Antonescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  ANTONESCU-
2]Viata popoarelor este o vesnica si incordata lupta; o lupta pentru drepturi si pentru dreptate, o lupta pentru afirmare si inaltare.
1]Soldatul român nu poate fi comandat decît de ofiţerul şi comandantul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atît mai puţin de un camarad de arme, chiar cînd greşeşte.
=====
Andreea
Mihai
Crin
Petre
Simona

Evreii care l-au influentat pe Antonescu
Scriitorul si publicistul Tesu
Solomovici lanseaza, zilele acestea, la Bookfest, un nou volum dedicat
dramei evreimii romane in anii Holocaustului. La adapost de orice
suspiciune de antisemitism, autorul indrazneste sa evalueze
evenimentele in toata complexitatea lor, subliniind "contradictiile si
paradoxurile" regimului antonescian, care a operat cu doua masuri in
problema "purificarii etnice". Pogromurile si deportarile din
Basarabia, Transnistria si nordul Bucovinei nu au avut echivalent in
Vechiul Regat sau in sudul Transilvaniei, unde situatia evreilor a fost
incomparabil mai blanda, imensa majoritate supravietuind razboiului.
Acest "dublu standard" a fost impus de Maresalul Ion Antonescu,
prigonitor al unora, dar salvator al altora. Venerat ca un erou patriot
sau hulit ca un dictator criminal, Antonescu ramane o personalitate
prea complexa pentru etichete simpliste. O demonstreaza si faptul ca,
pe tot parcursul razboiului, a pastrat relatii (uneori chiar cordiale)
cu varfuri ale evreimii din Romania. Acestor relatii - de neconceput in
vreo alta tara aliata a Germaniei naziste - Tesu Solomovici le dedica
un important capitol din cea mai recenta lucrare a sa. Fragmentele pe
care le reproducem mai jos documenteaza "legatura amicala" dintre
Antonescu, conducatorul statului legionar, si arhitectul evreu Horia
Herman Clejan. O legatura nu lipsita de implicatii politice. (Miruna
MUNTEANU)

Intertitlurile apartin redactiei.
In vizita la Butimanu
Horia Herman Clejan nu
detinea nici o functie in Centrala Evreilor. Nici nu se prea amesteca
in treburile comunitatii. Era arhitect si, inainte de razboi, ii
construise lui Ion Antonescu o casa la Predeal. Ii castigase, se pare,
simpatia. Asa se face ca, atunci cand antisemitismul devenise politica
de stat in Romania, Clejan a continuat sa aiba acces la Maresal. A fost
invitat, la 8 septembrie 1941, sa-si spuna parerea despre ordinul
Consiliului de Ministri care impunea tuturor evreilor din Romania sa
poarte un semn distinctiv - o stea galbena in sase colturi. Discutia a
avut loc intr-un cadru neoficial, la resedinta lui Antonescu din
Butimanu. La ea a participat si Willi Filderman, presedintele
Federatiei Uniunii Comunitatilor din Romania (FUCE). Avocat de
profesie, Wilhelm Filderman, Willi, cum ii spuneau apropiatii, fusese
coleg de liceu cu Maresalul. (Despre influenta acestuia asupra lui
Antonescu vom detalia, insa, intr-o editie viitoare - n.red.)
Invitatia fusese
lansata, in dimineata aceleiasi zile, pentru orele 18.00. Era duminica.
In ziua de odihna, Conducatorul statului il invita pe liderul evreilor
la el acasa, la vila din comuna Butimanu. Ne aflam in vara lui 1941,
dupa victoriile eclatante ale armatelor germane si romane pe frontul de
Rasarit, Hitler, stapanul Europei si Conducatorul unei tari aliate cu
Germania nazista si ale carui trupe "sangereaza pe frontul impotriva
bolsevismului", il invita pe liderul evreimii-romane acasa la resedinta
sa personala. Sa vina impreuna cu arhitectul evreu Horia Clejan. Doua zile mai tarziu, Consiliul de Ministri a revocat ordinul cu privire la semnul distinctiv impus evreilor.
Corespondenta maresalului Antonescu cu arhitectul evreu Clejan
Clejan nu se prea
amesteca in treburile comunitatii. Totusi, la 2 februarie 1944, s-a
lasat convins de conducatorii evrei si i-a cerut maresalului o
audienta. Antonescu il invita la resedinta sa si-i asculta plangerile. A doua zi, Clejan i-a
trimis maresalului o lunga scrisoare: "Domnule maresal, sunt fericit ca
mi-ati facut deosebita cinste acordandu-mi audienta solicitata si va
rog, inainte de toate, a primi multumirile mele cele mai profunde. Cele
ce vreau sa va comunic sunt realitati, sunt situatii care, in ambianta
actuala, ar fi bine daca s-ar rezolva cat mai grabnic." Clejan ii scrie
despre situatia evreilor din Transnistria: "Dupa datele din 10
noiembrie 1943 ale Ministerului de Interne, au mai ramas 55.000 de
supravietuitori din cei 110.000 deportati. Din acestia au fost
repatriati 6300 de dorohoieni si 700 de deportati politici, in total
circa 7000 de repatriati, ramanand asadar 48.000. Dupa datele culese
insa de Comisia pentru Transnistria ar fi ramas 58.000, acestia fiind
amenintati sa fie distrusi, asteapta zi cu zi salvarea. Pentru ei si
soarta lor tragica sufera si se framanta toata obstea evreiasca. Pentru
acestia stau azi inaintea Domniei Voastre, sa implor omenie si iertare
pentru cei ce-au gresit. Daca unii din ei au fost deportati din vina de
a fi gandit sau lucrat impotriva intereselor statului, jumatate din ei
au si platit cu viata lor aceasta greseala, iar cei ramasi au ispasit
cu prisosinta prin suferintele lor, cum insa multi n-au fost vinovati,
ei au ispasit totusi cu cei vinovati moartea, mizeria si lipsurile.
Stiu ca s-au facut numeroase intampinari la Domnia Voastra in aceasta
cauza si ca s-ar fi luat oarecare masuri in aceasta directie. S-a
hotarat si repatrierea copiilor orfani, dar numai pana la 15 ani si
numai orfanii de ambii parinti. Va rog sa aprobati ca aceasta masura
sa-i cuprinda pe toti minorii pana la 21 de ani, orfani chiar numai de
un singur parinte. Ceilalti deportati din Transnistria ar fi indicat sa
fie dusi, dupa posibilitatile de transport, in localitatile situate mai
aproape de Nistru, pentru a nu fi lasati in voia soartei daca
evenimentele s-ar precipita, iar apoi treptat sa fie trimisi in orasele
de origine sau in lagarele din Vechiul Regat". in legatura cu evreii
deportati dincolo de Bug, Clejan scrie: "Dincolo de Bug au fost trimisi
evrei in detasamentele de munca pentru "Organizatia Todt" si altele.
Despre acestia se spune ca ar fi fost omorati cu totii, ultimii 433 la
10 decembrie 1943, fapt confirmat de o scrisoare din Tulcin. Aceasta
scrisoare mai afirma ca toti evreii din Oradotca, Crasnopolka si
Tarasifca ar fi pierit pana la ultimul. Aceasta fiind situatia de
dincolo de Bug, va rog cu multa insistenta a dispune ca persoane sa
plece la fata locului spre a cerceta daca mai sunt acolo evrei
deportati si a lua masuri urgente de repatriere". Referitor la situatia
evreilor din Vechiul Regat si Transilvania de Sud, Clejan il roaga pe
maresal "sa nu fie supusi la taxe excesive", pentru ca "majoritatea
evreilor lupta cu greutatile vietii si au de suportat pe langa
contributiile directe si taxele militare, intretinerea tuturor acelora
plecati la munca si a familiilor lor, intretinerea populatiei evacuate
din orase si targuri, a celor deportati, a spitalelor, scolilor etc.
Toti acestia, gratie spiritului domniei-voastre de dreptate si omenie,
gratie vointei domniei-voastre, cu toate restrictiunile si sacrificiile
impuse, au credinta si nadejdea ca vor putea trai, munci si razbi pana
la vremuri mai bune. Ei sunt cu tot sufletul pentru triumful dreptatii
neamului romanesc si va exprima prin mine tot devotamentul si
recunostinta. Sa traiti, domnule maresal. H. Clejan". Maresalul citeste
scrisoarea lui Clejan, impinge mai incolo de pe birou harta
operatiunilor militare, si - culmea! - ia o foaie alba si incepe sa-i
scrie evreului. Reproducem in extenso aceasta scrisoare, e un document
istoric si psihologic de mare insemnatate:
"Bucuresti, 4 februarie 1944.
Domnule Clejan,
scrisoarea dv. referitoare la situatia evreilor din Transnistria si
de-a lungul Bugului, ca si cele relative la dispensarea din
obligativitatea prestarii muncii de folos obstesc, mi-a dat ocazia de a
retine din nou o serie de aspecte ale problemei evreilor in Romania in
limitele realitatii, determinate de situatia de razboi si de
evenimentele precedente acestuia. Dupa cum v-am declarat si oral, am
fost nevoit sa evacuam evreii din Basarabia si Bucovina, caci datorita
comportarii lor oribile in timpul ocuparii acestui teritoriu de catre
rusi, populatia a fost atat de puternic intaratata impotriva acestora,
ca fara aceste masuri de securitate ar fi avut cele mai groaznice
pogromuri. Cu toate ca am fost hotarat sa evacuez pe toti evreii din
Basarabia si Bucovina, prin diferite interventii, am fost impiedicat
s-o fac. Astazi regret ca nu am facut aceasta caci am constatat ca din
randul evreilor ramasi acolo, elemente nedemne au fost recrutate de
catre adversarul tarii noastre. Nu exista nici o organizatie comunista
sau terorista, descoperita de organele noastre de politie careia sa
nu-i apartina si evrei si adesea ele sunt constituite numai de evrei.
Aceasta este tragedia rasei evreilor de a nu fi recunoscatori, de a se
opune tarii in care ei traiesc si de la care trag foloase. De aceea
atrag si de data aceasta atentia ca, daca evreii si pe mai departe vor
continua sa submineze statul tolerant, vor atrage dupa sine urmari si
mai grele decat pana acum, caci statul nu poate lasa nepedepsiti pe
aceia care, profitand de aceasta toleranta, se straduiesc intr-un fel
criminal sa duca statul la prabusire. Mai departe, nu trebuie sa uitam
ca noi avem in Transnistria peste 200.000 de romani si de partea
aceasta a Bugului tot asa de multi care, in cazul ca frontul se apropie
de granitele noastre, ar trebui sa vina in Romania libera. Situatia
acestor frati ai nostri ridica pentru natiunea romana una din cele mai
grele probleme de constiinta si eu sunt profund ingrijorat pentru cei
100.000 de romani, pe care nu pot sa-i adapostesc in tara. Se intelege
de la sine ca in astfel de imprejurari este pentru mine o
imposibilitate morala si politica de a consimti la aducerea inapoi a
evreilor din Transnistria. Despre aceasta nu poate fi vorba. Voi
dispune insa ca evreii din imediata apropiere a frontului sa fie adusi
in sudul Transnistriei, de unde, apoi sa poata fi transportati din
tara, de catre comunitatea evreiasca, prin legaturile pe care le are in
strainatate. Dintre evreii din Transnistria au fost recolonizati numai
aceia care au fost deportati acolo din greseala, adica aproximativ 7000
de evrei din Dorohoi si 4000 de copii orfani. In razboiul actual care
se extinde asupra intregului glob pamantesc, evreii nu sunt iertati de
suferintele si mizeriile pe care aproape intreaga omenire trebuie sa le
indure. Daca in timpul lipsei alimentelor si a conditiilor neigienice
de viata au fost secerate si vieti ale evreilor, aceasta inseamna ca
legile nemiloase ale razboiului, pe care nu noi l-am provocat, au impus
si evreilor imperativul de a plati tributul de sange. Romanii, care
lupta in primele linii ale frontului, mor zilnic cu miile. Insa ca un
om de factura europeana, nu am suportat niciodata omorurile impotriva
nimanui si nu pot sa fac acest lucru. Am luat masuri si le voi lua si
pe mai departe, ca astfel de omoruri sa nu se comita nici impotriva
evreilor, oriunde s-ar gasi. In ce priveste dispensarea de
obligativitatea prestarii muncii de folos obstesc si exercitarea
profesiei, aceasta este o problema in care nu ma amestec si nu ma
priveste. Cred insa ca nu se poate face o comparatie intre contributia
materiala a acelor evrei care sunt pentru dispensarea lor de la
obligativitatea prestarii muncii de folos obstesc si jertfa de sange a
acelora care cu arma in mana contra dusmanului, apara si asigura viata
si munca tuturor acelor care se gasesc in patrie, deci si a evreilor.
Aceste obligatii au fost stabilite in intelegere cu Centrala Evreilor
si o mare parte a obligatiilor servesc intereselor Centralei si
sprijina familiile de evrei lipsite de mijloace. Maresal Antonescu."
Frumoasa epistola,
aproape pastorala, umanista, dar nu trece nici macar o zi, ca acelasi
Ion Antonescu, "omul de factura europeana" care purta un dialog
civilizat cu un lider al evreilor oprimati, promitandu-i anumite
inlesniri, sa se manifeste ingrozitor de cainos. Auzind de la
Guvernatorul Transnistriei, Alexianu, ca evreii mor pe capete din cauza
tifosului si exista pericolul extinderii epidemiei ("Trebuie sa-i
dezinfectez, altfel o sa-i infecteze pe toti"), maresalul ii recomanda
acestuia, cu cinism: "Lasa-i, sa mai moara pe-aceia". Este acelasi
Antonescu care inchide ochii si se face ca nu stie de miile de
refugiati evrei din Polonia, Ungaria, Franta, chiar si din Germania
care se strecoara in Romania ca sa-si salveze vietile. Ce asimetrie de
psihologie umana imposibil de inteles!

Antonescu si Evreii între orient si occident

Războiul civil european 1914-1945 a cauzat 100 de milioane de
victime. O tragedie şi pentru evreii. Adolf Hitler îi extermina. Ion
Antonescu, aliat al Germaniei, e arestat, predat Moscovei şi executat.
Ana Pauker şi evreii cominternişti conduc apoi ţara la comanda lui
Stalin.

După Revoluţia din 1989, în care evreii Silviu Brucan
şi Petre Roman din nou conduc, Holocaustul e sacralizat şi cine-l pune
la îndoială - şase milioane de victime -, e pasibil de închisoare în
România şi alte zece ţări.
Elie Wiesel constată în „Raportul final al comisiei internaţionale
pentru studierea Holocaustului din România”, p.388,: „Conştientă de
responsabilitatea enormă care i-a fost încredinţată a decis să nu
menţioneze o unică cifră concluzivă privind numărul evreilor ucişi...
Cercetările viitoare vor stabili, să speram, numărul ...” În „Regatul”
lui Antonescu (1940-44) au pierit în Holocaust: după „Raportul Wiesel”
15.000 evrei, după Encyclopedia Judaica, 40.000; în România Mare „în
graniţele din 1937”, după Wolfgang Benz, Dimensionen des Völkermodes,
211.00, după shoa.de 350.000.
Holocaustul în cifre: în Germania („în graniţele din 1937”): în
Encyclopedia Judaica 125.000 victime; în shoa.de şi Benz 165.000. În
Austria: în Encyclopedia 65.000; în shoa.de 65.000; în Benz 65.000. În
Polonia şi URSS: în Encyclopedia 4.565.000; în shoa.de 4.000.000; în
Benz 4.900.000. În Franţa şi Belgia: în Encyclopedia 107.000; în
shoa.de 103.500; în Benz 32.000. În Cehoslovacia: în Encyclopedia
277.000; în shoa.de 263.000; în Benz 142.000. În Ungaria: în
Encyclopedia 402.000; în shoa.de 270.000; în Benz 502.000. În Albania:
în shoa.de 100; în Benz 600.
După cum se vede mai sus, aruncarea în aer a graniţelor de
criminalii Hitler şi Stalin a generat drame, care-l justifică pe
Wiesel. După Ferdinand Otto Miksche în Das Ende der Gegenwart, München
1991, p.107: „In 1933 trăiau în Europa, fără URSS, 5,6 milioane evrei
(American Jewish Conference, New York Times 11.01.1945). Din aceştia
trebuie scăzut un milion, care au rămas în est după trasarea graniţei
Molotov-Ribbentrop. Dacă după 22 iunie 1941 jumătate se retrag cu
Armata Roşie, mai mult de cinci milioane de evreii nu erau în Europa.
Dintre aceştia trăiau în ţări neutre: Gibraltar 868, Anglia 300.000,
Portugalia 1.200, Spania 4.000, Suedia 6.653, Elveţia 17.973, Irlanda
3.686, Turcia, 78.730, total 413.110. (World Almanach 1942) Hitler
dispunea de soarta a 4,5 milioane. Din care se scad emigranţii ...
1933-1945 au emigrat în Anglia 120.000, Suedia 23.000, Elveţia 60.000,
Spania şi Portugalia 5.000, Canada 60.000, USA 450.000, America
Centrală 75.000, America de Sud 225.000, Australia 15.000,
China/Şanghai 35.000, India 25.000, Africa 45.000, Palestina 300.000,
total circa 1,5 milioane. Pentru URSS nu există statistici, totuşi după
New York Times din Polonia au emigrat în URSS 500.000 de evrei, unde
exista din anul 1934 „Regiunea autonomă evreiasca”, Birobidjan (36.000
km²)
... La declanşarea războiului trăiau în Europa - fără URSS - 1.559.660
evrei ... Numărul victimelor poate fi astfel estimat între 1 şi 1,5
milioane evreii. Mai mult nu stăteau la „dispoziţia” lui Hitler...
Oricum, chiar şi acest număr este mai mult decât suficient pentru a
condamna un genocid.”
Condamnarea revizionismului şi sacralizarea Holocaustului sunt
singurele soluţii pentru că date statistice există numai în vest, în
est, de o parte şi alta a liniei de demarcaţie a sferelor de influenţă
Hitler-Stalin, in Polonia şi URSS inclisiv Bucovina şi Basarabia unde
trăiau milioane de evrei, statistica e nesigură şi pentru că sunt evrei
100% înregistraţi la sinagogă şi în comunităţi, dar şi evrei 50% sau
convertiţi, care totuşi erau urmăriţi, chiar dacă erau creştini, atei
sau comunişti. Cine-i evreu?
Antisemitismul ca şi colectivismul ortodoxo-comunist sunt prin
definiţie forme atavice antioccidentale, aşa că România în UE, trebuie
să depăşească ororile trecutului pentru a realiza un consens cu normele
şi valorile civilizaţiei creştinilor occidentali. Între politică şi
religie exista o interdependenţă, dar ambele au dinamici proprii, nu-s
identice. Politic, românii sunt în Europa occidentală, din punct de
vedere religios, în cea orientală. De aceea, după Rapoartele Wiesel şi
Tismăneanu, Traian Băsescu, Preafericitul Teoctist şi Papa Benedict XVI
trebuie să găsească o cale comună. De acest dialog va depinde soarta
tuturor românilor, chiar dacă Mitropolia din Moldova este orientată,
mai mult decât Patriarhia de la Bucureşti, spre Moscova.
Raportul Wiesel, 432 p., este un compedium: rădăcinile
antisemitismului românesc; retragerea din Basarabia şi Bucovina şi
consecinţele asupra relaţiilor interetnice; viaţa comunităţilor
evreeşti în timpul lui Antonescu; români printre cei „Drepţi între
popoare”; procesul criminalilor de război; distorsionarea, negarea şi
minimalizarea Holocaustului în România; concluzii şi recomandări. E
tratat şi calvarul ţiganilor, actualmente romi. Există o vastă
literatură, memorille contemporanilor, Radu Lecca: Eu i-am salvat pe
evreii din România, care trebuie studiată, chiar dacă statistică,
documentaţia imensă, legislaţia şi sacralizarea Holocaustului par
handicapuri insurmonabile, dar dictonul latin e valabil: face
nedreptate şi cel care n-o condamnă / Injuriam ipse facias, ubi non
vindices.

Prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania

http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=1222

Enigmele scrisorii maresalului Antonescu catre dr. Filderman






Teodor WEXLER,

vicepresedintele Fundatiei “Dr. W. Filderman”


In perioada 12 septembrie 1940-23 august 1944, între dr. Wilhelm
Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România, si
maresalul Ion Antonescu a avut loc un schimb de scrisori vizând
ameliorarea situatiei evreilor - cetateni români sau a evreilor fosti
cetateni români rezidenti în Basarabia si Bucovina de Nord si
deportati, dupa 22
iunie 1941, în Transnistria. Amintim ca numerosi alti evrei din afara
acestor teritorii si anume, cei din Dorohoi, Suceava, Câmpulung, sau
aflati la munca obligatorie, au fost deportati în Transnistria.

La data de 11 octombrie 1941, dr. Filderman s-a adresat
maresalului Ion Antonescu printr-o scrisoare în care apela la
sentimentele umanitare ale conducatorului statului spre a împiedica o
noua deportare a unui grup de evrei din ghetoul de la Chisinau.
Conducatorul statului i-a adresat dr.-ului Filderman o scrisoare foarte
dura, în care culpabiliza populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina
de Nord pentru colaborare cu inamicul sovietic, extinzând aria
culpabilizarii si asupra evreilor din Rusia si Ucraina.


Comentarii revelatoare asupra acestei scrisori se gasesc în
raportul ministrului francez la Bucuresti, Jacques Truelle, adresat
guvernului de la Vichy la 10 noiembrie 1941, din care citam în
continuare (documentul integral a fost publicat în lucrarea Martiriul
evreilor din România, Editura Hasefer, 1991; fragmentele citate de noi
au fost retraduse în redactia revistei Magazin istoric):

“Aceasta legatie a avut ocazia, în mai multe rânduri, sa semnaleze
Departamentului masurile luate împotriva evreilor, fie de guvernul
român, fie de autoritatile subordonate mai mult sau mai putin
calificate. Se parea ca ororile al caror teatru de desfasurare a fost
orasul Iasi, în luna iulie ce a trecut, si despre care am informat în
scrisoarea mea nr. 195 din 4 iulie, nu vor mai putea fi depasite. De
altfel, de atunci încoace, guvernul român paruse sensibil la reactia
opiniei publice, atât din interior, cât si din strainatate, fata de
aceste atrocitati si în cursul lunii septembrie a existat impresia
producerii unei oarecare destinderi [Urmeaza în continuare descrierea
unor noi masuri de deportare]…

In fata acestor masuri, care evident urmareau rezolvarea radicala
a problemei evreiesti, doctorul Filderman, presedintele Uniunii
Comunitatilor Evreiesti din România, nu a ezitat sa adreseze
maresalului Antonescu doua scrisori, în care atragea atentia
conducatorului asupra îngrozitoarei tragedii ce se desfasura si îl
implora în mod impresionant, facând apel la sentimentele sale
umanitare, sa înceteze acest adevarat program.

Maresalul Antonescu a raspuns într-o scrisoare publicata în presa la 27 octombrie si în care declara textual: <>. [In continuare, scrisoarea lui Antonescu contine grave acuze la adresa populatiei evreiesti]…


In ciuda antisemitismului exacerbat pe care propaganda a reusit
sa-l faca sa domneasca în România, aceasta scrisoare [a maresalului] a
facut cea mai proasta impresie românilor care si-au pastrat libertatea
de judecata si de clarviziune. Se considera ca acuzatiile formulate de
maresalul Antonescu la adresa evreilor nu sunt deloc întemeiate; daca
s-au produs numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si
Bucovinei în 1940, este stabilit ca evreii nu au fost singurii care au
participat la ele, ci ca toata drojdia româneasca din aceste provincii,
precum si minoritarii ucraineni, rusi si altii, care s-au alaturat
evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa
lupte. Iar pretentia ca Odessa nu a rezistat decât pentru ca fusese
aparata de evrei este o tema de propaganda deseori folosita, dar care
este într-adevar prea ridicola pentru a putea fi luata în serios.

Oricum, scrisoarea curajoasa a lui Filderman catre conducator pare
a-l fi indispus foarte tare pe acesta din urma, deoarece presa anunta
de curând ca s-a deschis o ancheta judiciara împotriva presedintelui
Uniunii Comunitatilor Evreiesti pentru <>” (sunt date în continuare alte masuri cu caracter antievreiesc).


In sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943, Ion
Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau relatarile
ministrului Truelle: “Când am venit acolo [în Basarabia si Bucovina de
Nord] ne-am gasit în fata unor reclamatii fara sfârsit, în care se
arata ca peste 40 000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera în
timpul ocupatiei rusesti mai rusi decât rusii… Am fost în fata acestei
probleme si daca pedeapsa era capitala mai aveam înca 50 000 sau 100
000 nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat
clementa, ca si în cazul legionarilor”.


Si legionarii si colaborationistii minoritari din Basarabia au stat câteva luni internati la Onesti, localitate lânga Bacau.

In ce priveste originea dezordinelor din Basarabia si Bucovina de
Nord nu ni se pare lipsit de semnificatie un fragment din scrisoarea pe
care Iuliu Maniu i-a adresat-o la 12 iulie 1941 lui Ion Antonescu:
“Cele doua provincii au fost inundate de functionari din Regat,
necunoscatori ai oamenilor de acolo, acestia s-au transformat în
adevarati satrapi ai populatiei si au stârnit numeroase nemultumiri. Au
fost desigur si oameni de treaba între cei veniti, dar cei rai au
compromis pe cei buni. Ei au fost aceia care au facut ca denumirea de
regateni sa devina odioasa si timp de doua decenii provinciile, în buna
parte, s-au înstrainat în loc sa se închege complet cu tara” (Oglinda,
din 17 iulie 1997).


In mod intentionat si Antonescu si comunistii au ascuns opiniei
publice constatarile lui Iuliu Maniu. Dupa cum nu exista nici pâna azi
o analiza obiectiva a evenimentelor de la Tatar Bunar din anul 1923,
evenimente ce au degenerat într-un pogrom, organizat de subsecretarul
de stat de atunci de la Ministerul de interne Gheorghe Tatarescu.

Rau intentionate mi se par planurile “Mircea” si “Tudor” elaborate
în anul 1938 de guvernul Tatarescu si care, în cazul unui atac
sovietic, interziceau populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina sa
se retraga odata cu armata româna. Precizez ca aceste planuri au fost
elaborate cu mult înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. In
cartea sa Un taciune smuls flacarilor, fostul rabin sef Al. Safran
descrie cu lux de amanunte interventiile facute pe lânga autoritati,
pentru ca evreii din aceste teritorii sa se poata evacua odata cu
armata româna.

Analizând cu obiectivitate si simt de raspundere documentele
prezentate în acest articol va trebui sa stabilim unde se opreste
realitatea si unde începe propaganda în scrisoarea maresalului
Antonescu catre dr. Filderman din 27 octombrie 1941. Este un proces
care va trebui parcurs în numele omeniei românesti si al respectului
pentru adevarul istoric.


Teodor WEXLER,

vicepresedintele Fundatiei “Dr. W. Filderman”

A ordonat generalul Antonescu declansarea pogromului de la Iasi?
La Cimitirul Evreiesc din Iasi s-au
adunat, si in acest an, supravietuitori ai Pogromului de la Iasi si ai
"Trenurilor Mortii" din 29 iunie - 2 iulie 1941. Un carturar al obstei
evreiesti din Iasi, academicianul Silviu Sanie, a amintit ca de-a
lungul ultimelor sase decenii istoricii au cautat sa dea un raspuns la
intrebarea-cheie: "Din ordinul cui a fost declansat pogromul?"
Profesorul Sanie este categoric: pogromul "a fost programat" si "nu ar
fi ajuns la dimensiunea macelului fara implicarea fortelor care aveau
datoria sa apere cetatenii tarii". In ce-l priveste pe generalul Ion
Antonescu, Conducatorul Romaniei, el "a fost implicat direct in
tragedia care a marcat pe veci comunitatea evreiasca ieseana..."
Majoritatea istoricilor
ar putea subscrie la aceste afirmatii. Una este sa spui ca Antonescu a
fost implicat in tragedia de la Iasi, si alta e sa scrii ca generalul,
personal, a initiat, patronat si dirijat macelul. E ceea ce incearca sa
demonstreze istoricul ierusalimitean Jean Ancel in noua sa lucrare
"Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iasi, 29 iunie 1941" (Editura
Polirom). Ancel este socotit cel mai important istoric al Holocaustului
din Romania, cercetator la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, el este
editorul unui corpus de 12 volume de documente foarte pretios privind
soarta evreimii-romane in anii celui de-al II-lea razboi mondial si
autorul lucrarii "Transnistria" (in trei volume). Cronica evenimentelor
de la Iasi a inceput sa fie scrisa chiar din vara anului 1941,
intamplarea a facut ca la fata locului sa se afle unul dintre cei mai
faimosi reporteri ai planetei, italianul Curzio Malaparte. Cartea sa
"Kaputt", a facut inconjurul lumii, i-a urmat o alta lucrare, mai
documentata, mai profunda, "Cartea Neagra" de Matatias Carp, un evreu
care nu intentiona sa faca nici literatura si nici istorie; autorul era
un simplu lefegiu al Comunitatii evreiesti din Bucuresti, care s-a
ambitionat sa consemneze evenimentele pentru posteritate.
Despre Iasiul
insangerat au scris, in ultimele decenii, multi istorici romani si
evrei, dar tot lui Jean Ancel ii revine meritul sa fi imbogatit
istoriografia cu o monografie esentiala. La intrebarea "Cui ii apartine
ordinul?", Ancel raspunde fara nici-o retinere: generalului Ion
Antonescu. Numai ca in puzzle-ul construit de Ancel, lipseste ceva.
Sper ca nu voi fi acuzat ca-i iau apararea lui Antonescu dupa ce voi
incerca sa arat in continuare unde se clatina demonstratia istoricului
de la Ierusalim.
Ramas singur la carma
Romaniei, dupa zdrobirea rebeliunii legionare si fuga lui Horia Sima in
Germania, generalul Ion Antonescu putea, in sfarsit, sa se dedice, asa
cum si-a dorit-o, "reconstructiei tarii". Discursul sau politic
promitea romanilor prosperitate, eliberarea tinuturilor praduite de
unguri si de bolsevicii rusi. Dar si "purificarea tarii". In cartea mea
"Istoria Holocaustului din Romania" am aratat cum sub aceasta nebuloasa
sintagma se ascundea vointa generalului de a-i alunga pe evrei din
Romania. Strigatul nationalist "Romania-romanilor, a tuturor romanilor
si numai a romanilor" - formulat in anii puseului nationalist de
istoricul Nicolae Iorga - a catalizat elanurile si gandirea
extermistilor romani, dandu-i un sens violent militant si o puternica
coloratura antisemita. Inspirat de acest slogan, Antonescu a inventat
politica "purificarii tarii", cu un continut antisemit identic.
Conducatorul Statutului ar fi preferat ca evreii sa paraseasca Romania
de buna voie, plecand in Palestina sau oriunde, numai sa nu ramana
intre hotarele tarii. In primele zile ale guvernarii asociate cu
legionarii, generalul explica tactica si strategia sa in problema
evreiasca: "Eu voi rezolva problema evreiasca in cursul reorganizarii
Statului, substituind incetul cu incetul pe evrei cu romani, si in
primul rand cu legionari care intre timp se vor pregati. Bunurile
evreilor vor fi in mare parte expropiate in schimbul unor indemnizatii.
Evreii care au venit in tara dupa 1913, cu alte cuvinte dupa a doua
parte a razboiului balcanic, vor fi inlaturati de indata ce aceasta va
fi cu putinta, chiar daca au devenit cetateni romani, in vreme ce
ceilalti, o repet, vor fi substituiti incetul cu incetul. Evreii vor
putea trai, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor si bogatiilor
acestei tari. In Romania trebuie sa traiasca si sa fie pusi in valoare
mai intai romanii: Ceilalti, daca raman locuri libere vin dupa ei." Evreii, avertiza
Antonescu, vor trai daca... Aceasta conditionare o vom mai auzi in
cursul viitoarelor discursuri si rezolutii antonesciene, ea nu
prevestea lucruri bune pentru evrei. La 7 februarie 1941, Antonescu a
convocat Consiliul de Cabinet si a pus in discutie un pachet de masuri
de "purificare a tarii". Stenograful a notat spusele generalului:
"...Este, apoi, aspectul celalalt al purificarii atmosferei de
elementele iudaice. Daca timpurile ar fi normale, eu as proceda in mod
normal la eliminarea din statul roman, in masa, a elementelor
evreiesti, adica la izgonirea lor peste granita. Dar astazi nu pot s-o
fac. Neuman nu pot sa fiu, sau unde sa-i trimit si nici nu pot sa-i las
sa moara de foame. Si atunci, problema aceasta o intrevad sub un aspect
cu totul special, adaptat la situatia internationala de azi..." Conducatorul Statului nu stia, inca, ce sa faca cu sutele de mii de evrei.
Promisese "purificarea
tarii", dar o solutie nu avea. Berlinul nazist se va grabi sa-i propuna
Solutia Finala. Din clipa in care incepuse sa se gandeasca la atacarea
Uniunii Sovietice, Hitler inscrisese Romania in agenda sa cotidiana. In
martie 1941 au sosit la Bucuresti emisarii lui Heinrich Himmler. Marea
capetenie nazista dorea sa stie ce are de gand sa faca Antonescu cu
evreii locali. O forta uriasa a Wehrmacht-ului stationa deja in
Romania, circa 700.000 de soldati super antrenati si inarmati.
Conducerea romaneasca a apasat pe accelerator. La 23 martie 1941,
Antonescu a ordonat: "In toata tara, in Capitala ca si in centrele
urbane si rurale, evreilor sa li se fixeze anumite cartiere unde sa fie
obligati a locui." Ordinul de ghetoizare a evreilor s-a dovedit
inoperant. Generalul Radu Rosetti, ministrul Culturii Nationale si al
Cultelor, considerand ca "fiinta etnica a neamului romanesc trebuie
ferita de amestecul cu sange evreiesc", a semnat decretul interzicerii
convertirii evreilor la crestinism. La Berlin se stia ca, in pofida
caracterului draconic al prevederilor, nu se putea stabili cu
exactitate cat de departe s-a mers cu "exceptiile" si "inlesnirile".
Data fiind coruptia ce domnea in Romania, responsabilii nazisti cu
rezolvarea problemei evreimii europene nu puteau conta pe informatiile
provenite din cercurile guvernamentale.

http://www.ziua.net/display.php?id=181206&data=2005-07-23&ziua=b8996582a9324ed6eb8ae4b7f4c0a666
Sosirea la Bucuresti a emisarului nazist Gustav Richter
La sfarsitul lunii
aprilie 1941, soseste la Bucuresti Gustav Richter, Hauptsturmfuhrer SS,
un ofiter important in ierarhia Gestapo-ului si al aparatului
exterminator al evreimii-europene. Planul lui Gustav Richter nu era
altceva decat aceeasi Solutie Finala germana pe care Berlinul vroia s-o
aplice si evreimii-romane. Ion Antonescu va refuza sa contrasemneze
acest plan si sa-i predea pe evreii-romani lui Adolf Eichmann si Gustav
Richter. Nu se stie daca in cursul intalnirilor sale cu Hitler,
Conducatorul Romaniei i-a spus-o, dar este evident ca Antonescu nu a
agreat ideea unui monopol german in rezolvarea problemei
evreimii-romane. Dupa vizita delegatei germane la Bucuresti, (din care
facea parte si Gustav Richter), din martie 1941, serviciile speciale
germane au inceput sa-i parasca lui Hitler pe conducatorii romani ca ar
fi prea "blanzi" fata de evrei. Antonescu incepuse sa aiba alte
prioritati. Informat de Hitler asupra datei inceperii razboiului in
Rasarit (22 iunie 1941), toata energia generalului se consuma cu
pregatirea armatei. Daca Antonescu vedea in razboiul german impotriva
Uniunii Sovietice cea mai strasnica oportunitate pentru recuperarea
Basarabiei si Bucovinei, pentru evrei, acest razboi va fi catastrofal.
Trei zile inainte ca generalul Antonescu sa ordone armatelor romane sa
treaca Prutul, generalul Ilie Stefea transmitea comandamentelor armatei
romane ordinul secret al Conducatorului: "Toti jidanii, comunistii si
agentii sa fie identificati. Ministerul de Interne trebuie sa stie unde
se afla acestia, pentru a le interzice deplasarea si pentru a fi in
stare sa aplice orice ordine care vor putea fi transmise la un moment
dat". Marea vanatoare impotriva evreilor putea sa inceapa. In viziunea
militara a lui Antonescu, zona frontului trebuia "curatata" de
populatia evreiasca locala. Inclusiv cea din Iasi. La 22 iunie 1941,
generalul a ordonat trupelor romane sa treaca Prutul. Daca s-ar fi
oprit la Nistru, dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei, statuile cu
chipul maresalului puteau astazi fi vazute in toate orasele tarii.
Megalomania si o judecata politica stramba l-au impins sa continue
nenorocita alianta cu Hitler pana la Stalingrad, provocand moartea a
sute de mii de romani. Acelasi calcul politic gresit l-au indemnat sa
transforme Transnistria intr-un imens cimitir al evreimii basarabene,
bucovinene si ucrainiene. Inainte insa de episodul transnistrean,
generalul va asista, cu indiferenta, la explozia antisemita din zilele
de 29 iunie-2 iulie 1941 de la Iasi, soldata cu moartea a circa 10.000
de evrei, care nu erau basarabeni si nici bucovineni, ci reprezentau
parte din evreimea regateana. Pe care Antonescu isi daduse cuvantul de
onoare ca o va apara.
A initiat si dirijat personal generalul Ion Antonescu pogromul de la Iasi?
Intrebarea daca Ion
Antonescu a initiat si dirijat personal pogromul de la Iasi va continua
sa starneasca controverse, dar nimeni nu se indoieste ca generalul era
stapan pe toate mijloacele militare si politienesti care i-ar fi permis
sa impiedice declansarea tragediei sau, cel putin, sa-i limiteze
proportiile. Dar nu a intervenit decat atunci cand 10.000 de evrei erau
deja morti. Pogromul din Iasi a fost "repetitia generala" a masacrelor
savarsite in Basarabia, Bucovina si Transnistria in lunile urmatoare. In zilele precedente
pogromului, Iasiul devenise un oras de front; trupele romane si germane
il traversau indreptandu-se spre primele linii de lupta, din cand in
cand avioanele rusesti il bombardau, provocand putine pagube, dar multa
panica si zvonistica. Orasul respira cu greu, evreii presimteau
nenorocirea care ii pandea. Se implinise un an de la pierderea
Basarabiei si Bucovinei, destui antisemiti ii cautau pe evrei ca sa
razbune rusinea ciuntirii Romaniei, de parca acestia ar fi avut vreo
vina. In plus, evreii erau spionii care semnalizeaza aviatorilor rusi
tintele de bombardat. 45.000 de evrei traiau la Iasi in acele zile.
Daca nu puteau fi cu totii evacuati, cel putin era cazul sa fie
"rariti". La 21 iunie 1941, Ion
Antonescu ordonase evacuarea tuturor evreilor, intre 18 si 60 de ani,
din zona cuprinsa intre Siret si Prut. Dupa unii istorici, misunau in
Capitala Moldovei specialisti ai serviciilor secrete ale armatelor
romane si germane, cele ale lui Eugen Cristescu, agentii Gestapo-ului,
SS si Geheim Feldpolitzei (Politia militara de campanie germana). Nu
le-ar fi fost greu acestora sa aprinda scanteia care avea sa provoace
incendiul. Evreii au inceput sa fie acuzati ca semnalizeaza avioanelor
sovietice si ca trag asupra soldatilor romani si germani. In cursul
zilelor de joi 26, vineri 27 si sambata 28 iunie au loc executii
sporadice de evrei. In dupa amiaza zilei de 26 iunie, sefii orasului,
prefectul Dumitru Captaru, colonelul Constantin Lupu, comandantul
Garnizoanei, colonelul Constantin Chirilovici, chestorul Politiei,
inspectorii de Siguranta Emil Gioseanu si Matei Cosma etc., au ordonat
perchezitii in casele evreiesti. 140 de politisti si 677 de jandarmi au
navalit in locuintele evreilor. Urmeaza arestari, jafuri, maltratari,
violuri, executii. Ca sa aflam ce s-a intamplat in urmatoarele ore,
avem la dispozitie rapoartele adresate de responsabilii Iasiului catre
superiorii lor.
Rapoartele sunt
contradictorii, istoricul Jean Ancel a demonstrat ca documentele
esentiale au fost masluite, cu scopul de a se arunca toata vina pe
germani, si de a-i disculpa pe marii sefi de la Bucuresti, dar ele
oglindesc o anumita realitate. Din ziua de 28 iunie, situatia s-a
complicat si autoritatile romane nu au mai fost in stare sa impuna
ordinea. Poate nu aveau nici un interes sau poate ca au dorit sa se
ajunga la un haos sangeros. Apar si provocatorii care trag cu cartuse
oarbe asupra soldatilor germani. Acestia atata asteptasera. La
vanatoarea impotriva evreilor se inroleaza soldati, jandarmi si
politisti romani, soldati germani, si, bineinteles, declasatii
orasului.
Abia cand masacrele
s-au potolit si victimele din Trenurile Mortii au fost ingropate,
generalul Ion Antonescu a cerut "explicatii". Generalul Emanoel
Leoveanu, directorul general al Politiei, s-a deplasat personal la Iasi
si a trimis Conducatorului, un raport detailat. Leoveanu avea
naivitatea, curioasa la un politist cu cel mai inalt grad, ca,
intr-adevar, Antonescu vrea sa cunoasca adevarul. Ion Antonescu citeste
raportul generalului Leoveanu si nu-i vine sa creada, adica cum vine
asta, evreii nu sunt vinovati? Un alt raport va fi pritocit in graba si
Leoveanu il va semna fara sa-l mai citeasca. Dupa razboi, generalul
Leoveanu a relatat: "Antonescu, caruia i-am raportat concluziile, a
replicat ca sunt complet gresit in ceea ce priveste pe legionari,
pentru ca el cunoaste situatia in zona, adica 'evreii au tras in trupa
si deci merita sanctiunile ce li s-au aplicat de germani'. Mi s-a atras
atentia sa nu amestec pe germani in acest pogrom pentru ca imi dau
seama de situatie. Desigur, voi fi obligat sa justific aceste grave
acuzatii, care vor fi greu de dovedit, cand ei sunt asa cum sunt...
Precizez ca atunci cand m-am dus la maresalul Ion Antonescu pe front,
la 23 km est de localitatea Sculeni, fiind trimis de catre Ministrul de
Interne de la acea data, generalul Jak Popescu, maresalul, fara a
deschide plicul in care se afla memoriul meu privitor la pogromul de la
Iasi, mi-a pus intrebarea: 'Ce-ai gasit acolo?' Eu am raspuns ca in ce
priveste aceste intamplari, a fost aranjat de legionari, ajutat de
nemti si la care s-au alaturat borfasii orasului Iasi. La cele
raportate de mine oral, maresalul mi-a raspuns: 'Sa vezi ca te-ai
inselat dumneata. Eu stiu ca altfel este situatia si altii sunt
vinovatii'. Chiar daca Leoveanu ii arata cu degetul, prea ostentativ,
pe legionari si germani ca principalii vinovati, raportul sau dezvaluie
o anume stare. Nu numai lui Leoveanu
i-a cerut Antonescu rapoarte despre evenimentele din Iasi; El i-a
solicitat si lui Eugen Cristescu, seful serviciilor secrete romanesti
(SSI), "sa faca o serie de investigatii informative spre a lamuri cum
au luat nastere aceste masacre". Cu cateva zile inainte de pogrom,
Eugen Cristescu se intalnise cu amiralul Wilhelm Canaris, seful
Abwehr-ului, singurul serviciu de spionaj german care avea, oficial,
dreptul sa functioneze in Romania. Apoi, Eugen Cristescu s-a deplasat,
impreuna cu "Esalonul Special" spre zona frontului. "Esalonul" SSI,
format din 160 de agenti, era o unitate a serviciilor secrete
romanesti, inspirata de fioroasele "Einsatzgruppen" hitleriste, care
actionau pe front, in spatele trupelor germane. Fara sa aiba insa
activismul asasin german. Esalonul, a declarat Eugen Cristescu, "n-a
avut nici-o legatura cu Pogromul de la Iasi...Am constatat ca acei care
au provocat pe germani si care i-au instiintat ca evreii au tras in
germani au fost legionarii...Centrul meu (Esalonul, n.a.) era plecat in
Basarabia. Nici Statul major (al Armatei Romane, n.a.), n-a avut
informatii, nici noi nu am avut informatii. Pogromul s-a produs repede.
A surprins pe toata lumea. Probabil ca legionarii i-au informat pe
germani si acestia i-au omorat (pe evrei, n.a.)."

Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi salvatorul evreilor
Înființăm o nouă subrubrică "Istorie și actualitate" în care ne
propunem dezbaterea unor teme istorice cu rezonanță în prezent, pe
principiul că cine uită greșelile trecutului e condamnat să le repete.

Începem cu o promisiune făcută în urmă cu câteva săptămâni, de
discutare a unei cărți recente, intitulată "Al III-lea Reich și
Holocaustul din România 1940 - 1944. Documente din arhivele germane".
Cartea a fost publicată la editura Institutului Național pentru
Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", de istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul Academiei Române din Cluj și Dennis Deletant,
profesor de limba română la Universitatea Londrei. Profesorul Deletant
este autorul a numeroase cărți de istorie, printre care "România sub
regimul comunist", "Ceaușescu și Securitatea" și "Aliatul uitat al lui
Hitler. Antonescu și regimul lui, 1940 - 1944" și membru al comisiei
Tismăneanu de cercetare a abuzurilor regimului comunist din România.

Pentru a dezbate cartea de documente germane despre Holocaustul din
România am stat de vorbă cu unul dintre autori, Ottmar Trașcă.

De ce mai era nevoie de o astfel de carte la trei ani după după publicarea raportului Comisiei Wiesel?

Bună întrebare. Departe de a nega sau diminua în vreun fel calitatea
raportului întocmit de Comisia Elie Wiesel, cred totuşi că acest raport
nu a rezolvat toate aspectele referitoare la Holocaustul din România.
Raportul, lucrare excelentă, elaborată de profesionişti, a prezentat în
linii mari persecuţia populaţiei evreieşti din România în anii celui
de-al doilea război mondial, dar nu avea cum să soluţioneze toate
chestiunile pendinte de Holocaust. Raportul nu este o “biblie”, daca mă
pot exprima aşa, unicul depozitar al adevărului despre Holocaust.
Dimpotrivă, apariţia raportului nu exclude – aşa cum este şi normal –
noi cercetări în acest domeniu. Publicarea volumului nostru vine să
acopere un gol serios existent în cadrul istoriografiei referitoare la
Holocaust. Ne place sau nu ne place, epicentrul evenimentelor ce au
condus la moartea a millioane de evrei în perioada 1939-1945 s-a aflat
la Berlin. În consecinţă, soarta evreilor din România în timpul
regimului antonescian nu poate fi înţeleasă pe deplin fără cunoaşterea
surselor documentare germane. Demersul nostru istoriografic a urmărit
exact acest lucru: să pună la dispoziţia specialiştilor dar şi a
publicului o lucrare care să cuprindă cele mai importante documente cu
privire la situaţia evreilor din România, provenite din arhivele
politice, diplomatice şi militare germane.

Impresia lăsată de prima parte – până în vara anului 1942 – este că
Antonescu o luase într-un fel înaintea germanilor în aplicarea – avant
la lettre – a soluţiei finale. Este corectă această impresie?

Cred că înainte de a răspunde la întrebarea propriu-zisă se impun
anumite precizări. Referitor la aplicarea soluţiei finale în
teritoriile controlate/ocupate de Reich, respectiv în statele
aliate/satellite, trebuie spus faptul că politica promovată de Berlin
faţă de chestiunea evreiască a cunoscut mai multe faze. Nu aş dori să
intru în detalii, aş menţiona doar câteva chestiuni:

a) în perioada 1933-1939 Berlinul a facilitat şi încurajat, în
principal, emigrarea populaţiei evreieşti ca soluţie a chestiunii
evreieşti.

b) în 1940, după înfrângerea Franţei, RSHA (Oficiul Central de
Siguranţă al Reichului) a elaborat împreună cu Ministerul de Externe
german aşa-numitul plan Madagascar ce prevedea deportarea în Madagascar
a tuturor evreilor aflaţi în sfera de influenţă germană.

c) În vara anului 1941, după izbucnirea conflictului sovieto-german,
planul Madagascar a fost abandonat – era irealizabil în condiţiile în
care Anglia deţinea supremaţia pe mare – iar conducerea germană a optat
în favoarea soluţiei finale în chestiunea evreiască, modalitatea şi
detaliile aplicării fiind discutate în cadrul conferinţei desfăşurate
la Wannsee în 20 ianuarie 1942.
Revenind la întrebare, Antonescu nu avea cum s-o ia înaintea germanilor
în ceea ce priveşte aplicarea soluţiei finale. În schimb, îndeosebi în
vara anului 1941, mareşalul Antonescu a acţionat în chestiunea
evreiască într-o manieră care i-a surprins inclusiv pe germani şi s-a
străduit să preia modelul nazist în soluţionarea chestiunii evreieşti.
Adică în primăvara anului 1941, guvernul roman solicită trimiterea de
către Berlin al unui aşa-numit “consilier pentru chestiunile evreieşti”
german. Misiunea acestui consilier, repet, solicitat de guvernul român
– este vorba de Hauptsturmführerul (căpitan) SS Gustav Richter – a
constat în prima fază în armonizarea legislaţiei antisemite româneşti
cu cea nazistă, iar, ulterior (1942), în pregătirea aplicării soluţiei
finale în România. Urmează apoi cele întâmplate în Basarabia, Bucovina
şi Transnistria. Asasinatele în masă comise în vara şi toamna anului
1941, brutalitatea şi cruzimea autorităţilor române (Armată, Poliţie şi
Jandarmerie) i-au uimit chiar şi germani. În acest sens este de ajuns
să citezi aprecierea lui Hitler, care în 19 august 1941, într-o
discuţie cu Goebbels, afirma următoarele: “În ceea ce priveşte
chestiunea evreiască, în orice caz se poate constata în prezent faptul
că un om precum Antonescu acţionează în această privinţă mult mai
radical decât am făcut-o noi până acum”.

Aprecierea lui Hitler nu făcea altceva decât să consemneze o stare de
fapt. Iar în 1942, după ce Berlinul a decis aplicarea soluţiei finale –
adică exterminarea fizică a evreilor – Antonescu şi-a dat acordul
(iulie 1942) în vederea deportării evreilor din Vechiul Regat şi
Transilvania de sud – începând cu judeţele Timiş, Turda şi Arad – în
lagărele morţii din Polonia. Prin urmare se poate spune că Antonescu nu
a luat-o înaintea germanilor, ci, mai degrabă s-a străduit să
implementeze modelul german în soluţionarea chestiunii evreieşti.

Rezultă din documentele germane cine se face responsabil de pogromul de la Iaşi şi de trenurile morţii din iunie-iulie 1941?

Evident. Înainte de a răspunde la întrebare cred, de asemenea, că se
impun anumite precizări. În cadrul istoriografiei române persecuţia
evreilor în timpul regimului antonescian a constituit foarte mult timp
un subiect tabu, îndeosebi înainte de 1989. Chiar şi în puţinele cazuri
în care acest subiect a fost abordat - ca de exemplu pogromul de la
Iaşi – responsabilitatea autorităţilor antonesciene a fost fie negată,
fie, în cel mai bun caz, trecută sub tăcere. De regulă, în asemenea
cazuri, răspunderea pentru atrocităţi a fost atribuită germanilor,
legionarilor sau “elementelor declasate din armată”. Afirmaţia mea este
ilustrată cel mai bine de maniera în care a fost reflectat pogromul de
la Iaşi în istoriografia română. Şi aici am în vederea cartea semnată
de “istoricii” Maria Covaci şi Aurel Kareţki, “Zile însângerate la
Iaşi. 1941” (1978), lucrare ce a ridicat falsificarea adevărului
istoric şi diversiunea la rang de “artă”. Concret, în opinia autorilor
vinovaţii pentru pogromul de la Iaşi au fost germanii (trupele SS
cantonate în Iaşi), legionarii şi unele elemente declasate din Armata
română. Acest punct de vedere, din nefericire, s-a perpetuat inclusive
în multe dintre lucrările apărute în perioada postdecembristă.
Mărturisesc faptul că am avut încă din momentul citirii lucrării
respective, ca student, serioase îndoieli cu privire la veridicitatea
versiunii acreditate de autorii citaţi anterior. Posibilitatea de a
investiga în arhivele germane mi-a oferit prilejul pentru a descifra
implicarea/responsabilitatea germană. Am fost intrigat de faptul că în
nici o lucrare referitoare la pogromul de la Iaşi nu apăreau citate
sursele arhivistice germane. Ştiind că în timpul evenimentelor din
Iaşi, în oraş funcţiona un consulat german şi că, de asemenea, în Copou
era comandamentul Corpului XXX armată german, comandat de
generalul-locotenent Hans von Salmuth, am încercat – cum era şi firesc
– să identific rapoartele acestora. Aşa am descoperit rapoartele
consulatului german din Iaşi în arhivele diplomatice din Berlin,
respectiv însemnările din Jurnalul de război al Corpului XXX armată
german în arhivele militare din Freiburg im Breisgau. Aceste documente,
incluse toate în volum, arată în mod clar nu numai faptul că
autorităţile germane – civile şi militare – nu au fost implicate în
pregătirea şi desfăşurarea pogromului, ci, dimpotrivă, au intervenit în
repetate rânduri pe lângă autorităţile române cerând să se pună capăt
exceselor. Germanii nu au avut nici un interes în crearea de haos şi
dezordini în imediata apropiere a liniei frontului (frontul era pe
Prut, la mai puţin de 30 de km!). Dimpotrivă, fiind o zonă de operaţii
militare, germanii aveau nevoi de linişte şi ordine pentru a nu
periclita concentrarea forţelor proprii! În plus, o altă minciună a
istoriografiei comuniste cum că în Iaşi ar fi fost trupe SS implicate
în pogrom, poate fi foarte uşor demontată în urma consultării
documentelor germane. Este suficient să parcurgi rapoartele
Einsatzgruppe D (unitatea mobilă de exterminare ce a acţionat în
spatele trupelor germane şi române din Basarabia, Bucovina şi
Transnistria) pentru a constata că Einsatzkommandourile (comandourile
speciale) îşi fac apariţia pe teritoriul României abia la începutul
lunii iulie 1941 şi nu la Iaşi, ci la Piatra Neamţ. Documentele germane
confirmă ceea ce se ştia: responsabilitatea pentru pogrom revine în
totalitate autorităţilor române. Au fost implicaţi şi câţiva militari
germani răzleţi, dar comandamentele germane informate cu privire la
acest aspect au luat măsuri.

Care este responsabilitatea germană faţă de cea a lui Antonescu în masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria?

Am amintit anterior de Einsatzgruppe D şi în acest sens am menţionat
faptul că ea a operat în Basarabia, Bucovina de nord, Transnistria, în
spatele Armatei a 11-a germane, respectiv în spatele Armatelor 3 şi 4
române. Câteva cuvinte despre Einsatzgruppe D. Einsatzgruppen der
Sicherheitspolizei und des SD, pentru a folosi titulatura lor oficială,
erau unităţi mobile de exterminare ale SS, formate din aproximativ
400-500 de oameni, a căror misiune consta în „curăţirea“ terenului
cucerit de Wehrmacht de inamicii Reichului. Ce se înţelegea prin
“inamicii Reichului”? Evreii, comisarii din Armata Roşie, etc, în
general toate elementele ostile Germaniei naziste din teritoriile
cucerite în est. Au existat 4 asemenea Einsatzgruppen. Einsatzgruppe D,
comandat de colonelul-Standartenführerul SS Otto Ohlendorf a asasinat
în perioada iunie 1941-iunie 1942 aproximativ 90000 de evrei (femei,
copii, bărbaţi), pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de nord,
Transnistriei şi Crimeei. Am cercetat aşa-numitele „Ereignismeldungen“,
rapoartele evenimenţiale, ale Einsatzgruppe D – unele sunt incluse în
volum – şi am constatat faptul că în aceste rapoarte colaborarea cu
autorităţile române a fost descrisă drept „armonioasă“. Referitor la
Einsatzgruppe D, aş mai aminti faptul că există o monografie
impresionantă publicată de istoricul german Andrei Angrick, o lucrare
ce ar merita cu prisosinţă să fie tradusă în limba română.

Aţi reuşit să explicaţi schimbarea de atitudine a lui Antonescu şi
refuzul deportării în masă a tuturor evreilor din România în Polonia în
jurul datei de 10 septembrie 1942?

Fără îndoială. Volumul include suficiente documente care atestă în mod
clar schimbarea intervenită în politica antisemită a regimului
antonescian în toamna anului 1942. Este adevărat, în iulie 1942
guvernul Antonescu şi-a dat acordul de principiu pentru deportarea
tuturor evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud – începând cu
judeţele Timiş, Turda şi Arad – în lagărele morţii din Polonia.
Potrivit documentelor germane, deportarea urma să înceapă în jurul
datei de 10 septembrie 1942, cei apţi aveau să fie puşi să muncească,
iar cei inapţi urmau să fie supuşi “tratamentului special”, în germană
“der Sonderbehandlung unterzogen werden sollen”. Ce însemna tratament
special nu este greu de ghicit. De ce nu s-a ajuns, totuşi, la
deportare? Răspunsul constă într-un complex de factori, pe care i-aş
enumera pe scurt în cele ce urmează:

a) Memoriile întocmite de Wilhelm Filderman, memorii redactate în
august-septembrie 1942, în care Filderman avertiza asupra consecinţelor
economice şi politice ce puteau rezulta în urma deportării evreilor din
România. Pe de altă parte Filderman a invocat şi un alt argument şi
anume tratamentul bun aplicat la acea dată de guvernul maghiar evreilor
din Ungaria. Concret, Filderman a dat de înţeles că în competiţia
pentru Transilvania, tratamentul bun aplicat populaţiei evreieşti putea
fi un bun capital politic iar România nu trebuia să-şi deporteze evreii
atâta timp cât Ungaria nu proceda la fel cu evreii săi. Antonescu,
extrem de sensibil la orice amănunt legat de Transilvania, s-a dovedit
receptiv la argumentele invocate de Filderman.b) intervenţiile Regelui Mihai I şi Reginei Mamă Elena pe lângă Conducător.

c) intervenţia baronului Francisc Neumann care a plătt o sumă de
aproximativ 400 de millioane de lei pentru a obţine oprirea
deportărilor.

d) intervenţiile lui Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu pe lângă Antonescu.

e) intervenţiile mitropolitului ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, pe lângă Antonescu.

f) nota de protest a guvernului SUA, transmisă guvernului român prin
intermediul legaţiei Elveţiei din Bucureşti în octombrie 1942, în care
ameninţa cu represalii la adresa cetăţenilor români din SUA în cazul în
care deportările vor continua.

g) Situaţia de pe teatrele de operaţiuni militare. Mareşalul Ion
Antonescu a fost un militar capabil. El şi-a dat seama că după
Stalingrad Germania a pierdut războiul. A şi spus că “noi trebuie să
avem grijă să nu-l pierdem pe al nostru”. În acest context în care se
impunea reluarea tratativelor cu aliaţii – pentru pregătirea ieşirii
României din război – mareşalul a mizat inclusiv pe cartea
tratamentului bun aplicat populaţiei evreieşti. Fire pragmatică, el
şi-a dat seama că printr-un tratament bun faţă de populaţia evreiască,
putea obţine un capital politic deloc neglijabil în tratativele cu
aliaţii. În plus, permiţând plecarea evreilor spre Palestina putea
obţine – prin taxele de emigrare percepute – sume considerabile pentru
bugetul de stat. În acest fel scăpa de evrei pe o cale confortabilă şi
obţinea inclusiv beneficii politice şi economice. Această cotitură în
politica regimului antonescian faţă de populaţia evreiască s-a conturat
începând cu decembrie 1942. Germania a protestat în repetate rânduri
împotriva “noului curs”, dar fără succes.

Poate fi calificat Antonescu drept “un salvator al evreilor din România” aşa cum îl califică unii negaţionişti?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem ce s-a
întâmplat în cei 4 ani în care generalul, ulterior mareşalul Ion
Antonescu s-a aflat la putere. Cred că putem spune fără a exagera că în
perioada 1941-vara anului 1942 mareşalul Ion Antonescu este responsabil
pentru moartea unui număr situat între 210000-270000 de evrei. În
primul rând este vorba de evreii din Basarabia, Bucovina, județul
Dorohoi şi Transnistria. Am văzut că Antonescu a vrut să-i deporteze în
1942 în lagărele morţii din Polonia şi pe cei din Vechiul Regat şi
sudul Transilvaniei. Prin urmare, intenţia a existat. Că nu s-a mai
ajuns la materializarea intentiei, acest fapt s-a datorat unui complex
de factori, prezentat anterior. Pe de altă parte, prin schimbarea
politicii promovate faţă de populaţia evreiască începând cu toamna
anului 1942, mareşalul a devenit – paradoxal - salvatorul evreilor. În
1943 şi 1944 mareşalul a refuzat orice sugestie venită dinspre Berlin
în sensul repunerii pe tapet a aplicării soluţiei finale în România. În
consecinţă, paradoxal, Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi
salvatorul evreilor. Călău până în 1942, salvator din toamna anului
1942 până la căderea sa în august 1944. Asta nu înseamnă că în 1942
şi-a schimbat concepţiile faţă de evrei. În nici un caz. Antonescu a
fost şi a rămas un antisemit până la capăt.

Aşa cum mă aştept, unii sceptici se vor lega de prenumele
dumneavoastră şi vor spune “Păi sigur, vrea să-i exonereze pe nemţi şi
să-l înfunde pe Antonescu...”. Cum le răspundeţi şi în general ce mesaj
aveţi pentru negaţioniştii Holocaustului din România?

Cei care gândesc în acest fel comit o eroare majoră. În abordarea unor
subiecte delicate – aşa cum este şi persecuţia evreilor români în
timpul regimului antonescian – originea etnică a celui care întreprinde
cercetarea respectivă nu trebuie să joace nici un rol. Important este
ca cercetătorul în cauză să acţioneze într-o manieră profesionistă. În
ce mă priveşte, nu am urmărit niciodată să-l înfund pe Antonescu şi
să-i exonerez pe germani pentru cele întâmplate în România între
1940-1944. Am urmărit doar restabilirea adevărului istoric. Întotdeauna
am fost de părere că adevărul trebuie spus până la capăt, indiferent de
riscuri şi indiferent dacă acel adevăr este pe placul nostru sau nu.
Tocmai din acest motiv am efectuat o documentare extrem de serioasă şi
am preferat să publicăm documentele, în original şi în traducere. Cu
alte cuvinte am lăsat documentele să vorbească. Dacă cineva nu este
mulţumit de traducere poate apela la original. Sau dacă va dori să
verifice autenticitatea documentului, dispune de cotele arhivistice şi
le poate verifica în arhivele germane. Negaţioniştilor le transmit doar
atât: înainte de a contesta mai mult sau mai puţin virulent evidenţa,
să se documenteze. Pentru că negaţionismul vine în primul rând din
refuzul de a accepta evidenţa, refuzul de a lua la cunoştinţă ceea ce
s-a publicat în domeniu.

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7728

Holocaustul și Antonescu, “călăul-salvator” al evreilor de Petru Clej
Președintele Israelului, Shimon Peres, aflat în prima vizită de stat a unui șef de stat israelian la București, a declanșat o controversă atunci când a declarat că România a salvat 400000 de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ca urmare a protestelor venite din partea Centrului Simon Wisenthal de la Viena, președintele Peres s-a corectat și a adăugat, în timpul unei vizite efectuate vineri 13 august la memorialul Holocaustului de la București, că “asasini români au ucis sute de mii de evrei” în timpul celui de-al doilea război mondial.
Președintele Peres se referea fără îndoială la concluzia raportului Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului, supranumită și Elie Wiesel, după numele președintelui ei, care în 2003 – 2004, la cererea președintelui României de la acea vreme, Ion Iliescu, a elaborat un document în care se spune că regimul Antonescu (nu românii sau poporul român) se face responsabil de uciderea unui număr de 280000 – 380000 de evrei și 11000 de romi în perioada 1940 – 1944.
La conferința de presă comună cu omologul său Traian Băsescu, președintele Peres declarase joi 12 august: “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400000 de evrei, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului.”

Declarația președintelui Peres nu este factual incorectă, dar ea reflectă doar jumătate de adevăr. În perioada 1940 – 1942, statul român, cu precădere dictatorul Ion Antonescu, au inițiat și pus în executare o politică de nimicire sistematică a populației evreești din România și Transnistria.
Acestei politici i-au căzut victimă cu precădere evrei din Basarabia, Bucovina (inclusiv partea de sud, neocupată de Stalin în iunie 1940) și Transnistria (ocupată de trupele române în vara anului 1941). Nimicirea a avut loc în special prin execuția sumară (“curățarea terenului”, în zone rurale din Basarabia și Bucovina) în iunie-iulie 1941 și deportarea în masă a populației evreiești din aceste provincii în lagăre din Transnistria, unde un număr însemnat și-au pierdut viața, fiind executați sau murind de malnutriție, boli și frig.
Antonescu acceptase inițial un plan german de deportare a întregii populații evreiești din restul țării (Regat și sudul Transilvaniei, neocupată de Ungaria) în Polonia, în lagărul de exterminare de la Belzec. În vara anului 1942, Antonescu s-a răzgândit și s-a opus punerii în aplicare a planului german.
Pentru antisemiți, negaționiști, adulatori ai lui Antonescu, ultra-naționaliști și neo-legionari această întoarcere cu 180 de grade a dictatorului echivalează cu o “salvare” a evreilor din România. Prima parte a guvernării lui Antonescu este uitată de acești apologeți ai genocidarului dictator.
Da, 400000 de evrei din România au fost salvați de la pieire, dar este aberant să spui că ei au fost salvați de către cel care se pregătea să-i trimită la moarte așa cum o făcuse fără niciun fel de mustrare de conștiință pentru alte sute de mii de evrei.
Au fost români care au salvat evrei, punându-și în primejdie propria lor viață. Printre aceștia, Regina Mamă Elena (care a fost probabil persoana cu cea mai mare influență pe lângă Antonescu în legătură cu schimbarea produsă în 1942), primarul Cernăuțiului, Traian Popovici (creditat cu salvarea de la deportare în Transnistria a circa 20000 de evrei) sau Viorica Agarici, care a salvat viețile a sute de evrei de la Iași în “trenurile morții” din iulie 1941. Aceștia dar și alte zeci de oameni simpli au fost recunocuți de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim, care le-a acordat titlul de “Drept între Popoare”.
Aceștia sunt românii (dar și persoane de alte naționalități) care au salvat evrei în România condusă de dictatorul megaloman și antisemit, Ion Antonescu. Așadar, le-aș atrage atenția antisemiților, negaționiștilor, neo-legionarilor, ultranționaliștilor, că așa cum Antonescu a fost dictator al României și între 1940 și 1942 și între 1942 și 1944, fiind responsabil (așa cum singur a declarat-o) de soarta evreilor, așa și președintele Peres a făcut două declarații: prima pe 12 august, potrivit căreia România a salvat de la moarte 400000 de evrei, iar a doua, pe 13 august, când a spus că asasini români au ucis sute de mii de evrei. O jumătate de adevăr este egală în acest caz cu o minciună.
PS.
Ii invit pe toti aceia care considera ca Antonescu a fost “salvatorul” evreilor din Romania sa-si puna banii unde le e gura, cum zice englezul, si sa initieze o petitie care se ceara acordarea de catre Yad Vashem a titlului de Drept intre Popoare “Conducatorului” statului roman intre 1940 -1944.
La urma urmei de ce sa fie acordat acest titlu unuia ca Traian Popovici, care a salvat “doar” 20000 de evrei si nu unuia ca Antonescu, care a “salvat” 400000?
Si la urma urmei, de ce sa nu se propuna acordarea aceluiasi titlu lui Adolf Eichmann, arhitectul “Solutiei finale”, care in 1944 a oferit eliberarea unui milion de evrei in schimbul livrarii de catre Aliati a 10000 de camioane militare catre armata germana?

Florin Iepan: Antonescu a ucis mii şi mii de oameni
Florin Iepan a declarat într-un interviu pentru Institute of Documentary Film din Praga - despre cel mai nou film al său, "Odessa", care prezintă masacrarea evreilor de către trupele române, în cel de-Al Doilea Război Mondial - că, în prezent, nimeni nu acceptă că România a fost o ţară fascistă.

Filmul "Odessa", al lui Florin Iepan, aflat în postproducţie, va fi prezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Amsterdam, care începe pe 17 noiembrie. "Odessa" este o poveste a masacrelor ce au avut loc în Europa centrală şi de est în al Doilea Război Mondial.
În interviu, Iepan a spus că ideea peliculei i-a venit când a fost abordat de televiziunea publică pentru a face un film despre Ion Antonescu, în seria "Mari români". Acesta a povestit că, în timpul emisiunii TV, tot mai mulţi români au votat pentru Antonescu. "Atunci, percepţia mea despre Antonescu a fost, de asemenea, pozitivă - un luptător împotriva comunismului, care a fost executat de către ruşi, în 1946", a spus el, adăugând: "De fapt, noi nu ştiam că el era adevăratul criminal de război. A fost un model pentru politicienii noştri".
Regizorul a spus că a descoperit, în urma documentării, că Antonescu a avut o politică împotriva evreilor mai puternică decât cea din Germania de atunci. "În 1941, nu existau lagăre de concentrare naziste, dar, la acea vreme, Antonescu ucisese mii şi mii de oameni. Era un pragmatic. În viziunea sa, populaţia evreiască din nordul României era pro-comunistă şi pro-rusă. Acolo nu a fost vorba de purificare etnică", a mai spus regizorul, în interviul acordat Hanei Rezková.
Acesta a spus că a dorit să îi includă în documentarul său pe regele Mihai, care era şeful statului în perioada atrocităţilor, şi pe singurul supravieţuitor al masacrului, "domnul Zaslawski", dar nu a putut ajunge la rege, despre care regizorul spune că "nu a declarat niciodată nimic referitor la uciderea a sute de evrei din timpul domniei sale".
Iepan povesteşte în acelaşi interviu că în cărţile de istorie româneşti tinerii puteau citi că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, românii "au salvat mulţi evrei". "Azi, nimeni nu acceptă că România a fost o ţară fascistă. Niciun istoric nu doreşte să facă ceva împotriva status quo-ului".
În ceea ce priveşte promovarea filmului "Odessa", Iepan a spus că îşi doreşte ca acesta să fie prezentat ca "un produs comercial", adăugând că va promova pelicula prin cele mai moderne mijloace. "Aş vrea să colaborez cu regizorul de film Sergiu Nicolaescu, care a creat istoria noastră prin filmele sale. Noi nu avem istorie. Avem filme istorice. Dacă l-aş convinge pe Nicolaescu să facă un film despre Odessa, acest fapt ar deveni parte din istoria noastră".
Iepan mai spune în interviu că, în general, naţiunile mici "au tendinţa de a şterge şi de a reconstrui istoria". "Nimeni nu a făcut un documentar bun despre victimele românilor, ungurilor sau croaţilor", a spus el.
Totuşi, Iepan a spus că este optimist în ceea ce priveşte modul în care românii vor percepe filmul său. "Cred că societatea românească este pregătită. Situaţia nu mai este ca acum 20 de ani, sub Ceauşescu. Nu cred că totul depinde de mine. Când va avea loc o dezbatere, eu voi trece în umbră", a spus acesta.
Interviul cu regizorul Florin Iepan a fost publicat, pentru prima dată, în revista specializată Industry Reel, care se adresează realizatorilor de documentar, la Festivalul de la Jihlava (Cehia).
Institute of Documentary Film susţine proiectele de documentar din Europa centrală şi de est şi are sediul la Praga (Cehia).
Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Florin Iepan, filmul "Odessa" este o coproducţie România/ Germania şi este prezentat la festival cu titlul "Work in progress". Pelicula este produsă de Sub-Cult-Ura, cu Răzvan Georgescu şi Florin Iepan ca producători, şi Starcrest Media GMBH, cu Carl Schmitt - coproducător. Proiectul a primit o finanţare de 252.000 de lei de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), în sesiunea noiembrie - decembrie 2007.
Florin Iepan este cunoscut în special pentru documentarul "Născuţi la comandă. Decreţeii", realizat în 2004. Documentarul prezintă povestea decretului nr. 770 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii, din anul 1966, transformat în lege.
Printre filmele semnate de Iepan se mai numără "Unicul, adevăratul Tarzan" şi "Bela Lugosi: Vampirul căzut".
"Unicul, adevăratul Tarzan" (2004) îl prezintă pe actorul şi sportivul de origine germană Johnny Weissmuller, născut la Timişoara, în 1904, care a ajuns campion olimpic la înot şi interpretul lui Tarzan în peste zece filme, realizate între 1932 şi 1948.
În "Bela Lugosi: Vampirul căzut" (2007), Florin Iepan urmăreşte traseul actorului de origine maghiară, născut la Lugoj, în 1882, care a dat viaţă personajului Dracula.

Basescu: Ion Antonescu este responsabil de Holocaust
Presedintele Traian Basescu a declarat, miercuri, la 10 TV ca il acuza fara menajamente pe Ion Antonescu pentru Holocaust, adaugand totodata ca, atunci cand acesta a trecut Prutul , "daca se oprea la Nistru era perfect".
"Eu pe Antonescu (n.red. Ion Antonescu) il acuz, fara menajamente, pentru Holocaust! Nu am nici urma de ezitare pentru ca uitati-va ce se intampla acum in lume, in lumea araba, ce s-a intamplat si in Romania: sefi de stat au ordonat sa se traga in propriul popor. Acestea sunt lucruri intolerabile", a spus presedintele la postul 10 TV.

El a revenit, adaugand ca nu poate fi tolerata uciderea din motive rasiale.

"Cand Antonescu a trecut Prutul, daca se oprea la Nistru, era perfect. Dar implicarea lui in deportarea evreilor si tiganilor, pe altii i-a trimis la Auschwitz - sigur, Majestatea Sa n-a vazut, dar... nu e de tolerat uciderea oamenilor pe criterii rasiale", a comentat presedintele, transmite MEDIAFAX.

El a mentionat ca "suntem toti lasati de Dumnezeu sa traim pe pamantul asta atat cat putem trai".

"Nu e de tolerat: ucidere, deportare, separare. Suntem toti lasati de Dumnezeu sa traim pe pamantul asta atat cat putem trai. Deci aceasta parte n-are nicio scuza din punctul meu de vedere", a mai spus presedintele.

Mareşalul Antonescu singurul vinovat al Holocaustului...
Directorul Institutului Elie Wiesel, Alexandru Florian, a declarat că ceea ce particularizează Holocaustul din România este că exterminarea evreilor a început mai devreme decât în teritoriile ocupate de Germania, dar s-a încheiat mai repede, iar responsabilitatea pentru acesta aparţine lui Antonescu
Florian a făcut aceste declaraţii vineri, cu ocazia participării la simpozionul "Gropi comune ale Holocaustului", organizat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", Yahad-In Unum şi Muzeul Holocaustului din SUA.
El a precizat şi faptul că nu există documente din care să reiasă vreo responsabilitate a Regelui Mihai pentru Holocaust.
Directorul Institutului Elie Wiesel, Alexandru Florian, a declarat că ceea ce particularizează Holocaustul din România este că exterminarea evreilor a început mai devreme decât în teritoriile ocupate de Germania, dar s-a încheiat mai repede, iar responsabilitatea pentru acesta aparţine lui Antonescu
Florian a făcut aceste declaraţii vineri, cu ocazia participării la simpozionul "Gropi comune ale Holocaustului", organizat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", Yahad-In Unum şi Muzeul Holocaustului din SUA.
El a precizat şi faptul că nu există documente din care să reiasă vreo responsabilitate a Regelui Mihai pentru Holocaust.


"Tragedia evreilor din România şi a romilor este, spre deosebire de tragedia evreilor din Europa, în responsabilitatea Guvernului Antonescu din perioada anilor 40. Celălalt aspect care particularizează Holocaustul din România este faptul că exterminarea evreilor din România a început mai devreme ca drama evreilor din teritoriile ocupate de Germania şi, în acelaşi timp, s-a terminat mai devreme, în toamna anului 1942. Practic în octombrie (1942 - n.r.) Guvernul Antonescu renunţă la planul de deportare a tuturor evreilor din România. Situaţia internaţională, situaţia geopolitică, situaţia pe frontul de Est era în schimbare şi guvernanţii de atunci au considerat că trebuie să păstreze în viaţă evreii care au mai rămas în România ca o monedă de schimb pentru viitoare tratative de pace", a spus Alexandru Florian.
"Începând cu Pogromul de la Iaşi, instituţiile guvernamentale ale statului român, Guvernul, Armata, Jandarmeria, administraţiile locale, pe măsură ce avansau pe frontul de Est spre capitala Uniunii Sovietice, simultan cu avansul trupelor militare, Armata şi Jandarmeria au purificat etnic terenul Bucovinei de Sud, al Bucovinei şi al Basarabiei, deportând zeci şi mii de evrei în Transnistria, unde şi-au găsit moartea. De asemenea, în 1942, 25.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria. Dintre ei, 11.000 nu s-au mai întors, dintre care cea mai mare parte au fost copii", a mai spus el.
De asemenea, Alexandru Florian a subliniat faptul că în societatea românească este foarte multă nevoie de cunoaştere asupra acestui capitol din istoria recentă a României şi a Europei.
Alexandru Florian a mai subliniat că, după ce Regele Mihai a semnat, în toamna lui 1940, decretul-lege privind instaurarea statului naţional legionar, Casa Regală a devenit "o instituţie politică de faţadă", iar responsabilul pentru toată legislaţia antisemită, rasială care s-a promulgat în România între septembrie 1940 şi august 1944 este conducătorul statului din acea perioadă, Ion Antonescu.
"În legătură cu responsabilitatea liderilor politici români privind Holocaustul evreilor din România, menţionez că, la 9 septembrie 1940, Regele Mihai a semnat decretul-lege privind instaurarea statului naţional legionar, moment din care responsabilităţile sale politice au devenit minime, Casa Regală a devenit mai degrabă o instituţie politică de faţadă şi cel care a fost conducătorul statului a fost generalul Ion Antonescu. Pentru toată legislaţia antisemită, rasială care s-a promulgat în România între septembrie 1940 şi august 1944 este responsabil în integralitate conducătorul statului, Ion Antonescu, şi guvernele pe care le-a condus în acea perioadă. Toate acele decrete-lege sunt semnate fie de un ministru de resort şi sunt contrasemnate de viceprim-ministrul Mihai Antonescu şi de şeful statului, Ion Antonescu. De asemenea, pentru toate organizările privind acţiunile de deportare, exterminare a evreilor şi romilor din România, responsabilitatea revine în integralitate mareşalului Ion Antonescu şi guvernelor pe care le-a condus. Nu există documente istorice de arhivă, nu s-au găsit, în care să se observe implicarea sau responsabilitatea Regelui Mihai", a explicat el.
Totodată, el a ţinut să clarifice de asemenea statutul instituţiei pe care o conduce. "Institutul Elie Wiesel este o instituţie publică a statului român şi fac această precizare pentru că, de cinci ani, de când funcţionăm, institutul este asociat cu Federaţia comunităţilor evreieşti din România sau cu tot felul de alte organisme evreieşti, sugerând că am fi un fel de afacere evreiască. Institutul este rezultatul sau reacţia pozitivă a Guvernului României, care în 2005 a pus în practică una dintre concluziile şi sugestiile raportului final al Institutului Elie Wiesel, de a instituţionaliza de o manieră coerentă activităţi de cercetare ştiinţifică, programe educaţionale şi strategii pentru promovarea memoriei victimelor nevinovate ale Holocaustului în societatea românească", a explicat el.
Traian Băsescu a declarat, săptămâna trecută, la B1 TV, că decizia Regelui Mihai de a abdica a fost "un act de trădare", el arătând totodată că Ion Antonescu rămâne responsabil pentru Holocaust, dar că acesta era "doar prim-ministru" atunci.
"Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere", a spus Băsescu.
"Vedeţi, noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci. Ăsta (mareşalul Antonescu - n.r.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război - şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?", a comentat Băsescu.
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, miercuri, la 10 TV că îl acuză fără menajamente pe Ion Antonescu pentru Holocaust. "Când Antonescu a trecut Prutul, dacă se oprea la Nistru, era perfect. Dar implicarea lui în deportarea evreilor şi ţiganilor, pe alţii i-a trimis la Auschwitz - sigur, Majestatea Sa n-a văzut, dar... nu e de tolerat uciderea oamenilor pe criterii rasiale", a comentat preşedintele. El a menţionat că "suntem toţi lăsaţi de Dumnezeu să trăim pe pământul ăsta atât cât putem trăi".
"Tragedia evreilor din România şi a romilor este, spre deosebire de tragedia evreilor din Europa, în responsabilitatea Guvernului Antonescu din perioada anilor 40. Celălalt aspect care particularizează Holocaustul din România este faptul că exterminarea evreilor din România a început mai devreme ca drama evreilor din teritoriile ocupate de Germania şi, în acelaşi timp, s-a terminat mai devreme, în toamna anului 1942. Practic în octombrie (1942 - n.r.) Guvernul Antonescu renunţă la planul de deportare a tuturor evreilor din România. Situaţia internaţională, situaţia geopolitică, situaţia pe frontul de Est era în schimbare şi guvernanţii de atunci au considerat că trebuie să păstreze în viaţă evreii care au mai rămas în România ca o monedă de schimb pentru viitoare tratative de pace", a spus Alexandru Florian.
"Începând cu Pogromul de la Iaşi, instituţiile guvernamentale ale statului român, Guvernul, Armata, Jandarmeria, administraţiile locale, pe măsură ce avansau pe frontul de Est spre capitala Uniunii Sovietice, simultan cu avansul trupelor militare, Armata şi Jandarmeria au purificat etnic terenul Bucovinei de Sud, al Bucovinei şi al Basarabiei, deportând zeci şi mii de evrei în Transnistria, unde şi-au găsit moartea. De asemenea, în 1942, 25.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria. Dintre ei, 11.000 nu s-au mai întors, dintre care cea mai mare parte au fost copii", a mai spus el.
De asemenea, Alexandru Florian a subliniat faptul că în societatea românească este foarte multă nevoie de cunoaştere asupra acestui capitol din istoria recentă a României şi a Europei.
Alexandru Florian a mai subliniat că, după ce Regele Mihai a semnat, în toamna lui 1940, decretul-lege privind instaurarea statului naţional legionar, Casa Regală a devenit "o instituţie politică de faţadă", iar responsabilul pentru toată legislaţia antisemită, rasială care s-a promulgat în România între septembrie 1940 şi august 1944 este conducătorul statului din acea perioadă, Ion Antonescu.
"În legătură cu responsabilitatea liderilor politici români privind Holocaustul evreilor din România, menţionez că, la 9 septembrie 1940, Regele Mihai a semnat decretul-lege privind instaurarea statului naţional legionar, moment din care responsabilităţile sale politice au devenit minime, Casa Regală a devenit mai degrabă o instituţie politică de faţadă şi cel care a fost conducătorul statului a fost generalul Ion Antonescu. Pentru toată legislaţia antisemită, rasială care s-a promulgat în România între septembrie 1940 şi august 1944 este responsabil în integralitate conducătorul statului, Ion Antonescu, şi guvernele pe care le-a condus în acea perioadă. Toate acele decrete-lege sunt semnate fie de un ministru de resort şi sunt contrasemnate de viceprim-ministrul Mihai Antonescu şi de şeful statului, Ion Antonescu. De asemenea, pentru toate organizările privind acţiunile de deportare, exterminare a evreilor şi romilor din România, responsabilitatea revine în integralitate mareşalului Ion Antonescu şi guvernelor pe care le-a condus. Nu există documente istorice de arhivă, nu s-au găsit, în care să se observe implicarea sau responsabilitatea Regelui Mihai", a explicat el.
Totodată, el a ţinut să clarifice de asemenea statutul instituţiei pe care o conduce. "Institutul Elie Wiesel este o instituţie publică a statului român şi fac această precizare pentru că, de cinci ani, de când funcţionăm, institutul este asociat cu Federaţia comunităţilor evreieşti din România sau cu tot felul de alte organisme evreieşti, sugerând că am fi un fel de afacere evreiască. Institutul este rezultatul sau reacţia pozitivă a Guvernului României, care în 2005 a pus în practică una dintre concluziile şi sugestiile raportului final al Institutului Elie Wiesel, de a instituţionaliza de o manieră coerentă activităţi de cercetare ştiinţifică, programe educaţionale şi strategii pentru promovarea memoriei victimelor nevinovate ale Holocaustului în societatea românească", a explicat el.
Traian Băsescu a declarat, săptămâna trecută, la B1 TV, că decizia Regelui Mihai de a abdica a fost "un act de trădare", el arătând totodată că Ion Antonescu rămâne responsabil pentru Holocaust, dar că acesta era "doar prim-ministru" atunci.
"Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere", a spus Băsescu.
"Vedeţi, noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci. Ăsta (mareşalul Antonescu - n.r.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război - şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?", a comentat Băsescu.
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, miercuri, la 10 TV că îl acuză fără menajamente pe Ion Antonescu pentru Holocaust. "Când Antonescu a trecut Prutul, dacă se oprea la Nistru, era perfect. Dar implicarea lui în deportarea evreilor şi ţiganilor, pe alţii i-a trimis la Auschwitz - sigur, Majestatea Sa n-a văzut, dar... nu e de tolerat uciderea oamenilor pe criterii rasiale", a comentat preşedintele. El a menţionat că "suntem toţi lăsaţi de Dumnezeu să trăim pe pământul ăsta atât cât putem trăi".

"Mareşalul Antonescu a spus că a fost crescut cu ură faţă de evrei şi turci"
De ce creştinii au ajuns să-i numească pe evrei „jidani"? Cum se explică antisemitismul şi cum a evoluat el? Cum a fost posibil Holocaustul românesc? Directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel", Alexandru Florian, punctează pe scurt, pentru România liberă, câteva idei despre problematicile enunţate mai sus.
Antisemitismul este legat de apariţia şi dezvoltarea creştinismului, care a intrat în conflict simbolic cu religia iudaică, plecând de la faptul că afirmau creştinii că Iisus a fost ucis de evrei, explică directorul Institutului „Elie Wiesel".

În România, antisemitismul extrem şi-a găsit întruchiparea în ideologia legionară, de extremă-dreapta, mai întâi, în partidul lui A.C. Cuza, apoi, în partidul lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Ideologia legionară a prins contur în anii '20, când Mişcarea Legionară se desprinde din Liga Apărării Naţional-Creştine, partidul extremist condus de A.C. Cuza. Codreanu pleacă din formaţiunea politică şi îşi organizează propriul partid, Mişcarea legionară, explică dr. Alexandru Florian.

Ideologia legionară are trei mari axe: naţionalismul extrem, ortodoxismul ca valoare de spiritualitate fundamentală ce ar caracteriza poporul român şi antisemitismul ca „mare descoperire". Prin antisemitism, legionarii găsesc principalii vinovaţi pentru tot ceea ce nu funcţiona bine în România, după Marea Unire: pentru criza economică de la sfârşitul anilor '20, pentru faptul că tânăra generaţie nu reuşea să-şi găsească slujbe, pentru că ei considerau că, în învăţământul superior, exista o abundenţă de evrei care îngreuna sau reducea posibilitatea românilor de a fi studenţi.

„România românilor, care însemna că România se dorea a fi pentru cetăţenii români de etnie română, atrage după sine şi acea excluderea altor minorităţi", explică directorul Institutului „Elie Wiesel".

În România, după primul război mondial, minorităţile entice reprezentau un procent destul de mare: populaţia evreiască însuma 4% din populaţia ţării, mai erau minorităţile maghiară, germană. Prin această temă a României numai pentru români se ajungea, în mod logic, la ideea de marginalizare, cel puţin, a celorlalte minorităţi etnice, la care se adaugă acest accent al antisemitismului, deci al promovării unui mesaj extrem de negativ faţă de populaţia evreiască şi care se va traduce, în cele din urmă, în ideea de respingere a evreilor din societatea românească, respingere care avea să meargă, la începutul anilor '40, odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, la o respingere fizică, la o depărtare a evreilor.
Evreii rămân fără posesiuni, prin lege
Primele legi antisemite au apărut înainte de a veni Antonescu la putere, în timpul lui Carol al II-lea, arată Alexandru Florian. Prima lege rasială importantă figurează din 1938: revizuirea cetăţeniei. Această lege îi viza pe toţi cei care, după 1918, au obţinut cetăţenia română şi s-a aplicat preponderent pentru populaţia evreiască. La un an după aplicarea revizuirii cetăţeniei, în timpul guvernului condus de Patriarhul Miron Cristea, din cei 750.000 evrei care trăiau în România, 225.000 rămăseseră apatrizi, fără protecţie din partea unui stat.

În august 1940, Carol al II-lea promulgă legea care definea statutul evreilor şi este prima lege cu conţinut antisemit în România, pentru că evreii, în baza acestei legi, au fost definiţi pe două criterii: al sângelui şi apartenenţei la religia iudaică. Legea spunea că este suficient să ai un bunic din cei patru evreu sau de religie mozaică, pentru a putea fi definit ca evreu. Se stabileau patru categorii de evrei şi fiecare dintre ele suferea o serie de discriminări, explică directorul Institutului „Elie Wiesel".

După 9 septembrie 1940, în România, se organizează statul naţional-legionar. Dincolo de legile date pe fondul unui stat totalitar, populaţia evreiască „beneficiază" şi de legi speciale - care le interziceau accesul în zona economicului, zona culturală şi educativă. Între septembrie 1940 şi august 1944, România a cunoscut peste 90 de decrete-legi, hotărâri de guvern şi decizii ministeriale cu caracter antisemit, precizează Alexandru Florian. „Este adevărat că legislaţia antirasială din ţară se inspiră din legislaţia de la Nuremberg (nazistă - n.r.), dar nu era vorba ca Antonescu să-i facă pe plac lui Hitler, pentru că România nu încheiase astfel de înţelegeri cu Germania", punctează Florian.
A fost Ion Antonescu antisemit?
„Mareşalul Antonescu a afirmat, într-o şedinţă de guvern, în 1941, că el a fost crescut cu ură faţă de evrei şi turci, deci a primit o anumită educaţie în care i s-au inoculat anumite prejudecăţi", îşi continuă povestea Alexandru Florian. „Dacă Antonescu era sau nu antisemit - eu cred că un şef de stat care, în şedinţele de consiliu, vorbeşte cu termenul de «jidan», spune deja foarte mult".

„În 1941, românii înaintau pe frontul de est şi au luptat mai mult decât prevăzuseră, ca să cucerească oraşul Odessa şi să-l elibereze de sovietici. În acest context, Ion Antonescu îl întrea-bă pe guvernatorul Alexianu dacă este pregătit să facă tot ce poate ca să scape de populaţia evreiască din oraş, din cauza căreia armata sovietică reuşise să reziste. Guvernatorul îi răspunde că ar avea nevoie de un vas ca să deporteze evreii, iar Antonescu îi răspunde: „La ce-ţi trebuie acest vapor? Va fi bombardat, va fi scufundat, nu mi-e de evrei, îmi e de vapor, că avem nevoie de el". „Pentru Antonescu, evreii erau o cantitate neglijabilă, erau nişte obiecte, nu erau nişte oameni de care trebuia să ţină seama. Antisemitismul în România era adânc înrădăcinat într-o parte a clasei politice, exista o elită culturală a României interbelice care a difuzat şi a aderat la simbolistica antisemită", mai spune directorul Institutului „Elie Wiesel".
Anii '40: Jumătate din evreii din România, morţi sau dispăruţi
Conform Raportului Wiesel din 2004, care a anchetat Holocaus-tul românesc, între 280.000 şi 380.000 de evrei au murit, dintr-o populaţie de aproximativ 750.000 de oameni. Această cifră nu include şi evreii din Ardealul de Nord şi pe cei aflaţi în străinătate. Peste 100.000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, unde cei mai mulţi au murit, iar cei 5.000 de evrei români aflaţi în străinătate au ajuns tot în lagărele de exterminare naziste, după ce Ion Antonescu i-a lăsat mână liberă lui Hitler.
În România au avut loc trei pogromuri, în care şi-au pierdut viaţa, cu aproximaţie, 13.300 evrei
În august 1940, administraţia românească se retrage din Basarabia şi Bucovina, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, iar, în cursul retragerii, se răspândesc zvonuri cum că evreii ar acţiona împotriva românilor. Evreii care călătoreau către Bucovina sunt aruncaţi din tren, iar alţii sunt omorâţi la Dorohoi şi Galaţi. În timpul pogromului de la Dorohoi, au murit între 60 şi 120 de evrei, după spusele lui Alexandru Florian.

Cel de-al doilea pogrom a fost cel de la Bucureşti, din 21-23 ianuarie 1941, desfăşurat în timpul rebeliunii legionare. Oamenii au spart locuinţele evreilor, le‑au jefuit, iar legionarii au urcat o parte din populaţia evreiască din Capitală în camioane şi au torturat-o. Unii au fost duşi în pădurea Străuleşti, împuşcaţi şi îngropaţi, iar alţii au fost omorâţi la Abator.
În total, 125 de evrei şi-au găsit sfârşitul în timpul pogromului de la Bucureşti.Cei mai mulţi evrei au murit în timpul pogromului de la Iaşi - aproximativ 13.000 de oameni. În Iaşi, în iunie 1941, era o populaţie evreiască numeroasă, erau peste 40.000 de evrei, adică aproximativ jumătate din populaţia Iaşiului, explică directorul Institutului „Elie Wiesel". „S-a produs un fenomen destul de interesant: pe de-o parte, este mişcarea spontană împotriva evreilor, iar, pe de altă parte, este acţiunea organizată şi susţinută de instituţiile statului. Într-o notă telefonică către comandamentul militar din Iaşi, Antonescu spune că, dacă există dezordine în oraş, toată populaţia evreiască să fie scoasă, deportată în afara oraşului, să fie adusă spre centrul ţării, şi, dacă evreii se opun, să se acţioneze fără menajamente împotriva lor".

Pe acest fundal, populaţia evreiască este scoasă din case, strânsă în curtea chesturii, prin intervenţia directă a jandarmilor din Iaşi, a autorităţilor române. S-a răspândit şi zvonul potrivit căruia toţi evreii care vin la chestură vor primi un permis de liberă trecere. De fapt, era un anunţ fals. Au fost evrei opriţi pe stradă, puşi cu faţa la zid şi împuşcaţi pe loc. Populaţia din Iaşi s-a uitat pasiv la aceste scene, au fost români care şi-au făcut cruci pe locuinţe, ca să nu fie confundaţi cu evreii. Miile de evrei din curtea chesturii au fost împuşcate de armatele română şi germană, iar cei rămaşi în viaţă au fost încolonaţi spre gară şi urcaţi în două trenuri de marfă. Unul dintre ele a mers la Podu-Iloaiei, localitate la 20 kilometri de Iaşi, şi a făcut acest traseu în opt ore, iar celălalt a mers la Călăraşi şi a făcut şase zile.

Au mai fost şi români care au încercat să-i ajute pe evrei: este cazul preotului Răzmeriţă, din Iaşi, care, pe când se întorcea de la slujba de duminică, a văzut nişte soldaţi care opriseră evrei şi se pregăteau să-i împuşte. El s-a interpus, explicându-le că nu e o faptă creştinească, însă şi-a găsit moartea alături de ei.

Mai este cazul Vioricăi Agarici, preşedinta Crucii Roşii în România, care, în gara Roman, a făcut presiuni asupra autorităţilor să deschidă trenul care mergea la Călăraşi şi a reuşit să le dea apă.

În octombrie-decembrie 2010, cercetătorii de la Institutul „Elie Wiesel" au descoperit, în pădurea Vultur, localitatea Popricani, la 15 kilometri de Iaşi, 36 de cadavre într-o groapă comună: 15 bărbaţi, 12 copii şi nouă femei. Erau trupurile unor evrei din comuna Copou ce au fost omorâţi în pădure, în 1941, de regimentul 6 Vânători al armatei române.
Propaganda împotriva evreilor şi negaţionismul
În anii '40, când Rusia bombarda Iaşiul, una din temele principale de propagandă era că evreii le făceau semnale sovieticilor, cu lanternele, ca să le arate unde să bombardeze oraşul şi îşi transformaseră radiourile în aparate de emisie-recepţie, ca să le furnizeze informaţii despre Iaşi.

O altă temă abordată de propaganda antisemită se referă la iudeo-bolşevism. Potrivit acestui curent, evreii erau purtătorii ideologiei comuniste şi voiau să aducă comunismul în Europa. Se pare că, în anii '20, în rândurile mişcării comuniste, evreii reprezentau 20%, iar românii- 18%, explică Alexandru Florian.

În ceea ce priveşte negaţionismul, istoricii care neagă Holocaustul din România nu minimizează şi ceea ce s-a întâmplat cu evreii din cauza lui Hitler, precizează directorul Institutului „Elie Wiesel". De ce? „În primul rând, pentru că o parte dintre istoricii români vor să-l salveze pe criminalul Ion Antonescu şi vor să-l reconsidere în istoria României drept ultimul mare om politic care a vrut să refacă România Mare. Iată că, pe acest parcurs, Antonescu a realizat uciderea în masă a evreilor. În timp ce înainta pe frontul de est, deci duşmanul oficial erau trupele sovietice, armata română şi trupele de jandarmerie nu făceau altceva decât să adune populaţia din Bucovina şi Basarabia, să o urce în trenuri şi s-o deporteze în Transnistria sau să producă diferite pogromuri, precum cel de la Chişinău. Este o realitate istorică pe care nu o putem nega.

Mai este prejudecata conform căreia poporul român este un popor extrem de bun şi ospitalier şi nu este vorba de a culpabiliza întregul popor, ci de a recunoaşte responsabilitatea politică a celor care au condus în acea perioadă, tot aşa cum trebuie să spunem că au existat români care au încercat să salveze evrei. Există aproximativ 60 de drepţi între popoare - e drept că numărul românilor este mai mic, însă nu facem comparaţii numerologice. Totuşi, trebuie să mai spunem că majoritatea românilor au fost martori pasivi", explică Alexandru Florian.
Realitate: 19% din români nu ar vrea ca un evreu să treacă graniţele României
În 2003, Ion Iliescu a declarat într-un interviu că „Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa", „În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel", „liderii din acea perioadă sunt responsabili pentru aceste evenimente", „este imposibil să fie acuzate poporul şi societatea ro-mână pentru acest lucru".În ceea ce priveşte declaraţiile fos-tu-lui preşedinte al statului, din cotidianul israelian Haaretz, Alexandru Florian discută despre „o exprimare nefericită" şi arată că însăşi Comisia „Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului românesc a apărut din cauza declaraţiilor lui Ion Iliescu, „ca să se clarifice odată ce s-a întâmplat".

În 2004, pentru prima dată după 1945, statul român a recunoscut responsabilitatea asupra evreilor. Institutul „Elie Wiesel" a făcut un sondaj pe un eşantion reprezentativ în 2007, 2009 şi 2010, în care a măsurat gradul de antisemitism în România.

În 2007, 19% din români nu voiau ca evreii să viziteze România. Alexandru Florian menţionează, ca un barometru pentru 2011, comentariile de pe forumuri la adre-sa evreilor, care, în proporţie de 80%, sunt antisemite.

Cum a încercat Antonescu să alipească Timocul României
Timocul iugoslav este zona cuprinsa între râul Morava (la vest), Dunare (la nord) si frontiera bulgara, locuit fiind de o numeroasa populatie româneasca, care ocupa teritoriul celor patru judete: Craina, Pojarevat, Timoc (doua plase: Zaicear si Bollievat) si Morava (plasele Parachin, Despotovat si Resava). Suprafata regiunii locuite în majoritate de români era de circa 13.000 km2.Românii/vlahii din Estul Serbiei traiesc în 328 de sate si 20 de orase de-a lungul vaii Dunarii, de la Veliko Gradiste la muntii râului Timok, în valea Morava (majoritatea la est de Velika Morava, dar si în unele zone de pe malul vestic), în Homolje (pe o suprafata întinsa) si Timok Krajina.
Hitler ocupa Iugoslavia
Problema românilor timoceni, a relatiilor lor cu România, a unui eventual ajutor dat de autoritatile de la Bucuresti, a constituit o preocupare a forurilor românesti de decizie doar în masura în care nu erau potentiale puncte de divergenta majora cu aliatul traditional de la vest si oricum nu sub forma unei alipiri a regiunii la România. Problema Banatului era prioritara, înca de la Conferinta de pace de la Paris!
Din primavara anului 1941, în conditiile desfasurarii foarte rapide a evenimentelor din Balcani, problema a intrat din nou în atentia forurilor - de aceasta data militare - de decizie.
La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificarilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu doua zile înainte aderase la Pactul Tripartit, a fost înlaturat de la conducere. Noul guvern, condus de Duşan Simovič, a refuzat sa ratifice aderarea la Pact si a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietica.
România îsi reafirma libertatea
Hitler a hotarât sa "zdrobeasca Iugoslavia din punct de vedere militar si statal, ordonând comandamentului armatei de uscat si celui al aviatiei militare sa faca pregatirile militare corespunzatoare.
În seara zilei de 5 aprilie 1941, Legatia germana din Bucuresti a primit indicatia sa-l informeze oficial pe Conducatorul Statului român, generalul Ion Antonescu, de ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma sa înceapa în ziua urmatoare.
Antonescu a declarat ca România nu ridica nici un fel de pretentii teritoriale fata de Iugoslavia, cu care a întretinut totdeauna relatii de prietenie, desi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotentiar la Bucuresti, Ghigi, sa ridice pretentii cu ocazia apropiatei împartiri a Iugoslaviei.
La 8 aprilie 1941, România si-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului ca avioane iugoslave bombardasera Orsova, ca raspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolasera de pe aeroporturi românesti.
Pozitia autoritatilor române afirmata în acest fel s-a modificat, la aflarea vestii cu privire la hotarârile, luate de Ribbentrop si Ciano, la Conferinta de la Viena, din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împartirea Iugoslaviei.
Antonescu face o încercare slaba de revendicare a Timocului
La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german si celui italian în care se preciza ca, desi România nu a urmarit pâna în prezent o expansiune teritoriala pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii facute Ungariei si Bulgariei au creat o situatie noua. Mai exact, el solicita, în afara de o revizuire generala a frontierelor Europei de sud-est, alipirea la România a Banatului iugoslav si crearea unei Macedonii libere, cu administratie autonoma a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului si Vardarului.
Dar Hitler avea alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de vest fusese deja promis Ungariei, în regiunea Portilor de Fier, la propunerea lui Neubacher urma sa se construiasca o hidrocentrala în vederea aprovizionarii satelor dunarene cu electricitate, zona aflata sub "garantia colectiva" a statelor ce aveau interese în aceasta zona.
Doar ajutoare materiale
Preocuparea autoritatilor românesti, mai cu seama militare, fata de românii din Valea Timocului iugoslav s-a materializat fie în acordarea de ajutoare materiale, fie în demersul facut catre forurile militare germane pentru eliberarea acestor români din afara României din lagarele de prizonieri din Germania.
Ca dragostea si politica nu prea au nimic în comun, se vede din scrisorile trimise de timocenii aflati în lagarele românesti conducatorului statului român - anexate - si din atitudinea perfect logica, din punct de vedere politic, a generalului Antonescu, pentru care totdeauna a prevalat, dincolo de orice fel de sentimente, interesul national. Si interesul national îi dicta sa nu irite în acel moment cu ridicarea unei probleme care era minora în raport cu altele mult mai grave: Basarabia si Ardealul de Nord.

Ion Antonescu şi Regele Mihai

Cât de pregătită era armata română să execute ordinul "Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!"

Dictatura lui Antonescu: Cine e recalcitrant e tradatorSe spune adesea ca "stilul este omul", adica traind într-un anumit mediu sau colectivitate, o persoana împrumuta modul de comportare al acestora. De aceea, este usor de recunoscut sau de intuit felul în care un om se manifesta în relatiile cu semenii sai. Exista si situatii inverse, când un om impune colectivitatii propriul stil. Una dintre acestea a fost creata de generalul Ion Antonescu, devenit Conducatorul Statului român, la 5 septembrie 1940.


Un general la conducerea statului
Acesta a intrat în viata politica în calitate de militar activ, fapt ce contravenea spiritului constitutional si traditiei nationale. Au mai fost situatii când ofiteri superiori si generali au ocupat functii în stat, dar ei trecusera mai întâi în rezerva; spre exemplu, cazul presedintilor Consiliului de Ministri, generalul Arthur Vaitoianu (1919) si Alexandru Averescu (1920 - 1921, 1926 - 1927). Implicarea directa a unui general activ în conducerea statului sublinia si mai mult situatia de criza în care se afla România, în septembrie 1940. Militar de cariera, traind într-un mediu în care formulele de adresare erau "Sa traiti!" si "Ordonati!", generalul Antonescu, ajuns Conducatorul Statului, a cautat sa impuna stilul sau structurilor civile pe care le dirija, ba chiar întregii societati. Contextul istoric i-a permis sa procedeze astfel. Principalele forte politice - Partidul National-Ţaranesc si Partidul National-Liberal - au evitat sa-si asume raspunderea în acel moment extrem de dificil, sfatuindu-l pe general sa formeze guvernul, promitându-i sprijinul lor. Antonescu nu a ezitat, socotind ca era singurul în stare sa redreseze statul aflat în degringolada si sa refaca granitele prabusite în vara acelui an.
Palatul este exclus din treburile statului
În prima sedinta a Consiliului de Ministri, desfasurata în ziua de 7 septembrie 1940, el a dat unele directive cu caracter general. A început cu "grija pentru tarani", atragând atentia ministrilor:
"Când spun grija pentru tarani - si fiecare din departamentele dvs. are legatura cu aceasta tara, pentru ca de acolo ne vine si energia si viata, si ei mor de foame - atunci trebuie sa va preocupati de acest lucru, pentru a îmbunatati starea taranimii. Va rog sa luati masuri [...] Dvs. trebuie sa cunoasteti însa si punctul de vedere al generalului Antonescu. Eu nu centralizez; eu pedepsesc însa pe acela care trebuie sa realizeze ceva si-mi ascunde adevarata situatie".
A doua problema a vizat raporturile cu Palatul. Dupa ce a apreciat ca regele Ferdinand si, mai ales, Carol al II-lea s-au înconjurat de o "clica" fara raspundere, dar care exercita adevarata putere în stat, generalul a precizat:
"S-a terminat cu trecutul în aceasta privinta. Palatul nu se va mai amesteca în nici o problema a statului si acel ministru sau functionar ce va fi prins de mine (ca întretine legaturi regale) va fi destituit imediat [...] Când regele va deveni cu vârsta si cu mintea ca sa-si dea seama de problemele statului, va rog sa luati nota de acest lucru, nimeni nu va putea sa-i supuna problemele de stat si oricine si pe orice treapta s-ar gasi în stat, va fi destituit de mine [...] Nimeni nu va trece prin fata Palatului decât ca sa se închine în fata unui simbol. Este un simbol si nu are dreptul sa se amestece în conducerea statului".
Elena, chemata sa completeze educatia lui Mihai
Desigur, Antonescu avea în vedere vârsta si lipsa de experienta politica a regelui Mihai. Acesta avea doar 19 ani si abia îsi terminase liceul. Arthur Gould Lee, biograful suveranului, avea sa scrie: "El era regele, dar cu toate acestea nu stia ce trebuia sa faca, caci nu fusese niciodata instruit în privinta relatiilor dintre Coroana si capul sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nici nu cunostea numele majoritatii ministrilor sai. Nimeni nu-i oferise vreodata pregatirea necesara în problemele politice. Practic, el nu-si întelegea responsabilitatile si prerogativele si nici problemele constitutionale pe care le implica relatia dintre Coroana si stat".
Obiectivul central al lui Antonescu era anihilarea rolului monarhiei în viata politica a României. Înca din ziua de 6 septembrie, Conducatorul Statului a trimis principesei Elena urmatoarea telegrama:
"Generalul Antonescu va roaga respectuos sa luati primul tren si sa veniti cu un minut mai devreme lânga prea tânarul rege al tarii, spre a-i completa educatia (subl. ns.) pe care patria noastra si a lui i-o doreste fierbinte". La sosirea în tara, în ziua de 14 septembrie, Antonescu i s-a adresat cu apelativul "Regina-mama", care a devenit titlul ei oficial. El nu întelegea sa-i confere o putere politica reala, ci - asa cum sesiza un diplomat elvetian - doar aceea de "guvernanta severa pentru tânarul rege".
"Se va înlatura de la Curtea Regala imoralitatea, cupiditatea si intriga"
Cu acest prilej, Antonescu a lansat un Apel catre tara, în care afirma: "Familia regala va fi de acum înainte prin exemplul de moralitate, de sobrietate, de nepartinire, de modestie, de constiinta civica si de tinuta patriotica, simbolul din care se va inspira vesnic familia româneasca". În aceeasi zi, au fost elaborate "principiile generale" date de Ion Antonescu pentru alcatuirea Statutului Casei Regale: "Trebuie înlaturate cu desavârsire, din Curtea Regala, politica, imoralitatea, cupiditatea si intriga"; persoanele de la Palat vor fi numite de rege, "cu consimtamântul Conducatorului Statului si se vor schimba - în afara de marii demnitari si marea doamna de onoare - din 6 în 6 luni [...] Curtea Regala trebuie sa serveasca ca pilda de corectitudine, cinste si demnitate". În acest spirit, la 29 octombrie, generalul a hotarât ca înaltii demnitari, membri ai Casei civile a regelui, si functionarii de orice categorie nu vor putea ocupa o alta demnitate decât cea pe care o aveau la Casa Regala. Regele a trebuit sa renunte la "orice participare îi revine în calitate de presedinte activ al oricarei organizatiuni prevazuta prin orice lege, decret-lege, statut etc., cu exceptia celor care, prin traditia începuta de primul rege al României, se bucura de aceasta favoare. Pe viitor, institutiile ce intentioneaza a solicita exclusiv presedintia de onoare sau înaltul patronaj al suveranului vor adresa cererile lor prin Conducatorul Statului".
Regele - un simplu decor
Cu avizul lui Antonescu au fost numiti în cadrul personalului Curtii Regale: locotenent-colonel Dumitru Damaceanu - aghiotantul regal, Ioan Mocsony-Styrcea - mare maestru al Curtii, Florian Marinescu - administrator al Curtii, Octav Ulea - maestru al Curtii, maior Mircea Tomescu - directorul biroului de studii s.a. Regele avea sa aprecieze: "Antonescu luase în mâinile lui treburile tarii, iar eu devenisem un figurant [...] Nu ma duceam în Bucuresti decât din ratiuni oficiale, atunci când ma convoca Antonescu. , acesta este cuvântul potrivit".
Reducându-l pe rege la rolul de simplu decor pentru regimul de la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu nu a avut în vedere revitalizarea unei alte puteri a statului, si anume Parlamentul. Corpurile legiuitoare fusesera dizolvate de Carol al II-lea, iar Ion Antonescu nu si-a propus organizarea de alegeri parlamentare; a decis sa conduca prin decrete-lege. Astfel, Conducatorul Statului a preluat cele mai multe dintre prerogativele regale si întreaga Putere Legislativa.
"Seful de cabinet nu e pus pentru a fuma, face intrigi si primit cucoane"
Generalul era seful Puterii Executive pe care întelegea sa o exercite într-o maniera personala. În legatura cu modul de lucru al guvernului si relatiile dintre Conducatorul Statului si ministrii, generalul Antonescu a precizat, în sedinta din 7 septembrie 1940: "Tot ce vreau sa vi se aduca la cunostinta, sa se faca în scris". La rândul lor, ministrii urmau sa i se adreseze tot în scris si într-o forma succinta: "cine nu este în stare sa prezinte lapidar o problema, înseamna ca nu este locul lui acolo unde se gaseste!"
Ministrii se puteau consulta cu seful de cabinet, "care nu este acolo pentru a face intrigi, a fuma sau a primi cucoane, el sta acolo pentru a face legatura între dvs. si lucrarile subalternilor [...] Sa încetati, chiar de mâine începând, sa mai stea cineva la usile dvs. - si voi face vizite speciale pentru aceasta". Le-a atras atentia ministrilor: "Eu am o memorie draceasca si când voi veni acolo si voi vedea ca nu s-a facut nimic, fara sa am obiceiul de a ameninta, voi trece la fapte". Cu acelasi prilej i-a avertizat: "Primesc observatiile dvs., dar va rog sa întelegeti ca recalcitranti nu vor exista sub generalul Antonescu. Cel ce este recalcitrant, îl consider tradator si tradatorii merg la zid".
Nu accepta în guvern oameni "neseriosi" ai lui Maniu
El se adresa astfel ministrilor numiti de Carol al II-lea, care si-au continuat activitatea dupa demisia lui Ion Gigurtu, presedintele Consiliului de Ministri, si abdicarea regelui. Pentru formarea noului guvern, Ion Antonescu a negociat cu liderii Partidului National-Ţaranesc, Partidului National-Liberal si Miscarii Legionare, prin intermediul unor oameni de încredere: Mihai Antonescu, colonelul Alexandru Rioseanu si colonelul Nicolae Dragomir. Nu a acceptat persoanele propuse de Iuliu Maniu, considerându-le "neserioase", dar a fost de acord cu numirea în guvern a doi specialisti (George G. Crutzeanu, la Finante si Gheorghe N. Leon, la Economia Nationala) recomandati de Constantin I.C. Bratianu. A trebuit sa ofere mai multe ministere legionarilor si chiar vicepresedintia Consiliului de Ministri lui Horia Sima.
În mod cert, negocierile pentru formarea guvernului nu i-au placut lui Antonescu, deoarece ele nu intrau în stilul sau de activitate. De aceea, în ianuarie 1941, dupa înabusirea rebeliunii legionare, a decis sa procedeze în maniera care-i era caracteristica: sa constituie un nou guvern, alcatuit din militari si câtiva civili, pe care sa-i puna în fata faptului împlinit.
Nichifor Crainic, despre modul cum a fost cooptat în guvern
Unul dintre cei desemnati a fost Nichifor Crainic, care avea sa scrie: "În ziua aceea, de 27 ianuarie 1941, ma ridicasem din pat si ma gaseam, ca de obicei, la redactia revistei , din strada Domnita Anastasia 18. La ora 13 si jumatate, un telefon de la Presedintie m-a chemat sa vin imediat, dar imediat, acolo. Eram sigur ca e vorba de radiodifuziune, fiindca nu banuiam ce se pune la cale. Afara bântuia un viscol care te orbea si nu-ti îngaduia sa înaintezi zece pasi. Cu neputinta sa prind un taxi. M-am urcat la ziarul , unde se tiparea revista noastra si am cerut masina prietenului meu Ştefan Brailoiu. La Presedintie, unde se patrundea acum cu mare anevointa, prin controale militare si politiste, care cautau revorvere prin toate buzunarele, m-a întâmpinat Mihai Antonescu, care m-a rugat sa iau loc în sala de asteptare, fara absolut nici o lamurire. Sala a început sa se populeze cu figuri de generali. Erau multi si nu cunosteam pe nici unul. Din felul cum vorbeau între ei întelegeam ca nimeni nu stie de ce este chemat. Am asteptat mult si bine. Se facuse ora 15 si-mi era foame. În sfârsit, cineva ne pofteste sa trecem cu totii în cabinetul Conducatorului, unde astepta preotul cu crucea pe masa. Am înteles. Am început pe rând sa depunem juramântul, care nu se mai facea în fata regelui, ci numai a lui Ion Antonescu. Abia dupa juramânt mi s-a spus ca sunt ministrul Propagandei Nationale. Şi tot asa, fiecaruia". Crainic afirma ca, ulterior, a discutat cu Ilie Şteflea, care i-a spus ca fusese chemat de generalul Antonescu, în ziua de 27 ianuarie, la ora 7 si "i-a dat ordin sa-i prezinte o lista de generali pentru ministere". Şteflea a precizat: "A luat , i-a însemnat pe cei cu calificative mai mari si exact într-o jumatate de ceas i-a prezentat lista. Am gasit însa ca la Propaganda n-ar fi potrivit un militar si a cazut norocul pe mine".
Deocamdata, în septembrie 1940, imediat dupa preluarea puterii, Ion Antonescu a trebuit sa accepte "târguielile" pentru alcatuirea noului guvern, care a depus juramântul la 14 septembrie 1940; tot atunci, România a fost proclamata Stat National-Legionar. El însa nu era dispus sa conduca în vechea maniera, când hotarârile se adoptau dupa lungi discutii, iar presedintele Consiliului de Ministri era un fel de moderator, care sintetiza concluziile pe baza carora se iau hotarârile.
Cum se discutau problemele despre armata
În dupa-amiaza zilei de 18 septembrie 1940, a avut loc prima sedinta a noului guvern, la care s-au discutat probleme curente. Prima dintre acestea s-a referit la armata. Pentru maniera de conducere este semnificativ urmatorul dialog purtat cu generalul Pantazi, subsecretar de Stat la Ministerul Apararii Nationale:
"General I. Antonescu: Am dat instructiuni lui Ioanitiu (seful Marelui Stat Major) sa demobilizeze pâna la 30% (din cei concentrati). Când începe demobilizarea?
General C. Pantazi: La 16 septembrie.
General I. Antonescu: 16 septembrie a trecut. Dvs. nu stiti daca a început?
General C. Pantazi: Nu.
General I. Antonescu: Trebuie sa urmariti, cu date precise, daca ordinele date de dvs. se executa.
General C. Pantazi: Ati ordonat direct si n-am fost încunostintat.
General I. Antonescu: Am discutat în Consiliul care a avut loc în Statul Major. Mâine dimineata sa stiu toata aceasta chestiune, sa cunosc: ce e cu demobilizarea, cu darea drumului rechizitiilor, cu trecerea soldatilor si a rechizitiilor la diferite unitati la ajutorarea muncii câmpului, în zonele unde se gasesc, pe echipe, care sa mearga sa ajute localnicii la arat. Toate acestea trebuie puse în aplicare imediat".
"Va notati si peste 24 de ore raportati ce ati realizat"
În fond, Conducatorul Statului îi trata pe ministri ca pe niste secretari care aveau rolul de a executa dispozitiile sale. În aceeasi sedinta, el a precizat: "Dvs. va notati toate chestiunile ce va intereseaza si peste 24 de ore va cer sa-mi spuneti ce ati realizat". Generalul îi întrerupea adesea pe ministrii, cu expresii precum: "Nu: . Care este situatia?" (pentru a i se relata exact daca România avea sold creditor în Belgia, Anglia si Franta). "Domnul ministru al Economiei Nationale si dl. colonel Dragomir au în aceasta privinta (a salarizarii) instructiunile mele".
Catre ministrul Agriculturii: "Nu mai vreau ca vreun petic de pamânt sa ramâna în paragina".
Când profesorul Traian Braileanu s-a referit la unele probleme privind scoala si ca daca se va întelege cu Horia Sima, Antonescu l-a întrerupt: "Nu: . Trebuie sa te întelegi!" Oarecum surprinzator, Antonescu a folosit în aceasta prima sedinta a Consiliului de Ministri cuvântul tradare: "Nu exista nici o tradare a mea fata de d-l Sima, nici a d-lui Sima fata de mine. Acestea sunt prostii ale vietii omenesti. Noi mergem în fratia cea mai deplina". Deocamdata, acest cuvânt nu parea a avea substanta, dar peste putin timp avea sa desemneze o realitate, care a dus la conflictul din ianuarie 1941.
"Tot ce spun trece la executie. Eu tin minte totul"
Uneori, generalul s-a aratat conciliant; astfel, s-a adresat lui Traian Braileanu cu cuvintele: "Domnule profesor, primul lucru care este de luat în seama este baza pe care stam în învatamânt. Aceasta baza am trasat-o cu ocazia directivelor date. Daca ai obiectiuni, fa-le. Nu comand în stat ca la cazarma. Ma pun de acord. Sunt un om întelegator".
Dar însusi faptul ca s-a referit la cazarma, arata originea atitudinii sale. Chiar în acea sedinta s-a adresat ministrilor: "Am sa va aduc la cunostinta programul de lucru al dvs. cu mine si vi-l veti stabili pe al dvs. între dvs., în cadrul organizarii pe care trebuie s-o faceti". Spre finalul întâlnirii, a accentuat din nou: "Tot ceea ce spun aici trece la executie si se urmareste executia si mi se spune daca s-a executat sau nu. Eu tin minte totul. Am o memorie de drac".
"Totul în guvern este el"
Modul de conducere a statului era unipersonal. Ministrul Constantin Pantazi avea sa scrie: "Generalul Antonescu nu întelege sa execute decât o conducere Cezariana; deci, în primul rând, totul în guvern este el, iar membrii guvernului sunt elemente de executie". Acelasi ministru mentiona: "în functionarea întregului aparat de conducere a statului si peste tot, impulsul direct al Conducatorului Statului, astfel încât tot aparatul de stat functioneaza dupa o directie regulatoare unica, iar fiecare minister executa hotarâri pornite de la Conducatorul Statului. Ministrii sunt executanti. Ei au toata libertatea masurilor de executare si a alcatuirii legilor necesare privind executia ce s-a hotarât, daca este pentru aceasta nevoie de o lege noua. Munca lor trebuie sa fie creatoare".
Antonescu introduce stenografia discutiilor din Consiliul de Ministri
Înca de la începutul guvernarii sale, generalul Antonescu a dispus - pentru prima data în istoria României - ca discutiile din Consiliul de Ministri sa fie stenografiate, pentru a se putea verifica în timp deciziile luate, responsabilitatile si modul de îndeplinire. Dincolo de acest aspect oarecum administrativ, ramâne faptul ca istoricii au la dispozitie un material documentar de cea mai mare importanta pentru reconstituirea acelei perioade.
Stilul impus de Ion Antonescu nu era doar rodul mentalitatii sale de militar, format la cazarma, unde conducerea se realiza prin ordin (care "nu se discuta, ci se executa"), ci si al convingerii ca purta întreaga raspundere pentru modul de administrare a statului. Mircea Vulcanescu, subsecretar de Stat la Ministerul de Finante dupa 27 ianuarie 1941, a retinut: "Când veti fi chemati sa raspundeti de ceea ce ati facut, eu sunt acela care va raspunde pentru d-voastra. De aceea, pretind sa stiu tot ce faceti în sectoarele d-voastra de activitate. Pentru ca numai eu guvernez în tara asta".

«Cucoanele» mareşalului AntonescuÎn momentul preluarii puterii, la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu avea reputatia unui om incoruptibil, corect, stapân pe sine si pe deciziile sale. De-a lungul anilor nu acceptase imixtiunea în treburile publice a unor persoane fara raspundere în stat si nu ezitase sa-si manifeste ostilitatea fata de camarila regala atât cea din timpul lui Ferdinand, cât si a lui Carol al II-lea. Nu a acceptat sa aiba comunicare cu Elena Lupescu, desi stia prea bine ca aceasta îl influenta pe rege în luarea deciziilor sale politice.


Cu spatele la Elena Lupescu
La sfârsitul anului 1933, Ion Antonescu a fost solicitat de Carol al II-lea sa preia conducerea Marelui Stat Major, iar acesta a acceptat, cu conditia sa realizeze un amplu program de reformare a institutiei militare. Regele s-a declarat de acord si i-a promis tot concursul. Dupa aceasta discutie, Constantin Ilasievici, un general apropiat camarilei regale, l-a invitat pe Ion Antonescu împreuna cu sotia la un dejun, iar acesta a fost de acord. În dimineata zilei fixate, Ilasievci i-a adus la cunostinta ca la masa va participa si d-na Elena Lupescu. "Ca ars, Antonescu a replicat: <-Nu trebuia sa-mi întinzi aceasta cursa, nu vin!ť Ť- Dar e si dorinta Majestatii Sale sa fii prezentat d-nei Lupescu!> <- Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale vin, dar te previn ca ma voi opri aici, nu-i voi depune nici o carte [de vizita], si înteleg ca si eu si nevasta-mea sa ne marginim aici raporturile noastre cu aceasta doamna!>>.
În spiritul vremii, depunerea cartii de vizita semnifica un cat de amicitie si dorinta de a reîntâlni persoana respectiva. La masa, Ion Antonescu a fost plasat lânga doamna Lupescu, dar nu i-a adresat nici un cuvânt. A vorbit numai cu vecina sa din cealalta parte. Elena Lupescu, venita special pentru a-l cunoaste pe noul sef al Marelui Stat Major, s-a simtit ofensata, iar consecintele nu au întârziat: regele a decis sa nu-l primeasca în audienta pe generalul Antonescu.
Fortele oculte sunt date în vileag
În calitate de sef al Marelui Stat Major, generalul a constatat "starea dezastruoasa a armatei", drept care s-a adresat în scris regelui si primului-ministru Gheorghe Tatarescu, avertizându-i: "Tara este astazi într-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata este complet dezarmata, pseudo-instruita si demoralizata. Daca va fi chemata, în situatia de astazi, sa apere frontierele, va fi cu sacrificiile de vieti care se vor face - si vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile - un dezastru militar unic în istoria popoarelor". El nu a ezitat sa acuze de aceasta situatie "fortele oculte", pe "toti beneficiarii incorecti a unor situatii preponderente" (cei pusi în cauza fiind acolitii doamnei Lupescu, dar si ai regelui). Generalul Antonescu preconiza un plan de reorganizare a armatei române; între masurile pe care le considera necesare cita: "înlaturarea cu biciul si fara mila a farsorilor", care fusesera "promovati în conducerea armatei". Totodata, Ion Antonescu avertiza: "Putregaiul este asa de mare, încât a ramâne în mijlocul lui înseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu sistemul si metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea în halul actual nu pot s-o îndrepte si împiedica si pe altii sa o faca". Cuvintele erau extrem de dure si veneau în totala contradictie cu imaginea indusa pâna atunci asupra armatei române.
Contractele armatei, câstigate de rudele Lupeascai
Regele si Elena Lupescu s-au simtit vizati de aceste aprecieri si avertismente. Nu o data, în mod public si foarte ferm, Carol al II-lea, în calitate de "cap al ostirii", declarase ca aceasta era bine dotata si gata sa apere fiecare "brazda de pamânt românesc". Aprecierile lui Ion Antonescu puneau sub semnul întrebarii afirmatiile suveranului, putând avea un puternic impact asupra opiniei publice din tara si de peste hotare.
În terminologia epocii, prin "forte oculte" se întelegea camarila regala. Documentele de arhiva arata ca, prin interventia Elenei Lupescu, mai multe contracte privind înzestrarea armatei fusesera obtinute de rudele metresei regale. Contractele erau bine platite din bugetul Ministerului Apararii Nationale, dar nu au fost onorate. Circula zvonul ca însusi Carol al II-lea s-ar fi "înfruptat" din acest buget si ar fi primit comisioane "grase" pentru a "închide ochii" la neexecutarea contractelor.
Camarila îl destituie pe Antonescu
Atitudinea generalului Antonescu, din 1933, i-a pus în garda pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu; ei au decis sa nu-i mai lase posibilitatea de a adânci cercetarile si a face dezvaluiri compromitatoare. În consecinta, s-a anuntat înlocuirea lui, dupa mai putin de un an de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major. Acest fapt a generat vii discutii în presa, precum si în Adunarea Deputatilor si în Senat. Armand Calinescu nota, la 12 decembrie 1934: "Generalul Antonescu e înlocuit pe neasteptate de la Marele Stat Major cu g-ral Samsonovici. Faptul a fost comentat în sensul ca este vorba de o manevra a camarilei".
Semnalul de alarma tras de generalul Antonescu în 1934 nu a fost luat în seama de rege si de camarila sa, iar consecintele s-au dovedit a fi catastrofale pentru tara. La începutul lunii iulie 1940, dupa ce România pierduse Basarabia si Nordul Bucovinei, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare lui Carol al II-lea, în care-i reamintea: "Am prevenit ani de zile, în scris si verbal si guvernele si pe sefii militari raspunzatori si pe Majestatea Ta ca va veni catastrofa de azi. Metodele întrebuintate în selectionare si în conducere trebuiau sa ne duca fatal la aceasta scadenta [...] Am fost înlaturat prin intriga si calomnie de acei care au adus tara unde este". Generalul aprecia ca venise timpul revansei asupra oamenilor din camarila: "Nu mai asculta de acestia, Maiestate. Ei te-au adus unde esti si ne-au adus unde ne gasim".
Acuzat de bigamie

Având în vedere aceste luari de pozitie, era de asteptat ca generalul Antonescu, ajuns, la 6 septembrie 1940, conducatorul statului, sa nu tolereze în preajma sa persoane fara raspundere politica, dar care sa-i dea sfaturi si sa intervina în luarea deciziilor. Însa, asa cum se întâmpla adesea, chiar si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Una dintre slabiciunile lui Ion Antonescu au fost "cucoanele", cum le numea el, adica doamnele din jurul sau. Principalul personaj al acestui anturaj feminin era chiar sotia sa, Maria Antonescu. Pâna în septembrie 1940 fusese o persoana cu totul anonima, despre care s-a vorbit doar în 1935, când în urma unor manevre ale camarilei regale, generalului Antonescu i s-a intentat un proces de bigamie. Acuzatia consta în faptul ca Ion Antonescu s-ar fi casatorit cu o femeie înca nedivortata legal. Avocatul sau, Mihai Antonescu a demontat aceste acuzatii si a câstigat procesul. Dupa ce sotul ei a fost numit conducatorul statului, Maria Antonescu a devenit prima doamna a României. Pentru a-si îndeplini acest rol, ea a decis sa se consulte si sa ceara sfaturile unor doamne din înalta societate, cu experienta în viata publica. S-a împrietenit cu Veturia Goga (vaduva lui Octavian Goga, marele poet si fost prim-ministru), Veturia Manuila (sotia lui Sabin Manuila - directorul Institutului de Statistica), Veturia Barbul (sotia diplomatului Gheorghe Barbul, seful se cabinet al lui Mihai Antonescu) si Georgeta Cancicov (sotia fostului ministru Mircea Cancicov). Aceste doamne se vizitau reciproc, participau la diferite actiuni oficiale, erau invitate la masa de conducatorul statului si petreceau multe ore împreuna.
Doamna general începe sa se impuna
Doamna general (din august 1941, maresal) Maria Antonescu si-a însusit rapid eticheta din "lumea buna"; îi placea sa apara în public si chiar avea dorinta de a o eclipsa pe regina-mama Elena. Contextul îi era favorabil. Ion Antonescu si-a creat o Casa Militara, similara cu cea a regelui, a înfiintat functiile de adjutanti ai generalului (maresalului) si de secretar particular, iar ofiterii de la Cabinetul Militar aveau misiuni operative. Adjutantii maresalului purtau aceeasi uniforma cu adjutantii suveranului, cu deosebirea ca garnitura de broderii de la vestoane era cusuta pe fond visiniu, în timp ce la cei ai regelui fondul era auriu. Mihai I privea cu o anumita indiferenta o asemenea initiativa, dar regina-mama Elena aprecia ca maresalul urmarea diminuarea pâna la anihilare a rolului Casei Regale.
La rândul ei, doamna maresal si-a creat si ea un fel de "curte": se afla mereu în compania Veturiilor, uneori si a doamnei Georgeta Cancicov sau a altor sotii de fosti sau actuali demnitari, avea initiative si manifestari publice, prezentate pe larg în presa, la radio si în jurnalele de actualitati.
A ajuns la conflicte deschise cu regina-mama Elena, despre care s-a aflat rapid, fiind larg comentate de opinia publica. Astfel, sotia conducatorului statului se iscalea uneori numai cu numele mic: "Maria", spre indignarea reginei-mama, care socotea ca numai persoanele de rang princiar puteau semna astfel. Doamna maresal si regina-mama au vizitat, în aceeasi zi, un spital de raniti si au împartit fotografii cu autografe; Maria Antonescu a semnat doar cu numele mic. Clocotind de mânie, regina a cerut sa se strânga imediat pozele rivalei sale si sa i se restituie printr-un ofiter, pentru a le completa cu numele potrivit rangului.
Veturiile - principalele doamne de companie
Alaturi de Maria Antonescu, un rol important au început sa-l aiba si alte "cucoane", mai ales Georgeta Cancicov si Veturia Goga. Doamna Georgeta era o scriitoare talentata si povestea frumos; cunostea foarte multi oameni politici si nu ezita sa relateze despre conflictele dintre ei si despre viata lor privata. Veturia avea amintiri din lumea artistilor, dar stia si farmece; Radu Lecca mentiona ca, în timp ce Ion Antonescu suferea de o boala careia medicii nu-i gaseau leac, doamna Goga îl trata cu farmece: "Sub patul lui Antonescu erau oase de morti si alte remedii vrajitoresti".
Pâna la urma, doctorul Zilisteanu i-a gasit tratamentul adecvat, dar pacientul a ramas cu unele sechele. Generalul Ion Gheorghe aprecia ca maresalul "era slabit datorita bolii. Unul din cele mai ciudate fenomene ale bolii sale era teama de singuratate si de izolare. Aceasta favoriza exercitarea de influenta asupra maresalului. Cercul sau apropiat, din care faceau parte si câteva femei, forma o clica condamnabila, care era implicata într-o serie de afaceri publice si care juca un rol nu tocmai ireprosabil în domeniul caritatii".
"Cucoanele" profita

Cucoanele au profitat din plin de starea de spirit a maresalului. Dupa orele de tensiune petrecute la Consiliul de Ministri sau în vizitele pe care le facea pe front, în institutii si întreprinderi, dupa discursurile rostite în diverse împrejurari, generalul Antonescu se simtea relaxat în prezenta acestor doamne manierate, care stiau sa-i ofere un cadru placut de petrecere a timpului liber. Conducatorul statului participa si el la discutii, povestind diverse întâmplari din timpul razboiului pentru unitatea nationala, despre persoanele cu care a colaborat sau s-a confruntat; nu odata, el relata despre actiunile la care tocmai participase, deciziile pe care le luase si cum avea de gând sa procedeze în viitor. Treptat, doamnele au început sa-i dea sfaturi si sa se implice în viata publica. Este semnificativ faptul ca prin staruinta doamnei Cancicov, sotul ei, Mircea Cancicov, a fost numit, la 9 noiembrie 1940, de generalul Antonescu în functia de ministru al Economiei Nationale, în locul lui Gheorghe Leon. Noul ministru era un bun specialist, îndeplinise functia de ministru de Finante în timpul guvernelor Tatarescu (1936 - 1937) si Miron Cristea (1938 - 1939), dar apartinea vechiului regim, pe care generalul îl condamna cu o mare vehementa. De dragul doamnei Georgeta, a trecut peste acest "amanunt", cunoscut de o tara întreaga.
Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale
Ion Antonescu le-a oferit doamnelor din jurul sau un cadru legal de manifestare, si anume Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Presedinta era Maria Antonescu, iar în conducerea acestuia se aflau cele trei Veturii (Goga, Manuila si Barbul), Georgeta Cancicov, precum si alte sotii de demnitari. La început, din Consiliu a facut parte si sotia lui Horia Sima; dupa înlaturarea legionarilor din guvern, Elvira Sima a trebuit sa demisioneze, deoarece era învinuita public ca a furat bijuterii si citata la Tribunalul Militar, acuzatie care s-a dovedit a fi neîntemeiata.
În timpul razboiului, Consiliul de Patronaj a adus o contributie importanta la ajutorarea celor saraci, a ranitilor si a vaduvelor de razboi. Pentru desfasurarea activitatilor sale, Consiliul avea nevoie de bani, iar pentru procurarea lor, doamnele au recurs adesea la cai ilicite, impunând unor persoane, institutii sau întreprinderi sa contribuie financiar la promovarea actelor caritabile. În 1943, maresalul a cerut ca evreii sa plateasca o taxa de doua miliarde lei, urmând ca el personal sa decida asupra modului cum vor fi întrebuintati acesti bani. Radu Lecca, împuternicitul guvernului pe lânga Centrala Evreilor, avea sa scrie: "Doamna Maria maresal Antonescu a aflat de aceasta contributie a evreilor si, întâlnindu-ma la Presedintie, mi-a spus ca Centrala Evreilor, care dispune de atâtia bani, ar putea sa fie mai darnica cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu ca am 400 milioane lei, care stau la dispozitia maresalului. El mi-a spus ca-mi va face o adresa oficiala, ca aceste 400 milioane sa fie varsati Patronajului. Astfel a si facut. Eu nu aveam nici un motiv sa-l anunt pe maresalul Antonescu, si am varsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanta".
La câteva zile dupa ce a transferat cele 400 milioane lei în contul Patronajului, Radu Lecca s-a întâlnit în holul Presedintiei Consiliului de Ministri cu maresalul si cu doamna Antonescu. Conducatorul Statului l-a întrebat ce a facut cu banii, iar Maria Antonescu a intervenit, spunând ca au fost luati pentru Patronaj. "Maresalul nu a zis nimic, însa mi-a trimis un ordin scris ca sa nu mai platesc niciodata bani fara semnatura lui. Radu Lecca stia ca Patronajul mai primise de la dr. N. Gingold (presedintele Centralei Evreilor) 100 milioane lei pentru Palatul Invalizilor, unde era amenajat un spital pentru raniti, de care avea grija Patronajul; un evreu foarte bogat, Ilia Hlebnikian, contribuia cu sume considerabile pentru spitalele Patronajului".
Maria, comparata cu Elena Lupescu
Radu Lecca avea sa scrie ca pentru sumele obtinute, Maria Antonescu a facut interventii în favoarea evreilor: aducerea în tara a 8.000 de evrei din Dorohoi deportati în Transnistria, interventia la ministrul Gheorghe Dobre pentru autorizatia de trimitere de medicamente, îmbracaminte, încaltaminte si geamuri în Transnistria.Stiind care erau obiceiurile în România, un armator grec a intervenit la doamna Antonescu, oferindu-i suma de 100 milioane lei pentru Patronaj în cazul în care ar obtine aprobarea maresalului pentru a transporta câteva mii de evrei care doreau sa emigreze. În memoriile sale, Radu Lecca afirma ca i-a spus doamnei maresal sa nu se angajeze în afacere, deoarece suma oferita era ridicola.
"Doamna Maresal" facea vizite nu numai în spitale, ci si în institutii de stat, unde era primita cu toate onorurile de oficialitati. S-a ajuns ca Maria Antonescu sa fie comparata cu Elena Lupescu, împotriva careia generalul Antonescu se ridicase în timpul lui Carol al II-lea. Într-un manifest elaborat si difuzat de fruntasul national-taranist Nicusor Graur, în noiembrie 1942, se putea citi: "Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbra; d-na Maria Maresal Antonescu, cu o inconstienta deconcertanta, comanda trenuri speciale, e asteptata în aerodromuri de oficialitati, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se tin discursuri, primeste rapoarte, da directive preotilor si episcopilor, primarilor si prefectilor, dezveleste statui, inspecteaza prin Cismigiu si se cinematografiaza cu o rabdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor sai. Cu o voluptate sadica, obliga, forteaza si ordona nobilelor doamne din înalta noastra societate sa-i faca garda, sa-i tina trena si sa-i formeze suita în exhibitiile ei pe la inaugurari prin tara".
Trenuri speciale pentru doamna Maresal
Cunoscutul filosof si profesor universitar, Constantin Radulescu-Motru, nota în memoriile sale: "Sotia d-lui maresal utilizeaza trenuri speciale pentru orice deplasare pe care o face; si face pe fiecare saptamâna mai multe deplasari. În timpul din urma, pentru a distribui o suma de una suta mii lei la saracii din Tara Motilor, a cheltuit cu trenul special si cu automobilele suitei sale, cu banchete si primiri, o suma de peste un milion!".
Uneori, "cucoanele" îi prezentau maresalului puncte de vedere diferite. Cel mai semnificativ exemplu este atitudinea fata de Mihai Antonescu, principalul colaborator al conducatorului statului. Acesta era un om muncitor, constiincios si devotat; într-un fel, se completau reciproc: Ion Antonescu era autoritar, dadea ordine si cerea rapoarte privind executare lor; Mihai Antonescu era mai maleabil, mai versatil, dispus la concesii fata de colaboratori si chiar fata de cei din opozitie.
Odata cu intrarea României în razboi, la 22 iunie 1941, Ion Antonescu a semnat un decret prin care Mihai Antonescu era numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, exercitând "în locul meu si pentru mine" conducerea statului.
Ion Antonescu s-a dedicat frontului, petrecându-si saptamâni de zile în rândul ostasilor, actionând pentru realizarea planurilor de lupta, tinând contactul cu comandantii germani si întâlnindu-se de mai multe ori cu Hitler; Mihai Antonescu se ocupa de problemele interne, mai ales de cele economice si sociale, participa la diverse întruniri politice unde tinea discursuri despre politica promovata de maresal si perspectivele de dezvoltare a României.
Mihai Antonescu le evita pe "distinsele doamne", preferând compania Ilenei Cherciu - o "Cosânzeana veritabila de Mehedinti", cum o numea Petre Pandrea - renumita în lumea mondena a Bucurestilor.
Intrigile Georgetei Cancicov
Maria Antonescu si Veturia Goga aveau o parere buna despre Mihai Antonescu, îi apreciau puterea de munca si devotamentul fata de maresal. Pe de alta parte, Georgeta Cancicov îl detesta si nu ezita sa recurga la tot felul de intrigi pentru a-l determina pe maresal sa-l destituie cât mai rapid.
Manevrele ei erau pe punctul de a izbuti, în februarie 1943, când Mihai Antonescu ar fi afirmat ca el nu a stiut despre faptul ca în 1941 armata româna a primit ordin sa înainteze dincolo de Bug. Maresalul s-a înfuriat si a decis sa-l îndeparteze. Aflând de aceasta hotarâre, Maria Antonescu si Veturia Goga au intervenit, implorându-l pe maresal sa-l ierte, iar acesta a cedat. Zvonul ca Mihai Antonescu ar fi fost demis s-a raspândit în rândul personalului. Când colonelul Radu Davidescu, seful Cabinetului Militar, l-a întrebat pe maresal daca Mihai Antonescu era la postul sau, acesta a raspuns: "Ce vrei, Davidescu, mi-a cazut în genunchi sarutându-mi mâinile si cerând sa-l iert.Si apoi mi-a pus si cucoanele pe cap si nu mai aveam liniste".
Faptul ca maresalul Antonescu a cedat la staruintele "cucoanelor" pentru a avea "liniste", arata cât de influente devenisera acestea si cât de implicate erau în marile decizii politice. Nu este clar daca Mihai Antonescu ar fi facut afirmatiile invocate de doamna Cancicov, dar este cert ca Adolf Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu, cu prilejul întâlnirii din 12 aprilie 1943, "dosarul" lui Mihai Antonescu, din care rezulta ca acesta purta negocieri în vederea iesirii României din razboi; maresalul i-a luat apararea, declarând ca era "imposibil ca Mihai Antonescu sa fi initiat vreodata negocieri de pace". La întoarcerea în tara, maresalul i-a cerut lui Mihai Antonescu sa-si ia o luna de concediu, pentru ca numele lui sa nu mai fie vehiculat si exploatat de serviciile de informatii germane. Tratativele pe care Mihai Antonescu le initiase, se desfasurau cu stirea maresalului, preocupat si el de gasirea unei solutii de iesire a României din razboi. Evident, Ion Antonescu cauta sa acrediteze ideea ca el era aliatul consecvent al Germaniei, hotarât sa lupte pâna la capat alaturi de Adolf Hitler.
Mihai Racovita, în vizorul cucoanelor
Si dupa acel incident, doamna Cancicov a continuat sa-l acuze pe Mihai Antonescu, sustinând ca el complota împotriva maresalului si facea jocul opozitiei.
Ea îi suspecta si pe unii generali, mai ales pe Mihai Racovita, ca nu mai doreau continuarea razboiului alaturi de Germania. Doamna Cancicov îi marturisea colonelului George Magherescu, de la Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu: "De câte ori nu i-am spus [maresalului] sa-l scoata pe Misu Racovita, ca-i un tradator!".
În ziua de 20 august 1944, maresalul Antonescu s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde Armata Rosie declansase un puternic atac, rupând liniile de aparare româno-germane. A doua zi, 21 august, el i-a facut o vizita la Gioseni, judetul Bacau, doamnei Georgeta Cancicov. Au luat masa de prânz împreuna, dupa care Ion Antonescu a plecat la Slanicul Moldovei, pentru a discuta cu Friessner. Colonelul Magherescu a ramas la Gioseni, pentru a primi eventuale informatii de la Bucuresti. Într-adevar, peste putin timp a sunat Mihai Antonescu, cerând sa vorbeasca cu maresalul; Gheorghe Magherescu i-a comunicat ca maresalul plecase de 20 de minute. Doamna Cancicov, care auzise telefonul, a avut un dialog cu Magherescu, pe care colonelul l-a redat astfel în memoriile sale:
"- Cine a telefonat?, întreaba ea din usa îndata ce ma zari.
- Ica, duduie! i-am raspuns venindu-i în întâmpinare.
-Si ce-a vrut?
- A întrebat de domnul maresal, daca mai e în conac.
- Porcu' dracului! Sa stii tu de la mine ca acela coace ceva. Mirosul meu nu ma înseala niciodata. Asta pregateste ceva lui Ionel!
- Nu va îndrazni, duduie, nu are pe ce se sprijini!
- Ce supui tu, draga Georgica! Ala e cea mai mare canalie aciuita lânga Ionel! E o vipera, nu altceva.Sarpele încalzit la sân care abia asteapta sa muste. De câte ori nu i-am spus lui Ionel sa-l zvârle! Da' el, cu inima lui buna, spunea de fiecare data: .
Ma, sa-ti vina sa crapi de ciuda, nu altceva".
Asemenea cuvinte, rostite de Georgeta Cancicov, care nu avea nici o functie oficiala, arata pâna unde au putut merge "cucoanele", în relatiile cu conducatorul statului. Dupa aceasta iesire împotriva celui care îndeplinea functia de presedinte al Consiliului de Ministri, Georgeta Cancicov a conchis: "Ionel e singur, nu are pe nimeni. Mi-e tare mila de el".
Mihai Antonescu -acuzat de uneltire
Din acest punct de vedere, doamna Cancicov avea dreptate: peste doua zile, maresalul Antonescu era arestat la Palatul Regal din Bucuresti, fara ca cineva sa fi intervenit în favoarea lui. Dar "cucoana" nu l-a caracterizat corect pe Mihai Antonescu, arestat în ziua de 23 august 1944, o data cu maresalul. Aprecierile negative la adresa lui Mihai Antonescu, acuzatiile ca el ar fi uneltit împotriva lui Ion Antonescu aveau o circulatie destul de larga în mediile politice si intelectuale. Dar ele s-au dovedit a fi nedrepte. Totusi, aceste zvonuri au continuat chiar si în timpul procesului din mai 1946, când multi se asteptau la un act de tradare, aruncând întreaga vina pentru acuzatiile ce i se aduceau asupra maresalului, pentru ca el sa-si salveze viata. Dar, în fapt, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un om de caracter, asumându-si raspunderea pentru actele sale si sfârsind în fata plutonului de executie alaturi de maresalul Ion Antonescu.
"Cucoanele" nu au avut un rol decisiv în politica promovata de conducatorul statului, iar comparatia dintre Elena Lupescu si Maria Antonescu este cu totul exagerata. În acelasi timp, nu se poate nega faptul ca doamnele din anturajul maresalului Antonescu au uzat, si uneori au abuzat, de situatia lor; totodata, au urmarit sa-l influenteze în luarea deciziilor, dar nu au reusit decât arareori.

Femeile din viaţa mareşalului AntonescuÎn momentul preluarii puterii, la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu avea reputatia unui om incoruptibil, corect, stapân pe sine si pe deciziile sale. De-a lungul anilor nu acceptase imixtiunea în treburile publice a unor persoane fara raspundere în stat si nu ezitase sa-si manifeste ostilitatea fata de camarila regala atât cea din timpul lui Ferdinand, cât si a lui Carol al II-lea. Nu a acceptat sa aiba comunicare cu Elena Lupescu, desi stia prea bine ca aceasta îl influenta pe rege în luarea deciziilor sale politice.


Cu spatele la Elena Lupescu
La sfârsitul anului 1933, Ion Antonescu a fost solicitat de Carol al II-lea sa preia conducerea Marelui Stat Major, iar acesta a acceptat, cu conditia sa realizeze un amplu program de reformare a institutiei militare. Regele s-a declarat de acord si i-a promis tot concursul. Dupa aceasta discutie, Constantin Ilasievici, un general apropiat camarilei regale, l-a invitat pe Ion Antonescu împreuna cu sotia la un dejun, iar acesta a fost de acord. În dimineata zilei fixate, Ilasievci i-a adus la cunostinta ca la masa va participa si d-na Elena Lupescu. "Ca ars, Antonescu a replicat: <-Nu trebuia sa-mi întinzi aceasta cursa, nu vin!ť Ť- Dar e si dorinta Majestatii Sale sa fii prezentat d-nei Lupescu!> <- Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale vin, dar te previn ca ma voi opri aici, nu-i voi depune nici o carte [de vizita], si înteleg ca si eu si nevasta-mea sa ne marginim aici raporturile noastre cu aceasta doamna!>>.
În spiritul vremii, depunerea cartii de vizita semnifica un cat de amicitie si dorinta de a reîntâlni persoana respectiva. La masa, Ion Antonescu a fost plasat lânga doamna Lupescu, dar nu i-a adresat nici un cuvânt. A vorbit numai cu vecina sa din cealalta parte. Elena Lupescu, venita special pentru a-l cunoaste pe noul sef al Marelui Stat Major, s-a simtit ofensata, iar consecintele nu au întârziat: regele a decis sa nu-l primeasca în audienta pe generalul Antonescu.
Fortele oculte sunt date în vileag
În calitate de sef al Marelui Stat Major, generalul a constatat "starea dezastruoasa a armatei", drept care s-a adresat în scris regelui si primului-ministru Gheorghe Tatarescu, avertizându-i: "Tara este astazi într-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata este complet dezarmata, pseudo-instruita si demoralizata. Daca va fi chemata, în situatia de astazi, sa apere frontierele, va fi cu sacrificiile de vieti care se vor face - si vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile - un dezastru militar unic în istoria popoarelor". El nu a ezitat sa acuze de aceasta situatie "fortele oculte", pe "toti beneficiarii incorecti a unor situatii preponderente" (cei pusi în cauza fiind acolitii doamnei Lupescu, dar si ai regelui). Generalul Antonescu preconiza un plan de reorganizare a armatei române; între masurile pe care le considera necesare cita: "înlaturarea cu biciul si fara mila a farsorilor", care fusesera "promovati în conducerea armatei". Totodata, Ion Antonescu avertiza: "Putregaiul este asa de mare, încât a ramâne în mijlocul lui înseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu sistemul si metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea în halul actual nu pot s-o îndrepte si împiedica si pe altii sa o faca". Cuvintele erau extrem de dure si veneau în totala contradictie cu imaginea indusa pâna atunci asupra armatei române.
Contractele armatei, câstigate de rudele Lupeascai
Regele si Elena Lupescu s-au simtit vizati de aceste aprecieri si avertismente. Nu o data, în mod public si foarte ferm, Carol al II-lea, în calitate de "cap al ostirii", declarase ca aceasta era bine dotata si gata sa apere fiecare "brazda de pamânt românesc". Aprecierile lui Ion Antonescu puneau sub semnul întrebarii afirmatiile suveranului, putând avea un puternic impact asupra opiniei publice din tara si de peste hotare.
În terminologia epocii, prin "forte oculte" se întelegea camarila regala. Documentele de arhiva arata ca, prin interventia Elenei Lupescu, mai multe contracte privind înzestrarea armatei fusesera obtinute de rudele metresei regale. Contractele erau bine platite din bugetul Ministerului Apararii Nationale, dar nu au fost onorate. Circula zvonul ca însusi Carol al II-lea s-ar fi "înfruptat" din acest buget si ar fi primit comisioane "grase" pentru a "închide ochii" la neexecutarea contractelor.
Camarila îl destituie pe Antonescu
Atitudinea generalului Antonescu, din 1933, i-a pus în garda pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu; ei au decis sa nu-i mai lase posibilitatea de a adânci cercetarile si a face dezvaluiri compromitatoare. În consecinta, s-a anuntat înlocuirea lui, dupa mai putin de un an de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major. Acest fapt a generat vii discutii în presa, precum si în Adunarea Deputatilor si în Senat. Armand Calinescu nota, la 12 decembrie 1934: "Generalul Antonescu e înlocuit pe neasteptate de la Marele Stat Major cu g-ral Samsonovici. Faptul a fost comentat în sensul ca este vorba de o manevra a camarilei".
Semnalul de alarma tras de generalul Antonescu în 1934 nu a fost luat în seama de rege si de camarila sa, iar consecintele s-au dovedit a fi catastrofale pentru tara. La începutul lunii iulie 1940, dupa ce România pierduse Basarabia si Nordul Bucovinei, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare lui Carol al II-lea, în care-i reamintea: "Am prevenit ani de zile, în scris si verbal si guvernele si pe sefii militari raspunzatori si pe Majestatea Ta ca va veni catastrofa de azi. Metodele întrebuintate în selectionare si în conducere trebuiau sa ne duca fatal la aceasta scadenta [...] Am fost înlaturat prin intriga si calomnie de acei care au adus tara unde este". Generalul aprecia ca venise timpul revansei asupra oamenilor din camarila: "Nu mai asculta de acestia, Maiestate. Ei te-au adus unde esti si ne-au adus unde ne gasim".
Acuzat de bigamie
Având în vedere aceste luari de pozitie, era de asteptat ca generalul Antonescu, ajuns, la 6 septembrie 1940, conducatorul statului, sa nu tolereze în preajma sa persoane fara raspundere politica, dar care sa-i dea sfaturi si sa intervina în luarea deciziilor. Însa, asa cum se întâmpla adesea, chiar si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Una dintre slabiciunile lui Ion Antonescu au fost "cucoanele", cum le numea el, adica doamnele din jurul sau. Principalul personaj al acestui anturaj feminin era chiar sotia sa, Maria Antonescu. Pâna în septembrie 1940 fusese o persoana cu totul anonima, despre care s-a vorbit doar în 1935, când în urma unor manevre ale camarilei regale, generalului Antonescu i s-a intentat un proces de bigamie. Acuzatia consta în faptul ca Ion Antonescu s-ar fi casatorit cu o femeie înca nedivortata legal. Avocatul sau, Mihai Antonescu a demontat aceste acuzatii si a câstigat procesul. Dupa ce sotul ei a fost numit conducatorul statului, Maria Antonescu a devenit prima doamna a României. Pentru a-si îndeplini acest rol, ea a decis sa se consulte si sa ceara sfaturile unor doamne din înalta societate, cu experienta în viata publica. S-a împrietenit cu Veturia Goga (vaduva lui Octavian Goga, marele poet si fost prim-ministru), Veturia Manuila (sotia lui Sabin Manuila - directorul Institutului de Statistica), Veturia Barbul (sotia diplomatului Gheorghe Barbul, seful se cabinet al lui Mihai Antonescu) si Georgeta Cancicov (sotia fostului ministru Mircea Cancicov). Aceste doamne se vizitau reciproc, participau la diferite actiuni oficiale, erau invitate la masa de conducatorul statului si petreceau multe ore împreuna.
Doamna general începe sa se impuna
Doamna general (din august 1941, maresal) Maria Antonescu si-a însusit rapid eticheta din "lumea buna"; îi placea sa apara în public si chiar avea dorinta de a o eclipsa pe regina-mama Elena. Contextul îi era favorabil. Ion Antonescu si-a creat o Casa Militara, similara cu cea a regelui, a înfiintat functiile de adjutanti ai generalului (maresalului) si de secretar particular, iar ofiterii de la Cabinetul Militar aveau misiuni operative. Adjutantii maresalului purtau aceeasi uniforma cