 pag., este un compedium: rădăcinile antisemitismului românesc; retragerea din Basarabia si Bucovina si consecintele asupra relatiilor interetnice; viata comunitătilor evreiesti în timpul lui Antonescu; români printre cei „Drepti între popoare“; procesul criminalilor de război; distorsionarea, negarea si minimalizarea Holocaustului în România; concluzii si recomandări. E tratat si calvarul tiganilor, actualmente rromi. Există o vastă literatură, memoriile contemporanilor, Radu Lecca: „Eu i-am salvat pe evreii din România“, care trebuie studiată, chiar dacă statistica, documentatia imensă, legislatia si sacralizarea Holocaustului par handicapuri insurmontabile, dar dictonul latin e valabil: Face nedreptate si cel care n-o condamnă / Injuriam ipse facias, ubi non vindices.
Sfîrsit
Prof. dr. Viorel Roman,
consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania
În perioada 1933-1945 au emigrat în Anglia 120.000, în Suedia 23.000, în Elvetia 60.000, în Spania si Portugalia 5.000, în Canada 60.000, în SUA 450.000, în America Centrală 75.000, în America de Sud 225.000, în Australia 15.000, în China/Shanghai 35.000, în India 25.000, în Africa 45.000, în Palestina 300.000, total, circa 1,5 milioane. Pentru URSS nu există statistici, totusi după „New York Times“, din Polonia au emigrat în URSS 500.000 de evrei, unde exista din anul 1934 „Regiunea autonomă evreiască“, Birobidjan (36.000 km2). La declansarea războiului trăiau în Europa - fără URSS - 1.559.660 de evrei... Numărul victimelor poate fi astfel estimat între 1 si 1,5 milioane de evrei. Mai mult nu stăteau la „dispozitia“ lui Hitler... Oricum, chiar si acest număr este mai mult decît suficient pentru a condamna un genocid. Condamnarea revizionismului si sacralizarea Holocaustului sînt singurele solutii, pentru că date statistice există numai în Vest – în Est, de o parte si alta a liniei de demarcatie a sferelor de influentă Hitler-Stalin, în Polonia si URSS inclusiv Bucovina si Basarabia, unde trăiau milioane de evrei, statistica e nesigură si pentru că sînt evrei 100% înregistrati la sinagogă si în comunităti, dar si evrei 50% sau convertiti, care totusi erau urmăriti, chiar dacă erau crestini, atei sau comunisti. Cine-i evreu? Antisemitismul, ca si colectivismul comunist sînt prin definitie forme atavice antioccidentale, asa că România, în UE, trebuie să depăsească ororile trecutului pentru a realiza un consens cu normele si valorile civilizatiei crestinilor occidentali. Între politică si religie există o interdependentă, dar ambele au dinamici proprii, nu-s identice. Politic, românii sînt în Europa occidentală, din punct de vedere religios, în cea orientală. De aceea, Preafericitul Teoctist si Papa Benedict al XVI-lea trebuie să găsească o cale comună. De acest dialog va depinde soarta tuturor românilor, chiar dacă Mitropolia din Moldova este orientată, mai mult decît Patriarhia de la Bucuresti, spre Moscova. Raportul Wiesel, de 432 pag., este un compedium: rădăcinile antisemitismului românesc; retragerea din Basarabia si Bucovina si consecintele asupra relatiilor interetnice; viata comunitătilor evreiesti în timpul lui Antonescu; români printre cei „Drepti între popoare“; procesul criminalilor de război; distorsionarea, negarea si minimalizarea Holocaustului în România; concluzii si recomandări. E tratat si calvarul tiganilor, actualmente rromi. Există o vastă literatură, memoriile contemporanilor, Radu Lecca: „Eu i-am salvat pe evreii din România“, care trebuie studiată, chiar dacă statistica, documentatia imensă, legislatia si sacralizarea Holocaustului par handicapuri insurmontabile, dar dictonul latin e valabil: Face nedreptate si cel care n-o condamnă / Injuriam ipse facias, ubi non vindices.
Sfîrsit
Prof. dr. Viorel Roman,
consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania
Antonescu si evreii – între Orient si Occident (1)
Antonescu si evreii – între Orient si Occident (1)
Războiul mondial din anii 1939-1945 a cauzat 100 de milioane de victime. O tragedie si pentru evrei. Adolf Hitler îi extermina. Ion Antonescu, aliat al Germaniei, e arestat, predat Moscovei si executat. Ana Pauker si evreii kominternisti conduc apoi tara la comanda lui Stalin. După Revolutia din 1989, în care evreii Silviu Brucan si Petre Roman din nou au condus, Holocaustul e sacralizat si cine-l pune la îndoială - 6 milioane de victime - e pasibil de închisoare în România si alte 10 tări. Elie Wiesel constată în „Raportul final al comisiei internationale pentru studierea Holocaustului din România“, p. 388,: „Constientă de responsabilitatea enormă care i-a fost încredintată a decis să nu mentioneze o unică cifră concluzivă privind numărul evreilor ucisi... Cercetările viitoare vor stabili, să sperăm, numărul…“ În „Regatul“ lui Antonescu (1940-1944) au pierit în Holocaust: după „Raportul Wiesel” 15.000 evrei, după Encyclopedia Judaica, 40.000; în România Mare „în granitele din 1937“, după Wolfgang Benz, „Dimensionen den Völkermodes“, 211.000, după shoa, de 350.000. Holocaustul în cifre: în Germania („în granitele din 1937“): în Encyclopedia Judaica – 125.000 victime; în shoa. si Benz de 165.000. În Austria: în Encyclopedia 65.000; în shoa. de 65.000; în Benz – 65.000. În Polonia si URSS: în Encyclopedia Iudaica 4.565.000; în shoa. de 4.000.000; în Benz 4.900.000. În Franta si Belgia: în Encyclopedia Iudaica – 107.000; în shoa.de 103.500; în Benz – 32.000. În Cehoslovacia: în Encyclopedia Iudaica – 277.000; în shoa.de 263.000; în Benz – 142.000. În Ungaria: în Encyclopedia Iudaica – 402.000; în shoa.de 270.000; în Benz 502.000. În Albania: în shoa.de 100; în Benz 600. După cum se vede mai sus, aruncarea în aer a granitelor de criminalii Hitler si Stalin a generat drame, care-l justifică pe Wiesel. După Ferdinand Otto Miksche, în „Das Ende der Gegenwart“, München 1991, p.107: „În 1933 trăiau în Europa, fără URSS, 5,6 milioane evrei (American Jewish Conference, New York Times 11 ianuarie1945). Din acestia trebuie scăzut 1 milion, care au rămas în Est după trasarea granitei Molotov-Ribbentrop. Dacă după 22 iunie 1941 jumătate se retrag cu Armata Rosie, mai mult de 5 milioane de evrei nu erau în Europa. Dintre acestia trăiau în tări neutre: Gibraltar-868, Anglia-300.000, Portugalia-1.200, Spania-4.000, Suedia-6.653, Elvetia-17.973, Irlanda-3.686, Turcia-78.730, total 413.110. (World Almanach, 1942) Hitler dispunea de soarta a 4,5 milioane. Din care se scad emigrantii.
(va urma)
Prof. dr. Viorel Roman,
consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania
Războiul mondial din anii 1939-1945 a cauzat 100 de milioane de victime. O tragedie si pentru evrei. Adolf Hitler îi extermina. Ion Antonescu, aliat al Germaniei, e arestat, predat Moscovei si executat. Ana Pauker si evreii kominternisti conduc apoi tara la comanda lui Stalin. După Revolutia din 1989, în care evreii Silviu Brucan si Petre Roman din nou au condus, Holocaustul e sacralizat si cine-l pune la îndoială - 6 milioane de victime - e pasibil de închisoare în România si alte 10 tări. Elie Wiesel constată în „Raportul final al comisiei internationale pentru studierea Holocaustului din România“, p. 388,: „Constientă de responsabilitatea enormă care i-a fost încredintată a decis să nu mentioneze o unică cifră concluzivă privind numărul evreilor ucisi... Cercetările viitoare vor stabili, să sperăm, numărul…“ În „Regatul“ lui Antonescu (1940-1944) au pierit în Holocaust: după „Raportul Wiesel” 15.000 evrei, după Encyclopedia Judaica, 40.000; în România Mare „în granitele din 1937“, după Wolfgang Benz, „Dimensionen den Völkermodes“, 211.000, după shoa, de 350.000. Holocaustul în cifre: în Germania („în granitele din 1937“): în Encyclopedia Judaica – 125.000 victime; în shoa. si Benz de 165.000. În Austria: în Encyclopedia 65.000; în shoa. de 65.000; în Benz – 65.000. În Polonia si URSS: în Encyclopedia Iudaica 4.565.000; în shoa. de 4.000.000; în Benz 4.900.000. În Franta si Belgia: în Encyclopedia Iudaica – 107.000; în shoa.de 103.500; în Benz – 32.000. În Cehoslovacia: în Encyclopedia Iudaica – 277.000; în shoa.de 263.000; în Benz – 142.000. În Ungaria: în Encyclopedia Iudaica – 402.000; în shoa.de 270.000; în Benz 502.000. În Albania: în shoa.de 100; în Benz 600. După cum se vede mai sus, aruncarea în aer a granitelor de criminalii Hitler si Stalin a generat drame, care-l justifică pe Wiesel. După Ferdinand Otto Miksche, în „Das Ende der Gegenwart“, München 1991, p.107: „În 1933 trăiau în Europa, fără URSS, 5,6 milioane evrei (American Jewish Conference, New York Times 11 ianuarie1945). Din acestia trebuie scăzut 1 milion, care au rămas în Est după trasarea granitei Molotov-Ribbentrop. Dacă după 22 iunie 1941 jumătate se retrag cu Armata Rosie, mai mult de 5 milioane de evrei nu erau în Europa. Dintre acestia trăiau în tări neutre: Gibraltar-868, Anglia-300.000, Portugalia-1.200, Spania-4.000, Suedia-6.653, Elvetia-17.973, Irlanda-3.686, Turcia-78.730, total 413.110. (World Almanach, 1942) Hitler dispunea de soarta a 4,5 milioane. Din care se scad emigrantii.
(va urma)
Prof. dr. Viorel Roman,
consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania
Despre statuia lui Antonescu de la Tel Aviv
Despre statuia lui Antonescu de la Tel Aviv
In 1969, din exilul sau parizian, Emil Cioran, un scriitor si moralist care a modelat profilul spiritualitatii epocii noastre, dupa ce si-a facut "mea culpa" pentru greselile tineretii sale legionare, a crezut ca face un bine evreilor amintindu-le de cel care i-a salvat, maresalul Ion Antonescu, caruia i s-ar cuveni o statuie in... Israel.
Scria Cioran: "Maresalul Antonescu era, poate, nebun, insa a dat, totusi, dovada de intelepciune si omenie, a salvat viata a cel putin 600.000 de evrei-romani. Nici un cuvant de recunostinta, nici un monument, nici o strada, in Israel, care sa-i pomeneasca numele". In anii comunismului stalinist Cioran era interzis, cine ii citea cartile putea ajunge lesne dupa gratii, unii chiar au si ajuns!, totusi, vorbele gurului de la Paris circulau oral, statuia ipotetica a lui Cioran a devenit o realitate in convorbirile soptite, statuia putea fi vazuta si admirata la Tel Aviv. Mai tarziu, a circulat si povestea unui Testament al liderului evreu Wilhelm Filderman, care, bineinteles, e tinut in ascuns la Yad Vashem, la Ierusalim. In asa-zisul testament, recunoscator, Filderman ii multumea maresalului, post mortem, pentru salvarea evreimii-romane. Lipsa ratiunii naste nu numai monstri, ci si aberatii!
Filderman nu a intentionat sa-l "reabiliteze" pe maresal, el nu a facut altceva decat ceea ce i se cere oricarui istoric onest, sa nuanteze. Destinele liderului evreu si maresalului roman s-au intalnit intr-un moment crucial al existentei evreimii-romane. A fost sansa evreilor ca Filderman a intuit ca are de-a face cu un om contradictoriu, un inrait antisemit, nu cu o fiara setoasa de sange evreiesc. Din acest unghi de vedere, toate comentariile sunt posibile.
In memoriile lui Filderman exista o propozitiune care a scapat atentiei cercetatorilor. "Sunt singurul politician din sfera de influenta a Axei care accepta sa intalneasca un evreu", i-a spus maresalul lui Filderman. Repet in gand vorbele lui Antonescu si mi-i imaginez stand fata-n fata, soarta evreilor e in mainile romanului, Filderman e si el amenintat, totul depinde de o vorba necugetata, reactiile maresalului sunt imprevizibile, sufera de lungi crize de febra, grijile razboiului il epuizeaza, Hitler ii irita orgoliile, are pe cap o tara intreaga, pe front - mor soldatii romani cu zecile de mii, nu au arme suficiente, nici hrana nu au destula soldatii, nici medicamente, dar uite ca si-a rupt o ora din viata, pentru a sta de vorba cu Filderman, nu poti scapa de evreul asta, iata-l venit din nou cu statistici si citate din Biblie, nu-i va spune nimic nou, i se va plange ca evreii mor cu zecile de mii in Transnistria, ca evreii nu au ce sa manance, si le lipsesc evreilor medicamente, ce vom face?, cine a intrebat, evreul sau maresalul?
Filderman mai spune in memoriile sale, ca 96% din evreii Romaniei dezmembrate au supravietuit Holocaustului. Scrie Filderman: "Maresalul Ion Antonescu a permis pastrarea obiceiurilor religioase, a sinagogilor si a rabinatului, a sistemului de invatamant, cultural, social si de ajutorare evreiasca." Nimeni nu va avea curajul sa-l acuze pe Filderman ca edulcoreaza imaginea maresalului. Acestea si altele sunt gesturile care ajunsesera la cunostinta lui Emil Cioran, asa ca nu trebuia sa mire ca sensibilizat, scriitorul ii va certa pe evrei pentru nerecunostinta fata de "salvatorul" lor? Daca ar fi stiut ceva mai mult despre infernul transnistrean, veci nu s-ar fi intrebat Cioran de ce evreii din Israel nu-i ridica lui Antonescu un monument.
Cine a lansat, mai tarziu, povestea existentei unei statui a maresalului la Tel Aviv, a facut cu buna stiinta sau fara sa vrea o gluma macabra.
In 1969, din exilul sau parizian, Emil Cioran, un scriitor si moralist care a modelat profilul spiritualitatii epocii noastre, dupa ce si-a facut "mea culpa" pentru greselile tineretii sale legionare, a crezut ca face un bine evreilor amintindu-le de cel care i-a salvat, maresalul Ion Antonescu, caruia i s-ar cuveni o statuie in... Israel.
Scria Cioran: "Maresalul Antonescu era, poate, nebun, insa a dat, totusi, dovada de intelepciune si omenie, a salvat viata a cel putin 600.000 de evrei-romani. Nici un cuvant de recunostinta, nici un monument, nici o strada, in Israel, care sa-i pomeneasca numele". In anii comunismului stalinist Cioran era interzis, cine ii citea cartile putea ajunge lesne dupa gratii, unii chiar au si ajuns!, totusi, vorbele gurului de la Paris circulau oral, statuia ipotetica a lui Cioran a devenit o realitate in convorbirile soptite, statuia putea fi vazuta si admirata la Tel Aviv. Mai tarziu, a circulat si povestea unui Testament al liderului evreu Wilhelm Filderman, care, bineinteles, e tinut in ascuns la Yad Vashem, la Ierusalim. In asa-zisul testament, recunoscator, Filderman ii multumea maresalului, post mortem, pentru salvarea evreimii-romane. Lipsa ratiunii naste nu numai monstri, ci si aberatii!
Filderman nu a intentionat sa-l "reabiliteze" pe maresal, el nu a facut altceva decat ceea ce i se cere oricarui istoric onest, sa nuanteze. Destinele liderului evreu si maresalului roman s-au intalnit intr-un moment crucial al existentei evreimii-romane. A fost sansa evreilor ca Filderman a intuit ca are de-a face cu un om contradictoriu, un inrait antisemit, nu cu o fiara setoasa de sange evreiesc. Din acest unghi de vedere, toate comentariile sunt posibile.
In memoriile lui Filderman exista o propozitiune care a scapat atentiei cercetatorilor. "Sunt singurul politician din sfera de influenta a Axei care accepta sa intalneasca un evreu", i-a spus maresalul lui Filderman. Repet in gand vorbele lui Antonescu si mi-i imaginez stand fata-n fata, soarta evreilor e in mainile romanului, Filderman e si el amenintat, totul depinde de o vorba necugetata, reactiile maresalului sunt imprevizibile, sufera de lungi crize de febra, grijile razboiului il epuizeaza, Hitler ii irita orgoliile, are pe cap o tara intreaga, pe front - mor soldatii romani cu zecile de mii, nu au arme suficiente, nici hrana nu au destula soldatii, nici medicamente, dar uite ca si-a rupt o ora din viata, pentru a sta de vorba cu Filderman, nu poti scapa de evreul asta, iata-l venit din nou cu statistici si citate din Biblie, nu-i va spune nimic nou, i se va plange ca evreii mor cu zecile de mii in Transnistria, ca evreii nu au ce sa manance, si le lipsesc evreilor medicamente, ce vom face?, cine a intrebat, evreul sau maresalul?
Filderman mai spune in memoriile sale, ca 96% din evreii Romaniei dezmembrate au supravietuit Holocaustului. Scrie Filderman: "Maresalul Ion Antonescu a permis pastrarea obiceiurilor religioase, a sinagogilor si a rabinatului, a sistemului de invatamant, cultural, social si de ajutorare evreiasca." Nimeni nu va avea curajul sa-l acuze pe Filderman ca edulcoreaza imaginea maresalului. Acestea si altele sunt gesturile care ajunsesera la cunostinta lui Emil Cioran, asa ca nu trebuia sa mire ca sensibilizat, scriitorul ii va certa pe evrei pentru nerecunostinta fata de "salvatorul" lor? Daca ar fi stiut ceva mai mult despre infernul transnistrean, veci nu s-ar fi intrebat Cioran de ce evreii din Israel nu-i ridica lui Antonescu un monument.
Cine a lansat, mai tarziu, povestea existentei unei statui a maresalului la Tel Aviv, a facut cu buna stiinta sau fara sa vrea o gluma macabra.
Reabilitarea maresalului Anto-nescu nemultumeste asociatiile
Reabilitarea maresalului Anto-nescu nemultumeste asociatiile evreiesti
CURESTI – Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului isi exprima "profunda nedumerire si amaraciune resimtite la vestea reabilitarii partiale a maresalului Ion Antonescu si a catorva notorii capetenii legionare".
Cele doua asociatii ale evreilor din Romania critica, intr-un comunicat remis presei la 25 martie 2007, exonerarea maresalului Antonescu, a lui Horia Sima, seful Garzii de Fier, si a altor 19 membri ai Guvernului roman din 1940, in decembrie anul trecut, de catre Curtea de Apel Bucuresti, de acuzarea pentru “crima impotriva pacii”, respectiv de vina de a fi purtat, alaturi de Germania nazista, razboi impotriva URSS si impotriva Natiunilor Unite.
"Curtea de Apel Bucuresti a gasit de cuviinta sa interpreteze juridic evenimentele cruciale inscrise in istoria secolului trecut, ajungand sa justifice actiuni militare al caror caracter agresiv nu a fost contestat. In fapt se revizuiesc rezultatele celui de al II-lea Razboi Mondial si vinovatiile stabilite pe plan international pentru toti cei care au colaborat cu Germania Nazista. Este invocat pretextul ca Ion Antonescu nu ar fi facut, initial, decat sa riposteze la o agresiune decurgand din aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov. In acest sens, s-a adus argumentul ca, in timpul derularii procesului Antonescu, nu ar fi fost cunoscute anexele secrete ale acestei intelegeri, atat de pagubitoare pentru Romania", sustine comunitatea evreiasca.
In procesul lui Ion Antonescu, Protocolul secret numarul 3 la Pactul Ribbentrop-Molotov, dintre Germania si URSS, la data judecatii in 1946, nu a fost cunoscut de Tribunalul Poporului, el nefiind dezvaluit la acea data opiniei publice, se arata in motivarea sentintei Curtii de Apel Bucuresti (CAB), din 5 decembrie 2006.
Acest aspect a fost relevat in cadrul judecarii cererii de revizuire a procesului, facuta de fiul lui Gheorghe Alexianu – fostul guvernator al Transinistriei, condamnat intr-unul din dosarele lui Ion Antonescu. In cadrul procesului, s-a aratat ca "starea de necesitate si de legitima aparare in care s-a aflat Romania urmare acestui protocol si urmat de ultimatuurile sovietice din vara anului 1940, s-au rasfrint si asupra condamnatului Alexianu Gheorghe".
‘Antonescu ramine totusi aliatul lui Hitler’
Cele doua organizatii evreiesti arata ca Romania este un stat de drept, organizat pe principiul fundamental al separarii puterilor si ca, evident, nu se amesteca in functionarea justitiei potrivit mecanismelor democratiei.
"In acele vremuri, Ion Antonescu a fost un aliat de nadejde a lui Hitler, a purtat alaturi de el un razboi care a produs mari daune omenirii, cu pierderea a milioane si milioane de vieti omenesti, inclusiv din rindurile poporului roman. Mai mult decit atit, ne punem intrebarea: cum se poate accepta alianta Romaniei, sub conducerea lui Ion Antonescu, cu puterile care au provocat direct ciopartirea teritoriala a Romaniei, prin Dictatul de la Viena din august 1940 si prin Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939?", subliniaza Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului.
Totodata, federatia sustine ca anii dictaturii antonesciene au insemnat suferinta umana, crime de razboi si uciderea a peste un sfert de milion de civili, pentru ca s-au nascut evrei sau rromi.
"Nu in ultimul rind, ingrijorarea noastra este provocata de faptul ca decizia Curtii de Apel Bucuresti de reabilitare partiala a unor exponenti de seama ai regimului Antonescu poate genera atitudini si actiuni ale extremismului din tara noastra, cu efecte negative asupra climatului politic national si international, in conditii ale apartenentei Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO", se arata in comunicat.
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului saluta initiativa Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a formula recurs la decizia Curtii de Apel Bucuresti.
In 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a decis anularea in parte a Hotaririi17, data in 1946, constatind ca Protocolul secret 3 al Pactului Ribbentrop-Molotov, prin sferele de influenta stabilite, a stat la baza gravelor agresiuni teritoriale suferite de Romania in anul 1940. "A incalcat prin aceasta normele imperative ale dreptului international de la acea data, cu privire la integritatea teritoriala a statelor, respectiv art.10 din Pactul Societatii Natiunilor, fiind prin urmare nul", sustine judecatorul CAB, Adrian Podar.
Mai mult, pentru faptele imputate – in ciuda existentei Protocolului secret, despre care s-a vorbit de abia in timpul procesului declansat la CAB in 2006 – judecatorul Podar ii achita, alaturi de Gheorghe Alexianu, si pe maresalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu – fostul ministru de Externe, Horia Sima – seful Garzii de Fier, Pantazi Constantin, Vasiliu Constantin, Dobre Gheorghe, Ion Marinescu, Traian Braileanu, Dumitru Popescu, Petrovicescu Constantin, Danulescu Constantin, Busila Constantin, Mares Nicolae, Petre Tomescu Dimitriuc Vasile, Sturza Mihail, Protopopescu Ioan, Georgescu Corneliu, Papanace Constantin si Iasinschi Vasile.
A fost introdus recurs
CAB arata in motivarea sentintei sale ca, in data de 22 iunie 1941, cind Hitler a declarat razboi impotriva URSS, gaseste Romania cu totul aservita politicii germane, si aceasta prin fapta acuzatului Ion Antonescu si a celor ce l-au secondat in politica sa, comitind cea mai mare crima, petrecuta in istoria poporului roman, alaturindu-se Germaniei hitleriste, la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietica, "care doreau o colaborare pasnica cu poporul roman".
Cu privire la inculpatul Alexianu Gheorghe, s-a retinut ca acesta, in calitate de fost guvernator al Transnistriei "dupa data de 6 septembrie 1940, a militat pentru desavirsirea intrarii armatelor germane pe teritoriul tarii, prin participarea sa in Consiliile de Ministri, incepind de la 7 iulie 1941 pina la 26 ianuarie 1944".
Curtea de Apel Bucuresti apreciaza, la 60 de ani de la producerea evenimentelor – ca razboiul de eliberare a Basarabiei si Bucovinei, in conditiile starii de necesitate prelungite, a fost legitim, pina la inlaturarea iminentei pericolului militar sovietic.
Razboiul preventiv purtat de Romania a avut drept cauza legala justificativa, starea de necesitate continua si iminenta de la frontiera de rasarit. Pentru acest motiv el nu a incalcat, articolul 3 din Conventia de definire a agresiunii din 1933, intrucit nu s-a bazat pe justificari de natura subiectiva, ci pe una legala, respectiv reglementarea legala a scuzei de inlaturare a starii de necesitate.
Judecatorul Podar face referire in hotarirea sa la o alta "agresiune legitima", respectiv la decizia Tribunalului de la Tokyo, in care s-a stabilit ca olandezii au declarat justificat razboi Japoniei (chiar daca aceasta nu atacase Olanda), intrucit Japonia anuntase la Conferinta Imperiala din noiembrie 1941 ca va anexa teritoriile olandeze din Pacific.
Impotriva deciziei Curtii de Apel Bucuresti procurorii au formulat recurs, termenul nefiind inca stabilit.
CURESTI – Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului isi exprima "profunda nedumerire si amaraciune resimtite la vestea reabilitarii partiale a maresalului Ion Antonescu si a catorva notorii capetenii legionare".
Cele doua asociatii ale evreilor din Romania critica, intr-un comunicat remis presei la 25 martie 2007, exonerarea maresalului Antonescu, a lui Horia Sima, seful Garzii de Fier, si a altor 19 membri ai Guvernului roman din 1940, in decembrie anul trecut, de catre Curtea de Apel Bucuresti, de acuzarea pentru “crima impotriva pacii”, respectiv de vina de a fi purtat, alaturi de Germania nazista, razboi impotriva URSS si impotriva Natiunilor Unite.
"Curtea de Apel Bucuresti a gasit de cuviinta sa interpreteze juridic evenimentele cruciale inscrise in istoria secolului trecut, ajungand sa justifice actiuni militare al caror caracter agresiv nu a fost contestat. In fapt se revizuiesc rezultatele celui de al II-lea Razboi Mondial si vinovatiile stabilite pe plan international pentru toti cei care au colaborat cu Germania Nazista. Este invocat pretextul ca Ion Antonescu nu ar fi facut, initial, decat sa riposteze la o agresiune decurgand din aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov. In acest sens, s-a adus argumentul ca, in timpul derularii procesului Antonescu, nu ar fi fost cunoscute anexele secrete ale acestei intelegeri, atat de pagubitoare pentru Romania", sustine comunitatea evreiasca.
In procesul lui Ion Antonescu, Protocolul secret numarul 3 la Pactul Ribbentrop-Molotov, dintre Germania si URSS, la data judecatii in 1946, nu a fost cunoscut de Tribunalul Poporului, el nefiind dezvaluit la acea data opiniei publice, se arata in motivarea sentintei Curtii de Apel Bucuresti (CAB), din 5 decembrie 2006.
Acest aspect a fost relevat in cadrul judecarii cererii de revizuire a procesului, facuta de fiul lui Gheorghe Alexianu – fostul guvernator al Transinistriei, condamnat intr-unul din dosarele lui Ion Antonescu. In cadrul procesului, s-a aratat ca "starea de necesitate si de legitima aparare in care s-a aflat Romania urmare acestui protocol si urmat de ultimatuurile sovietice din vara anului 1940, s-au rasfrint si asupra condamnatului Alexianu Gheorghe".
‘Antonescu ramine totusi aliatul lui Hitler’
Cele doua organizatii evreiesti arata ca Romania este un stat de drept, organizat pe principiul fundamental al separarii puterilor si ca, evident, nu se amesteca in functionarea justitiei potrivit mecanismelor democratiei.
"In acele vremuri, Ion Antonescu a fost un aliat de nadejde a lui Hitler, a purtat alaturi de el un razboi care a produs mari daune omenirii, cu pierderea a milioane si milioane de vieti omenesti, inclusiv din rindurile poporului roman. Mai mult decit atit, ne punem intrebarea: cum se poate accepta alianta Romaniei, sub conducerea lui Ion Antonescu, cu puterile care au provocat direct ciopartirea teritoriala a Romaniei, prin Dictatul de la Viena din august 1940 si prin Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939?", subliniaza Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului.
Totodata, federatia sustine ca anii dictaturii antonesciene au insemnat suferinta umana, crime de razboi si uciderea a peste un sfert de milion de civili, pentru ca s-au nascut evrei sau rromi.
"Nu in ultimul rind, ingrijorarea noastra este provocata de faptul ca decizia Curtii de Apel Bucuresti de reabilitare partiala a unor exponenti de seama ai regimului Antonescu poate genera atitudini si actiuni ale extremismului din tara noastra, cu efecte negative asupra climatului politic national si international, in conditii ale apartenentei Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO", se arata in comunicat.
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Asociatia Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului saluta initiativa Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a formula recurs la decizia Curtii de Apel Bucuresti.
In 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a decis anularea in parte a Hotaririi17, data in 1946, constatind ca Protocolul secret 3 al Pactului Ribbentrop-Molotov, prin sferele de influenta stabilite, a stat la baza gravelor agresiuni teritoriale suferite de Romania in anul 1940. "A incalcat prin aceasta normele imperative ale dreptului international de la acea data, cu privire la integritatea teritoriala a statelor, respectiv art.10 din Pactul Societatii Natiunilor, fiind prin urmare nul", sustine judecatorul CAB, Adrian Podar.
Mai mult, pentru faptele imputate – in ciuda existentei Protocolului secret, despre care s-a vorbit de abia in timpul procesului declansat la CAB in 2006 – judecatorul Podar ii achita, alaturi de Gheorghe Alexianu, si pe maresalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu – fostul ministru de Externe, Horia Sima – seful Garzii de Fier, Pantazi Constantin, Vasiliu Constantin, Dobre Gheorghe, Ion Marinescu, Traian Braileanu, Dumitru Popescu, Petrovicescu Constantin, Danulescu Constantin, Busila Constantin, Mares Nicolae, Petre Tomescu Dimitriuc Vasile, Sturza Mihail, Protopopescu Ioan, Georgescu Corneliu, Papanace Constantin si Iasinschi Vasile.
A fost introdus recurs
CAB arata in motivarea sentintei sale ca, in data de 22 iunie 1941, cind Hitler a declarat razboi impotriva URSS, gaseste Romania cu totul aservita politicii germane, si aceasta prin fapta acuzatului Ion Antonescu si a celor ce l-au secondat in politica sa, comitind cea mai mare crima, petrecuta in istoria poporului roman, alaturindu-se Germaniei hitleriste, la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietica, "care doreau o colaborare pasnica cu poporul roman".
Cu privire la inculpatul Alexianu Gheorghe, s-a retinut ca acesta, in calitate de fost guvernator al Transnistriei "dupa data de 6 septembrie 1940, a militat pentru desavirsirea intrarii armatelor germane pe teritoriul tarii, prin participarea sa in Consiliile de Ministri, incepind de la 7 iulie 1941 pina la 26 ianuarie 1944".
Curtea de Apel Bucuresti apreciaza, la 60 de ani de la producerea evenimentelor – ca razboiul de eliberare a Basarabiei si Bucovinei, in conditiile starii de necesitate prelungite, a fost legitim, pina la inlaturarea iminentei pericolului militar sovietic.
Razboiul preventiv purtat de Romania a avut drept cauza legala justificativa, starea de necesitate continua si iminenta de la frontiera de rasarit. Pentru acest motiv el nu a incalcat, articolul 3 din Conventia de definire a agresiunii din 1933, intrucit nu s-a bazat pe justificari de natura subiectiva, ci pe una legala, respectiv reglementarea legala a scuzei de inlaturare a starii de necesitate.
Judecatorul Podar face referire in hotarirea sa la o alta "agresiune legitima", respectiv la decizia Tribunalului de la Tokyo, in care s-a stabilit ca olandezii au declarat justificat razboi Japoniei (chiar daca aceasta nu atacase Olanda), intrucit Japonia anuntase la Conferinta Imperiala din noiembrie 1941 ca va anexa teritoriile olandeze din Pacific.
Impotriva deciziei Curtii de Apel Bucuresti procurorii au formulat recurs, termenul nefiind inca stabilit.
Primarul Bacaului renunta la statuia lui Antonescu
Primarul Bacaului renunta la statuia lui Antonescu
Trei importante organizatii evreiesti din SUA au protestat fata de aceasta initiativa printr-o scrisoare adresata presedintele Iliescu
Primarul municipiului Bacau, Dumitru Sechelariu, se vede pus in situatia de a anula o recenta hotarire a consiliului local care a stirnit un val de proteste internationale. Este vorba de hotarirea din 29 ianuarie privind amplasarea in centrul municipiului a unei statui a maresalului Ion Antonescu.
Initiativa a apartinut asociatiei bacauane ce poarta numele maresalului si a fost sustinuta in fata consiliului chiar de primarul Sechelariu. Din expunerea sa de motive nu au lipsit fraze precum "eroismul si daruirea de care Maresalul Antonescu a dat dovada" sau "profund respect si adinca recunostinta fata de cei care au luptat pentru eliberarea patriei de dusmani". In fata unor atari argumente, consilierii bacauani au aprobat aproape in unanimitate proiectul de hotarire, inregistrindu-se in fapt o singura abtinere.
Citeva zile mai tirziu au aparut reactiile internationale. Liderii a trei importante asociatii evreiesi din Statele Unite - Liga Antidefaimare, B'nai Brith si Comitetul Evreilor Americani - i-au trimis o scrisoare presedintelui Ion Iliescu, in care nu doar au criticat hotarirea consilierilor bacauani, amintind de evreii din Bucovina si Basarabia deportati in Transnistria, dar au pus-o si intr-un context mult mai nuantat: "Candidatura la presedintie a lui Corneliu Vadim Tudor si ascensiunea Partidului Romania Mare au incurajat fortele antidemocratice sa creada ca Romania si-a slabit hotarirea de a se opune reinvieri trecutului sau fascist si antisemit". Semnatarii se arata dispusi sa sprijine eforturile de integrare ale Romaniei in NATO si Uniunea Europeana, dar totodata isi exprima convingerea sa "acest fapt nu este posibil decit daca Romania consimte la o ruptura limpede fata de mostenirea Antonescu".
La o saptamina de la adoptarea hotaririi, primarul Sechelariu nu mai pare atit de decis sa imbogateasca Bacaul cu statuia maresalului. Domnia sa spune ca a mai primit proteste in acest rastimp si ca, pentru o mai buna integrare a Romaniei in Europa, hotarirea ar trebui retractata. Primarul ne-a mai declarat ca si prefectura urmeaza sa atace controversata decizie in contenciosul administrativ. L-am intrebat pe ce baza legala ar putea prefectura sa recurga la acest gest - din moment ce nici o lege nu interzice ridicarea unei statui a maresalului Antonescu. De altminteri, prefectul Catalin Mardare nici nu are de gind sa atace hotarirea Consiliului Local in contenciosul administrativ. "Nu cunosc vreun motiv legislativ, la aceasta ora, pentru care Prefectura sa poata ataca aceasta hotarire" - ne-a declarat el ieri. Mardare a adaugat ca se asteapta ca tot CL sa rezolve problema, revenind asupra hotaririi luate.
La rindul sau, Dumitru Sechelariu si-a exprimat convingerea ca pina la gasirea vreunei bazei legale, tot primarul si consiliul local vor gasi o cale de a-si abroga propria hotarire prin care, fara a calcula toate consecintele, au dat curs cererii unor batrinei nostalgici si au intrat astfel intr-un razboi care s-a dovedit a fi mult prea mare.
Trei importante organizatii evreiesti din SUA au protestat fata de aceasta initiativa printr-o scrisoare adresata presedintele Iliescu
Primarul municipiului Bacau, Dumitru Sechelariu, se vede pus in situatia de a anula o recenta hotarire a consiliului local care a stirnit un val de proteste internationale. Este vorba de hotarirea din 29 ianuarie privind amplasarea in centrul municipiului a unei statui a maresalului Ion Antonescu.
Initiativa a apartinut asociatiei bacauane ce poarta numele maresalului si a fost sustinuta in fata consiliului chiar de primarul Sechelariu. Din expunerea sa de motive nu au lipsit fraze precum "eroismul si daruirea de care Maresalul Antonescu a dat dovada" sau "profund respect si adinca recunostinta fata de cei care au luptat pentru eliberarea patriei de dusmani". In fata unor atari argumente, consilierii bacauani au aprobat aproape in unanimitate proiectul de hotarire, inregistrindu-se in fapt o singura abtinere.
Citeva zile mai tirziu au aparut reactiile internationale. Liderii a trei importante asociatii evreiesi din Statele Unite - Liga Antidefaimare, B'nai Brith si Comitetul Evreilor Americani - i-au trimis o scrisoare presedintelui Ion Iliescu, in care nu doar au criticat hotarirea consilierilor bacauani, amintind de evreii din Bucovina si Basarabia deportati in Transnistria, dar au pus-o si intr-un context mult mai nuantat: "Candidatura la presedintie a lui Corneliu Vadim Tudor si ascensiunea Partidului Romania Mare au incurajat fortele antidemocratice sa creada ca Romania si-a slabit hotarirea de a se opune reinvieri trecutului sau fascist si antisemit". Semnatarii se arata dispusi sa sprijine eforturile de integrare ale Romaniei in NATO si Uniunea Europeana, dar totodata isi exprima convingerea sa "acest fapt nu este posibil decit daca Romania consimte la o ruptura limpede fata de mostenirea Antonescu".
La o saptamina de la adoptarea hotaririi, primarul Sechelariu nu mai pare atit de decis sa imbogateasca Bacaul cu statuia maresalului. Domnia sa spune ca a mai primit proteste in acest rastimp si ca, pentru o mai buna integrare a Romaniei in Europa, hotarirea ar trebui retractata. Primarul ne-a mai declarat ca si prefectura urmeaza sa atace controversata decizie in contenciosul administrativ. L-am intrebat pe ce baza legala ar putea prefectura sa recurga la acest gest - din moment ce nici o lege nu interzice ridicarea unei statui a maresalului Antonescu. De altminteri, prefectul Catalin Mardare nici nu are de gind sa atace hotarirea Consiliului Local in contenciosul administrativ. "Nu cunosc vreun motiv legislativ, la aceasta ora, pentru care Prefectura sa poata ataca aceasta hotarire" - ne-a declarat el ieri. Mardare a adaugat ca se asteapta ca tot CL sa rezolve problema, revenind asupra hotaririi luate.
La rindul sau, Dumitru Sechelariu si-a exprimat convingerea ca pina la gasirea vreunei bazei legale, tot primarul si consiliul local vor gasi o cale de a-si abroga propria hotarire prin care, fara a calcula toate consecintele, au dat curs cererii unor batrinei nostalgici si au intrat astfel intr-un razboi care s-a dovedit a fi mult prea mare.
"Ridicarea unei statui a maresalului Antonescu nu este o ide
"Ridicarea unei statui a maresalului Antonescu nu este o idee inspirata"
Ideea ridicarii unei statui in memoria maresalului Ion Antonescu, al treilea pe care l-a avut Romania, dupa maresalii Prezan si Averescu, se pare ca nu va avea un sprijin prea mare din partea administratiei publice locale din municipiul Botosani. Initiativa i-a apartinut senatorului PRM Dumitru Codreanu, care a declarat recent ca va suporte toate cheltuielile necesare pentru amplasarea unui bust al maresalului la Botosani, cheltuieli care s-ar ridica la aproximativ 50 de milioane de lei. Senatorul Codreanu precizase ca va solicita sprijinul Primariei pentru a pune aceasta ideea in practica, insa, pina in acest moment, lucrul acesta nu s-a intimplat. In conditiile in care maresalul care a preluat puterea in Romania in 1940, la citeva zile dupa abdicarea regelui Carol al II-lea, este acuzat astazi de deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina si moartea altor cel putin 100 de mii de persoane, se pare ca in municipiu nu se va ridica nici o statuie in memoria acestuia. Iar acest lucru pentru ca, ajuns in prezent la un numar de 120 de mii de suflete, municipiul Botosani a cunoscut cea mai infloritoare perioada economica atit timp cit cele mai mari afaceri au fost facute de catre evrei, cei care aveau sa fie deportati de catre Antonescu. De altfel, in prezent, istoricii recunosc faptul ca Botosaniul a fost reconstruit de catre evrei. Chiar daca, in prezent, numarul acestora a ajuns sa fie destul de mic (ceva mai mult de 100 de persoane, la ultimul recensamint), evreii au convietuit intotdeauna pasnic, timp de peste 200 de ani, cu romanii, iar intre 1816 si 1940 reprezentau o buna parte din populatia Botosaniului. De altfel, in 1899 evreii reprezentau chiar 51 la suta din populatia municipiului, detinind cele mai mari afaceri din Botosani. "Nu cred ca ridicarea unei statui in memoria maresalului Antonescu la Botosani este o idee prea buna. Oricum, pina in prezent nu am primit nici o solicitare in acest sens. Comentind putin initiativa, nu pot sa adaug decit faptul ca, in prezent, constat ca PRM vrea sa ridice peste tot statui in memoria lui Antonescu, exact cum liberalii ii ridica peste tot statui lui Ion Pilat. Cei care vor hotari, totusi, daca se va ridica un bust in memoria lui Antonescu sint consilierii locali. Eu nu pot hotari acest lucru", ne-a declarat primarul municipiului Botosani, Florin Egner. De mentionat faptul ca CL Botosani este dominat de catre PDSR, care are nu mai putin de 18 voturi din 23. In conditiile in care PD, PM, iar in unele cazuri chiar PNL, voteaza, de obicei, alaturi de PDSR, se pare ca initiativa nu va avea prea mari sanse de izbinda.
Ideea ridicarii unei statui in memoria maresalului Ion Antonescu, al treilea pe care l-a avut Romania, dupa maresalii Prezan si Averescu, se pare ca nu va avea un sprijin prea mare din partea administratiei publice locale din municipiul Botosani. Initiativa i-a apartinut senatorului PRM Dumitru Codreanu, care a declarat recent ca va suporte toate cheltuielile necesare pentru amplasarea unui bust al maresalului la Botosani, cheltuieli care s-ar ridica la aproximativ 50 de milioane de lei. Senatorul Codreanu precizase ca va solicita sprijinul Primariei pentru a pune aceasta ideea in practica, insa, pina in acest moment, lucrul acesta nu s-a intimplat. In conditiile in care maresalul care a preluat puterea in Romania in 1940, la citeva zile dupa abdicarea regelui Carol al II-lea, este acuzat astazi de deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina si moartea altor cel putin 100 de mii de persoane, se pare ca in municipiu nu se va ridica nici o statuie in memoria acestuia. Iar acest lucru pentru ca, ajuns in prezent la un numar de 120 de mii de suflete, municipiul Botosani a cunoscut cea mai infloritoare perioada economica atit timp cit cele mai mari afaceri au fost facute de catre evrei, cei care aveau sa fie deportati de catre Antonescu. De altfel, in prezent, istoricii recunosc faptul ca Botosaniul a fost reconstruit de catre evrei. Chiar daca, in prezent, numarul acestora a ajuns sa fie destul de mic (ceva mai mult de 100 de persoane, la ultimul recensamint), evreii au convietuit intotdeauna pasnic, timp de peste 200 de ani, cu romanii, iar intre 1816 si 1940 reprezentau o buna parte din populatia Botosaniului. De altfel, in 1899 evreii reprezentau chiar 51 la suta din populatia municipiului, detinind cele mai mari afaceri din Botosani. "Nu cred ca ridicarea unei statui in memoria maresalului Antonescu la Botosani este o idee prea buna. Oricum, pina in prezent nu am primit nici o solicitare in acest sens. Comentind putin initiativa, nu pot sa adaug decit faptul ca, in prezent, constat ca PRM vrea sa ridice peste tot statui in memoria lui Antonescu, exact cum liberalii ii ridica peste tot statui lui Ion Pilat. Cei care vor hotari, totusi, daca se va ridica un bust in memoria lui Antonescu sint consilierii locali. Eu nu pot hotari acest lucru", ne-a declarat primarul municipiului Botosani, Florin Egner. De mentionat faptul ca CL Botosani este dominat de catre PDSR, care are nu mai putin de 18 voturi din 23. In conditiile in care PD, PM, iar in unele cazuri chiar PNL, voteaza, de obicei, alaturi de PDSR, se pare ca initiativa nu va avea prea mari sanse de izbinda.
Evreii in anii regimului Antonescu
Evreii in anii regimului Antonescu
Ajunsa la volumul IX, monumentala "Istorie a romanilor", editata sub prestigiosul gir al Academiei nationale, consacra un spatiu amplu situatiei evreilor in timpul controversatului regim al maresalului Antonescu. O perioada care ascunde inca multe zone obscure - este de parere reputatul istoric Dinu C. Giurescu, cel care si-a asumat sarcina dificila de a redacta acest capitol.
Volumul IX al "Istoriei Romanilor" este gata sa vada lumina tiparului tocmai in momentul in care Inalta Curte de Casatie (ICCJ) rejudeca parte din capetele de acuzare aduse, imediat dupa razboi, maresalului Ion Antonescu si principalilor sai colaboratori. La 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a hotarat achitarea lui Antonescu, a sefului "Garzii de Fier" Horia Sima si a altor 19 membri ai Guvernului "national-legionar" din 1940. Procesul continua acum la instanta suprema. Inainte de verdictul Justitiei, sa aflam, insa, parerea istoricului.
Din punct de vedere al cercetarii istorice, e deosebit de importanta cunoasterea cadrului general european din vara lui 1940. Acesta a fost un element decisiv. Victoria fulger a Wehrmacht-ului din mai-iunie 1940 aducea in prim plan si doctrina si politica antisemita a regimului hitlerist. Ultimatum-ul sovietic cu anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei impinsese factorii politici din Romania sa decida alinierea la Reich. Budapesta si Sofia insistau, mai mult ca oricand, ca revendicarile lor teritoriale sa fie solutionate. Opozitia national-taranista si liberala din interior il acuza pe suveran (neoficial, dar si fara temei) ca este raspunzator de importanta pierdere teritoriala impusa tarii. Cu un spatiu de manevra foarte restrans, Regele s-a decis (este o presupunere) ca a sosit momentul pentru a promulga o legislatie rasiala antisemita.
S-a adaugat si o imprejurare speciala: retragerea precipitata a armatei romane din teritoriile basarabene si bucovinene a fost insotita de violente faptuite asupra militarilor de bande pregatite din vreme.
Unii istorici si literati, precum romancierul Paul Goma in "Saptamana Rosie", indreapta un deget acuzator impotriva etniei evreiesti basarabene si bucovinene, invinovatind-o de un comportament hain fata de trupele romane in retragere. Cum apreciati aceasta situatie?
La evacuarea Cernautilor (28 iulie 1940) "organizatiile comuniste si evreii s-au dedat la acte de terorism, in special impotriva ofiterilor. Capii actiunilor de debandada si terorism au fost in special detinutii; de indata ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestatiuni antiromanesti, rupand si scuipand tricolorul si suindu-se pe monumentul Unirii au rupt steagul rosu..."
La Soroca, un grup condus de avocatul Michael Flexer ii ucide pe comisarul de politie Murafa si pe ajutorul sau Eustatiu Gabriel. La Tighina si Reni au loc incidente soldate cu morti si raniti. Ofiterii din regimentul 54 infanterie, Batalionul 2/R 39 infanterie si 28 Dorobanti sunt dezarmati si maltratati de trupele sovietice: "populatia civila, formata mai mult din evrei, manifesta o mare bucurie fata de cele intamplate si fotografia pe ofiterii dezarmati, degradati si batjocoriti. Unitatea a fost in intregime dezarmata si risipita, iar multi jefuiti de acesti civili".
"In drum si-n fata politiei - relateaza capitanul Marin M. Georgescu din Regimentul 3 Vanatori, arestat la Soroca - manifestanti evrei strigau sa fim impuscati; am fost scuipati, injurati si batjocoriti cu cele mai murdare cuvinte."
Ungheni, 3 iulie 1940: "Elementele armatei romane care se refugiaza au o infatisare jalnica - indeosebi ofiterii - fiind desculti, cu epoletii rupti, fara sapca, sau purtand cate o sapca ruseasca. Aceasta se datoreste faptului ca ofiterii si soldatii romani au fost atacati si maltratati de populatia minoritara si de bande inarmate."
Serviciile de contrainformatii din Romania au identificat treptat pe unii membri ai bandelor alcatuite din evrei - cei mai des mentionati - dar si din rusi, gagauzi, bulgari, chiar si romani.
In atari imprejurari, Partidul Comunist din Romania saluta, la 8 iulie 1940, in termeni elogiosi "eliberarea" Basarabiei de sub "jugul" capitalistilor si al exploatatorilor romani. Urmand directiva Kominternului (din 8 mai 1940), P.C.d.R. cerea, in iulie-august 1940, autodeterminarea si pentru celelalte teritorii "anexate" de Romania in 1918. Obiectivul principal: Transilvania, in secundar Dobrogea.
P.C.d.R. cerea explicit dezmembrarea statului roman. Ori, opinia publica din Romania percepea P.C.d.R. ca pe o organizatie de minoritari, sucursala a Internationalei a III-a comuniste. In 1933, totalul de 1.665 de membri inregistrati se impartea astfel: 26,58% - unguri; 22,65% - romani; 18,22% - evrei; 10,27% - rusi si ucrainieni; 8,45% - bulgari; 13,93% - altii (nedeclarati).
In atmosfera tensionata din vara lui 1940 opinia publica nu-si dadea seama de doua aspecte definitorii. Mai intai, de faptul ca, pentru retragerea precipitata, pentru dramele zecilor de mii de refugiati si ale celor ramasi in teritoriile cedate, pentru pierderile materiale mari inregistrate, raspunderea revenea - in parte - chiar regimului personal al Regelui Carol al II-lea.
Un rege fara sira spinarii...
Ca sef al statului cu putere efectiva si comandant suprem al armatei, Regele Carol al II-lea era deplin constient de primejdia sovietica, pe care o socotea "cea mai mare". Au ramas sapte insemnari ale sale, in acest sens, intre 29 septembrie 1938 si 28 mai 1940.
Inca din septembrie 1939, factorii militari atrasesera atentia ca armata nu poate rezista unui atac simultan din trei directii: dinspre est - sovietele; dinspre vest - trupele ungare si dinspre sud - cele bulgare.
Regele Carol al II-lea notase, la 18 septembrie 1939, dupa ce ascultase expunerea sefului Marelui Stat Major, generalul Florea Tenescu, la conferinta cu comandantii de mari unitati: reiese "clar... un singur lucru, ca, daca vom fi atacati de toti dusmanii nostri, adica pe trei frontiere, nu ne putem apara".
Suveranul vedea situatia realist, nu-si facea iluzii. De ce nu a ordonat masuri preventive? Ca, de exemplu, evacuarea valorilor, depozitelor, a materialului rulant, a tot ceea ce ar fi putut impiedica o rezistenta armata efectiva la hotarul Nistrului si in Bucovina? Atari masuri puteau fi explicate populatiei, chiar daca ele ar fi determinat ingrijorare, poate chiar panica. Aflat la conducerea propriului sau regim autoritar, regele Carol al II-lea, dorea sa dea opiniei publice sentimentul ca lucrurile se afla in deplin control si ca tara va fi oricum aparata. Socotea, probabil, ca masuri preventive ar fi adus un prejudiciu imaginii sale (mai ales ca implinise zece ani de domnie la 8 iunie 1940 si presa - sub cenzura - ii dedicase zeci si zeci de pagini laudatorii). Procedand, insa, asa, opinia publica a fost total surprinsa de evenimente si a reactionat, facandu-l direct raspunzator de pierderile suferite.
Mai este ceva de adaugat, acum, la 67 de ani de la evenimente: atunci, in iunie 1940, opinia publica nu-si dadea seama ca Basarabia si nordul Bucovinei fusesera anexate de Soviete cu acordul Berlinului.
Oricum, in Bucuresti - mai ales, dar nu numai - domnea o atmosfera de nedumerire, de teama. Circulau zvonuri de tot felul (cenzura impiedica difuzarea stirilor, dincolo de cele aprobate oficial). "Disperare si turburare in oras... Vestea despre ultimatum-ul rusesc a cazut ca un traznet" - noteaza scriitorul evreu dr. Emil Dorian, care luptase in armata romana in primul razboi mondial, 1916-1918. Citez din insemnarile sale: "Zvonuri despre cereri teritoriale asemanatoarea adresate Romaniei de Ungaria si Bulgaria... Comunicatele oficiale sunt laconice... tensiune, apasare, insomnie... Cum era de asteptat, indignare crescanda, determinata de felul cum evreii din Bucovina si Basarabia au spus bun venit rusilor."
Stirile care soseau - neoficial - din Moldova nu erau de natura sa scada tensiunea. La 2 iulie, raportul contrainformativ trimis Marelui Stat Major de Armata a 4-a (stationata pana atunci in Basarabia) consemneaza: "In general, armata si populatia evacuata din Basarabia isi manifesta revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai grave din partea armatei." Grupul de armata 1, telegrafiaza: "In ziua de 1 iulie s-a observat la unii ostasi o stare de spirit foarte agitata contra evreilor, stare de spirit care a degenerat in batai si chiar omoruri."
Comandamentul Grupului de Armata nr. 1 ia masuri, sunt intarite garzile militare din gari, patrule insotesc trenurile pentru a veghea la securitatea calatorilor.
Intr-o atare atmosfera incarcata, devenea relativ lesne sa indrepti resentimentele si frustrarea colectiva impotriva evreilor...
Un raport al Legatiei Statelor Unite din Bucuresti consemneaza situatia: "Romanii doresc parca in general sa-si reverse mania, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc in Basarabia; indeosebi pentru multele cazuri, care acum incep treptat sa fie cunoscute, in care evrei, ajutati sau incurajati de comunisti si de alti localnici, s-au ridicat impotriva oficialitatilor romanesti ce se retrageau la vremea intrarii rusilor." La Dorohoi, de pilda, situatia scapa de sub control. La 1 iulie, 50 de evrei sunt ucisi in vecinatatea cimitirului israelit si in alte puncte ale orasului. Intre cele 50 victime (52 dupa registrele starii civile): 33 barbati (intre care 6 militari evrei ce-si efectuau stagiul in armata romana!); 11 femei; 6 copii. Autorii au fost soldati din regimentele 2 graniceri si 8 artilerie ce se retrasesera din zona Herta, unde fusesera "umiliti si batjocoriti" de evreii de acolo; "ca razbunare au inceput sa traga in evrei".
Calatori evrei sunt aruncati din trenurile in mers (1-3 iulie): 16 si-au pierdut viata, 72 au fost raniti, unii cu "leziuni grave". Ordinea a fost restabilita "cu ofiterii si trupa lui Ghiocel" (numele de cod al subunitatii). Dar ireparabilul se produsese. Potrivit unei alte cercetari, intre 26 iunie si 6 iulie 1940, numarul evreilor ucisi in diferite parti din nordul Moldovei a fost estimat la 136 (din care 99 identificati).
Evidenta documentara tot mai numeroasa arata uciderile, violentele si injuriile impotriva unitatilor romane in retragere, incepand cu 28 iulie. Ele au fost savarsite de bande pregatite din vreme, alcatuite mai ales din minoritari - evrei, rusi, ucrainieni, bulgari - in unele parti cu cooperarea unor unitati ale Armatei Rosii. In unele sate au fost chiar ucisi jandarmi sau agenti fiscali. Raspunderea acestor fapte ramane, fireste, individuala. Ceea ce n-a impiedicat acumularea unei psihoze antievreiesti, extinsa asupra intregii etnii. Psihoza agravata ulterior - chiar din iulie 1940 - de stirile sosite prin refugiati, privind ocupatia sovietica: arestari, disparitii, confiscari, teama si suspiciune; o stare emotionala care s-a amplificat in cateva saptamani si va continua.
Au avut aceste evenimente tragice vreo influenta asupra Executivului politic, recte Guvernul lui Ion Gigurtu?
Aceste imprejurari au slujit, posibil, ca fundal si pentru promulgarea legislatiei rasiale din 8 august 1940. Motivul principal ramane incercarea Regelui Carol al II-lea de a-si alinia regimul personal la politica celui de-al Treilea Reich. Si, probabil, de a-si ameliora intrucatva propria pozitie fata de opinia publica frustrata, nedumerita si revoltata.
Romania ciuntita si destabilizata a provocat un seism politic care i-a atins grav si pe evrei...
Abdicarea Regelui, la 6 septembrie 1940, urmata de instaurarea Statului National-Legionar (14 septembrie 1940), in frunte cu generalul Ion Antonescu, a dus la aplicarea legislatiei si a masurilor discriminatorii. Completate cu un "Decret lege pentru romanizarea personalului din intreprinderi" (12 noiembrie 1940).
La 2 mai 1941, urmeaza infiintarea "Centrului National de Romanizare" de pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, cu atributiunea principala de a organiza, conduce si supraveghea lucrarile de confiscare a bunurilor de la evrei, de a administra si redistribui aceste bunuri.
Dupa cum stiti, exista controverse serioase in legatura cu Pogromul din iunie 1941 de la Iasi. Ce arata cercetarea dumneavoastra?
La 30 iunie 1941, presa a publicat un comunicat al Presedintiei Consiliului de Ministri: la Iasi au fost executati "500 de iudeo-comunisti" care trasesera focuri de arma din locuinte asupra militarilor germani si romani. Care a fost realitatea? In seara de 28 iunie 1941, catre orele 21.30, in diferite locuri din Iasi s-au auzit focuri de arma. Ele au continuat sporadic pana a doua zi, 29 iunie, orele 7.00. In noaptea de 29 spre 30, la orele 3.00 dimineata, in timp ce o coloana militara romana trecea pe strada Lascar Catargiu, "s-a dezlantuit din imprejurimi un foc violent, care a produs panica in unitate". Un incident similar s-a produs in aceeasi noapte, pe strada centrala Alexandru Lapusneanu, la trecerea unei alte unitati militare. S-au inceput "perchezitii foarte severe in cartierul de unde se credea ca vin impuscaturile". Rezultatul cercetarilor a fost negativ, adica "nu s-a gasit nici o arma si nu s-a descoperit nici un tragator strain."
"La ambele unitati nu a fost nici un soldat ranit sau mort" - precizeaza raportul. In schimb, comandamentul german al orasului a sustinut ca "ar avea circa 20 de morti si raniti", dar a refuzat verificarea afirmatiilor sale de catre ofiterii romani care, la randu-le, au conchis ca "nici germanii nu au avut morti si raniti". Ancheta efectuata la fata locului a concluzionat: "atacul a fost un simulacru executat cu arme de salon (s-au gasit pe teren tuburi trase de arme de aceasta categorie) si un sistem de pocnitori, care au imitat focul armelor automate". "Socotesc" - adaoga raportul generalului Leoveanu - "ca atacatorii au fost legionari si borfasi care urmareau sa produca panica pentru a devasta... Ei au organizat atacul in cartierul evreilor instariti..."
Din ancheta facuta, in paralel, de Serviciul Special de Informatii roman (S.S.I.) rezulta ca "...provocarea s-a facut de un grup de elemente antisemite din Iasi, in intelegere cu germanii..." Consecintele au fost, insa, tragice. Mii de evrei din Iasi au fost arestati la 29 si 30 iunie si dusi gramada in curtea Politiei din Iasi. Unii au fost ucisi de patrule germane in timp ce mergeau spre sediul chesturii. Cei ingramaditi in curte au fost supusi, de trei ori, tirului unei unitati germane. Un raport oficial foloseste termenul de "masacru". Pe strazile orasului au avut loc, de asemenea, asasinate. Se cunosc nominal unii dintre autori. Inginerul Naum si preotul ortodox Razmerita au fost impuscati mortal cand au incercat sa salveze evrei. Directorul morii "Dacia", Gheorghe Porfir a reusit sa apere cca. 100 evrei; farmacistul Beceanu - alti cativa zeci; comisarul de politie Suvei a eliberat 350 evrei care urmau a fi dusi la chestura politiei. Comisarul Mircescu si gardianul Sava "au salvat numerosi evrei, sfatuindu-i sa nu iasa din casa, sau tinandu-i arestati" (proforma).
Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, multe vieti evreiesti ar fi fost crutate
Intr-adevar. Comandantul diviziei 14 a dispus evacuarea din Iasi a evreilor arestati in curtea Chesturii. Ei au fost imbarcati in doua trenuri, la 30 iunie, in vagoane de marfa, cu ferestre batute in cuie, fara apa, fara mancare, pe caldura mare, cu destinatia Calarasi. In total 4430, din care 2530 in primul esalon si 1900 in al doilea. Intre Iasi si Calarasi (via Pascani) trenul personal face cel mult 12 ore, inclusiv mai multe opriri. Vagoanele au sosit la "destinatie", in Calarasi, la 6 iulie dupa amiaza, dupa 7 (sapte) zile sau 168 de ore! In primul tren, numai 986 evrei mai erau in viata. Ceilalti murisera din lipsa de apa, sufocati de caldura. Din al doilea, au murit 977 pana la statia Mircesti, judetul Roman, la cateva ore de Iasi! Nu stim cati au supravietuit pana la Calarasi. Din datele oficiale, cel putin 2521 evrei au pierit in cele doua trenuri.
Ajungem, domnule academician,la dezbaterea esentiala: Regimul Antonescu si "Solutia Finala"
La inceput sa vorbim despre cateva stiri disparate, toate din surse oficiale naziste. La 22 iulie 1942, Gustav Richter, consilier in problema evreiasca din ambasada Reich-ului la Bucuresti, transmite ca Mihai Antonescu, vicepresedinte al Cabinetului si ministru al Afacerilor Externe, ar fi dat un consimtamant al Guvernului pentru deportarea evreilor din Romania spre centrele de exterminare din Polonia. Patru zile mai tarziu, Adolf Eichman este informat ca pregatirile sunt in curs si ca primul tren ar urma sa porneasca spre Lublin in jur de 10 septembrie. Tot Gustav Richter mai comunica (probabil tot in iulie) un acord al partii romane ca primele deportari de evrei din judetele Arad, Timis, Torontal si Turda sa fie efectuate direct de serviciile germane.
Dar, cam in acelasi timp (iulie 1942) vine o informatie exact contrarie: Franz Rademacher, din Ministerul de Externe al Reich-ului, afla din doua surse diferite din Romania - ca maresalul Ion Antonescu nu are de gand sa-i deporteze pe evreii din Romania. Intr-adevar, din Romania (in hotarele ei din octombrie 1940) nu a plecat nici un tren spre "Guvernamantul General" (Polonia) pentru punerea in aplicare a "Solutiei Finale".
Cum explicati acest miracol? La 13 octombrie 1942 s-a intamplat un lucru extrem de important pentru soarta evreimii-romane, peste care istoricii trec prea repede.
Refuzul Guvernului Antonescu de a aproba deportarea evreilor din Vechiul Regat este explicit formulat intr-un raport al Ministerului Cailor Ferate din Bucuresti, catre Consiliul de Ministri, la 27 octombrie 1942 (raportul este semnat de directorul general C.F.R., generalul T.C. Orezeanu si directorul transporturilor Traian Buradescu). Iata textul:
"Avem onoarea a va aduce la cunostinta urmatoarele: Directia Cailor Ferate germane Ost-Berlin a convocat, in ziua de 26 septembrie 1942, la Berlin, o conferinta pentru stabilirea trenurilor speciale cu evrei din Guvernamantul General (teritorii poloneze anexate de Reich in septembrie 1939 - n.n.), precum si pentru expedierea evreilor din Romania in Guvernamantul General. Neavand nici o cunostinta despre aceasta chestiune, am intervenit la Ministerul de Interne cu scrisoarea nr. 896-213 din 22 septembrie, la care am primit raspunsul ca Ministerul de Interne nu are nici o cunostinta si ca trebuie sa ne adresam dlui Radu Lecca, imputernicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreiesc din Romania. Intervenind la dl. Radu Lecca, ni s-a raspuns ca d-sa nu cunoaste chestiunea. In aceasta situatie am cerut cailor ferate germane amanarea conferintei. Totusi, conferinta a avut loc, fara reprezentantul CFR, incheindu-se procesul verbal pe care-l anexam in copie. Din acest proces verbal rezulta ca pentru evacuarea (deportarea - n.n.) a 280.000 evrei din Romania in Guvernamantul General, va circula, la fiecare doua zile, cate un tren special compus din 50 vagoane de marfa si un vagon de persoane (pentru insotitori), pentru transportul a 2000 persoane. Statia de plecare va fi Adjud, iar statia de destinatie Belzen, trenurile circuland pe ruta Oraseni-Snyatin. Fata de aceasta situatie, cu onoare va rugam sa binevoiti a ne comunica de urgenta dispozitiunile Dvs."
Hotararea maresalului Ion Antonescu este redata intr-o nota scrisa pe Raport: "In Consiliul de Ministri de la 13 octombrie 1942 s-au sistat deportarile de evrei". Hotararea de la 13 octombrie 1942 de a nu se aplica "Solutia Finala" in Romania a fost luata cu aproximativ cinci saptamani inainte de declansarea ofensivei sovietice de la Cotul Donului si Stalingrad.
Asadar, in cele din urma, maresalul Ion Antonescu a hotarat sa respinga planul elaborat de autoritatile naziste pentru "Solutia Finala".
De ce?
A fost o atitudine de principiu fata de evreii din Romania in hotarele ei din toamna 1940. Iata explicatia intr-o rezolutie pusa de maresal pe un memoriu al Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti, datat 19 octombrie 1941: "Am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia si nordul Bucovinei). Acestia, in marea lor majoritate, au fost niste brute. Nu pot fi gasiti adevaratii vinovati, toti vinovatii. Ei sunt multi, sunt acoperiti. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie sa fie si din acestia..."
De asemenea, intr-o rezolutie din 17 februarie 1942, maresalul Ion Antonescu sublinia: "Am garantat prin declaratiile facute viata si libertatea evreilor autohtoni. Trebuie sa ma tin de cuvant. Daca, insa, comit acte contra linistii, sigurantei si intereselor noastre, trebuiesc luate masuri contra vinovatilor si in contra colectivitatii, eventual. Pentru aceasta trebuie preveniti de Ministerul de Interne prin comunitatile lor."
De ce Berlinul nazist n-a insistat
in continuare pentru aplicarea "Solutiei Finale" si in Romania?
In octombrie 1942, 26 de divizii romanesti se aflau pe frontul de Est. Dupa marea ofensiva sovietica din iarna lui 1942-1943, cancelarul Adolf Hitler avea nevoie urgenta de cooperarea, in continuare, a armatei romane.
Pe de alta parte, Romania nu era o tara ocupata. Autoritatile naziste urmareau atent situatia, dar tratau cu maresalul Ion Antonescu, nu-si impuneau neaparat politica, fie economica, fie financiara, fie in alte arii. In martie 1944, relatiile personale intre maresalul Ion Antonescu si cancelarul Adolf Hitler vor fi contribuit, nu cu putin, la oprirea planului "Margarethe II" - ocuparea militara a Romaniei, dupa "modelul" Ungariei (din martie 1944). In Transilvania de Nord si de Est, anexata de Ungaria in septembrie 1940, a avut loc o deportare masiva a evreilor, intre aprilie si iulie 1944.
Conspiratia regelui Mihai I reuseste, maresalui Ion Antonescu este arestat la 23 august 1944.
De ce regimul comunist care se inscauneaza in Romania nu a dorit sa se cunoasca mai bine cele intamplate cu evreii
in anii 1940-1944?
In toamna lui 1944, opinia publica din Romania stia prea putin despre deportarile din Basarabia si nordul Bucovinei, ca si despre tragedia din Transnistria. Comunitatile evreiesti stiau, evident; dar ele abia reveneau in societate dupa izolarea in care, fortat, traisera. In octombrie si noiembrie 1944, "Romania Libera" publica unele articole. Dar cum cotidianul era vadit procomunist, iar cititorii sai in numar restrans, si aceste prime informatii publice au avut o circulatie redusa.
Procesele criminalilor de razboi (intre 14 mai si 13 iulie 1945) au insemnat un pas inainte in directia cunoasterii a ceea ce a fost. Primul proces (14-22 mai) - 38 acuzati, in mare majoritate militari de rang inalt - s-a concentrat mai ales pe represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Alte trei procese au cuprins pe cei ce administrasera lagarele si "coloniile" de evrei stramutati fortat in Transnistria. Informarea opiniei publice s-a facut cu retorica obisnuita a presei comuniste si afiliate: fapte relativ putine, toate amestecate in cuvinte si calificative violente. Asa incat cititorii - cel putin cei cu spirit critic - desluseau mai greu adevarul.
Dupa impunerea Republicii Populare Romane, politica oficiala a fost de a nu mai discuta de fel acest capitol al evreimii romane din anii 1940-1944.
Manualul "standard" pentru invatamantul mediu, dupa care au invatat cel putin 15 serii de absolventi, nu cuprinde nici o referinta; ca si cum dramaticile evenimente nu ar fi avut loc.
Observ ca in noul dvs studiu acordati un spatiu mare personalitatii sef-rabinului Alexandru Safran.
A fost o mare personalitate a evreimii romane. A facut tot ce a fost posibil si a reusit sa se vada cu maresalul Ion Antonescu. S-a intalnit cu Conducatorul statului chiar in septembrie 1940, apoi in toamna 1941, cand relateaza:
"Maresalul, dimpotriva, a sfarsit prin a accepta intalnirea. Odata ajuns in fata lui, emotia m-a coplesit. L-am implorat sa-i fie mila de cei in nenorocire, haituiti, alungati de la casele lor, si sa nu-i trimita la moarte. O clipa am crezut ca l-am impresionat, dar imediat s-a apucat sa tipe si sa profereze amenintari. Am incercat atunci sa-l calmez... A rosit, apoi a devenit brusc palid..."
A incercat, fara succes, sa obtina o ameliorare de la sotia Maresalului. S-a intalnit cu Patriarhul Nicodim. Dupa o primire initial rece "atmosfera s-a schimbat deodata in mod miraculos. El, (Patriarhul), murmura acum, jumatate pentru el insusi, jumatate pentru mine: <>. Am raspuns imediat: <> A promis totusi ca va vedea ce s-ar putea face si ca va ramane in contact cu mine, ceea ce mi-a redat curajul..."
A ramas "in contact permanent cu Palatul Regal". Iata ce scrie el: "Am cautat sa iau legatura cu Regina mama. Femeie nobila prin inima si spirit, ea s-a aratat foarte emotionata de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor..." Insistentele Reginei, sprijinite de Patriarh, au dus, temporar, la o "incetinire a convoaielor...". Ulterior, ea a obtinut de la Mihai Antonescu "autorizatia de a trimite ajutoare compatriotilor nostri nenorociti". Alexandru Safran a reusit, prin mijlocirea Patriarhului Nicodim, ca ordinul de a purta steaua galbena sa fie anulat.
Dupa 23 august 1944, liderii traditionali ai evreimii-romane
au fost vanati de comunisti.
Ei au incercat sa reziste presiunii comuniste. Chiar din septembrie 1944, Filderman incepe o sustinuta campanie pentru repunerea in drepturi a evreilor, pentru indreptarea, cat posibil, a ranilor produse de politica antisemita oficiala din anii precedenti.
Dar regimul procomunist impus la 6 martie 1945, l-a ingradit si in cele din urma l-a indepartat pe dr. Wilhelm Filderman de la conducerea Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti. Dr. Filderman reprezinta Romania normala, democratica, pluralista, pe care regimul comunist urmarea s-o distruga. El a fost silit in 1947, ca si marele rabin Al. Safran, sa paraseasca tara.
La sedinta Biroului Politic P.M.R. din 14 ianuarie 1953 cand conducerea partidului a hotarat desfiintarea comitetelor minoritatilor etnice, Iosif Chisinevschi se exprima astfel: "Comunitatile (evreiesti) in tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de exploatatori, de spioni. Comunitatile au avut intotdeauna pe un Filderman si, de la exploatare si jefuirea oamenilor saraci in cimitire etc., pana la acte criminale de spionaj, acestea au fost in programul lor. De aceea - continua Iosif Chisinevschi - cred ca aici trebuie sa mergem ferm. Sa-i ia dracu, vor urla, dar pana la urma vor amuti, altfel vor dauna nu numai noua, dar si intregului lagar al pacii. Reducerea sinagogilor se poate face si nu va fi nici o plangere din partea populatiei evreiesti muncitoare... Asa cum nu ne e mila de preotii catolici spioni, asa sa nu ne fie mila de rabini si cantori."
Ajunsa la volumul IX, monumentala "Istorie a romanilor", editata sub prestigiosul gir al Academiei nationale, consacra un spatiu amplu situatiei evreilor in timpul controversatului regim al maresalului Antonescu. O perioada care ascunde inca multe zone obscure - este de parere reputatul istoric Dinu C. Giurescu, cel care si-a asumat sarcina dificila de a redacta acest capitol.
Volumul IX al "Istoriei Romanilor" este gata sa vada lumina tiparului tocmai in momentul in care Inalta Curte de Casatie (ICCJ) rejudeca parte din capetele de acuzare aduse, imediat dupa razboi, maresalului Ion Antonescu si principalilor sai colaboratori. La 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a hotarat achitarea lui Antonescu, a sefului "Garzii de Fier" Horia Sima si a altor 19 membri ai Guvernului "national-legionar" din 1940. Procesul continua acum la instanta suprema. Inainte de verdictul Justitiei, sa aflam, insa, parerea istoricului.
Din punct de vedere al cercetarii istorice, e deosebit de importanta cunoasterea cadrului general european din vara lui 1940. Acesta a fost un element decisiv. Victoria fulger a Wehrmacht-ului din mai-iunie 1940 aducea in prim plan si doctrina si politica antisemita a regimului hitlerist. Ultimatum-ul sovietic cu anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei impinsese factorii politici din Romania sa decida alinierea la Reich. Budapesta si Sofia insistau, mai mult ca oricand, ca revendicarile lor teritoriale sa fie solutionate. Opozitia national-taranista si liberala din interior il acuza pe suveran (neoficial, dar si fara temei) ca este raspunzator de importanta pierdere teritoriala impusa tarii. Cu un spatiu de manevra foarte restrans, Regele s-a decis (este o presupunere) ca a sosit momentul pentru a promulga o legislatie rasiala antisemita.
S-a adaugat si o imprejurare speciala: retragerea precipitata a armatei romane din teritoriile basarabene si bucovinene a fost insotita de violente faptuite asupra militarilor de bande pregatite din vreme.
Unii istorici si literati, precum romancierul Paul Goma in "Saptamana Rosie", indreapta un deget acuzator impotriva etniei evreiesti basarabene si bucovinene, invinovatind-o de un comportament hain fata de trupele romane in retragere. Cum apreciati aceasta situatie?
La evacuarea Cernautilor (28 iulie 1940) "organizatiile comuniste si evreii s-au dedat la acte de terorism, in special impotriva ofiterilor. Capii actiunilor de debandada si terorism au fost in special detinutii; de indata ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestatiuni antiromanesti, rupand si scuipand tricolorul si suindu-se pe monumentul Unirii au rupt steagul rosu..."
La Soroca, un grup condus de avocatul Michael Flexer ii ucide pe comisarul de politie Murafa si pe ajutorul sau Eustatiu Gabriel. La Tighina si Reni au loc incidente soldate cu morti si raniti. Ofiterii din regimentul 54 infanterie, Batalionul 2/R 39 infanterie si 28 Dorobanti sunt dezarmati si maltratati de trupele sovietice: "populatia civila, formata mai mult din evrei, manifesta o mare bucurie fata de cele intamplate si fotografia pe ofiterii dezarmati, degradati si batjocoriti. Unitatea a fost in intregime dezarmata si risipita, iar multi jefuiti de acesti civili".
"In drum si-n fata politiei - relateaza capitanul Marin M. Georgescu din Regimentul 3 Vanatori, arestat la Soroca - manifestanti evrei strigau sa fim impuscati; am fost scuipati, injurati si batjocoriti cu cele mai murdare cuvinte."
Ungheni, 3 iulie 1940: "Elementele armatei romane care se refugiaza au o infatisare jalnica - indeosebi ofiterii - fiind desculti, cu epoletii rupti, fara sapca, sau purtand cate o sapca ruseasca. Aceasta se datoreste faptului ca ofiterii si soldatii romani au fost atacati si maltratati de populatia minoritara si de bande inarmate."
Serviciile de contrainformatii din Romania au identificat treptat pe unii membri ai bandelor alcatuite din evrei - cei mai des mentionati - dar si din rusi, gagauzi, bulgari, chiar si romani.
In atari imprejurari, Partidul Comunist din Romania saluta, la 8 iulie 1940, in termeni elogiosi "eliberarea" Basarabiei de sub "jugul" capitalistilor si al exploatatorilor romani. Urmand directiva Kominternului (din 8 mai 1940), P.C.d.R. cerea, in iulie-august 1940, autodeterminarea si pentru celelalte teritorii "anexate" de Romania in 1918. Obiectivul principal: Transilvania, in secundar Dobrogea.
P.C.d.R. cerea explicit dezmembrarea statului roman. Ori, opinia publica din Romania percepea P.C.d.R. ca pe o organizatie de minoritari, sucursala a Internationalei a III-a comuniste. In 1933, totalul de 1.665 de membri inregistrati se impartea astfel: 26,58% - unguri; 22,65% - romani; 18,22% - evrei; 10,27% - rusi si ucrainieni; 8,45% - bulgari; 13,93% - altii (nedeclarati).
In atmosfera tensionata din vara lui 1940 opinia publica nu-si dadea seama de doua aspecte definitorii. Mai intai, de faptul ca, pentru retragerea precipitata, pentru dramele zecilor de mii de refugiati si ale celor ramasi in teritoriile cedate, pentru pierderile materiale mari inregistrate, raspunderea revenea - in parte - chiar regimului personal al Regelui Carol al II-lea.
Un rege fara sira spinarii...
Ca sef al statului cu putere efectiva si comandant suprem al armatei, Regele Carol al II-lea era deplin constient de primejdia sovietica, pe care o socotea "cea mai mare". Au ramas sapte insemnari ale sale, in acest sens, intre 29 septembrie 1938 si 28 mai 1940.
Inca din septembrie 1939, factorii militari atrasesera atentia ca armata nu poate rezista unui atac simultan din trei directii: dinspre est - sovietele; dinspre vest - trupele ungare si dinspre sud - cele bulgare.
Regele Carol al II-lea notase, la 18 septembrie 1939, dupa ce ascultase expunerea sefului Marelui Stat Major, generalul Florea Tenescu, la conferinta cu comandantii de mari unitati: reiese "clar... un singur lucru, ca, daca vom fi atacati de toti dusmanii nostri, adica pe trei frontiere, nu ne putem apara".
Suveranul vedea situatia realist, nu-si facea iluzii. De ce nu a ordonat masuri preventive? Ca, de exemplu, evacuarea valorilor, depozitelor, a materialului rulant, a tot ceea ce ar fi putut impiedica o rezistenta armata efectiva la hotarul Nistrului si in Bucovina? Atari masuri puteau fi explicate populatiei, chiar daca ele ar fi determinat ingrijorare, poate chiar panica. Aflat la conducerea propriului sau regim autoritar, regele Carol al II-lea, dorea sa dea opiniei publice sentimentul ca lucrurile se afla in deplin control si ca tara va fi oricum aparata. Socotea, probabil, ca masuri preventive ar fi adus un prejudiciu imaginii sale (mai ales ca implinise zece ani de domnie la 8 iunie 1940 si presa - sub cenzura - ii dedicase zeci si zeci de pagini laudatorii). Procedand, insa, asa, opinia publica a fost total surprinsa de evenimente si a reactionat, facandu-l direct raspunzator de pierderile suferite.
Mai este ceva de adaugat, acum, la 67 de ani de la evenimente: atunci, in iunie 1940, opinia publica nu-si dadea seama ca Basarabia si nordul Bucovinei fusesera anexate de Soviete cu acordul Berlinului.
Oricum, in Bucuresti - mai ales, dar nu numai - domnea o atmosfera de nedumerire, de teama. Circulau zvonuri de tot felul (cenzura impiedica difuzarea stirilor, dincolo de cele aprobate oficial). "Disperare si turburare in oras... Vestea despre ultimatum-ul rusesc a cazut ca un traznet" - noteaza scriitorul evreu dr. Emil Dorian, care luptase in armata romana in primul razboi mondial, 1916-1918. Citez din insemnarile sale: "Zvonuri despre cereri teritoriale asemanatoarea adresate Romaniei de Ungaria si Bulgaria... Comunicatele oficiale sunt laconice... tensiune, apasare, insomnie... Cum era de asteptat, indignare crescanda, determinata de felul cum evreii din Bucovina si Basarabia au spus bun venit rusilor."
Stirile care soseau - neoficial - din Moldova nu erau de natura sa scada tensiunea. La 2 iulie, raportul contrainformativ trimis Marelui Stat Major de Armata a 4-a (stationata pana atunci in Basarabia) consemneaza: "In general, armata si populatia evacuata din Basarabia isi manifesta revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai grave din partea armatei." Grupul de armata 1, telegrafiaza: "In ziua de 1 iulie s-a observat la unii ostasi o stare de spirit foarte agitata contra evreilor, stare de spirit care a degenerat in batai si chiar omoruri."
Comandamentul Grupului de Armata nr. 1 ia masuri, sunt intarite garzile militare din gari, patrule insotesc trenurile pentru a veghea la securitatea calatorilor.
Intr-o atare atmosfera incarcata, devenea relativ lesne sa indrepti resentimentele si frustrarea colectiva impotriva evreilor...
Un raport al Legatiei Statelor Unite din Bucuresti consemneaza situatia: "Romanii doresc parca in general sa-si reverse mania, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc in Basarabia; indeosebi pentru multele cazuri, care acum incep treptat sa fie cunoscute, in care evrei, ajutati sau incurajati de comunisti si de alti localnici, s-au ridicat impotriva oficialitatilor romanesti ce se retrageau la vremea intrarii rusilor." La Dorohoi, de pilda, situatia scapa de sub control. La 1 iulie, 50 de evrei sunt ucisi in vecinatatea cimitirului israelit si in alte puncte ale orasului. Intre cele 50 victime (52 dupa registrele starii civile): 33 barbati (intre care 6 militari evrei ce-si efectuau stagiul in armata romana!); 11 femei; 6 copii. Autorii au fost soldati din regimentele 2 graniceri si 8 artilerie ce se retrasesera din zona Herta, unde fusesera "umiliti si batjocoriti" de evreii de acolo; "ca razbunare au inceput sa traga in evrei".
Calatori evrei sunt aruncati din trenurile in mers (1-3 iulie): 16 si-au pierdut viata, 72 au fost raniti, unii cu "leziuni grave". Ordinea a fost restabilita "cu ofiterii si trupa lui Ghiocel" (numele de cod al subunitatii). Dar ireparabilul se produsese. Potrivit unei alte cercetari, intre 26 iunie si 6 iulie 1940, numarul evreilor ucisi in diferite parti din nordul Moldovei a fost estimat la 136 (din care 99 identificati).
Evidenta documentara tot mai numeroasa arata uciderile, violentele si injuriile impotriva unitatilor romane in retragere, incepand cu 28 iulie. Ele au fost savarsite de bande pregatite din vreme, alcatuite mai ales din minoritari - evrei, rusi, ucrainieni, bulgari - in unele parti cu cooperarea unor unitati ale Armatei Rosii. In unele sate au fost chiar ucisi jandarmi sau agenti fiscali. Raspunderea acestor fapte ramane, fireste, individuala. Ceea ce n-a impiedicat acumularea unei psihoze antievreiesti, extinsa asupra intregii etnii. Psihoza agravata ulterior - chiar din iulie 1940 - de stirile sosite prin refugiati, privind ocupatia sovietica: arestari, disparitii, confiscari, teama si suspiciune; o stare emotionala care s-a amplificat in cateva saptamani si va continua.
Au avut aceste evenimente tragice vreo influenta asupra Executivului politic, recte Guvernul lui Ion Gigurtu?
Aceste imprejurari au slujit, posibil, ca fundal si pentru promulgarea legislatiei rasiale din 8 august 1940. Motivul principal ramane incercarea Regelui Carol al II-lea de a-si alinia regimul personal la politica celui de-al Treilea Reich. Si, probabil, de a-si ameliora intrucatva propria pozitie fata de opinia publica frustrata, nedumerita si revoltata.
Romania ciuntita si destabilizata a provocat un seism politic care i-a atins grav si pe evrei...
Abdicarea Regelui, la 6 septembrie 1940, urmata de instaurarea Statului National-Legionar (14 septembrie 1940), in frunte cu generalul Ion Antonescu, a dus la aplicarea legislatiei si a masurilor discriminatorii. Completate cu un "Decret lege pentru romanizarea personalului din intreprinderi" (12 noiembrie 1940).
La 2 mai 1941, urmeaza infiintarea "Centrului National de Romanizare" de pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, cu atributiunea principala de a organiza, conduce si supraveghea lucrarile de confiscare a bunurilor de la evrei, de a administra si redistribui aceste bunuri.
Dupa cum stiti, exista controverse serioase in legatura cu Pogromul din iunie 1941 de la Iasi. Ce arata cercetarea dumneavoastra?
La 30 iunie 1941, presa a publicat un comunicat al Presedintiei Consiliului de Ministri: la Iasi au fost executati "500 de iudeo-comunisti" care trasesera focuri de arma din locuinte asupra militarilor germani si romani. Care a fost realitatea? In seara de 28 iunie 1941, catre orele 21.30, in diferite locuri din Iasi s-au auzit focuri de arma. Ele au continuat sporadic pana a doua zi, 29 iunie, orele 7.00. In noaptea de 29 spre 30, la orele 3.00 dimineata, in timp ce o coloana militara romana trecea pe strada Lascar Catargiu, "s-a dezlantuit din imprejurimi un foc violent, care a produs panica in unitate". Un incident similar s-a produs in aceeasi noapte, pe strada centrala Alexandru Lapusneanu, la trecerea unei alte unitati militare. S-au inceput "perchezitii foarte severe in cartierul de unde se credea ca vin impuscaturile". Rezultatul cercetarilor a fost negativ, adica "nu s-a gasit nici o arma si nu s-a descoperit nici un tragator strain."
"La ambele unitati nu a fost nici un soldat ranit sau mort" - precizeaza raportul. In schimb, comandamentul german al orasului a sustinut ca "ar avea circa 20 de morti si raniti", dar a refuzat verificarea afirmatiilor sale de catre ofiterii romani care, la randu-le, au conchis ca "nici germanii nu au avut morti si raniti". Ancheta efectuata la fata locului a concluzionat: "atacul a fost un simulacru executat cu arme de salon (s-au gasit pe teren tuburi trase de arme de aceasta categorie) si un sistem de pocnitori, care au imitat focul armelor automate". "Socotesc" - adaoga raportul generalului Leoveanu - "ca atacatorii au fost legionari si borfasi care urmareau sa produca panica pentru a devasta... Ei au organizat atacul in cartierul evreilor instariti..."
Din ancheta facuta, in paralel, de Serviciul Special de Informatii roman (S.S.I.) rezulta ca "...provocarea s-a facut de un grup de elemente antisemite din Iasi, in intelegere cu germanii..." Consecintele au fost, insa, tragice. Mii de evrei din Iasi au fost arestati la 29 si 30 iunie si dusi gramada in curtea Politiei din Iasi. Unii au fost ucisi de patrule germane in timp ce mergeau spre sediul chesturii. Cei ingramaditi in curte au fost supusi, de trei ori, tirului unei unitati germane. Un raport oficial foloseste termenul de "masacru". Pe strazile orasului au avut loc, de asemenea, asasinate. Se cunosc nominal unii dintre autori. Inginerul Naum si preotul ortodox Razmerita au fost impuscati mortal cand au incercat sa salveze evrei. Directorul morii "Dacia", Gheorghe Porfir a reusit sa apere cca. 100 evrei; farmacistul Beceanu - alti cativa zeci; comisarul de politie Suvei a eliberat 350 evrei care urmau a fi dusi la chestura politiei. Comisarul Mircescu si gardianul Sava "au salvat numerosi evrei, sfatuindu-i sa nu iasa din casa, sau tinandu-i arestati" (proforma).
Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, multe vieti evreiesti ar fi fost crutate
Intr-adevar. Comandantul diviziei 14 a dispus evacuarea din Iasi a evreilor arestati in curtea Chesturii. Ei au fost imbarcati in doua trenuri, la 30 iunie, in vagoane de marfa, cu ferestre batute in cuie, fara apa, fara mancare, pe caldura mare, cu destinatia Calarasi. In total 4430, din care 2530 in primul esalon si 1900 in al doilea. Intre Iasi si Calarasi (via Pascani) trenul personal face cel mult 12 ore, inclusiv mai multe opriri. Vagoanele au sosit la "destinatie", in Calarasi, la 6 iulie dupa amiaza, dupa 7 (sapte) zile sau 168 de ore! In primul tren, numai 986 evrei mai erau in viata. Ceilalti murisera din lipsa de apa, sufocati de caldura. Din al doilea, au murit 977 pana la statia Mircesti, judetul Roman, la cateva ore de Iasi! Nu stim cati au supravietuit pana la Calarasi. Din datele oficiale, cel putin 2521 evrei au pierit in cele doua trenuri.
Ajungem, domnule academician,la dezbaterea esentiala: Regimul Antonescu si "Solutia Finala"
La inceput sa vorbim despre cateva stiri disparate, toate din surse oficiale naziste. La 22 iulie 1942, Gustav Richter, consilier in problema evreiasca din ambasada Reich-ului la Bucuresti, transmite ca Mihai Antonescu, vicepresedinte al Cabinetului si ministru al Afacerilor Externe, ar fi dat un consimtamant al Guvernului pentru deportarea evreilor din Romania spre centrele de exterminare din Polonia. Patru zile mai tarziu, Adolf Eichman este informat ca pregatirile sunt in curs si ca primul tren ar urma sa porneasca spre Lublin in jur de 10 septembrie. Tot Gustav Richter mai comunica (probabil tot in iulie) un acord al partii romane ca primele deportari de evrei din judetele Arad, Timis, Torontal si Turda sa fie efectuate direct de serviciile germane.
Dar, cam in acelasi timp (iulie 1942) vine o informatie exact contrarie: Franz Rademacher, din Ministerul de Externe al Reich-ului, afla din doua surse diferite din Romania - ca maresalul Ion Antonescu nu are de gand sa-i deporteze pe evreii din Romania. Intr-adevar, din Romania (in hotarele ei din octombrie 1940) nu a plecat nici un tren spre "Guvernamantul General" (Polonia) pentru punerea in aplicare a "Solutiei Finale".
Cum explicati acest miracol? La 13 octombrie 1942 s-a intamplat un lucru extrem de important pentru soarta evreimii-romane, peste care istoricii trec prea repede.
Refuzul Guvernului Antonescu de a aproba deportarea evreilor din Vechiul Regat este explicit formulat intr-un raport al Ministerului Cailor Ferate din Bucuresti, catre Consiliul de Ministri, la 27 octombrie 1942 (raportul este semnat de directorul general C.F.R., generalul T.C. Orezeanu si directorul transporturilor Traian Buradescu). Iata textul:
"Avem onoarea a va aduce la cunostinta urmatoarele: Directia Cailor Ferate germane Ost-Berlin a convocat, in ziua de 26 septembrie 1942, la Berlin, o conferinta pentru stabilirea trenurilor speciale cu evrei din Guvernamantul General (teritorii poloneze anexate de Reich in septembrie 1939 - n.n.), precum si pentru expedierea evreilor din Romania in Guvernamantul General. Neavand nici o cunostinta despre aceasta chestiune, am intervenit la Ministerul de Interne cu scrisoarea nr. 896-213 din 22 septembrie, la care am primit raspunsul ca Ministerul de Interne nu are nici o cunostinta si ca trebuie sa ne adresam dlui Radu Lecca, imputernicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreiesc din Romania. Intervenind la dl. Radu Lecca, ni s-a raspuns ca d-sa nu cunoaste chestiunea. In aceasta situatie am cerut cailor ferate germane amanarea conferintei. Totusi, conferinta a avut loc, fara reprezentantul CFR, incheindu-se procesul verbal pe care-l anexam in copie. Din acest proces verbal rezulta ca pentru evacuarea (deportarea - n.n.) a 280.000 evrei din Romania in Guvernamantul General, va circula, la fiecare doua zile, cate un tren special compus din 50 vagoane de marfa si un vagon de persoane (pentru insotitori), pentru transportul a 2000 persoane. Statia de plecare va fi Adjud, iar statia de destinatie Belzen, trenurile circuland pe ruta Oraseni-Snyatin. Fata de aceasta situatie, cu onoare va rugam sa binevoiti a ne comunica de urgenta dispozitiunile Dvs."
Hotararea maresalului Ion Antonescu este redata intr-o nota scrisa pe Raport: "In Consiliul de Ministri de la 13 octombrie 1942 s-au sistat deportarile de evrei". Hotararea de la 13 octombrie 1942 de a nu se aplica "Solutia Finala" in Romania a fost luata cu aproximativ cinci saptamani inainte de declansarea ofensivei sovietice de la Cotul Donului si Stalingrad.
Asadar, in cele din urma, maresalul Ion Antonescu a hotarat sa respinga planul elaborat de autoritatile naziste pentru "Solutia Finala".
De ce?
A fost o atitudine de principiu fata de evreii din Romania in hotarele ei din toamna 1940. Iata explicatia intr-o rezolutie pusa de maresal pe un memoriu al Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti, datat 19 octombrie 1941: "Am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia si nordul Bucovinei). Acestia, in marea lor majoritate, au fost niste brute. Nu pot fi gasiti adevaratii vinovati, toti vinovatii. Ei sunt multi, sunt acoperiti. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie sa fie si din acestia..."
De asemenea, intr-o rezolutie din 17 februarie 1942, maresalul Ion Antonescu sublinia: "Am garantat prin declaratiile facute viata si libertatea evreilor autohtoni. Trebuie sa ma tin de cuvant. Daca, insa, comit acte contra linistii, sigurantei si intereselor noastre, trebuiesc luate masuri contra vinovatilor si in contra colectivitatii, eventual. Pentru aceasta trebuie preveniti de Ministerul de Interne prin comunitatile lor."
De ce Berlinul nazist n-a insistat
in continuare pentru aplicarea "Solutiei Finale" si in Romania?
In octombrie 1942, 26 de divizii romanesti se aflau pe frontul de Est. Dupa marea ofensiva sovietica din iarna lui 1942-1943, cancelarul Adolf Hitler avea nevoie urgenta de cooperarea, in continuare, a armatei romane.
Pe de alta parte, Romania nu era o tara ocupata. Autoritatile naziste urmareau atent situatia, dar tratau cu maresalul Ion Antonescu, nu-si impuneau neaparat politica, fie economica, fie financiara, fie in alte arii. In martie 1944, relatiile personale intre maresalul Ion Antonescu si cancelarul Adolf Hitler vor fi contribuit, nu cu putin, la oprirea planului "Margarethe II" - ocuparea militara a Romaniei, dupa "modelul" Ungariei (din martie 1944). In Transilvania de Nord si de Est, anexata de Ungaria in septembrie 1940, a avut loc o deportare masiva a evreilor, intre aprilie si iulie 1944.
Conspiratia regelui Mihai I reuseste, maresalui Ion Antonescu este arestat la 23 august 1944.
De ce regimul comunist care se inscauneaza in Romania nu a dorit sa se cunoasca mai bine cele intamplate cu evreii
in anii 1940-1944?
In toamna lui 1944, opinia publica din Romania stia prea putin despre deportarile din Basarabia si nordul Bucovinei, ca si despre tragedia din Transnistria. Comunitatile evreiesti stiau, evident; dar ele abia reveneau in societate dupa izolarea in care, fortat, traisera. In octombrie si noiembrie 1944, "Romania Libera" publica unele articole. Dar cum cotidianul era vadit procomunist, iar cititorii sai in numar restrans, si aceste prime informatii publice au avut o circulatie redusa.
Procesele criminalilor de razboi (intre 14 mai si 13 iulie 1945) au insemnat un pas inainte in directia cunoasterii a ceea ce a fost. Primul proces (14-22 mai) - 38 acuzati, in mare majoritate militari de rang inalt - s-a concentrat mai ales pe represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Alte trei procese au cuprins pe cei ce administrasera lagarele si "coloniile" de evrei stramutati fortat in Transnistria. Informarea opiniei publice s-a facut cu retorica obisnuita a presei comuniste si afiliate: fapte relativ putine, toate amestecate in cuvinte si calificative violente. Asa incat cititorii - cel putin cei cu spirit critic - desluseau mai greu adevarul.
Dupa impunerea Republicii Populare Romane, politica oficiala a fost de a nu mai discuta de fel acest capitol al evreimii romane din anii 1940-1944.
Manualul "standard" pentru invatamantul mediu, dupa care au invatat cel putin 15 serii de absolventi, nu cuprinde nici o referinta; ca si cum dramaticile evenimente nu ar fi avut loc.
Observ ca in noul dvs studiu acordati un spatiu mare personalitatii sef-rabinului Alexandru Safran.
A fost o mare personalitate a evreimii romane. A facut tot ce a fost posibil si a reusit sa se vada cu maresalul Ion Antonescu. S-a intalnit cu Conducatorul statului chiar in septembrie 1940, apoi in toamna 1941, cand relateaza:
"Maresalul, dimpotriva, a sfarsit prin a accepta intalnirea. Odata ajuns in fata lui, emotia m-a coplesit. L-am implorat sa-i fie mila de cei in nenorocire, haituiti, alungati de la casele lor, si sa nu-i trimita la moarte. O clipa am crezut ca l-am impresionat, dar imediat s-a apucat sa tipe si sa profereze amenintari. Am incercat atunci sa-l calmez... A rosit, apoi a devenit brusc palid..."
A incercat, fara succes, sa obtina o ameliorare de la sotia Maresalului. S-a intalnit cu Patriarhul Nicodim. Dupa o primire initial rece "atmosfera s-a schimbat deodata in mod miraculos. El, (Patriarhul), murmura acum, jumatate pentru el insusi, jumatate pentru mine: <
A ramas "in contact permanent cu Palatul Regal". Iata ce scrie el: "Am cautat sa iau legatura cu Regina mama. Femeie nobila prin inima si spirit, ea s-a aratat foarte emotionata de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor..." Insistentele Reginei, sprijinite de Patriarh, au dus, temporar, la o "incetinire a convoaielor...". Ulterior, ea a obtinut de la Mihai Antonescu "autorizatia de a trimite ajutoare compatriotilor nostri nenorociti". Alexandru Safran a reusit, prin mijlocirea Patriarhului Nicodim, ca ordinul de a purta steaua galbena sa fie anulat.
Dupa 23 august 1944, liderii traditionali ai evreimii-romane
au fost vanati de comunisti.
Ei au incercat sa reziste presiunii comuniste. Chiar din septembrie 1944, Filderman incepe o sustinuta campanie pentru repunerea in drepturi a evreilor, pentru indreptarea, cat posibil, a ranilor produse de politica antisemita oficiala din anii precedenti.
Dar regimul procomunist impus la 6 martie 1945, l-a ingradit si in cele din urma l-a indepartat pe dr. Wilhelm Filderman de la conducerea Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti. Dr. Filderman reprezinta Romania normala, democratica, pluralista, pe care regimul comunist urmarea s-o distruga. El a fost silit in 1947, ca si marele rabin Al. Safran, sa paraseasca tara.
La sedinta Biroului Politic P.M.R. din 14 ianuarie 1953 cand conducerea partidului a hotarat desfiintarea comitetelor minoritatilor etnice, Iosif Chisinevschi se exprima astfel: "Comunitatile (evreiesti) in tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de exploatatori, de spioni. Comunitatile au avut intotdeauna pe un Filderman si, de la exploatare si jefuirea oamenilor saraci in cimitire etc., pana la acte criminale de spionaj, acestea au fost in programul lor. De aceea - continua Iosif Chisinevschi - cred ca aici trebuie sa mergem ferm. Sa-i ia dracu, vor urla, dar pana la urma vor amuti, altfel vor dauna nu numai noua, dar si intregului lagar al pacii. Reducerea sinagogilor se poate face si nu va fi nici o plangere din partea populatiei evreiesti muncitoare... Asa cum nu ne e mila de preotii catolici spioni, asa sa nu ne fie mila de rabini si cantori."
Re: Antonescu[v=]
S-a încheiat războiul, nu s-a mai vorbit despre acest lucru, şi a trebuit să vină anul 1989, la 6 ani după moartea Majestăţii Sale Regina-Mamă Elena, pentru a-i fi atribuit acest titlu de „Drepţi între Popoare”. Cum s-a ajuns la atribuirea acestui titlu atât de târziu?
Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă... Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.
Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?
Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.
De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?
Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că... cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.
V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.
O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.
Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:
Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.
Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.
Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.
In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.
Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.
Din câte ştiu eu, a fost un profesor român-evreu, Emil Simiu mi se pare că-l cheamă, pe care l-am întâlnit când am fost în America, la Washington. Şi el mi-a spus de atunci deja, nu mai ţin eu minte în care an, că el a început deja să facă o întreagă documentaţie şi să facă presiuni în Israel ca să se recunoască ce a făcut ea pentru evrei. Ştiu că au fost, din câte am auzit, o grămadă de controverse de la anumite persoane în Israel, care nu prea erau convinse. Dar el, nu ştiu cum, a reuşit. Şi-a adus chiar documente de-aici, probabil, sau din altă parte, cu Eichmann, când a venit el aici. Aşa am aflat eu – nu ştiam înainte, că Antonescu nu era să ne spuie nouă... Şi n-a rămas, a fost graţie lui că s-a făcut până la urmă, şi a acceptat. Şi atunci am fost invitat oficial la ambasada Israelului de la Berna, unde s-a făcut o mică ceremonie cu documentul, pe care-l am şi acum, în limba lor şi pe franţuzeşte, aceeaşi pagină dublă, cu toată declaraţia şi ce a făcut el.
Credeţi că această întârziere s-a datorat şi faptului că regimul comunist ar fi pus piedici ca să se întâmple aşa ceva?
Asta e foarte posibil, fiindcă puneau piedici oriunde puteau faţă de noi. Adică, ăsta nu trebuia să mai pomenească nimic, decât că noi n-am făcut nimic decât să profităm de poporul român, începând cu Carol I şi terminând cu noi, că am furat toată ţara şi nu-ştiu-ce şi pe dincolo.
De ce credeţi că această contribuţie a Reginei-Mamă – şi a altor români, că mai sunt până la 54 care au primit acest titlu – de ce este aşa de puţin cunoscută această contribuţie în salvarea de evrei în România?
Nu cred că a fost numai pe chestia evreiască. A fost că partea noastră a Europei, cum am spus eu într-unul din discursurile mele, când am mers pentru NATO, că... cu toate că noi nu suntem Balcani, dar suntem în acest grup din partea Occidentului, că se considera că tot ce e aici este un fel de boală şi atunci se uitau la noi ca la o pacoste din Europa, ca să spun, aproape, şi poate că şi ăsta este unul din motive. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că pentru România a fost mai tare această mentalitate decât la celelalte ţări, poate pentru că din cauza sovieticilor, pentru că noi suntem latini şi toţi în jur erau slavi, afară de unguri, şi atunci trebuia să dea în noi mai tare decât în alţii.
V-ar place să vedeţi aici, în România, un memorial, o placă, o statuie pentru regina mamă? Ea a fost cinstită în Israel, dar nu este cinstită în propria ei ţară, în România.
O recunoaştere, ceva mai puternic, asta da, dar în rest totul e să vedem puţin cum s-ar putea face ceva. Dar cred că prea puţină lume ştie despre toate astea.
Am primit acest ecou de la însuși domnul Emil Simiu și îl publicăm în continuare, cu mulțumiri:
Tin sa multumesc domnului Clej pentru calitatea interviului publicat in Romania Libera.
Asa cum a indicat M.S. Regele intr-unul din raspunsurile la intrebarile d-lui Clej, am avut onoarea sa initiez si sa duc la bun sfarsit actiunea care a rezultat in acordarea titlului de Dreapta Intre Popoare Reginei Mama Elena. Aceasta actiune nu ar fi fost incununanta de succes fara sprijinul statornic al sef-rabinului Safran, si al aceluia al vice-primarului orasului Tel Aviv, Itzhak Artzi, politician israelian proeminent de origine romana, al fostului consilier al presedintelui Carter, avocatul Stuart Eizenstadt, al varului meu, profesorul Liviu Librescu, al avocatului israelian Lionel Kestenbaum, care m-a asistat cu competenta si devotament, al cunocutului inginer si autor H. Sinnreich, al scriitorului Norman Manea, al dirijorului Sergiu Comissiona, al prof. Riri Silvia Manor, al dr. Ileana Vrancea, al scriitorului Andrei Brezianu, al scriitorului Andrei Codrescu, al rabinilor Judah Glasner si Jonathan Maltzman, al fostului ministru de externe al Romaniei, Constantin Visoianu, si a multor altor evrei si crestini de buna credinta.
Mi-as ingadui sa propun o rectificare a ceeace cred ca este o gresela de tipar in textul interviului. In Transnistria au fost deportati romi, dar nu, daca nu ma insel, si romani.
In ce priveste nerealizarea proiectului de deportare a evreilor romani la Belzec, un factor important a fost deteriorarea masiva a situatiei militare a Axei in toamna 1942, in preajma infrangerii istorice a maresalului Paulus la Stalingrad. In 1941 Iuliu Maniu si Constantin Bratianu ii cerusera lui Antonescu sa opreasca interventia militara a Romaniei dupa redobandirea Basarabiei si a Bucovinei. Antonescu nu i-a ascultat atunci, dar le-a urmat sfatul cand, dupa ce perspectiva infrangerii Axei devenise tot mai limpede, ei au insistat ca tratative diplomatice pentru iesirea Romaniei din razboi sa fie initiate la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid si Stockholm. In acel context colaborarea cu nazistii la deportarea populatiei evreesti ar fi fost inoportuna.
Prin actul dela 23 August si raspunsul leal si viguros al Armatei Romane la proclamatia regala a fost realizata nu numai realipirea Ardealui de Nord, evitarea in mare masura a devastarii inutile a teritoriului national, si reducerea importanta a duratei celui de-al doilea razboi mondial, dar si salvarea evreimii romane, dupa prigoana criminala din primii ani ai razboiului, dela soarta tragica a evreimii ungare sub regimul bestial al Crucilor cu Sageti. Nici poporul roman, nici poporul evreu nu vor uita aceste contributii istorice.
Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea" - i
Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea" - interviu cu Majestatea Sa, Regele Mihai
http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php
În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului susțin că e vorba de o "culpabilizare a poporului român", deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul "Drepți între Popoare" de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.
Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?
Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de... cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.
Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?
Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii... Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.
Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?
Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.
Era periculos ce făcea?
Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul "soluției finale" a naziștilor, de nimicire a evreilor - n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.
Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?
Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era... se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.
Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?
Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând... Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când... Pe cât s-a putut.
A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?
Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă... o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.
Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?
Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.
Deci şi în felul ăsta a prevenit unele...
Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea...
Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?
Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea... Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după...
Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă
Am ştiut, dar... după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.
Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.
De când am plecat... el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.
Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?
Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.
A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau... de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?
Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele...
Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?
Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.
http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php
În ultima vreme au aparut contestări, în special pe internet, ale rolului regimului Antonescu in Holocaustul din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Cei care contesta concluziile raportului susțin că e vorba de o "culpabilizare a poporului român", deși raportul delimitează clar responsabilitatea regimului lui Antonescu. Mai mult, în raport sunt menționați români care au contribuit la salvarea evreilor în această perioadă, și care au fost distinși cu titlul "Drepți între Popoare" de către Memorialul Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim. Printre aceștia se numără la loc de frunte Regina Mamă Elena, care prin intervențiile sale pe lângă Ion Antonescu a salvat viața a nenumărați evrei din România. Pentru prima oară, Regele Mihai a vorbit despre rolul Reginei Mama în salvarea evreilor într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România, acordat la Palatul Elisabeta din București.
Cum a ajuns Regina Mamă să se implice în salvarea evreilor din România care erau persecutați de regimul lui Antonescu?
Am auzit că se întâmplă anumite lucruri cu evreii noştri la Bucureşti, aici în ţară, şi aveam contact, şi mama mea şi cu mine, destul de des cu rabinul şef care era atunci la Bucureşti, Şafran, şi ne explica puţin cam ce se întâmplă, cam ce are să se întâmple – cred că ştia el mai multe lucruri –, şi atunci mama mea s-a sesizat foarte tare pe toată chestiunea asta, şi de la una, de la alta, ea a reuşit faţă de Antonescu. Antonescu era un om destul de bizar în anumite lucruri, fiindcă făcea ce toată lumea ştie, dar avea un fel de... cum să spun, un respect foarte adânc faţă de mama mea. Şi ea a reuşit, în cursul mai multor luni, să-l domolească în ceea ce făcea el cu evreii, şi a reuşit într-o bună măsură.
Cum aveau loc întrevederile, îl primea pe Antonescu în audienţă şi cerea, în cazuri concrete de evrei, să nu fie deportaţi?
Cred că au fost câteva cazuri dar eu nu ştiu, nu mai ţin minte exact cine erau, câţiva alţii... Dar în special ea se ocupa, cum să spun, aşa, în grup, de evrei, nu atâta de persoane. Pe ici, pe colo, da, au fost câţiva pe care ea îi cunoştea bine.
Care era răspunsul lui Antonescu la aceste intervenţii?
Antonescu ca să-i spună ei ceva special nu cred că i-a spus, dar s-a văzut puţin că a lăsat-o mai încet în momentul ăla. Pe urmă au fost cei care au trimis, nu numai evreilor, dar şi românilor şi altora, în Transnistria de atunci – şi a reuşit, totuşi, să trimită tren, sau mai multe trenuri de aici cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru cei care erau deportaţi acolo, şi pentru evrei, şi pentru români.
Era periculos ce făcea?
Se auzeau fel de fel de lucruri, un eventual pericol faţă de ea. Şi noi mai ştim altceva – că am aflat după, mult timp după –, că a venit Eichmann (coordonatorul "soluției finale" a naziștilor, de nimicire a evreilor - n.r.) pe aici, foarte supărat, că ce făcea mama mea, şi i-a spus lui Antonescu ca asta nu mai este admisibil. Dar totuşi, Antonescu nu a oprit conflictul. S-a lăsat influenţat de către mama mea.
Majestatea Voastră aţi avut convorbiri cu Antonescu despre situaţia evreilor?
Eu personal cu Antonescu pe chestia asta mai puţin, pe când mama mea a acţionat din punct de vedere uman, omenesc, şi avea un sens al moralei foarte puternic şi era foarte credincioasă, şi indiferent de religiile respective, când cineva era... se purta cu el în felul cum s-a purtat, ea nu accepta asta. Asta a fost puterea ei faţă de Antonescu.
Îi trezea rămăşiţe de conştiinţă lui Antonescu?
Asta trebuie să fi fost, dar e greu de ştiut cum şi de ce. Eu m-am gândit mai târziu că el fusese la un moment dat ataşat militar la Londra şi, cine ştie, o fi prins şi el ceva de la englezi, purtarea lor acolo, i-o fi rămas ceva în capul lui, în sufletul lui, nu ştiu. Dar, în orice caz, a reuşit mama mea, totuşi, să facă, şi cu el, şi cu Mihai Antonescu, în primul rând... Când unul mergea mai greu, îl lua pe Mihai Antonescu şi-l pistona mai tare, ştii, şi pe urmă s-au mai aranjat lucrurile, până când... Pe cât s-a putut.
A existat un plan, în vara lui 1942, al lui Antonescu împreună cu germanii, de a deporta toţi evreii din România şi sudul Transilvaniei în lagărul de la Bełżec (se citeşte Beujeţ – n.r.), din Polonia. Şi în toamna acelui an Antonescu s-a răzgândit – în toamna lui ’42 – şi există unele ipoteze potrivit cărora mama Majestăţii Voastre ar fi ameninţat că, dacă se întâmplă acest plan, pleacă din România, se exilează. E adevărat?
Chiar aşa nu ştiam, chiar în felul ăsta, dar ştiu că îmi spunea mie, între noi vorbind, şi a spus-o chiar faţă de alţii câţiva, chiar faţă de mine, că dacă nu se face ceva pentru evrei, să se atenueze cel puţin lucrurile, o să facă... o să treacă în istorie că eu am să fiu numit ca „Regele Crud”, sau „Nedrept”, sau ceva de felul ăsta, şi că asta noi trebuia să evităm pe cât se poate.
Ce legături aţi avut cu rabinul Şafran şi cu preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, în timpul războiului?
Cu Filderman nu am avut aproape deloc, l-am văzut o dată sau de două ori. Rabinul Şafran venea la un moment dat, timp de câteva luni, venea aproape în fiecare săptămână o dată, ca să-i explice şi mamei şi mie ce ştia el că are să se întâmple. Şi atunci mama mea vorbea, înainte de a se întâmpla anumite lucruri, cu Antonescu.
Deci şi în felul ăsta a prevenit unele...
Păi da, că n-aveam de unde să ştim noi, că astea nu ni se spuneau niciodată. Numai ea putea să ne spună ce se pregătea...
Aţi ştiut ce se întâmplă în Transnistria, cu lagăre ale morţii, cu oameni care mureau de tifos, de foame?
Bine, partea cea mai gravă care s-a întâmplat la început a fost când au venit legionarii şi au făcut pogromul; pe urmă s-a întâmplat chiar şi în Moldova. Asta a fost la începuturi, când încă nu intrasem în toată chestiunea asta cu mama mea... Nici pe rabinul nu-l văzusem atunci, asta a venit după...
Dar aţi ştiut, v-a spus ce se întâmplă
Am ştiut, dar... după, bineînţeles; nu mi se spunea altfel.
Aţi rămas în legătură cu rabinul Şafran, care a locuit foarte aproape de Majestatea Voastră în Elveţia.
De când am plecat... el plecase şi pe urmă, când am plecat eu, nu imediat, dar la puţin timp după aceea, am reluat contactul cu el.
Şi aţi rămas în contact până la sfârşitul vieţii lui?
Am rămas până a murit şi pe urmă, când a fost slujba lor acolo, m-am dus la sinagoga de la Geneva pentru asta.
A făcut, cred că prin anul 1956, rabinul Şafran nişte declaraţii destul de controversate în favoarea lui Antonescu. Care era, de fapt, poziţia lui faţă de Antonescu – că a persecutat şi a salvat, sau... de ce a făcut acele declaraţii, în general, rabinul Şafran?
Păi cred că el a făcut asta fiindcă Antonescu, pe cât a putut şi el să facă, a făcut ceva din cauza mamei mele...
Deci, declaraţiile rabinului Şafran vin ca o confirmare a contribuţiei Reginei Mamă?
Ei, da, asta sigur; şi pe urmă ştiu când a venit aici o dată în vizită, a vorbit la Parlament mi se pare, şi a vorbit foarte răspicat şi clar despre mama mea, şi asta cred că nu le-a plăcut la mulţi, nu atât pe chestia evreiască, dar fiind că el vorbea de ea care făcea parte din familie, şi astea erau lucruri tabu pe vremea aceea.
Maresalul Ion Antonescu in noile documente din Arhivele germ
Maresalul Ion Antonescu in noile documente din Arhivele germane
A existat oare o aprobare a maresalului Antonescu privind deportarea evreilor la Auschwitz?
Ca istoria nu e matematica si ca timpul se joaca cu intelesurile date unor evenimente ne-o demonstreaza din nou aparitia voluminoasei lucrari "Al III-lea Reich si Holocaustul din Romania (1940-1944). Documente din arhivele germane", editata de Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel". E vorba de o lucrare esentiala pentru cunoasterea in adancime a guvernarii antonesciene si, totodata, a evenimentelor tragice care au indoliat evreimea romana in anii razboiului. Cei doi istorici, Ottmar Trasca, (autorul selectiei, traducerii din limba germana si al notelor), si Dennis Deletant, (semnatarul studiului introductiv), considera ca refuzul maresalului de a permite Berlinului nazist deportarea evreimii-romane in lagarele de exterminare din Polonia si oprirea, in general, la 13 octombrie 1942, a oricaror deportari in Transnistria, ar fi o "pretinsa rezistenta" opusa de Ion Antonescu in fata cererilor repetate ale conducerii celui de-al III-lea Reich de aplicare a "Solutiei finale" pe teritoriul Romaniei.
"Pretinsa rezistenta"
Sintagma " pretinsa rezistenta" starneste controverse. Deletant are multe explicatii pentru acest refuz al conducatorului statului de a permite lui Hitler ghetoizarea si, ulterior, deportarea populatiei evreiesti din Romania in lagarele mortii din Polonia, asa cum s-a intamplat in alte state aliate/satelite ale Germaniei naziste (de ex. Ungaria), dar refuza sa creada ca ar fi vorba de o autentica rezistenta a maresalului. Desi documentele existente si traduse acum in romaneste atesta aceasta "rezistenta" a maresalului, totusi ea nu e recunoscuta ca atare. Probabil pentru ca o asemenea interpretare ar da apa la moara, asa cum scrie Dennis Deletant, "perceptiei distorsionate cu privire la politica antisemita a regimului antonescian". Nimic mai fals! Din nefericire, exista multi istorici care cred asa.
Personal, nu am putut intelege niciodata de ce unele gesturi, hai sa le spunem "pro-evreiesti" ale maresalului, trebuie estompate, de parca adevarul despre natura antisemita a regimului antonescian ar avea de suferit din aceasta cauza. Si daca mi-e drag Platon, mai drag imi este adevarul, asa ca o voi spune apasat: maresalul Ion Antonescu a anulat, la 13 octombrie 1942, planul german de deportare a evreimii romane in lagarele de exterminare din Polonia, salvand astfel cele cateva sute de mii de evrei traitori in Muntenia, Moldova, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud.
Inmormantarea planurilor germane de lichidare a evreimii romane
Maresalul Ion Antonescu isi dorea o Romanie curata de elemente straine si, in special, de evrei. El actiona in vederea realizarii acestui vis. Cine traduce insa termenul de "purificare" a Romaniei, cu "lichidarea fizica a evreilor" cred ca greseste.
In vara anului 1942, maresalul si-a explicat cum nu se poate mai precis vointa, spunand: "Imi este egal daca aceste elemente, (evreii, n.n.), trec dincolo de Bug, in Transnistria, sau dincolo de Mediterana, in Palestina, esential este ca aceste elemente sa plece de pe teritoriul nostru". E foarte explicit ce spune maresalul, evreii sa plece, nu sa fie ucisi. Berlinul avea insa pentru evreii din Romania o alta solutie: sa-i arda in cuptoarele de la Auschwitz. La 7 august 1942, in dorinta de a dovedi capeteniilor naziste ca Romania intentioneaza cu adevarat sa rezolve "problema evreiasca" in spiritul german, Mihai Antonescu ii cere insistent lui Heinrich Himmler, sa-l retrimita la Bucuresti pe ofiterul SS Gustav Richter, specialist in exterminarea evreilor europeni. Acesta s-a reintors cu sarcina de a definitiva urgent Planul de deportare a populatiei evreiesti.
Din acest moment apare o harababura in arhivele germane si romanesti care deschide drum speculatiilor. In unele telegrame cifrate care circula pe traseul Bucuresti-Berlin si viceversa, apare informatia conform careia deportarea evreilor romani urmeaza sa inceapa in jurul datei de 10 septembrie 1942. Asa ii comunica Gruppenfuhrer-ul Heinrich Muller, mare stab al Oficiului Central de Siguranta al Reichului, lui Martin Luther, responsabil in Ministerul german de Externe, si acesta lui Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucuresti. Informatia venea din varful ierarhiei naziste, de la Heinrich Himmler si de la Adolf Eichmann. Cine ii informase ca Guvernul roman a decis sa-i predea pe evreii-romani pe mana germanilor? Istoricii Trasca si Deletant publica telegrama cifrata nr. 3680 a diplomatului german von Killinger catre Ministerul de Externe german prin care acesta comunica acceptul maresalului Ion Antonescu si al vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, in vederea deportarii evreilor din Transilvania (de Sud), Banat si Vechiul Regat. Telegrama vorbeste de o scrisoare care ar fi fost adresata de Mihai Antonescu Hauptsturmfuhrerului SS Gustav Richter, in care oficialul roman se declara de acord cu evacuarea evreilor din Romania si cu expedierea imediata a lor in lagarele de exterminare. Mai mult, in scrisoare e subliniat ca aceasta este si dorinta maresalului Ion Antonescu.
Scrisoarea negasita
Scrisoarea ar fi putut fi un document de o importanta covarsitoare. Numai sa vezi si sa nu crezi, o asemenea scrisoare, desi cautata cu ardoare, nu a fost gasita nici in arhivele germane si nici in cele romanesti. Ar trebui sa ne indoim ca ar fi fost vreodata scrisa? Era oare posibil ca o problema atat de importanta, pe plan international si local, romanesc, care se referea la destinul a sute de mii de oameni, sa fie reglementata prin intermediul unui schimb personal de scrisori, si nu printr-un schimb oficial de documente. Birocratia asasina nazista nu putea sa creada ca s-au luat decizii, s-au aprobat niste planuri de conlucrare romana-germana, doar pe vorbe. Lipsa acestor acte oficiale naste astazi toata nebulozitatea istorica. Cum sa nu te miri ca pe baza acestei scrisori inexistente, s-a pus in miscare masinaria germana a exterminarii evreimii-romane, care s-a izbit imediat dupa declansarea ei de curioasa lentoare romaneasca.
Ca sa grabeasca lucrurile, Adolf Eichmann, "arhitectul distrugerii evreimii europene", anunta o Conferinta la Berlin, pentru data de 26 septembrie 1942, convocand in mod special pe specialistii cailor ferate germane si romane. Cu meticulozitatea sa tipic nemteasca, Eichmann intentiona sa stabileasca riguros numarul trenurilor, ritmicitatea si cantitatea de evrei care vor fi deportati zilnic din Romania. Dar la aceasta Conferinta nu sosesc reprezentantii romani. Eichmann crede mai intai intr-un accident tehnic, foarte posibil ca romanii sa fi uitat data Conferintei. El nu are timp de amanari, asa ca sedinta se tine fara generalul Orezanu, directorul Cailor Ferate din Romania si fara Radu Lecca, imputernicitul lui Ion Antonescu pentru problemele evreiesti. Lui Eichmann i se pare ca nici nu are nevoie de ei, pentru ca exista o scrisoare de aprobare a deportarii evreilor din Romania, semnata de Mihai Antonescu, cu acordul maresalului. Pe baza acestei scrisori inexistente, Eichmann a intocmit graficele exacte ale lichidarii evreimii-romane. Imediat dupa incheierea lucrarilor Conferintei, Eichmann cere explicatii de la romani: de ce au lipsit de la intocmirea acestor grafice? Romanii se mira ca s-au apucat sa faca asemenea grafice, nu exista trenuri libere care sa-i duca pe evreii-romani la Auschwitz, si, in genere, nu exista nicio aprobare guvernamentala romaneasca privind predarea evreilor germanilor. Cand Himmler, Muller, Eichmann, von Killinger solicita furiosi explicatii, li se comunica, stupefiant, ca maresalul a suspendat "trimiterile de evrei".
S-au formulat numeroase explicatii asupra acestui gest nemaipomenit al maresalului Ion Antonescu, se vor mai emite tot soiul de interpretari, sa nu se uite insa esentialul: ramanerea in viata a celor aproape jumatate de milion de evrei, s-a datorat in mod exclusiv acestei decizii.
Asupra acestor documente, a scrisorii antonesciene, care a existat?, nu a existat?, si in special asupra acelei zile norocoase pentru tribul evreo-roman cand maresalul a spus NU nazistilor, voi reveni.
A existat oare o aprobare a maresalului Antonescu privind deportarea evreilor la Auschwitz?
Ca istoria nu e matematica si ca timpul se joaca cu intelesurile date unor evenimente ne-o demonstreaza din nou aparitia voluminoasei lucrari "Al III-lea Reich si Holocaustul din Romania (1940-1944). Documente din arhivele germane", editata de Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel". E vorba de o lucrare esentiala pentru cunoasterea in adancime a guvernarii antonesciene si, totodata, a evenimentelor tragice care au indoliat evreimea romana in anii razboiului. Cei doi istorici, Ottmar Trasca, (autorul selectiei, traducerii din limba germana si al notelor), si Dennis Deletant, (semnatarul studiului introductiv), considera ca refuzul maresalului de a permite Berlinului nazist deportarea evreimii-romane in lagarele de exterminare din Polonia si oprirea, in general, la 13 octombrie 1942, a oricaror deportari in Transnistria, ar fi o "pretinsa rezistenta" opusa de Ion Antonescu in fata cererilor repetate ale conducerii celui de-al III-lea Reich de aplicare a "Solutiei finale" pe teritoriul Romaniei.
"Pretinsa rezistenta"
Sintagma " pretinsa rezistenta" starneste controverse. Deletant are multe explicatii pentru acest refuz al conducatorului statului de a permite lui Hitler ghetoizarea si, ulterior, deportarea populatiei evreiesti din Romania in lagarele mortii din Polonia, asa cum s-a intamplat in alte state aliate/satelite ale Germaniei naziste (de ex. Ungaria), dar refuza sa creada ca ar fi vorba de o autentica rezistenta a maresalului. Desi documentele existente si traduse acum in romaneste atesta aceasta "rezistenta" a maresalului, totusi ea nu e recunoscuta ca atare. Probabil pentru ca o asemenea interpretare ar da apa la moara, asa cum scrie Dennis Deletant, "perceptiei distorsionate cu privire la politica antisemita a regimului antonescian". Nimic mai fals! Din nefericire, exista multi istorici care cred asa.
Personal, nu am putut intelege niciodata de ce unele gesturi, hai sa le spunem "pro-evreiesti" ale maresalului, trebuie estompate, de parca adevarul despre natura antisemita a regimului antonescian ar avea de suferit din aceasta cauza. Si daca mi-e drag Platon, mai drag imi este adevarul, asa ca o voi spune apasat: maresalul Ion Antonescu a anulat, la 13 octombrie 1942, planul german de deportare a evreimii romane in lagarele de exterminare din Polonia, salvand astfel cele cateva sute de mii de evrei traitori in Muntenia, Moldova, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud.
Inmormantarea planurilor germane de lichidare a evreimii romane
Maresalul Ion Antonescu isi dorea o Romanie curata de elemente straine si, in special, de evrei. El actiona in vederea realizarii acestui vis. Cine traduce insa termenul de "purificare" a Romaniei, cu "lichidarea fizica a evreilor" cred ca greseste.
In vara anului 1942, maresalul si-a explicat cum nu se poate mai precis vointa, spunand: "Imi este egal daca aceste elemente, (evreii, n.n.), trec dincolo de Bug, in Transnistria, sau dincolo de Mediterana, in Palestina, esential este ca aceste elemente sa plece de pe teritoriul nostru". E foarte explicit ce spune maresalul, evreii sa plece, nu sa fie ucisi. Berlinul avea insa pentru evreii din Romania o alta solutie: sa-i arda in cuptoarele de la Auschwitz. La 7 august 1942, in dorinta de a dovedi capeteniilor naziste ca Romania intentioneaza cu adevarat sa rezolve "problema evreiasca" in spiritul german, Mihai Antonescu ii cere insistent lui Heinrich Himmler, sa-l retrimita la Bucuresti pe ofiterul SS Gustav Richter, specialist in exterminarea evreilor europeni. Acesta s-a reintors cu sarcina de a definitiva urgent Planul de deportare a populatiei evreiesti.
Din acest moment apare o harababura in arhivele germane si romanesti care deschide drum speculatiilor. In unele telegrame cifrate care circula pe traseul Bucuresti-Berlin si viceversa, apare informatia conform careia deportarea evreilor romani urmeaza sa inceapa in jurul datei de 10 septembrie 1942. Asa ii comunica Gruppenfuhrer-ul Heinrich Muller, mare stab al Oficiului Central de Siguranta al Reichului, lui Martin Luther, responsabil in Ministerul german de Externe, si acesta lui Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucuresti. Informatia venea din varful ierarhiei naziste, de la Heinrich Himmler si de la Adolf Eichmann. Cine ii informase ca Guvernul roman a decis sa-i predea pe evreii-romani pe mana germanilor? Istoricii Trasca si Deletant publica telegrama cifrata nr. 3680 a diplomatului german von Killinger catre Ministerul de Externe german prin care acesta comunica acceptul maresalului Ion Antonescu si al vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, in vederea deportarii evreilor din Transilvania (de Sud), Banat si Vechiul Regat. Telegrama vorbeste de o scrisoare care ar fi fost adresata de Mihai Antonescu Hauptsturmfuhrerului SS Gustav Richter, in care oficialul roman se declara de acord cu evacuarea evreilor din Romania si cu expedierea imediata a lor in lagarele de exterminare. Mai mult, in scrisoare e subliniat ca aceasta este si dorinta maresalului Ion Antonescu.
Scrisoarea negasita
Scrisoarea ar fi putut fi un document de o importanta covarsitoare. Numai sa vezi si sa nu crezi, o asemenea scrisoare, desi cautata cu ardoare, nu a fost gasita nici in arhivele germane si nici in cele romanesti. Ar trebui sa ne indoim ca ar fi fost vreodata scrisa? Era oare posibil ca o problema atat de importanta, pe plan international si local, romanesc, care se referea la destinul a sute de mii de oameni, sa fie reglementata prin intermediul unui schimb personal de scrisori, si nu printr-un schimb oficial de documente. Birocratia asasina nazista nu putea sa creada ca s-au luat decizii, s-au aprobat niste planuri de conlucrare romana-germana, doar pe vorbe. Lipsa acestor acte oficiale naste astazi toata nebulozitatea istorica. Cum sa nu te miri ca pe baza acestei scrisori inexistente, s-a pus in miscare masinaria germana a exterminarii evreimii-romane, care s-a izbit imediat dupa declansarea ei de curioasa lentoare romaneasca.
Ca sa grabeasca lucrurile, Adolf Eichmann, "arhitectul distrugerii evreimii europene", anunta o Conferinta la Berlin, pentru data de 26 septembrie 1942, convocand in mod special pe specialistii cailor ferate germane si romane. Cu meticulozitatea sa tipic nemteasca, Eichmann intentiona sa stabileasca riguros numarul trenurilor, ritmicitatea si cantitatea de evrei care vor fi deportati zilnic din Romania. Dar la aceasta Conferinta nu sosesc reprezentantii romani. Eichmann crede mai intai intr-un accident tehnic, foarte posibil ca romanii sa fi uitat data Conferintei. El nu are timp de amanari, asa ca sedinta se tine fara generalul Orezanu, directorul Cailor Ferate din Romania si fara Radu Lecca, imputernicitul lui Ion Antonescu pentru problemele evreiesti. Lui Eichmann i se pare ca nici nu are nevoie de ei, pentru ca exista o scrisoare de aprobare a deportarii evreilor din Romania, semnata de Mihai Antonescu, cu acordul maresalului. Pe baza acestei scrisori inexistente, Eichmann a intocmit graficele exacte ale lichidarii evreimii-romane. Imediat dupa incheierea lucrarilor Conferintei, Eichmann cere explicatii de la romani: de ce au lipsit de la intocmirea acestor grafice? Romanii se mira ca s-au apucat sa faca asemenea grafice, nu exista trenuri libere care sa-i duca pe evreii-romani la Auschwitz, si, in genere, nu exista nicio aprobare guvernamentala romaneasca privind predarea evreilor germanilor. Cand Himmler, Muller, Eichmann, von Killinger solicita furiosi explicatii, li se comunica, stupefiant, ca maresalul a suspendat "trimiterile de evrei".
S-au formulat numeroase explicatii asupra acestui gest nemaipomenit al maresalului Ion Antonescu, se vor mai emite tot soiul de interpretari, sa nu se uite insa esentialul: ramanerea in viata a celor aproape jumatate de milion de evrei, s-a datorat in mod exclusiv acestei decizii.
Asupra acestor documente, a scrisorii antonesciene, care a existat?, nu a existat?, si in special asupra acelei zile norocoase pentru tribul evreo-roman cand maresalul a spus NU nazistilor, voi reveni.
Re: Antonescu[v=]
IX. Concluzii
La sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial supravietuisera aproximativ 375.000 de evrei români. În 1930 traisera în România 756.000 de evrei. Dintre acestia, 150.000 fusesera deportati de autoritatile maghiare, în complicitate cu autoritatile germane, în anul 1944, în lagarele de exterminare din Polonia si din Germania. Iar dintre acesti evrei, 130.000 au fost asasinati. Din anul 1940 si pâna în 1944 au mai fost asasinati în Transilvania si cca 1.000 de români, iar alti zeci de mii au fost siliti sa se refugieze dincolo de granite. Tot în 1944, trupele unguresti care ocupasera temporar localitatea Sarmas, din Transilvania de sud (localitate ce fusese inclusa în teritoriul României), au asasinat 126 evrei .
Conform unor evaluari diverse, aproximativ 100.000 de evrei din Basarabia si din Bucovina s-au retras cu autoritatile sovietice în 1941, sau au fost deportati de ele. Aproximativ 50.000 de evrei au supravietuit deportarilor din Transnistria. Aproximativ 55.000 de evrei au fost ucisi în Basarabia si în Bucovina de trupele române si germane în 1941. Au mai fost omorâti în Transnistria si, cel putin, 130.000 de evrei localnici (mai ales la Odessa si în judetele Golta si Berezovca) si cel putin 75.000 de evrei români deportati au fost ucisi sau au murit. Aproximativ 270.000 de-evrei si-au gasit moartea, sub jurisdictia româneasca, asasinati din ordinul autoritatilor (centrale sau locale) românesti, uneori în colaborare cu germanii, deseori fara concursul acestora. În cursul procesului criminalilor de razboi români, Wilhelm Filderman a declarat ca cel putin 150.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au murit sub regimul lui Antonescu. În cursul aceluiasi proces, conducatorul sionist Misu Benvenisti a declarat ca 270.000 de evrei murisera sub aceeasi administratie . Exact acelasi numar de morti este mentionat si de Raul Hilberg. Se adauga la aceasta cifra si 25.000, cel putin, de tigani deportati, dintre care s-au întors maximum jumatate.
Istoria exterminarii si supravietuirii evreilor români în timpul celui de-al doilea razboi mondial este plina de contradictii si de paradoxuri. Victimele pogromurilor legionare din ianuarie au fost, din punct de vedere numeric, putine, în raport cu asasinatele în masa comise ulterior de armata si de jandarmeria româna, imediat dupa începutul razboiului. Asasinatele în masa au constituit si o victorie ideologica a legiunii, fiind rezultatul direct al unor ani multi de propaganda legionara si reprezentând, în consecinta, materializarea directa a ideologiei antisemite a Garzii de Fier. Ironia istoriei consta în faptul ca în acea perioada Legiunea era interzisa. Dupa cum scrie Raul Hilberg, ,,nici o tara, cu exceptia Germaniei, n-a participat atât de masiv la masacrarea evreilor” .
Trei elemente au cântarit foarte mult în balanta mortii si supravietuirii evreilor români: violenta incontrolabila, coruptia si oportunismul.
,,Oportunismul era practicat nu numai în politica nationala, ci si în relatiile personale. Coruptia domnea pretutindeni. România a fost singura tara din Axa în care personalitati ce ocupau posturi atât de importante, ca acela de ministru si de primar al capitalei, au trebuit sa fie demise din cauza unor tranzactii «obscure» cu bunuri evreiesti. Dorinta de câstig era atât de apriga în România, încât ea ar fi trebuit sa permita multor evrei sa-si cumpere linistea... La o cercetare atenta, aparatul birocratic românesc ne apare ca o masina putin fiabila care nu reactiona corect, facând, uneori, marsarier iar, alteori, pornind cu excesiva viteza înainte. Acest fel de a functiona, dezordonat spontan, iregular, împrastiat si putintel detracat era rezultatul unui oportunism amestecat cu spiritul distrugator al unei letargii periodic întrerupte de explozii de violenta.”
Politica statului român fata de evrei în timpul guvernarii Antonescu s-a concretizat în aruncarea lor în afara societatii, în munca lor fortata si în asasinarea masiva a celor din nordul tarii: Basarabia, Bucovina si Iasi. Aceasta crima de proportii va ramâne o parte din istoria nationala a României.
La sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial supravietuisera aproximativ 375.000 de evrei români. În 1930 traisera în România 756.000 de evrei. Dintre acestia, 150.000 fusesera deportati de autoritatile maghiare, în complicitate cu autoritatile germane, în anul 1944, în lagarele de exterminare din Polonia si din Germania. Iar dintre acesti evrei, 130.000 au fost asasinati. Din anul 1940 si pâna în 1944 au mai fost asasinati în Transilvania si cca 1.000 de români, iar alti zeci de mii au fost siliti sa se refugieze dincolo de granite. Tot în 1944, trupele unguresti care ocupasera temporar localitatea Sarmas, din Transilvania de sud (localitate ce fusese inclusa în teritoriul României), au asasinat 126 evrei .
Conform unor evaluari diverse, aproximativ 100.000 de evrei din Basarabia si din Bucovina s-au retras cu autoritatile sovietice în 1941, sau au fost deportati de ele. Aproximativ 50.000 de evrei au supravietuit deportarilor din Transnistria. Aproximativ 55.000 de evrei au fost ucisi în Basarabia si în Bucovina de trupele române si germane în 1941. Au mai fost omorâti în Transnistria si, cel putin, 130.000 de evrei localnici (mai ales la Odessa si în judetele Golta si Berezovca) si cel putin 75.000 de evrei români deportati au fost ucisi sau au murit. Aproximativ 270.000 de-evrei si-au gasit moartea, sub jurisdictia româneasca, asasinati din ordinul autoritatilor (centrale sau locale) românesti, uneori în colaborare cu germanii, deseori fara concursul acestora. În cursul procesului criminalilor de razboi români, Wilhelm Filderman a declarat ca cel putin 150.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au murit sub regimul lui Antonescu. În cursul aceluiasi proces, conducatorul sionist Misu Benvenisti a declarat ca 270.000 de evrei murisera sub aceeasi administratie . Exact acelasi numar de morti este mentionat si de Raul Hilberg. Se adauga la aceasta cifra si 25.000, cel putin, de tigani deportati, dintre care s-au întors maximum jumatate.
Istoria exterminarii si supravietuirii evreilor români în timpul celui de-al doilea razboi mondial este plina de contradictii si de paradoxuri. Victimele pogromurilor legionare din ianuarie au fost, din punct de vedere numeric, putine, în raport cu asasinatele în masa comise ulterior de armata si de jandarmeria româna, imediat dupa începutul razboiului. Asasinatele în masa au constituit si o victorie ideologica a legiunii, fiind rezultatul direct al unor ani multi de propaganda legionara si reprezentând, în consecinta, materializarea directa a ideologiei antisemite a Garzii de Fier. Ironia istoriei consta în faptul ca în acea perioada Legiunea era interzisa. Dupa cum scrie Raul Hilberg, ,,nici o tara, cu exceptia Germaniei, n-a participat atât de masiv la masacrarea evreilor” .
Trei elemente au cântarit foarte mult în balanta mortii si supravietuirii evreilor români: violenta incontrolabila, coruptia si oportunismul.
,,Oportunismul era practicat nu numai în politica nationala, ci si în relatiile personale. Coruptia domnea pretutindeni. România a fost singura tara din Axa în care personalitati ce ocupau posturi atât de importante, ca acela de ministru si de primar al capitalei, au trebuit sa fie demise din cauza unor tranzactii «obscure» cu bunuri evreiesti. Dorinta de câstig era atât de apriga în România, încât ea ar fi trebuit sa permita multor evrei sa-si cumpere linistea... La o cercetare atenta, aparatul birocratic românesc ne apare ca o masina putin fiabila care nu reactiona corect, facând, uneori, marsarier iar, alteori, pornind cu excesiva viteza înainte. Acest fel de a functiona, dezordonat spontan, iregular, împrastiat si putintel detracat era rezultatul unui oportunism amestecat cu spiritul distrugator al unei letargii periodic întrerupte de explozii de violenta.”
Politica statului român fata de evrei în timpul guvernarii Antonescu s-a concretizat în aruncarea lor în afara societatii, în munca lor fortata si în asasinarea masiva a celor din nordul tarii: Basarabia, Bucovina si Iasi. Aceasta crima de proportii va ramâne o parte din istoria nationala a României.
Re: Antonescu[v=]
În atitudinea lui Ion Antonescu fata de evrei, starile de maxima intoleranta, de ura violenta alternau cu momente de generozitate. În toamna lui 1941, Antonescu a declarat foarte clar într-o sedinta a Consiliului de Ministri ca „noi n-avem interes ca sa formam o Ucraina mare. Scopul nostru trebuie sa fie ca sa se întemeieze Statul Galitiei, care sa faca trasatura de unire între noi si germani, iar aceasta Galitie sa fie curatata de jidani si de slavi, asa cum lupt eu acum sa curat de jidani si de slavi Basarabia si Bucovina. În felul acesta se va trage o linie de despartire de la Marea Baltica pâna la Marea Neagra, între noi si masa slava.” La 8 septembrie 1941, în prezenta dr. N. Lupu, lider national-taranist si a lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu acorda o audienta lui Wilhelm Filderman. Acesta a pledat în favoarea evreilor persecutati si a obtinut anularea stelei lui David în toata România, aprobarea emigrarii evreilor spre Spania si Portugalia si declaratia ca intentioneaza sa-i ocroteasca pe evreii din Muntenia si Moldova . La 9 septembrie, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu da ordinul de a se anula obligativitatea portului stelei galbene de catre evreii din Vechiul Regat si cere guvernului sa-i diferentieze pe evreii „folositori” de cei inutili din punct de vedere economic . Iar peste o luna, celor doua memorii trimise de Filderman, în care acesta facea apel la clementa lui în favoarea evreilor din Basarabia si Bucovina, deportati în Transnistria, „conducatorul” le raspunde cu violenta, acuzându-i pe evrei de a fi fost si de a fi dusmanii poporului român si subliniind ca deportarea lor în Transnistria era justificata .
În 1943, salturile de umoare ale lui Antonescu s-au manifestat în continuare. Pe de o parte, el afirma ca era tolerant cu evreii si ca acestia vor fi partial protejati de statul român. Iar, pe de alta parte, cerea subordonatilor sai sa aiba o atitudine dura, „purificatoare” fata de evrei.
La începutul razboiului, Conducatorul considerase ca va reusi sa rezolve o data pentru totdeauna „problema evreiasca” si pe cele ale celorlalte minoritati (în special a ucrainenilor). A fost un antisemit dur si violent. Si totusi, aceste trasaturi au avut anumite limite. Sa-l comparam cu Hitler, pe care-l admira si care-l admira. Un dialog direct sau indirect între dictatorul german si liderul Comunitatii evreiesti din Germania era de neconceput. În ciuda aparentei lui inflexibilitati, Ion Antonescu a tolerat, daca nu a încurajat propriu-zis, diversele contacte cu aliatii la Cairo sau la Stockholm, ceea ce denota o abordare mai realista a evaluarii sanselor de a câstiga razboiul. Si el, ca si alti politicieni români (care l-au precedat sau l-au urmat), îi considerase la un moment dat (la sfârsitul lui 1942) pe evreii români o posibila moneda de schimb, utilizabila pentru ameliorarea pozitiei României fata de Statele Unite si de Anglia. Ceea ce nu înseamna ca decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud, din Muntenia si din Moldova ar fi fost luata exclusiv din motive oportuniste. Dupa toate probabilitatile, diversele interventii, printre care cea a Mitropolitului Balan, cea a Casei Regale si cele ale Corpului Diplomatic au jucat un rol important în luarea deciziei acesteia. Recunoscând faptul ca în timpul razboiului, sub autoritatea româneasca se efectuasera „represiuni sângeroase” , Ion Antonescu afirma totodata ca sub aceeasi autoritate n-ar fi avut loc masacre.
Dar, mai mult decât orice interventie, orgoliul lui Antonescu a fost cel care a jucat rolul determinant. Nu germanii erau cei ce trebuiau sa decida când si ce anume trebuia facut cu evreii „lui”. Si apoi Antonescu era sensibil la imaginea României în strainatate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe în care se releva faptul ca România era discriminata în comparatie cu Ungaria, din cauza politicii ei concentrationiste naziste, îl iritau probabil pe Antonescu, iar pozitia lui de relativa egalitate (în raporturile personale) cu Hitler impusese celorlalti demnitari nazisti si ambasadei germane de la Bucuresti un anume respect pentru el. Însusi Himmler ameninta ca-si va retrage din Bucuresti, în 1943, echipa de birocrati-asasini (condusa de Richter), deoarece pierduse orice nadejde de a colabora cu autoritatile românesti în vederea exterminarii evreilor români. Desi a avut multe puncte de vedere comune cu legionarii, Antonescu nu a fost un aventurier din punct de vedere economic. Situându-se, pe plan politic, între Goga si Codreanu, el avea un cult fervent al statului si obsesia unei Românii purificate de minoritati, care constituiau un asa-zis pericol pentru statul însusi, îndeosebi în teritoriile reintegrate României dupa primul razboi mondial.
Antisemitismul lui Ion Antonescu era economic, politic si social, dar nu avea accente religioase si mistice ale antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a plebeului cu bâta în mâna, ci aceea a unui birocrat care pretindea sa rezolve o problema în mod fundamental, rational si nuantat. Este foarte probabil ca soarta evreilor din România sa fi fost alta în cazul unei guvernari legionare de lunga durata, caz în care România ar fi urmat mult mai îndeaproape modelul Germaniei. Spre deosebire de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, o ruda îndepartata a maresalului, era un oportunist în sensul cel mai exact si mai concret al cuvântului.
Procesele criminalilor de razboi români au început în 1945 si s-au încheiat în 1951-1952. La 21 ianuarie 1945, legea nr. 50 referitoare la pedepsele criminalilor de razboi, elaborata de Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al Justitiei, era semnata de Regele Mihai.
Patru acuzati au fost executati în România: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu si Gheorghe Alexianu. În zeci de cazuri ale functionarilor si ofiterilor superiori pedeapsa capitala a fost comutata. De exemplu, la 1 iunie 1945, Lucretiu Patrascanu i-a cerut regelui sa comute pedepsele capitale unui numar de 29 de inculpati în primul proces al criminalilor de razboi . Sute de ofiteri si functionari superiori au fost condamnati pe viata sau pedepsiti cu multi ani de închisoare. Sute de subofiteri de jandarmi si de politisti au fost si ei condamnati la detentie sau la munca silnica. Majoritatea condamnatilor în aceste procese care n-au murit în închisoare, au fost eliberati la începutul anilor '50. Primele procese au fost însotite de multa publicitate, procese care au fost folosite de partidul comunist ca pretexte de propaganda îndreptata împotriva adversarilor lor politici. Pe masura ce Partidul Comunist Român îsi consolida puterea, în aceeasi masura publicitatea din jurul proceselor acestora scadea pâna la disparitie.
În 1943, salturile de umoare ale lui Antonescu s-au manifestat în continuare. Pe de o parte, el afirma ca era tolerant cu evreii si ca acestia vor fi partial protejati de statul român. Iar, pe de alta parte, cerea subordonatilor sai sa aiba o atitudine dura, „purificatoare” fata de evrei.
La începutul razboiului, Conducatorul considerase ca va reusi sa rezolve o data pentru totdeauna „problema evreiasca” si pe cele ale celorlalte minoritati (în special a ucrainenilor). A fost un antisemit dur si violent. Si totusi, aceste trasaturi au avut anumite limite. Sa-l comparam cu Hitler, pe care-l admira si care-l admira. Un dialog direct sau indirect între dictatorul german si liderul Comunitatii evreiesti din Germania era de neconceput. În ciuda aparentei lui inflexibilitati, Ion Antonescu a tolerat, daca nu a încurajat propriu-zis, diversele contacte cu aliatii la Cairo sau la Stockholm, ceea ce denota o abordare mai realista a evaluarii sanselor de a câstiga razboiul. Si el, ca si alti politicieni români (care l-au precedat sau l-au urmat), îi considerase la un moment dat (la sfârsitul lui 1942) pe evreii români o posibila moneda de schimb, utilizabila pentru ameliorarea pozitiei României fata de Statele Unite si de Anglia. Ceea ce nu înseamna ca decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud, din Muntenia si din Moldova ar fi fost luata exclusiv din motive oportuniste. Dupa toate probabilitatile, diversele interventii, printre care cea a Mitropolitului Balan, cea a Casei Regale si cele ale Corpului Diplomatic au jucat un rol important în luarea deciziei acesteia. Recunoscând faptul ca în timpul razboiului, sub autoritatea româneasca se efectuasera „represiuni sângeroase” , Ion Antonescu afirma totodata ca sub aceeasi autoritate n-ar fi avut loc masacre.
Dar, mai mult decât orice interventie, orgoliul lui Antonescu a fost cel care a jucat rolul determinant. Nu germanii erau cei ce trebuiau sa decida când si ce anume trebuia facut cu evreii „lui”. Si apoi Antonescu era sensibil la imaginea României în strainatate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe în care se releva faptul ca România era discriminata în comparatie cu Ungaria, din cauza politicii ei concentrationiste naziste, îl iritau probabil pe Antonescu, iar pozitia lui de relativa egalitate (în raporturile personale) cu Hitler impusese celorlalti demnitari nazisti si ambasadei germane de la Bucuresti un anume respect pentru el. Însusi Himmler ameninta ca-si va retrage din Bucuresti, în 1943, echipa de birocrati-asasini (condusa de Richter), deoarece pierduse orice nadejde de a colabora cu autoritatile românesti în vederea exterminarii evreilor români. Desi a avut multe puncte de vedere comune cu legionarii, Antonescu nu a fost un aventurier din punct de vedere economic. Situându-se, pe plan politic, între Goga si Codreanu, el avea un cult fervent al statului si obsesia unei Românii purificate de minoritati, care constituiau un asa-zis pericol pentru statul însusi, îndeosebi în teritoriile reintegrate României dupa primul razboi mondial.
Antisemitismul lui Ion Antonescu era economic, politic si social, dar nu avea accente religioase si mistice ale antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a plebeului cu bâta în mâna, ci aceea a unui birocrat care pretindea sa rezolve o problema în mod fundamental, rational si nuantat. Este foarte probabil ca soarta evreilor din România sa fi fost alta în cazul unei guvernari legionare de lunga durata, caz în care România ar fi urmat mult mai îndeaproape modelul Germaniei. Spre deosebire de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, o ruda îndepartata a maresalului, era un oportunist în sensul cel mai exact si mai concret al cuvântului.
Procesele criminalilor de razboi români au început în 1945 si s-au încheiat în 1951-1952. La 21 ianuarie 1945, legea nr. 50 referitoare la pedepsele criminalilor de razboi, elaborata de Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al Justitiei, era semnata de Regele Mihai.
Patru acuzati au fost executati în România: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu si Gheorghe Alexianu. În zeci de cazuri ale functionarilor si ofiterilor superiori pedeapsa capitala a fost comutata. De exemplu, la 1 iunie 1945, Lucretiu Patrascanu i-a cerut regelui sa comute pedepsele capitale unui numar de 29 de inculpati în primul proces al criminalilor de razboi . Sute de ofiteri si functionari superiori au fost condamnati pe viata sau pedepsiti cu multi ani de închisoare. Sute de subofiteri de jandarmi si de politisti au fost si ei condamnati la detentie sau la munca silnica. Majoritatea condamnatilor în aceste procese care n-au murit în închisoare, au fost eliberati la începutul anilor '50. Primele procese au fost însotite de multa publicitate, procese care au fost folosite de partidul comunist ca pretexte de propaganda îndreptata împotriva adversarilor lor politici. Pe masura ce Partidul Comunist Român îsi consolida puterea, în aceeasi masura publicitatea din jurul proceselor acestora scadea pâna la disparitie.
VIII. Antonescu si evreii
VIII. Antonescu si evreii
La 16 mai 1946, în cursul procesului sau, Antonescu declara: „Daca evreii din Tara Româneasca mai traiesc, traiesc datorita maresalului Antonescu” . Aceasta afirmatie cuprinde un adevar partial. Supravietuirea evreilor din Muntenia, Moldova si din Transilvania de sud se datoreaza deciziei lui Antonescu de a amâna deportarile evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totusi responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare în ceea ce priveste moartea evreilor din Basarabia si din Bucovina, moartea deportatilor din Transnistria. Evreii din România datoreaza lui Antonescu atât viata, cât si moartea.
În ciuda intentiilor sale pogromiste si a faptului ca a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, Ion Antonescu a condamnat initiativele particulare din cadrul pogromurilor. La 4 iulie 1941, dupa pogromul de la Iasi, Ion Antonescu afirma ca evreii erau o„plaga a românismului” care „a supt pâinea saracilor”, dar, totodata, îi condamna (verbal) pe soldatii care participasera la pogrom din proprie initiativa . Ion Antonescu mai afirma: „Neamul evreiesc (...) a speculat si oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului este indiscutabila.” La 6 septembrie 1941, într-o scrisoare catre Mihai Antonescu, Ion Antonescu scria:
„Toti evreii sa fie readusi în lagare, preferabil în cele din Basarabia, fiindca de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce ma voi degaja de actualele griji.
Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim sclavii lor.
Si razboiul, în general, si luptele de la Odessa, în special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul.”
La 6 octombrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu si-a declarat intentia de a-i deporta „definitiv si total” pe evreii din Basarabia si Bucovina .
La 14 noiembrie 1941, într-o alta sedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul urmator: „Deocamdata au plecat jidanii de la Iasi. Am destule greutati cu acei pe care i-am dus pe Bug. Numai eu stiu câti au murit pe drum.” În cadrul aceleiasi sedinte a avut loc dialogul (care urmeaza) dintre conducatorul statului Ion Antonescu si generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei:
„D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Si jidanii ?
D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Nu mai exista . Sunt 100 de evrei bolnavi în ghetou, în punctul de trecere pentru evacuatii din Bucovina.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Daca nu s-a ordonat evacuarea lor din Bucovina, pe vremea aceasta nu-i mai evacuez.”
La 13 noiembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a interesat de represiunea de la Odessa:
„ D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat; de acum înainte, sa se puna regula. Represiunea a fost destul de severa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Ce întelegi prin „destul de severa”? Dv. sunteti cam milosi cu altii, nu cu neamul românesc.
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost foarte severa, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Satului : Am spus sa se împuste câte 200 de evrei pentru fiecare mort si 100 de evrei pentru fiecare ranit. S-a facut asa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : Au fost si împuscati si spânzurati pe strazile Odessei.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului : Sa faceti asa, pentru ca raspund în fata tarii si a istoriei. Sa vina evrei din America sa ma traga la raspundere!” În aceeasi sedinta, Ion Antonescu a decis ca evreii deportati, fosti pensionari de stat, sa-si piarda pensiile .
Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre convingerile antisemite ale lui Ion Antonescu este probabil scrisoarea pe care i-a trimis-o liderului liberal C.I.C. Bratianu, la putin timp dupa ce conducatorul statului român îsi anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupata, pe evreii din Ardealul de sus, din Muntenia si din Moldova. Scrisoarea e cu atât mai semnificativa cu cât ea nu se ocupa în mod direct, prin subiectele abordate, de „problema evreiasca”. Foarte adesea sunt exprimate, în aceasta lunga scrisoare, puternice „accente” xenofobe si violente diatribe antisemite. Asemenea antisemitilor români nefascisti din secolele al 19-lea si al 20-lea, precum si ideologilor legionari si cuzisti, Antonescu era obsedat de interventiile puterilor straine în vederea acordarii de drepturi minoritatilor din România si se lauda pentru faptul ca el le anulase efectele.
La 16 mai 1946, în cursul procesului sau, Antonescu declara: „Daca evreii din Tara Româneasca mai traiesc, traiesc datorita maresalului Antonescu” . Aceasta afirmatie cuprinde un adevar partial. Supravietuirea evreilor din Muntenia, Moldova si din Transilvania de sud se datoreaza deciziei lui Antonescu de a amâna deportarile evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totusi responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare în ceea ce priveste moartea evreilor din Basarabia si din Bucovina, moartea deportatilor din Transnistria. Evreii din România datoreaza lui Antonescu atât viata, cât si moartea.
În ciuda intentiilor sale pogromiste si a faptului ca a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, Ion Antonescu a condamnat initiativele particulare din cadrul pogromurilor. La 4 iulie 1941, dupa pogromul de la Iasi, Ion Antonescu afirma ca evreii erau o„plaga a românismului” care „a supt pâinea saracilor”, dar, totodata, îi condamna (verbal) pe soldatii care participasera la pogrom din proprie initiativa . Ion Antonescu mai afirma: „Neamul evreiesc (...) a speculat si oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului este indiscutabila.” La 6 septembrie 1941, într-o scrisoare catre Mihai Antonescu, Ion Antonescu scria:
„Toti evreii sa fie readusi în lagare, preferabil în cele din Basarabia, fiindca de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce ma voi degaja de actualele griji.
Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim sclavii lor.
Si razboiul, în general, si luptele de la Odessa, în special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul.”
La 6 octombrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu si-a declarat intentia de a-i deporta „definitiv si total” pe evreii din Basarabia si Bucovina .
La 14 noiembrie 1941, într-o alta sedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul urmator: „Deocamdata au plecat jidanii de la Iasi. Am destule greutati cu acei pe care i-am dus pe Bug. Numai eu stiu câti au murit pe drum.” În cadrul aceleiasi sedinte a avut loc dialogul (care urmeaza) dintre conducatorul statului Ion Antonescu si generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei:
„D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Si jidanii ?
D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Nu mai exista . Sunt 100 de evrei bolnavi în ghetou, în punctul de trecere pentru evacuatii din Bucovina.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Daca nu s-a ordonat evacuarea lor din Bucovina, pe vremea aceasta nu-i mai evacuez.”
La 13 noiembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a interesat de represiunea de la Odessa:
„ D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat; de acum înainte, sa se puna regula. Represiunea a fost destul de severa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Ce întelegi prin „destul de severa”? Dv. sunteti cam milosi cu altii, nu cu neamul românesc.
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost foarte severa, domnule Maresal.
D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Satului : Am spus sa se împuste câte 200 de evrei pentru fiecare mort si 100 de evrei pentru fiecare ranit. S-a facut asa?
D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : Au fost si împuscati si spânzurati pe strazile Odessei.
D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului : Sa faceti asa, pentru ca raspund în fata tarii si a istoriei. Sa vina evrei din America sa ma traga la raspundere!” În aceeasi sedinta, Ion Antonescu a decis ca evreii deportati, fosti pensionari de stat, sa-si piarda pensiile .
Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre convingerile antisemite ale lui Ion Antonescu este probabil scrisoarea pe care i-a trimis-o liderului liberal C.I.C. Bratianu, la putin timp dupa ce conducatorul statului român îsi anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupata, pe evreii din Ardealul de sus, din Muntenia si din Moldova. Scrisoarea e cu atât mai semnificativa cu cât ea nu se ocupa în mod direct, prin subiectele abordate, de „problema evreiasca”. Foarte adesea sunt exprimate, în aceasta lunga scrisoare, puternice „accente” xenofobe si violente diatribe antisemite. Asemenea antisemitilor români nefascisti din secolele al 19-lea si al 20-lea, precum si ideologilor legionari si cuzisti, Antonescu era obsedat de interventiile puterilor straine în vederea acordarii de drepturi minoritatilor din România si se lauda pentru faptul ca el le anulase efectele.
Hitler, Maresalul si Holocaustul (Laurentiu Constantiniu)
Hitler, Maresalul si Holocaustul (Laurentiu Constantiniu)
Se poate spune, fara exagerare, ca cea mai controversata personalitate a istoriei romanesti ramane maresalul Ion Antonescu. Indata dupa caderea regimului comunist, fostul "conducator" al statului roman in perioada 1940-1944 a facut obiectul unui adevarat cult: explozie bibliografica, strazi care i-au primit numele, busturi etc. Tentatia "fructului oprit" (desi Ceausescu incepuse o reabilitare tacita a maresalului, prin romanul lui Marin Preda, Delirul) si nevoia societatii romanesti de a se raporta, in epoca tranzitiei abia incepute, la o figura paternalista si de incontestabila integritate morala au dat impuls cercetarilor despre regimul Antonescu, dar o buna parte din lucrari au avut caracter apologetic sau chiar hagiografic.
O prima reactie a venit in momentul instrumentalizarii politice a figurii lui Ion Antonescu, opusa regelui Mihai, a carui popularitate, la inceputul anilor 1990, a fost combatuta de adversarii monarhiei si prin acuzatia de a-l fi arestat si predat pe maresal comunistilor. Controversa s-a focalizat asupra actului de la 23 august 1944, sustinatorii fostului suveran si cei ai fostului "conducator" infatisand scenarii diferite pentru a justifica, in planul istoriei, conduita celor doua personalitati.
Obstacolul cel mai greu de trecut de puternicul curent pro-Antonescu si, in final, cel care a pus capat fervorii colective pentru maresal a fost politica sa in problema evreiasca. Ani de-a randul, istorici, dar si un important segment al opiniei publice, au negat cu obstinatie existenta Holocaustului in Romania. Mai mult, s-a sustinut chiar ca maresalul ar fi protejat pe evrei, si de aici s-a ajuns pana la fabulatii absurde, potrivit carora el ar fi mentionat in aceasta calitate la Yad Vashem! Volumul de memorii al lui Radu Lecca, supervizor al problemei evreiesti in Romania, in perioada 1941-1944, intitulat Eu i-am salvat pe evreii din Romania (titlu dat de editor, Bucuresti, Ed. Roza Vanturilor, 1994), a consolidat aceasta imagine. Ea a fost combatuta in lucrari precum cea a lui Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu (Bucuresti, Ed. Hasefer, 1997), si in Raportul Comisiei Internationale privind Studierea Holocaustului in Romania, comisie condusa de Elie Wiesel.
In acest context istoriografic a aparut acum lucrarea lui Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul sau, 1940-1944. Autorul este cel mai bun si mai productiv cunoscator britanic al istoriei romanesti. Interesul sau a acoperit zone intinse ale trecutului romanilor, de la Evul Mediu (notarul anonim al regelui Bela) la perioada comunista (regimul Gh. Gheorghiu-Dej, precum si regimul Ceausescu in relatia sa cu Securitatea), cu contributii ce se disting prin informatia bogata si rigoarea analizei.
Dennis Deletant a pasit de asta data pe un teren minat. In memoria colectiva romaneasca, maresalul Antonescu se bucura in anumite segmente ale populatiei de o vie simpatie, iar perceptia multimii este, de regula, categorica: ori alb, ori negru. Sentimentul rusofob, generat de istoria relatiilor romano-ruse/sovietice si consolidat in anii hegemoniei URSS, campania din Est din care s-a retinut numai redobandirea temporara a Basarabiei si Bucovinei de Nord si, in sfarsit, atitudinea din fata plutonului de executie, fixata pe pelicula si larg difuzata din 1990, s-au unit pentru a crea o anumita rezistenta fata de orice incercare de a prezenta faptele asa cum au fost, impotrivire potentata si de opinia dominanta la nivel popular ca discutarea Holocaustului in Romania este impusa din exterior.
Cercetarea lui Dennis Deletant este obiectiva si echilibrata. Ea releva aspectele inedite ale guvernarii Antonescu, care se refuza unor etichetari pripite si mecanice. De pilda, eliminarea de la putere a Miscarii Legionare in ianuarie 1941: "Garda fusese singura miscare radicala a dreptei din Europa care a ajuns la putere fara ajutorul Germaniei sau Italiei si singura care a fost rasturnata in timpul dominatiei Germaniei naziste in Europa Continentala" (p. 80).
Atentia autorului s-a indreptat cu precadere asupra Holocaustului din Romania (5 capitole din 12 ale cartii). Concluziile sale ni se par fundamentate: masurile impotriva populatiei evreiesti nu au fost impuse de Germania, ci au reprezentat o initiativa eminamente romaneasca; in perioada 1941-1942, autoritatile romane au desfasurat o politica de purificare etnica, indreptata impotriva evreilor din Basarabia si Bucovina, precum si a romilor; numarul victimelor s-a ridicat la 250.000-290.000 de evrei si 10.000-20.000 de romi; din vara anului 1942, Antonescu a oprit deportarile in Transnistria, decizia avand, probabil, mai multe cauze (convingerea ca Germania nu mai poate castiga razboiul, interventiile reginei Elena, ale mitropolitului Nicolae Balan al Ardealului, ale lui Ren de Weck, ministrul Elvetiei la Bucuresti, sau Andrea Cassulo, nuntiul apostolic etc.); intre anii 1943 si 1944, Antonescu a favorizat emigrarea evreilor spre Palestina, in urma acestei schimbari de politica a maresalului, comunitatea evreiasca din Romania vazandu-si salvati de la moarte 375.000 de membri. Dennis Deletant refuza insa si pe buna dreptate sa se cantoneze exclusiv in aceste din urma aspecte si momente si subliniaza responsabilitatea autoritatilor romane in moartea miilor de inocenti (de vazut pe aceeasi tema si lucrarea lui Armin Heinen, Rumnien, der Holocaust und die Logik der Gewalt, M•nchen, R. Oldenbourg Verlag, 2007).
O posibila viitoare editie ar avea de facut, in opinia mea, cateva indreptari. Rangurile diplomatice trebuie redate exact: un lung sir de ministri plenipotentiari sunt "promovati" insa de autor drept ambasadori (Fabricius, Constantin Greceanu, Sir Reginald Hoare, Viorel Virgil Tilea, Alexandru Cretzianu si altii). Pentru orientarea Berlinului spre Ion Antonescu era de utilizat informatia lui Mihail Manoilescu despre garantia data de maresalul Prezan privind persoana viitorului "conducator" (vezi Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august 1940, ed. Valeriu Dinu, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1991, pp. 46-47). Gheorghe Bratianu nu s-a alaturat lui Iuliu Maniu ca "sa-l preseze pe Antonescu sa retraga fortele romanesti din Uniunea Sovietica" (p. 105). Evidenta confuzie cu Constantin I.C. (Dinu) Bratianu, unchiul sau.
Tot astfel, nu impartasesc observatiile critice ale autorului la adresa lucrarii acad. Dinu C. Giurescu, Romania in Al Doilea Razboi Mondial (Bucuresti, Ed. All, 1999), considerata de mine contributia cea mai solida la tema cercetata. Altminteri, Dennis Deletant s-a dovedit inca o data un excelent cunoscator al trecutului Romaniei, iar noua sa lucrare va contribui cu certitudine la progresul cercetarilor privind perioada contemporana a istoriei tarii noastre.
Se poate spune, fara exagerare, ca cea mai controversata personalitate a istoriei romanesti ramane maresalul Ion Antonescu. Indata dupa caderea regimului comunist, fostul "conducator" al statului roman in perioada 1940-1944 a facut obiectul unui adevarat cult: explozie bibliografica, strazi care i-au primit numele, busturi etc. Tentatia "fructului oprit" (desi Ceausescu incepuse o reabilitare tacita a maresalului, prin romanul lui Marin Preda, Delirul) si nevoia societatii romanesti de a se raporta, in epoca tranzitiei abia incepute, la o figura paternalista si de incontestabila integritate morala au dat impuls cercetarilor despre regimul Antonescu, dar o buna parte din lucrari au avut caracter apologetic sau chiar hagiografic.
O prima reactie a venit in momentul instrumentalizarii politice a figurii lui Ion Antonescu, opusa regelui Mihai, a carui popularitate, la inceputul anilor 1990, a fost combatuta de adversarii monarhiei si prin acuzatia de a-l fi arestat si predat pe maresal comunistilor. Controversa s-a focalizat asupra actului de la 23 august 1944, sustinatorii fostului suveran si cei ai fostului "conducator" infatisand scenarii diferite pentru a justifica, in planul istoriei, conduita celor doua personalitati.
Obstacolul cel mai greu de trecut de puternicul curent pro-Antonescu si, in final, cel care a pus capat fervorii colective pentru maresal a fost politica sa in problema evreiasca. Ani de-a randul, istorici, dar si un important segment al opiniei publice, au negat cu obstinatie existenta Holocaustului in Romania. Mai mult, s-a sustinut chiar ca maresalul ar fi protejat pe evrei, si de aici s-a ajuns pana la fabulatii absurde, potrivit carora el ar fi mentionat in aceasta calitate la Yad Vashem! Volumul de memorii al lui Radu Lecca, supervizor al problemei evreiesti in Romania, in perioada 1941-1944, intitulat Eu i-am salvat pe evreii din Romania (titlu dat de editor, Bucuresti, Ed. Roza Vanturilor, 1994), a consolidat aceasta imagine. Ea a fost combatuta in lucrari precum cea a lui Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu (Bucuresti, Ed. Hasefer, 1997), si in Raportul Comisiei Internationale privind Studierea Holocaustului in Romania, comisie condusa de Elie Wiesel.
In acest context istoriografic a aparut acum lucrarea lui Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul sau, 1940-1944. Autorul este cel mai bun si mai productiv cunoscator britanic al istoriei romanesti. Interesul sau a acoperit zone intinse ale trecutului romanilor, de la Evul Mediu (notarul anonim al regelui Bela) la perioada comunista (regimul Gh. Gheorghiu-Dej, precum si regimul Ceausescu in relatia sa cu Securitatea), cu contributii ce se disting prin informatia bogata si rigoarea analizei.
Dennis Deletant a pasit de asta data pe un teren minat. In memoria colectiva romaneasca, maresalul Antonescu se bucura in anumite segmente ale populatiei de o vie simpatie, iar perceptia multimii este, de regula, categorica: ori alb, ori negru. Sentimentul rusofob, generat de istoria relatiilor romano-ruse/sovietice si consolidat in anii hegemoniei URSS, campania din Est din care s-a retinut numai redobandirea temporara a Basarabiei si Bucovinei de Nord si, in sfarsit, atitudinea din fata plutonului de executie, fixata pe pelicula si larg difuzata din 1990, s-au unit pentru a crea o anumita rezistenta fata de orice incercare de a prezenta faptele asa cum au fost, impotrivire potentata si de opinia dominanta la nivel popular ca discutarea Holocaustului in Romania este impusa din exterior.
Cercetarea lui Dennis Deletant este obiectiva si echilibrata. Ea releva aspectele inedite ale guvernarii Antonescu, care se refuza unor etichetari pripite si mecanice. De pilda, eliminarea de la putere a Miscarii Legionare in ianuarie 1941: "Garda fusese singura miscare radicala a dreptei din Europa care a ajuns la putere fara ajutorul Germaniei sau Italiei si singura care a fost rasturnata in timpul dominatiei Germaniei naziste in Europa Continentala" (p. 80).
Atentia autorului s-a indreptat cu precadere asupra Holocaustului din Romania (5 capitole din 12 ale cartii). Concluziile sale ni se par fundamentate: masurile impotriva populatiei evreiesti nu au fost impuse de Germania, ci au reprezentat o initiativa eminamente romaneasca; in perioada 1941-1942, autoritatile romane au desfasurat o politica de purificare etnica, indreptata impotriva evreilor din Basarabia si Bucovina, precum si a romilor; numarul victimelor s-a ridicat la 250.000-290.000 de evrei si 10.000-20.000 de romi; din vara anului 1942, Antonescu a oprit deportarile in Transnistria, decizia avand, probabil, mai multe cauze (convingerea ca Germania nu mai poate castiga razboiul, interventiile reginei Elena, ale mitropolitului Nicolae Balan al Ardealului, ale lui Ren de Weck, ministrul Elvetiei la Bucuresti, sau Andrea Cassulo, nuntiul apostolic etc.); intre anii 1943 si 1944, Antonescu a favorizat emigrarea evreilor spre Palestina, in urma acestei schimbari de politica a maresalului, comunitatea evreiasca din Romania vazandu-si salvati de la moarte 375.000 de membri. Dennis Deletant refuza insa si pe buna dreptate sa se cantoneze exclusiv in aceste din urma aspecte si momente si subliniaza responsabilitatea autoritatilor romane in moartea miilor de inocenti (de vazut pe aceeasi tema si lucrarea lui Armin Heinen, Rumnien, der Holocaust und die Logik der Gewalt, M•nchen, R. Oldenbourg Verlag, 2007).
O posibila viitoare editie ar avea de facut, in opinia mea, cateva indreptari. Rangurile diplomatice trebuie redate exact: un lung sir de ministri plenipotentiari sunt "promovati" insa de autor drept ambasadori (Fabricius, Constantin Greceanu, Sir Reginald Hoare, Viorel Virgil Tilea, Alexandru Cretzianu si altii). Pentru orientarea Berlinului spre Ion Antonescu era de utilizat informatia lui Mihail Manoilescu despre garantia data de maresalul Prezan privind persoana viitorului "conducator" (vezi Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august 1940, ed. Valeriu Dinu, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1991, pp. 46-47). Gheorghe Bratianu nu s-a alaturat lui Iuliu Maniu ca "sa-l preseze pe Antonescu sa retraga fortele romanesti din Uniunea Sovietica" (p. 105). Evidenta confuzie cu Constantin I.C. (Dinu) Bratianu, unchiul sau.
Tot astfel, nu impartasesc observatiile critice ale autorului la adresa lucrarii acad. Dinu C. Giurescu, Romania in Al Doilea Razboi Mondial (Bucuresti, Ed. All, 1999), considerata de mine contributia cea mai solida la tema cercetata. Altminteri, Dennis Deletant s-a dovedit inca o data un excelent cunoscator al trecutului Romaniei, iar noua sa lucrare va contribui cu certitudine la progresul cercetarilor privind perioada contemporana a istoriei tarii noastre.
Re: Antonescu[v=]
Maresalul parea si de data aceasta in buna dispozitie. Dupa cateva
formule de politete, Filderman ceru voie sa treaca la obiect. La care
Antonescu i-a replicat:
- Iar mi-ai venit cu o biblioteca de memorii... Dupa care, adresandu-se
d-rului Lupu, ii zise: "Totdeauna vine asa si aduce o intreaga
biblioteca de memorii". Pe tonul cel mai degajat, Filderman ii raspunde
ca de data aceasta a venit numai pentru o singura problema, despre
care, de altfel, i-a si remis un memoriu scris. Discutia intra in fond.
La un moment dat maresalul il intrerupe si se adreseaza adjunctului sau:
- Te rog sa dai ordin sa se suprime in toata tara dispozitia cu semnul galben.
Raspunsul favorabil al lui Antonescu trebuia sa incheie audienta, dar
Filderman a vrut sa foloseasca prilejul spre a expune din nou alte
doleante, despre care maresalul fusese sesizat prin memorii separate,
depuse anterior. A inceput prin a cere scutire de la munca obligatorie
a functionarilor comunitatilor. Acestia aveau de indeplinit diferite
sarcini trasate de stat si fara un personal liber Comunitatile nu se
puteau achita de misiunile lor. Din nou maresalul se adreseaza
vicepresedintelui invitandu-l sa fixeze lui Filderman o audienta de
lucru spre a examina problema. A fost abordata apoi chestiunea muncii
obligatorii. Daca e adevarat ca evreii nu sunt mobilizati pe frontul de
razboi si ca trebuie sa compenseze aceasta absenta, il intreba pe Ion
Antonescu daca un comerciant sau un meserias nu sunt mai utili in
cadrul profesiunii lor, decat sa fie trimisi la munci pentru care n-au
nici o pregatire si deci nu pot da nici un randament, in care caz
cheltuielile pentru intretinerea detasamentelor de munca devin o
risipa. Maresalul i-a facut semn sa se opreasca si a cerut lui Mihai
Antonescu sa-si noteze si aceasta chestiune, urmand ca la sedinta de
lucru ce se va fixa, sa se studieze propunerile lui Filderman.
A mai adus vorba de voiajorii evrei, impiedicati sa calatoreasca, ceea
ce face imposibila circulatia marfurilor. De data aceasta, Maresalul a
ramas pe pozitia lui: interdictia de calatorie pentru voiajori nu se
poate ridica. S-a constatat ca printre evrei se afla multi spioni si
datorita acestora, avioanele inamice au putut ataca trenuri militare.
Discutia s-a incheiat cu intelegerea ca aceasta chestiune sa fie
tratata intr-o audienta la vicepresedintele guvernului. Alta chestiune
ridicata a fost cazul a 50.000 evrei evacuati din targuri si comune
rurale. Acesti oameni sunt inactivi si nu pot aduce nici o contributie
pentru economia tarii. Maresalul raspunde ca in, actuala situatie, nu
se poate reveni asupra acestei masuri. Spera ca in 2-3 zile Odessa sa
fie ocupata de trupele romane si atunci se va crea alta atmosfera in
tara si se va putea gasi o solutie. Filderman a insistat. Antonescu l-a
intrerupt: "Dumneata vrei sa-ti admit tot ce-mi ceri..."
Filderman n-a vrut sa cedeze; a continuat sa insiste, cerand ca macar
anumite categorii din cei evacuati sa poata reveni la casele lor.
Antonescu nu s-a lasat convins. A fost nevoie de interventia d-rului
Lupu pentru ca Filderman sa admita ca discutia sa fie reluata cu alt
prilej.
Ultima chestiune ridicata a fost cea a emigrarii, problema asupra
careia seful statului a fost sesizat si de memoriile conducatorilor
sionisti. L-a informat pe Antonescu ca multi evrei vor sa plece, dar nu
li se elibereaza viza de tranzit prin Germania, in timp ce evreii
unguri, la interventia guvernului din Budapesta, obtin asemenea vize.
Maresalul se mira; el a aprobat cererea in acest sens, dar Filderman il
informeaza ca Ministerul de Externe pretinde ca problema nu va putea fi
rezolvata decat dupa ce se va termina razboiul. Aici, Antonescu ridica
tonul: daca Germania a aprobat tranzitul evreilor din Ungaria, va
interveni ca si evreii din Romania sa poata beneficia de aceasta viza.
Ar dori insa sa stie de ce nu pleaca evreii prin Turcia si Filderman il
informeaza ca pentru Turcia nu se gasesc vapoare.
La plecare, Conducatorul i-a reamintit lui Filderman ceea ce a spus si
in alte randuri: ca face distinctie intre evreii regateni si cei din
noile provincii, avand intentia de a acorda celor dintai oarecari
"privilegii". Audienta a durat trei sferturi de ora. Scopul primordial
a fost atins: semnul galben nu va mai fi introdus.
Pledoaria
lui Filderman
Nici dupa ce a fost nevoit sa renunte oficial la vreo functie de
conducere, Filderman n-a incetat sa influenteze viata obstii evreiesti.
Ca de pilda in cazul colectei statale de 4 miliarde de lei de la
populatia evreiasca. La inceputul lunii mai 1943, Radu Lecca impune
Centralei Evreilor o contributie de 4 miliarde de lei. "Va rog sa luati
la cunostinta ca guvernul, scria Lecca lui Gingold, presedintele
Centralei Evreilor, luand in considerare faptul ca, in timp ce soldatii
romani se jertfesc pe front, populatia evreiasca in marea ei majoritate
continua sa se bucure de libertatea de a face comert si de a trai la
adapost de primejdiile razboiului, a hotarat ca aceasta populatie sa
contribuie la nevoile financiare ale tarii cu suma de 4 miliarde lei."
Lecca ameninta: "Va rog sa luati la cunostinta ca guvernul a hotarat ca
evreii recalcitranti la plata impunerii stabilite sa fie sanctionati cu
deportarea in Transnistria, urmand ca averile lor sa fie lichidate in
folosul statului". Suma era exorbitanta, imposibil de a fi stransa de
la o populatie si asa saracita in urma politicii de "Romanizare" si de
eliminare din viata publica si economica. Gingold convoaca varfurile
Centralei, dar si pe Filderman. Acesta ii demonstreaza aberatia cererii
lui Lecca, la care Gingold ii cere sa-si expuna opiniile in scris. E o
cursa vizibila, dar Filderman nu se teme, si scrie, pe puncte:
"1. Este inexact ca in unele tari evreii ar fi fost impusi la plata
unui tribut similar in 24 de ore sau in mai mult. Exista un singur
precedent, in Germania, dar in aceasta tara, tributul a fost impus
drept sanctiune, intr-o singura imprejurare exceptionala: asasinarea,
de catre un evreu, a diplomatului german Von Rath. Cum o asemenea cauza
nu exista in Romania, tributul in sine fiind lipsit de orice baza,
gratie termenului cade de la sine.
2. Daca in timp ce romanii sangereaza pe front, evreii nu se afla si ei
pe front, vina nu este a acestora, caci a doua zi dupa mobilizare am
prezentat domnului maresal cererea de reintegrare a evreilor in armata.
3. Este de altfel inexact ca in timp ce romanii sangereaza pe front
evreii acumuleaza averi. Toti evreii care datorau serviciul militar,
daca nu lupta pe front cu arma, indeplinesc munca de folos obstesc,
adica lupta pentru tara cu unealta..."
Urmeaza o lunga insiruire de exemplificari a modului cum a fost ruinata
populatia evreiasca, dupa care Filderman pune intrebarea: "Care mai
poate fi capacitatea contributiva a unei colectivitati care a suferit
asemenea amputari de drepturi? Tributul ce se cere astazi evreilor
apare ca imposibil de realizat, pentru a nu mai spune ca este nedrept.
Nedrept, pentru ca nu este drept ca o populatie careia i s-au luat
toate bunurile si dreptul la munca sa fie impusa la dari suplimentare.
Domnul maresal a spus, facand aluzie la evrei, ca "Omul este om oricare
ii este credinta" si ca "Dreptatea se da oricui o are si o cere". Cele
ce preced dovedesc ca o avem cu carul. Trebuie s-o cerem si sunt
convins ca domnul maresal ne-o va da, pentru ca, desi suntem evrei,
suntem totusi oameni."
Urma lauda maresalului, captatio benevolentiae: "Am prea mare respect
pentru domnul maresal. Il stiu prea sensibil la durerile omenesti, prea
statornic in convingerea sa de a considera si pe evrei ca oameni si a
le da dreptate, pentru a-mi inchipui o singura clipa ca nu va fi
miscat, ca nu ma va intelege si ca nu va face gestul care-l va inalta o
data mai mult, acela de a renunta la aceasta dare, dupa cum a renuntat
la semnul distinctiv (Steaua galbena, n.a.) dupa ce daduse ordinul de
aplicare".
Filderman adauga urmatoarele randuri: "Cum i s-a adus la cunostinta ca
acest tribut exceptional a fost impus sub sanctiunea deportarii, ar
trebui sa plec de azi in Transnistria, pentru ca orice as face, nu voi
izbuti sa adun o asemenea contributie".
Gingold incearca sa se spele pe maini, trimite memoriul lui Filderman
maresalului. Presimtirea rea se implineste. Antonescu nu mai suporta
"obraznicia" fostului sau coleg si ordona deportarea lui Filderman in
Transnistria (26 mai 1944). Va avea insa grija de a ordona lui Eugen
Cristescu, seful serviciilor sale secrete, sa vegheze ca nu cumva sa i
se intample ceva rau pe drum sau acolo nenorocitului asta de Filderman.
Era semnul unei slabiciuni omenesti? Sau un calcul politic? N-o vom sti
niciodata.
Maresalul
se explica
Iritat de zecile de memorii pe care i le trimitea Filderman si mai ales
de protestul vehement al acestuia impotriva deportarilor in
Transnistria, Antonescu simte nevoia sa se explice, sa se justifice. Ii
adreseaza lui Filderman o scrisoare cu un vadit caracter
propagandistic, intr-un moment cand armata romana, comandata de el,
suferea pierderi grele pe front. Documentul este unic in istoria
Holocaustului. Nici un sef de stat totalitar nu s-a adresat vreodata
unui conducator al populatiei evreiesti spre a legitima prigoana. Iata
scrisoarea:
"Domnule Filderman,
In doua petitii succesive imi scrieti "de tragedia zguduitoare" si ma
"implorati" in cuvinte impresionante, reamintind de "constiinta" si de
"omenie" si subliniind ca sunteti "dator" sa apelati "la mine" si
"numai" la mine pentru evreii din Romania care sunt trecuti in
ghettouri pregatite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca si tragicul in
interventia d-voastra, subliniati ca aceasta masura "este moartea,
moartea fara vina, fara alta vina decat aceea de a fi evrei".
Domnule Filderman, nimeni nu poate sa fie mai sensibil ca mine la
suferintele celor umili si fara aparare. Inteleg durerea d-voastra, dar
trebuie, dar mai ales trebuie sa intelegeti si d-voastra toti, la timp,
pe a mea, care era aceea a unui neam intreg. Va ganditi, v-ati gandit
ce s-a petrecut in sufletele noastre, anul trecut la evacuarea
Basarabiei, si ce se petrece astazi, cand zi cu zi, ceas cu ceas,
platim cu marinimie si cu sange, cu foarte mult sange, ura cu care
coreligionarii d-voastra din Basarabia ne-au tratat de la Nistru pana
la Odessa si pe meleagurile Marii de Azov?
Dar, potrivit unei traditii, voiti sa va transformati si de astadata,
din acuzati in acuzatori, facandu-va ca uitati pricinile care au
determinat situatiile pe care le plangeti. Sa-mi dati voie sa va intreb
si prin d-voastra sa intreb pe toti coreligionarii d-voastra care au
aplaudat cu atat mai frenetic, cu cat suferintele si loviturile primite
de noi erau mai mari. Ce ati facut D-voastra anul trecut, cand ati
auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia si Bucovina fata de trupele
romanesti care se retrageau si care pana atunci aparasera linistea si
belsugul acelor evrei? Va reamintesc eu:
inainte chiar de aparitia trupelor sovietice, evreii ce aparati, din
Basarabia si Bucovina, au scuipat ofiterii nostri, le-au smuls
epoletii, le-au rupt uniformele si cand au putut au omorat miseleste
soldatii cu batele. Avem dovezi. Aceiasi ticalosi au intampinat venirea
trupelor sovietice cu flori si au sarbatorit-o cu exces de bucurie.
Avem fotografii doveditoare.
Drept raspuns la marinimia cu care ati fost primiti in mijlocul nostru
si tratati, evreii D-voastra, ajunsi comisari sovietici, imping trupele
sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fara seaman,
marturisita de prizonierii rusi, la un masacru inutil, numai pentru a
ne provoca noua pierderi. In regiunea Marii de Azov, trupele noastre,
retragandu-se temporar, si-au lasat cativa ofiteri si soldati raniti pe
loc.
formule de politete, Filderman ceru voie sa treaca la obiect. La care
Antonescu i-a replicat:
- Iar mi-ai venit cu o biblioteca de memorii... Dupa care, adresandu-se
d-rului Lupu, ii zise: "Totdeauna vine asa si aduce o intreaga
biblioteca de memorii". Pe tonul cel mai degajat, Filderman ii raspunde
ca de data aceasta a venit numai pentru o singura problema, despre
care, de altfel, i-a si remis un memoriu scris. Discutia intra in fond.
La un moment dat maresalul il intrerupe si se adreseaza adjunctului sau:
- Te rog sa dai ordin sa se suprime in toata tara dispozitia cu semnul galben.
Raspunsul favorabil al lui Antonescu trebuia sa incheie audienta, dar
Filderman a vrut sa foloseasca prilejul spre a expune din nou alte
doleante, despre care maresalul fusese sesizat prin memorii separate,
depuse anterior. A inceput prin a cere scutire de la munca obligatorie
a functionarilor comunitatilor. Acestia aveau de indeplinit diferite
sarcini trasate de stat si fara un personal liber Comunitatile nu se
puteau achita de misiunile lor. Din nou maresalul se adreseaza
vicepresedintelui invitandu-l sa fixeze lui Filderman o audienta de
lucru spre a examina problema. A fost abordata apoi chestiunea muncii
obligatorii. Daca e adevarat ca evreii nu sunt mobilizati pe frontul de
razboi si ca trebuie sa compenseze aceasta absenta, il intreba pe Ion
Antonescu daca un comerciant sau un meserias nu sunt mai utili in
cadrul profesiunii lor, decat sa fie trimisi la munci pentru care n-au
nici o pregatire si deci nu pot da nici un randament, in care caz
cheltuielile pentru intretinerea detasamentelor de munca devin o
risipa. Maresalul i-a facut semn sa se opreasca si a cerut lui Mihai
Antonescu sa-si noteze si aceasta chestiune, urmand ca la sedinta de
lucru ce se va fixa, sa se studieze propunerile lui Filderman.
A mai adus vorba de voiajorii evrei, impiedicati sa calatoreasca, ceea
ce face imposibila circulatia marfurilor. De data aceasta, Maresalul a
ramas pe pozitia lui: interdictia de calatorie pentru voiajori nu se
poate ridica. S-a constatat ca printre evrei se afla multi spioni si
datorita acestora, avioanele inamice au putut ataca trenuri militare.
Discutia s-a incheiat cu intelegerea ca aceasta chestiune sa fie
tratata intr-o audienta la vicepresedintele guvernului. Alta chestiune
ridicata a fost cazul a 50.000 evrei evacuati din targuri si comune
rurale. Acesti oameni sunt inactivi si nu pot aduce nici o contributie
pentru economia tarii. Maresalul raspunde ca in, actuala situatie, nu
se poate reveni asupra acestei masuri. Spera ca in 2-3 zile Odessa sa
fie ocupata de trupele romane si atunci se va crea alta atmosfera in
tara si se va putea gasi o solutie. Filderman a insistat. Antonescu l-a
intrerupt: "Dumneata vrei sa-ti admit tot ce-mi ceri..."
Filderman n-a vrut sa cedeze; a continuat sa insiste, cerand ca macar
anumite categorii din cei evacuati sa poata reveni la casele lor.
Antonescu nu s-a lasat convins. A fost nevoie de interventia d-rului
Lupu pentru ca Filderman sa admita ca discutia sa fie reluata cu alt
prilej.
Ultima chestiune ridicata a fost cea a emigrarii, problema asupra
careia seful statului a fost sesizat si de memoriile conducatorilor
sionisti. L-a informat pe Antonescu ca multi evrei vor sa plece, dar nu
li se elibereaza viza de tranzit prin Germania, in timp ce evreii
unguri, la interventia guvernului din Budapesta, obtin asemenea vize.
Maresalul se mira; el a aprobat cererea in acest sens, dar Filderman il
informeaza ca Ministerul de Externe pretinde ca problema nu va putea fi
rezolvata decat dupa ce se va termina razboiul. Aici, Antonescu ridica
tonul: daca Germania a aprobat tranzitul evreilor din Ungaria, va
interveni ca si evreii din Romania sa poata beneficia de aceasta viza.
Ar dori insa sa stie de ce nu pleaca evreii prin Turcia si Filderman il
informeaza ca pentru Turcia nu se gasesc vapoare.
La plecare, Conducatorul i-a reamintit lui Filderman ceea ce a spus si
in alte randuri: ca face distinctie intre evreii regateni si cei din
noile provincii, avand intentia de a acorda celor dintai oarecari
"privilegii". Audienta a durat trei sferturi de ora. Scopul primordial
a fost atins: semnul galben nu va mai fi introdus.
Pledoaria
lui Filderman
Nici dupa ce a fost nevoit sa renunte oficial la vreo functie de
conducere, Filderman n-a incetat sa influenteze viata obstii evreiesti.
Ca de pilda in cazul colectei statale de 4 miliarde de lei de la
populatia evreiasca. La inceputul lunii mai 1943, Radu Lecca impune
Centralei Evreilor o contributie de 4 miliarde de lei. "Va rog sa luati
la cunostinta ca guvernul, scria Lecca lui Gingold, presedintele
Centralei Evreilor, luand in considerare faptul ca, in timp ce soldatii
romani se jertfesc pe front, populatia evreiasca in marea ei majoritate
continua sa se bucure de libertatea de a face comert si de a trai la
adapost de primejdiile razboiului, a hotarat ca aceasta populatie sa
contribuie la nevoile financiare ale tarii cu suma de 4 miliarde lei."
Lecca ameninta: "Va rog sa luati la cunostinta ca guvernul a hotarat ca
evreii recalcitranti la plata impunerii stabilite sa fie sanctionati cu
deportarea in Transnistria, urmand ca averile lor sa fie lichidate in
folosul statului". Suma era exorbitanta, imposibil de a fi stransa de
la o populatie si asa saracita in urma politicii de "Romanizare" si de
eliminare din viata publica si economica. Gingold convoaca varfurile
Centralei, dar si pe Filderman. Acesta ii demonstreaza aberatia cererii
lui Lecca, la care Gingold ii cere sa-si expuna opiniile in scris. E o
cursa vizibila, dar Filderman nu se teme, si scrie, pe puncte:
"1. Este inexact ca in unele tari evreii ar fi fost impusi la plata
unui tribut similar in 24 de ore sau in mai mult. Exista un singur
precedent, in Germania, dar in aceasta tara, tributul a fost impus
drept sanctiune, intr-o singura imprejurare exceptionala: asasinarea,
de catre un evreu, a diplomatului german Von Rath. Cum o asemenea cauza
nu exista in Romania, tributul in sine fiind lipsit de orice baza,
gratie termenului cade de la sine.
2. Daca in timp ce romanii sangereaza pe front, evreii nu se afla si ei
pe front, vina nu este a acestora, caci a doua zi dupa mobilizare am
prezentat domnului maresal cererea de reintegrare a evreilor in armata.
3. Este de altfel inexact ca in timp ce romanii sangereaza pe front
evreii acumuleaza averi. Toti evreii care datorau serviciul militar,
daca nu lupta pe front cu arma, indeplinesc munca de folos obstesc,
adica lupta pentru tara cu unealta..."
Urmeaza o lunga insiruire de exemplificari a modului cum a fost ruinata
populatia evreiasca, dupa care Filderman pune intrebarea: "Care mai
poate fi capacitatea contributiva a unei colectivitati care a suferit
asemenea amputari de drepturi? Tributul ce se cere astazi evreilor
apare ca imposibil de realizat, pentru a nu mai spune ca este nedrept.
Nedrept, pentru ca nu este drept ca o populatie careia i s-au luat
toate bunurile si dreptul la munca sa fie impusa la dari suplimentare.
Domnul maresal a spus, facand aluzie la evrei, ca "Omul este om oricare
ii este credinta" si ca "Dreptatea se da oricui o are si o cere". Cele
ce preced dovedesc ca o avem cu carul. Trebuie s-o cerem si sunt
convins ca domnul maresal ne-o va da, pentru ca, desi suntem evrei,
suntem totusi oameni."
Urma lauda maresalului, captatio benevolentiae: "Am prea mare respect
pentru domnul maresal. Il stiu prea sensibil la durerile omenesti, prea
statornic in convingerea sa de a considera si pe evrei ca oameni si a
le da dreptate, pentru a-mi inchipui o singura clipa ca nu va fi
miscat, ca nu ma va intelege si ca nu va face gestul care-l va inalta o
data mai mult, acela de a renunta la aceasta dare, dupa cum a renuntat
la semnul distinctiv (Steaua galbena, n.a.) dupa ce daduse ordinul de
aplicare".
Filderman adauga urmatoarele randuri: "Cum i s-a adus la cunostinta ca
acest tribut exceptional a fost impus sub sanctiunea deportarii, ar
trebui sa plec de azi in Transnistria, pentru ca orice as face, nu voi
izbuti sa adun o asemenea contributie".
Gingold incearca sa se spele pe maini, trimite memoriul lui Filderman
maresalului. Presimtirea rea se implineste. Antonescu nu mai suporta
"obraznicia" fostului sau coleg si ordona deportarea lui Filderman in
Transnistria (26 mai 1944). Va avea insa grija de a ordona lui Eugen
Cristescu, seful serviciilor sale secrete, sa vegheze ca nu cumva sa i
se intample ceva rau pe drum sau acolo nenorocitului asta de Filderman.
Era semnul unei slabiciuni omenesti? Sau un calcul politic? N-o vom sti
niciodata.
Maresalul
se explica
Iritat de zecile de memorii pe care i le trimitea Filderman si mai ales
de protestul vehement al acestuia impotriva deportarilor in
Transnistria, Antonescu simte nevoia sa se explice, sa se justifice. Ii
adreseaza lui Filderman o scrisoare cu un vadit caracter
propagandistic, intr-un moment cand armata romana, comandata de el,
suferea pierderi grele pe front. Documentul este unic in istoria
Holocaustului. Nici un sef de stat totalitar nu s-a adresat vreodata
unui conducator al populatiei evreiesti spre a legitima prigoana. Iata
scrisoarea:
"Domnule Filderman,
In doua petitii succesive imi scrieti "de tragedia zguduitoare" si ma
"implorati" in cuvinte impresionante, reamintind de "constiinta" si de
"omenie" si subliniind ca sunteti "dator" sa apelati "la mine" si
"numai" la mine pentru evreii din Romania care sunt trecuti in
ghettouri pregatite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca si tragicul in
interventia d-voastra, subliniati ca aceasta masura "este moartea,
moartea fara vina, fara alta vina decat aceea de a fi evrei".
Domnule Filderman, nimeni nu poate sa fie mai sensibil ca mine la
suferintele celor umili si fara aparare. Inteleg durerea d-voastra, dar
trebuie, dar mai ales trebuie sa intelegeti si d-voastra toti, la timp,
pe a mea, care era aceea a unui neam intreg. Va ganditi, v-ati gandit
ce s-a petrecut in sufletele noastre, anul trecut la evacuarea
Basarabiei, si ce se petrece astazi, cand zi cu zi, ceas cu ceas,
platim cu marinimie si cu sange, cu foarte mult sange, ura cu care
coreligionarii d-voastra din Basarabia ne-au tratat de la Nistru pana
la Odessa si pe meleagurile Marii de Azov?
Dar, potrivit unei traditii, voiti sa va transformati si de astadata,
din acuzati in acuzatori, facandu-va ca uitati pricinile care au
determinat situatiile pe care le plangeti. Sa-mi dati voie sa va intreb
si prin d-voastra sa intreb pe toti coreligionarii d-voastra care au
aplaudat cu atat mai frenetic, cu cat suferintele si loviturile primite
de noi erau mai mari. Ce ati facut D-voastra anul trecut, cand ati
auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia si Bucovina fata de trupele
romanesti care se retrageau si care pana atunci aparasera linistea si
belsugul acelor evrei? Va reamintesc eu:
inainte chiar de aparitia trupelor sovietice, evreii ce aparati, din
Basarabia si Bucovina, au scuipat ofiterii nostri, le-au smuls
epoletii, le-au rupt uniformele si cand au putut au omorat miseleste
soldatii cu batele. Avem dovezi. Aceiasi ticalosi au intampinat venirea
trupelor sovietice cu flori si au sarbatorit-o cu exces de bucurie.
Avem fotografii doveditoare.
Drept raspuns la marinimia cu care ati fost primiti in mijlocul nostru
si tratati, evreii D-voastra, ajunsi comisari sovietici, imping trupele
sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fara seaman,
marturisita de prizonierii rusi, la un masacru inutil, numai pentru a
ne provoca noua pierderi. In regiunea Marii de Azov, trupele noastre,
retragandu-se temporar, si-au lasat cativa ofiteri si soldati raniti pe
loc.
Re: Antonescu[v=]
"Petitiile"
lui Fildermann
Filderman nu s-a multumit sa-i inunde pe conducatorii tarii cu petitii,
el l-a rugat pe vechiul sau coleg de scoala sa-l primeasca in audienta.
Cateva zile inainte de prima lor intalnire, la mijlocul lunii
septembrie 1940, Filderman se grabeste sa-i trimita generalului un
memoriu, semnat de cei patru conducatori ai vietii laice si religioase
evreiesti: dr. Wilhelm Filderman, presedintele F.U.C.E, sef-rabinul dr.
Alexandru Safran, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti de rit
spaniol Josef M. Pincas si sef-rabinul ritului spaniol (sefard) Sabetay
Y. Djaen. Intre altele conducerea evreiasca se plange de decizia
ministeriala din 9 septembrie 1940 prin care cultul mozaic fusese
eliminat dintre cultele istorice protejate si autorizate de stat.
"Legislatia antievreiasca a guvernului national-legionar este
daunatoara nu numai evreilor, ci si tarii", citeste generalul in
memoriu. Evreii sunt impiedicati de a se ruga Atotputernicului, anarhia
se instaleaza astfel in suflete, "caci nu se respecta dreptul cel mai
natural al omului, dreptul de a se ruga lui Dumnezeu". Antonescu e un
crestin credincios, persecutarea altor religii ii repugna, asa ca
ordona, la 18 septembrie, anularea deciziei de eliminare a cultului
mozaic.
Altadata (la 30 septembrie 1940) se plange ca "25% din populatia
evreiasca actuala, cel putin 80.000 de suflete vor ramane muritori de
foame" daca li se interzic profesiunile; la 22 octombrie 1940 Filderman
are curajul sa transmita lui Ion Antonescu un adevarat S.O.S.: se
pregateste o lege impotriva medicilor evrei potrivnica programului de
guvernare expus de catre domnul general intr-un interviu acordat
ziarului italian "Stampa". "El depaseste de departe toate masurile
luate de guvernul Goga, el nu tine seama de vechimea evreilor, nu
incepe cu cei intrati in tara dupa 1913, nu rezolva problema
<> si pe masura ce elementele romanesti
care sa ia locul celor exclusi vor fi pregatite"; la 31 octombrie 1940,
Filderman il informeaza pe general de Decretul-Lege prin care au fost
scosi din circulatie farmacistii evrei, ceea ce "nu poate sa nu aiba
urmari grave asupra sanatatii publice"; la 10 decembrie 1940 Filderman
ii scrie generalului: "Prin aplicarea Legilor-decrete, 98% din
populatia evreiasca este aruncata in bratele mizeriei". Din nou
Filderman flutura prin fata ochilor Conducatorului statului pericolul
instabilitatii, cunoscand prea bine preocuparea fanatica a acestuia
pentru ordine. "Pentru a reintra in normal, scrie Filderman, apare
necesar a se suspenda aplicarea legilor in vigoare, care au creat un
adevarat haos, fiecare lege avand o definitie speciala a evreului,
incat fiecare evreu trebuie sa umble cu 10 legi in buzunar ca sa stie
fata de care este si fata de care nu este evreu, si a se elabora un
statut care sa rezolve definitiv problema si deci, fara a atinge
principiile Statului legionar, sa se asigure stabilitatea fara de care
viata a devenit insuportabila."
Filderman semnaleaza generalului abuzurile savarsite de politisti
legionari si de civili ahtiati dupa bunuri evreiesti, furturi, santaje,
batai, sinagogi si locuinte evreiesti praduite si incendiate, crime
abominabile. Apeleaza la "simtul dreptatii" al generalului, cere
anchete. Uneori, generalul reactioneaza, face comentarii pe unele
dintre memorii, ordona sa se ia masuri. Pe unul din memoriile lui
Filderman (9 decembrie 1940), Antonescu scrie o rezolutie severa:
"Ministerul de Interne impreuna cu un legionar din forul legionar,
desemnat de dl. Sima, vor cerceta urgent toate aceste cazuri.
Constatarile vor fi consemnate intr-un articol care imi va fi prezentat
in cel mai scurt timp cu putinta, in masura in care se va constata
exactitatea plangerilor, voi lua dispozitiuni direct si prin propria
raspundere ca tot ce m-am angajat fata de cetatenii acestei tari voi
respecta si tot ce s-a angajat Legiunea fata de mine este o realitate,
iar nu simple vorbe".
La inceputul anului 1941 (2 ianuarie) Filderman ii scrie din nou
Conducatorului statului: "Romania in trei luni de guvernare a dat legi
care depasesc nu numai legile italiene si ungare, dar si pe cele
germane din perioada anterioara si posterioara Nürnbergului... Atunci,
sau Hitler si doctrinarii germani, Mussolini si Horthy se insala, sau
Romania merge catre un dezastru social si economic fara precedent si
fara egal, cu toate urmarile pe care un asemenea dezastru nu poate sa
nu-l aiba si in alte domenii... in noianul de Legi si Decizii care in
trei luni au rapit evreilor romani mai multe drepturi decat a rapit
evreilor germani national-socialismul in 8 ani si chiar prin legile
aduse dupa 1938, cu titlul de pedeapsa sau de aparare a Statului,
evreilor italieni fascismul in 18 ani si evreilor unguri in 3 ani, se
adauga schingiuiri si sustrageri de averi de sute de milioane. V-am
prezentat asupra acestora din urma un memoriu. Ati binevoit a ordona o
ancheta. De altfel ancheta ce ati ordonat nu se va face la Parchet, ci
chiar de catre cei acuzati sau de catre cei care n-au stiut nici sa
opreasca raul, nici sa-l repare dupa ce s-a produs, asa ca in numeroase
localitati evreii, care mi-au trimis reclamatiile, convocati in fata
unei mese pe care se aflau revolverele, au fost siliti sa semneze ca
nimeni nu s-a atins de ei. Ancheta este viciata, intrucat nu este
facuta cu obiectivitate si, ceea ce este mai grav, teroarea nu numai ca
nu a incetat, dar s-a si intensificat". La 19 februarie 1941, pe un alt
memoriu, Conducatorul statului scrie urmatorul comentariu: "Dlui Mihai
Antonescu, pentru a discuta cu dl ministru al Justitiei problema. Ce
facem cu aceste acte de banditism? Le solutionam prin justitie sau
printr-un act politic sau prin amandoua?"
Activismul lui Filderman s-a accentuat dupa ce, la 5 august 1941,
Consiliul de Ministri a impus evreilor din toata tara sa poarte "un
semn distinctiv", o stea cu sase colturi (steaua lui David). In unele
locuri era un petic galben, in altele de culoare neagra, cusut pe
camasa sau haina, pe partea inimii.
Filderman ameninta chiar cu demisia: "Nu-mi este rusine a purta un semn
distinctiv. Nu-mi este rusine a fi evreu. A cobori din poporul care a
gasit pe Dumnezeu in leaganul sau, care a dat lumii pe Iisus Cristos si
Biblia, nu poate fi o rusine; iar daca printre evrei sunt elemente
rele, nu exista nici un popor care sa nu-si aiba tradatorii si
netrebnicii sai. A se impune insa unei populatii autohtone de catre
guvernul tarii un semn distinctiv este pentru acea populatie o grava
insulta care n-a fost adusa evreilor autohtoni de catre nici unul din
guvernele tarilor din Axa; nici evreilor germani sau italieni, nici
evreilor austriaci, unguri sau bulgari. Numai in tarile ocupate de
armata germana, ca Polonia etc., puterea ocupanta a impus evreilor
polonezi acest semn..."
Si din nou Filderman ii reaminteste maresalului de loialitatea fata de
tara a evreimii: "Evreii din Regat si-au dat pe deplin datoria in
Razboiul de Independenta, in Razboiul Balcanic, la care 5000 de evrei
s-au inscris ca voluntari, si in Razboiul de intregire, in care numarul
evreilor morti, raniti, decorati, prizonieri sau disparuti, a fost
proportional egal cu cel al romanilor... Acest semn va provoca grave
dezordine, daca tinem seama ca in unele din orasele unde fusese
introdus a dat loc la insulte si loviri, caci dat fiind ca in Capitala
locuiesc, dupa spusele domnului prefect, cca 120.000 evrei, din cei
300.000 care formeaza populatia totala, vor fi desigur mai accentuate.
Aceste tulburari sunt inevitabile, cind toata presa, zi de zi, acuza pe
evrei de asasinate, tradari, specula, sabotaj etc., cu toate ca
statisticile ce v-am predat la timp dovedesc contrariul. Tulburari s-au
produs in Capitala... cand detasamente de evrei, trecand la munca,
pietoni sau calatori prin tramvaie, pe bulevarde ii scuipau si-i
apostrofau: la moarte jidanii, la zid jidanii! El va avea grave
repercusiuni economice, caci evreii nu se vor mai putea aproviziona,
temandu-se sa iasa in strada, asa ca o stagnare generala, si deci o
prabusire a finantelor tarii este inevitabila."
Prima audienta la Antonescu
Iata cum descrie Filderman prima audienta la generalul Ion Antonescu:
"A doua zi, (17 septembrie 1940 - n.n.) la 7 seara, m-am prezentat
colonelului Elefterescu (aghiotantul si seful de cabinet al
primului-ministru) si am luat loc pe canapeaua din fundul anticamerei,
de unde puteam sa observ persoanele care intrau si ieseau din cabinetul
generalului. Dupa cateva minute am vazut intrand in sala de asteptare
pe profesorul A.C. Cuza. Spre marea mea stupefactie, mi-a intins mana,
prezentandu-se scurt: Profesor Cuza. Evident, i-am intins si eu mana,
prezentandu-ma la randul meu: Doctor Filderman. Cuza a ramas uluit.
Plin de indignare s-a retras la celalalt capat al canapelei, iar dupa
cateva clipe s-a ridicat si s-a instalat intr-un alt colt al salii".
Putin mai tarziu, Filderman a fost invitat in biroul lui Antonescu.
Generalul, dupa ce l-a poftit sa ia loc, a inceput sa depene amintiri
din liceul unde au invatat amandoi, evocand, cu simpatie si bine
dispus, activitatea lui Filderman ca elev fruntas al scolii. Deodata
s-a intrerupt si i-a spus:
- Domnule Filderman, stiu ca in timpul guvernului Goga-Cuza ai dat
ordin populatiei evreiesti sa nu cumpere si sa nu vanda nimic si
populatia a executat cu incredere ordinul d-tale. Ei bine, de data
aceasta, te rog sa dai ordin coreligionarilor d-tale sa nu mai saboteze
guvernul.
Filderman are curajul sa-i vorbeasca Conducatorului despre problemele
care framantau in acele zile populatia evreiasca. In final, el depune
pe biroul generalului Antonescu copiile diferitelor memorii adresate
guvernului. Filderman ii sugereaza lui Antonescu ideea ca o comportare
omenoasa fata de evrei nu poate fi decat in folosul Romaniei.
Primirea lui Filderman de catre seful statului n-a fost bine vazuta de
colaboratorii sai extremisti. Ei au considerat-o ca o deviere de la
normele Statului legionar. Promisiunile facute de Antonescu lui
Filderman, precum si faptul ca s-a opus vandalismelor, au fost primele
motive de discordie dintre Antonescu si Horia Sima. Conducatorul
"Garzii de fier" se plangea de "usurinta cu care Antonescu ia in
consideratie toate reclamatiunile ce ajung la el, fara sa dea
suficienta atentiune izvorului de unde vin si de intentiile cu care
este bombardat zi de zi cu aceste reclamatii. Constat ca toti oamenii
acestia gasesc o larga intelegere in sufletul d-voastra pe care-l
speculeaza acesti nemernici in detrimentul regimului".
In vizita
la maresal
O alta intalnire intre Filderman si Antonescu a avut loc dupa ce
guvernul roman a impus evreilor portul "stelei galbene". Masura a
inceput sa fie aplicata de unele prefecturi si comandamente militare
teritoriale, fara sa fi existat o dispozitie centrala. Treptat, semnul
fusese introdus la Bacau, Iasi, Radauti, Piatra Neamt, Ploiesti, Husi,
Botosani, Falticeni, Focsani, Baia, Roman, Balti, Soroca. Era efectul
campaniilor isterice intretinute de presa antisemita care acorda o
atentie deosebita problemei stigmatului galben.
Filderman ii scrie lui Antonescu, atragandu-i atentia ca semnul
distinctiv nu se aplica nici in Germania, nici in Italia, ci numai in
tarile ocupate. Ori Romania nu este o tara ocupata:
"Timp de un an de zile, de la venirea guvernului d-voastra, am executat
cu scrupulozitate angajamentele ce mi-am luat, nu numai impiedicand
acte de sabotaj, ci dimpotriva, stimuland pe evrei sa-si continuie
activitatea in mod normal. Am transmis populatiei asigurarile date de
d-voastra la 3 august, cand d. ministru de Finante m-a convocat in
chestiunea imprumutului de stat, cu care prilej d-sa mi-a transmis ca
d-voastra garantati viata evreilor. si astazi, contrar tuturor
asigurarilor d-voastra ca legea va fi respectata si dreptatea va fi
data celor ce o au si o cer, contrar asigurarilor ca evreii, desi nu
vor mai putea beneficia de avuturile lor, vor putea trai totusi in
pace, (...) ei se vad stigmatizati si insultati, iar existenta lor
morala nu mai este garantata, ci dimpotriva, amenintata. Am pus la
punct aparatul necesar pentru a raspunde la cerintele d-voastra in ceea
ce priveste imprumutul, ajutoare pentru armata, ajutorarea
refugiatilor, evreii evacuati, dar mai mult nu mai pot. Sunt dezamagit
de toate aceste masuri. Nu mai pot transmite populatiei executarea unui
ordin lipsit de baza legala. Daca ordinul e mentinut, nu-mi mai ramane
decat sa trag consecintele si sa ma retrag de la conducerea
colectivitatii evreiesti, lasand altora sarcini pe care eu nu le mai
pot indeplini".
Memoriul lui Filderman ajunge tarziu la maresal. Ion Antonescu e pe
front, apoi e bolnav. In dimineata zilei de duminica, 8 septembrie
1941, Presedintia Consiliului de Ministri ii transmite lui Filderman
invitatia de a avea o convorbire cu maresalul, la ora 18.00. De retinut
data de duminica si ora, in plin razboi, in ziua de odihna,
Conducatorul statului il invita pe liderul evreilor la el acasa, la
vila din comuna Butimanu. Sa vina impreuna cu arhitectul evreu Horia
Clejan. Acesta nu detine nici o functie la Centrala Evreilor, dar,
candva, inainte de razboi, Clejan i-a construit lui Antonescu vila de
la Predeal.
Filderman este luat prin surpindere de invitatia maresalului.
Obiecteaza ca masina i-a fost rechizitionata, si fiind zi de duminica,
e problematic gasirea unui taxi disponibil. I se raspunde ca o masina
va veni sa-l conduca la general.
La 6.45 Filderman a sosit, insotit de Clejan, la vila din Butimanu.
Peste putin si-a facut aparitia si Maria Antonescu, cu care a schimbat
cateva cuvinte. Apoi Mihai Antonescu, care era si el de fata, i-a
comunicat ca maresalul este pentru moment retinut. S-au retras toti
trei intr-un pavilion din parcul vilei. Aici Mihai Antonescu a incercat
sa explice si sa justifice convingerile sale, citand dintr-un dosar
adus de el fragmente din procese verbale ale Consiliului de Ministri in
care s-au discutat legile de expropriere urbana si cea privitoare la
munca obligatorie. In ce priveste semnul distinctiv, a declarat ca a
citit memoriul lui Filderman si a fost neplacut impresionat de
afirmatia ca semnul galben este o intoarcere la Evul Mediu si gaseste
ca expresia este deplasata. Apoi a citit alte fragmente din expunerile
sale la sedintele Consiliului de Ministri, omitand anumite pasagii.
Terminand lectura dosarului, a declarat ca nu este antisemit, ci
nationalist si ca nu intelege sa comita nedreptati numai din motive de
ura. In cele din urma Filderman si Clejan au fost invitati pe terasa
unde ii astepta Antonescu si dr. Lupu.
lui Fildermann
Filderman nu s-a multumit sa-i inunde pe conducatorii tarii cu petitii,
el l-a rugat pe vechiul sau coleg de scoala sa-l primeasca in audienta.
Cateva zile inainte de prima lor intalnire, la mijlocul lunii
septembrie 1940, Filderman se grabeste sa-i trimita generalului un
memoriu, semnat de cei patru conducatori ai vietii laice si religioase
evreiesti: dr. Wilhelm Filderman, presedintele F.U.C.E, sef-rabinul dr.
Alexandru Safran, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti de rit
spaniol Josef M. Pincas si sef-rabinul ritului spaniol (sefard) Sabetay
Y. Djaen. Intre altele conducerea evreiasca se plange de decizia
ministeriala din 9 septembrie 1940 prin care cultul mozaic fusese
eliminat dintre cultele istorice protejate si autorizate de stat.
"Legislatia antievreiasca a guvernului national-legionar este
daunatoara nu numai evreilor, ci si tarii", citeste generalul in
memoriu. Evreii sunt impiedicati de a se ruga Atotputernicului, anarhia
se instaleaza astfel in suflete, "caci nu se respecta dreptul cel mai
natural al omului, dreptul de a se ruga lui Dumnezeu". Antonescu e un
crestin credincios, persecutarea altor religii ii repugna, asa ca
ordona, la 18 septembrie, anularea deciziei de eliminare a cultului
mozaic.
Altadata (la 30 septembrie 1940) se plange ca "25% din populatia
evreiasca actuala, cel putin 80.000 de suflete vor ramane muritori de
foame" daca li se interzic profesiunile; la 22 octombrie 1940 Filderman
are curajul sa transmita lui Ion Antonescu un adevarat S.O.S.: se
pregateste o lege impotriva medicilor evrei potrivnica programului de
guvernare expus de catre domnul general intr-un interviu acordat
ziarului italian "Stampa". "El depaseste de departe toate masurile
luate de guvernul Goga, el nu tine seama de vechimea evreilor, nu
incepe cu cei intrati in tara dupa 1913, nu rezolva problema
<> si pe masura ce elementele romanesti
care sa ia locul celor exclusi vor fi pregatite"; la 31 octombrie 1940,
Filderman il informeaza pe general de Decretul-Lege prin care au fost
scosi din circulatie farmacistii evrei, ceea ce "nu poate sa nu aiba
urmari grave asupra sanatatii publice"; la 10 decembrie 1940 Filderman
ii scrie generalului: "Prin aplicarea Legilor-decrete, 98% din
populatia evreiasca este aruncata in bratele mizeriei". Din nou
Filderman flutura prin fata ochilor Conducatorului statului pericolul
instabilitatii, cunoscand prea bine preocuparea fanatica a acestuia
pentru ordine. "Pentru a reintra in normal, scrie Filderman, apare
necesar a se suspenda aplicarea legilor in vigoare, care au creat un
adevarat haos, fiecare lege avand o definitie speciala a evreului,
incat fiecare evreu trebuie sa umble cu 10 legi in buzunar ca sa stie
fata de care este si fata de care nu este evreu, si a se elabora un
statut care sa rezolve definitiv problema si deci, fara a atinge
principiile Statului legionar, sa se asigure stabilitatea fara de care
viata a devenit insuportabila."
Filderman semnaleaza generalului abuzurile savarsite de politisti
legionari si de civili ahtiati dupa bunuri evreiesti, furturi, santaje,
batai, sinagogi si locuinte evreiesti praduite si incendiate, crime
abominabile. Apeleaza la "simtul dreptatii" al generalului, cere
anchete. Uneori, generalul reactioneaza, face comentarii pe unele
dintre memorii, ordona sa se ia masuri. Pe unul din memoriile lui
Filderman (9 decembrie 1940), Antonescu scrie o rezolutie severa:
"Ministerul de Interne impreuna cu un legionar din forul legionar,
desemnat de dl. Sima, vor cerceta urgent toate aceste cazuri.
Constatarile vor fi consemnate intr-un articol care imi va fi prezentat
in cel mai scurt timp cu putinta, in masura in care se va constata
exactitatea plangerilor, voi lua dispozitiuni direct si prin propria
raspundere ca tot ce m-am angajat fata de cetatenii acestei tari voi
respecta si tot ce s-a angajat Legiunea fata de mine este o realitate,
iar nu simple vorbe".
La inceputul anului 1941 (2 ianuarie) Filderman ii scrie din nou
Conducatorului statului: "Romania in trei luni de guvernare a dat legi
care depasesc nu numai legile italiene si ungare, dar si pe cele
germane din perioada anterioara si posterioara Nürnbergului... Atunci,
sau Hitler si doctrinarii germani, Mussolini si Horthy se insala, sau
Romania merge catre un dezastru social si economic fara precedent si
fara egal, cu toate urmarile pe care un asemenea dezastru nu poate sa
nu-l aiba si in alte domenii... in noianul de Legi si Decizii care in
trei luni au rapit evreilor romani mai multe drepturi decat a rapit
evreilor germani national-socialismul in 8 ani si chiar prin legile
aduse dupa 1938, cu titlul de pedeapsa sau de aparare a Statului,
evreilor italieni fascismul in 18 ani si evreilor unguri in 3 ani, se
adauga schingiuiri si sustrageri de averi de sute de milioane. V-am
prezentat asupra acestora din urma un memoriu. Ati binevoit a ordona o
ancheta. De altfel ancheta ce ati ordonat nu se va face la Parchet, ci
chiar de catre cei acuzati sau de catre cei care n-au stiut nici sa
opreasca raul, nici sa-l repare dupa ce s-a produs, asa ca in numeroase
localitati evreii, care mi-au trimis reclamatiile, convocati in fata
unei mese pe care se aflau revolverele, au fost siliti sa semneze ca
nimeni nu s-a atins de ei. Ancheta este viciata, intrucat nu este
facuta cu obiectivitate si, ceea ce este mai grav, teroarea nu numai ca
nu a incetat, dar s-a si intensificat". La 19 februarie 1941, pe un alt
memoriu, Conducatorul statului scrie urmatorul comentariu: "Dlui Mihai
Antonescu, pentru a discuta cu dl ministru al Justitiei problema. Ce
facem cu aceste acte de banditism? Le solutionam prin justitie sau
printr-un act politic sau prin amandoua?"
Activismul lui Filderman s-a accentuat dupa ce, la 5 august 1941,
Consiliul de Ministri a impus evreilor din toata tara sa poarte "un
semn distinctiv", o stea cu sase colturi (steaua lui David). In unele
locuri era un petic galben, in altele de culoare neagra, cusut pe
camasa sau haina, pe partea inimii.
Filderman ameninta chiar cu demisia: "Nu-mi este rusine a purta un semn
distinctiv. Nu-mi este rusine a fi evreu. A cobori din poporul care a
gasit pe Dumnezeu in leaganul sau, care a dat lumii pe Iisus Cristos si
Biblia, nu poate fi o rusine; iar daca printre evrei sunt elemente
rele, nu exista nici un popor care sa nu-si aiba tradatorii si
netrebnicii sai. A se impune insa unei populatii autohtone de catre
guvernul tarii un semn distinctiv este pentru acea populatie o grava
insulta care n-a fost adusa evreilor autohtoni de catre nici unul din
guvernele tarilor din Axa; nici evreilor germani sau italieni, nici
evreilor austriaci, unguri sau bulgari. Numai in tarile ocupate de
armata germana, ca Polonia etc., puterea ocupanta a impus evreilor
polonezi acest semn..."
Si din nou Filderman ii reaminteste maresalului de loialitatea fata de
tara a evreimii: "Evreii din Regat si-au dat pe deplin datoria in
Razboiul de Independenta, in Razboiul Balcanic, la care 5000 de evrei
s-au inscris ca voluntari, si in Razboiul de intregire, in care numarul
evreilor morti, raniti, decorati, prizonieri sau disparuti, a fost
proportional egal cu cel al romanilor... Acest semn va provoca grave
dezordine, daca tinem seama ca in unele din orasele unde fusese
introdus a dat loc la insulte si loviri, caci dat fiind ca in Capitala
locuiesc, dupa spusele domnului prefect, cca 120.000 evrei, din cei
300.000 care formeaza populatia totala, vor fi desigur mai accentuate.
Aceste tulburari sunt inevitabile, cind toata presa, zi de zi, acuza pe
evrei de asasinate, tradari, specula, sabotaj etc., cu toate ca
statisticile ce v-am predat la timp dovedesc contrariul. Tulburari s-au
produs in Capitala... cand detasamente de evrei, trecand la munca,
pietoni sau calatori prin tramvaie, pe bulevarde ii scuipau si-i
apostrofau: la moarte jidanii, la zid jidanii! El va avea grave
repercusiuni economice, caci evreii nu se vor mai putea aproviziona,
temandu-se sa iasa in strada, asa ca o stagnare generala, si deci o
prabusire a finantelor tarii este inevitabila."
Prima audienta la Antonescu
Iata cum descrie Filderman prima audienta la generalul Ion Antonescu:
"A doua zi, (17 septembrie 1940 - n.n.) la 7 seara, m-am prezentat
colonelului Elefterescu (aghiotantul si seful de cabinet al
primului-ministru) si am luat loc pe canapeaua din fundul anticamerei,
de unde puteam sa observ persoanele care intrau si ieseau din cabinetul
generalului. Dupa cateva minute am vazut intrand in sala de asteptare
pe profesorul A.C. Cuza. Spre marea mea stupefactie, mi-a intins mana,
prezentandu-se scurt: Profesor Cuza. Evident, i-am intins si eu mana,
prezentandu-ma la randul meu: Doctor Filderman. Cuza a ramas uluit.
Plin de indignare s-a retras la celalalt capat al canapelei, iar dupa
cateva clipe s-a ridicat si s-a instalat intr-un alt colt al salii".
Putin mai tarziu, Filderman a fost invitat in biroul lui Antonescu.
Generalul, dupa ce l-a poftit sa ia loc, a inceput sa depene amintiri
din liceul unde au invatat amandoi, evocand, cu simpatie si bine
dispus, activitatea lui Filderman ca elev fruntas al scolii. Deodata
s-a intrerupt si i-a spus:
- Domnule Filderman, stiu ca in timpul guvernului Goga-Cuza ai dat
ordin populatiei evreiesti sa nu cumpere si sa nu vanda nimic si
populatia a executat cu incredere ordinul d-tale. Ei bine, de data
aceasta, te rog sa dai ordin coreligionarilor d-tale sa nu mai saboteze
guvernul.
Filderman are curajul sa-i vorbeasca Conducatorului despre problemele
care framantau in acele zile populatia evreiasca. In final, el depune
pe biroul generalului Antonescu copiile diferitelor memorii adresate
guvernului. Filderman ii sugereaza lui Antonescu ideea ca o comportare
omenoasa fata de evrei nu poate fi decat in folosul Romaniei.
Primirea lui Filderman de catre seful statului n-a fost bine vazuta de
colaboratorii sai extremisti. Ei au considerat-o ca o deviere de la
normele Statului legionar. Promisiunile facute de Antonescu lui
Filderman, precum si faptul ca s-a opus vandalismelor, au fost primele
motive de discordie dintre Antonescu si Horia Sima. Conducatorul
"Garzii de fier" se plangea de "usurinta cu care Antonescu ia in
consideratie toate reclamatiunile ce ajung la el, fara sa dea
suficienta atentiune izvorului de unde vin si de intentiile cu care
este bombardat zi de zi cu aceste reclamatii. Constat ca toti oamenii
acestia gasesc o larga intelegere in sufletul d-voastra pe care-l
speculeaza acesti nemernici in detrimentul regimului".
In vizita
la maresal
O alta intalnire intre Filderman si Antonescu a avut loc dupa ce
guvernul roman a impus evreilor portul "stelei galbene". Masura a
inceput sa fie aplicata de unele prefecturi si comandamente militare
teritoriale, fara sa fi existat o dispozitie centrala. Treptat, semnul
fusese introdus la Bacau, Iasi, Radauti, Piatra Neamt, Ploiesti, Husi,
Botosani, Falticeni, Focsani, Baia, Roman, Balti, Soroca. Era efectul
campaniilor isterice intretinute de presa antisemita care acorda o
atentie deosebita problemei stigmatului galben.
Filderman ii scrie lui Antonescu, atragandu-i atentia ca semnul
distinctiv nu se aplica nici in Germania, nici in Italia, ci numai in
tarile ocupate. Ori Romania nu este o tara ocupata:
"Timp de un an de zile, de la venirea guvernului d-voastra, am executat
cu scrupulozitate angajamentele ce mi-am luat, nu numai impiedicand
acte de sabotaj, ci dimpotriva, stimuland pe evrei sa-si continuie
activitatea in mod normal. Am transmis populatiei asigurarile date de
d-voastra la 3 august, cand d. ministru de Finante m-a convocat in
chestiunea imprumutului de stat, cu care prilej d-sa mi-a transmis ca
d-voastra garantati viata evreilor. si astazi, contrar tuturor
asigurarilor d-voastra ca legea va fi respectata si dreptatea va fi
data celor ce o au si o cer, contrar asigurarilor ca evreii, desi nu
vor mai putea beneficia de avuturile lor, vor putea trai totusi in
pace, (...) ei se vad stigmatizati si insultati, iar existenta lor
morala nu mai este garantata, ci dimpotriva, amenintata. Am pus la
punct aparatul necesar pentru a raspunde la cerintele d-voastra in ceea
ce priveste imprumutul, ajutoare pentru armata, ajutorarea
refugiatilor, evreii evacuati, dar mai mult nu mai pot. Sunt dezamagit
de toate aceste masuri. Nu mai pot transmite populatiei executarea unui
ordin lipsit de baza legala. Daca ordinul e mentinut, nu-mi mai ramane
decat sa trag consecintele si sa ma retrag de la conducerea
colectivitatii evreiesti, lasand altora sarcini pe care eu nu le mai
pot indeplini".
Memoriul lui Filderman ajunge tarziu la maresal. Ion Antonescu e pe
front, apoi e bolnav. In dimineata zilei de duminica, 8 septembrie
1941, Presedintia Consiliului de Ministri ii transmite lui Filderman
invitatia de a avea o convorbire cu maresalul, la ora 18.00. De retinut
data de duminica si ora, in plin razboi, in ziua de odihna,
Conducatorul statului il invita pe liderul evreilor la el acasa, la
vila din comuna Butimanu. Sa vina impreuna cu arhitectul evreu Horia
Clejan. Acesta nu detine nici o functie la Centrala Evreilor, dar,
candva, inainte de razboi, Clejan i-a construit lui Antonescu vila de
la Predeal.
Filderman este luat prin surpindere de invitatia maresalului.
Obiecteaza ca masina i-a fost rechizitionata, si fiind zi de duminica,
e problematic gasirea unui taxi disponibil. I se raspunde ca o masina
va veni sa-l conduca la general.
La 6.45 Filderman a sosit, insotit de Clejan, la vila din Butimanu.
Peste putin si-a facut aparitia si Maria Antonescu, cu care a schimbat
cateva cuvinte. Apoi Mihai Antonescu, care era si el de fata, i-a
comunicat ca maresalul este pentru moment retinut. S-au retras toti
trei intr-un pavilion din parcul vilei. Aici Mihai Antonescu a incercat
sa explice si sa justifice convingerile sale, citand dintr-un dosar
adus de el fragmente din procese verbale ale Consiliului de Ministri in
care s-au discutat legile de expropriere urbana si cea privitoare la
munca obligatorie. In ce priveste semnul distinctiv, a declarat ca a
citit memoriul lui Filderman si a fost neplacut impresionat de
afirmatia ca semnul galben este o intoarcere la Evul Mediu si gaseste
ca expresia este deplasata. Apoi a citit alte fragmente din expunerile
sale la sedintele Consiliului de Ministri, omitand anumite pasagii.
Terminand lectura dosarului, a declarat ca nu este antisemit, ci
nationalist si ca nu intelege sa comita nedreptati numai din motive de
ura. In cele din urma Filderman si Clejan au fost invitati pe terasa
unde ii astepta Antonescu si dr. Lupu.
Re: Antonescu[v=]
Evreii care l-au influentat pe Antonescu (2) | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Willi Filderman, colegul de liceu al Maresalului | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
La Bucuresti s-a derulat o poveste bizara, unica in istoria Holocaustului european, stiuta de putini, analizata neindestulator de istorici: relatia bizara si benefica existenta intre dr. Wilhelm Filderman, presedintele evreimii-romane si maresalul Ion Antonescu, Conducatorul Statului roman. Antonescu si Filderman se cunosteau foarte bine, fusesera colegi de scoala. Destinul nu putea sa formeze o pereche mai ciudata. Evreu, avocat de profesie, Wilhelm Filderman, Willi, cum ii spuneau apropiatii, era fiul unui tipograf care reusise sa stranga avere si se bucura de o buna reputatie. Bogat, cu stralucite insusiri intelectuale, dr. Filderman avea inscrisa in biografie o lunga activitate politica intru apararea colectivitatii evreiesti. Era acuzat de liderii evrei sionisti ca pledeaza pentru asimilism, dar nu era tocmai asa. La data cand generalul Antonescu devenea Conducatorul statului, fostul sau coleg de liceu Willi Filderman era presedintele Federatiei Uniunii Comunitatilor din Romania (FUCE). Printr-un ciudat joc de contrarii, soarta i-a pus fata in fata, doi conducatori providentiali pentru destinele neamurilor lor, parteneri adversi intr-o inclestare istorica. Nicaieri in Europa aflata sub ocupatia sau influenta nazista nu s-a repetat o asemenea stare; istoricul observa cum petitiile evreului ajung sa influenteze deciziile Conducatorului statului, sa clatine uneori armatura subiectiva a antisemitismului acestuia. Seria contrastiva de masuri antievreiesti ale lui Antonescu, ascendente si descendente, a fost influentata nu numai de victoriile sau infrangerile de pe frontul din Rasarit, ci si de tehnica geniala cu care a fost "manipulat" maresalul, de Radu Lecca si de Wilhelm Filderman. Primul era un roman destept, lipsit de scrupule, aproape sigur spion german, preocupat insa mai mult de propriile sale interese, decat de cele ale nazistilor; celalalt - conducatorul istoric al obstei evreiesti.
Imediat dupa ce generalul Antonescu a cucerit puterea si a proclamat Statul National-Legionar, Filderman a inceput bombardarea fostului sau coleg de scoala, devenit Conducatorul statului, cu memorii. Dr. Filderman a scris multe sute de petitii, nu numai Conducatorului Statului, ci si altor inalte personalitati oficiale. S-au pastrat memoriile trimise lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalului C. Z. Vasiliu, ministrul Afacerilor Interne, colonelului Patrutoiu, secretar general MAI, generalului D. Popescu, ministrul Internelor, generalului Mazarini, seful Marelui Stat Major al Armatei, generalului Jack Popescu, subsecretar de Stat la Interne, generalului Gheorghe Radu, prefectul Politiei Capitalei, colonelului Orezeanu, director general CFR, generalului Iosif Iacobici, ministrului Apararii Nationale, doamnei maresal Maria Antonescu, lui Radu Lecca, imputernicitul Guvernului pentru problemele evreiesti, dr. Nandor Ghingold, presedintele Centralei Evreilor etc. La unele audiente, dr. Wilhelm Filderman a fost insotit de fruntasi ai obstei evreiesti precum Fred Saraga, Cornel Iancu, av. Dadu Rosenkrantz, A. Schwefelberg, arh. Herman Horia Clejan etc. La 6 septembrie, Filderman si sef-rabinul Alexandru Safran i-au scris Prea Sfintiei Sale Nicodim, Patriarhul Romaniei, solicitandu-i sa intervina pentru anularea ordinului de purtare a "Stelei galbene": "Inalt Prea Sfinte, aici alaturat avem onoare a va inainta o copie dupa adresa nr. 1046 din 5 septembrie 1941, inaintata domnilor ministri ai Internelor, Finantelor si Economiei nationale, cu privire la a se introduce pentru toti evreii, barbati, femei si copii, din Capitala si din tara, un semn distinctiv. Purtarea unui semn distinctiv va avea desigur cele mai grave repercusiuni asupra ordinii publice, a economiei si finantelor tarii. Cum insa semnul ales este "steaua lui David", cum aceasta stea este la fel de sacra si religiei crestine si religiei mozaice, mai mult inca, cum divinitatea lui Iisus Christos se intemeiaza pe aceea ca este mladita din trunchiul lui David, apare neindoielic ca acest ordin violeaza religia, expunand batjocurii si hulei crestinilor una din cele mai sfinte embleme religioase, sapand astfel increderea in cele sfinte. Ce poate crede in adevar un drept religios care, iesind de la Biserica in care a auzit cantandu-se Psalmii lui David si iubirea aproapelui, vede cum se pangareste steaua acestui ascendent al intemeietorului religiei crestine si cum aceasta stema serveste tocmai drept atatare la ura contra aproapelui. Nadajduim, inalt Prea Sfinte, ca veti binevoi a lua sub inalta ocrotire a Sanctitatii Voastre respectul religiei si respectul omului. Va rugam sa binevoiti a primi expresia... Presedinte. dr. W. Filderman, reprezentantul Cultului Mozaic, sef-rabin dr. Al. Safran." Intre prietenie si ostilitate Merita sa aruncam o privire asupra reactiilor psihologice ale generalului Antonescu in raport cu fostul sau coleg de scoala Filderman. Am putea astfel intelege de ce, uneori, dupa eleborarea unor masuri antievreiesti ingrozitoare, seful statului roman semna ordine de anulare a lor. Istoricul israelian Shimon Schafermann, descrie jocul bizar al amicitiei si ostilitatii dintre liderul evreimii romane si conducatorul Statului roman. Sa nu uitam ca aceasta poveste quasi-mirobolanta se deruleaza intr-o tara guvernata de un dictator antisemit, aliatul fidel al Reichului german. "Filderman l-a studiat pe generalul Antonescu sub aspect psihologic si a stiut sa exploateze orgoliul lui national, de altfel foarte sincer, relateaza Shimon Schafermann. A intuit ca alianta dintre Antonescu si Hitler era un mariaj de interes, si nu unul intemeiat pe afectiuni sentimentale. (De aceea a reusit sa fie singurul exemplu de conducator al unei obsti evreiesti, care in istoria europeana a prigoanei naziste a fost primit de un dictator sa discute cu el problemele evreiesti). Indirect, prin diferite manevre de persuasiune, si direct cand a stat de vorba cu Antonescu, a reusit sa-l sensibilizeze in ce priveste soarta razboiului. Filderman a indraznit sa-i spuna ca nemtii vor pierde partida, si la masa tratativelor de pace, Romania va fi obligata sa raspunda de toate atrocitatile antisemite. Admirator al lui Filderman, a carui inteligenta o pretuise pe cand erau amandoi elevii aceluiasi liceu si de a carui activitate politica luase cunostinta in momentul cand a venit la putere - nu este exclus ca Antonescu sa fi ramas impresionat de previziunile acestui stralucit jurist evreu, in care a recunoscut un mare cap politic, si chiar sa fi trait sub <> lor. Consideratia pentru Filderman si teama de consecintele anuntate de el au cantarit mult in atitudinea maresalului. Cu toate presiunile Berlinului, s-a pretat la unele concesiuni surprinzatoare. Suprimarea semnului galben a facut parte din aceste concesiuni. In acelasi timp era si un orgolios act de bravada fata de ingerinta nazista. Impotriva indicatiilor de la Berlin, maresalul a recunoscut in Filderman pe principalul exponent al evreilor. In timp ce-l primea in cabinetul lui de lucru si-i asculta doleantele, dr. Gingold, presedintele <>, instalat in aceasta functie ca reprezentant al intereselor naziste, n-a putut ajunge mai departe de Radu Lecca imputernicitul pentru chestiunile evreiesti... Unii istorici, precum Paul Schmidt, pretind ca Antonescu ar fi vazut in Filderman un viitor aliat in cazul cand va trebui sa se rupa de nemti, in speranta ca evreii vor fi alaturi de el, ceea ce trebuie primit cu toata rezerva. Declaratiile lui Antonescu si felul cum se comporta nu lasau nici o indoiala ca era executorul unor angajamente contractate fata de Berlin, dar Filderman a retinut faptul ca, orgolios cum era, nu suporta sa fie excedat de presiuni si controlat de agentii nazisti. Si-a dat seama ca alianta germano-romana este viciata de suspiciuni reciproce care fermentau latent si nu se putea sa nu duca la divergente. Antonescu avea ambitia de a rezolva problema evreiasca singur si nu dirijat de altii. La randul sau, era constient ca Antonescu se bucura de aprecierea personala a lui Hitler si cunostea rolul important pe care acesta i-l rezervase in razboiul anti-sovietic. Faptul ca a reusit sa se derogheze de la unele cereri ale nazistilor se datoreaza admiratiei lui Hitler pentru calitatile lui militare. Nimeni, si nici macar Mussolini, nu s-a bucurat in ochii Führerului de atata consideratie. El era singurul aliat caruia in situatii critice ii cerea sfatul..." |
Pagina 5 din 11 • 1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11
Pagina 5 din 11
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum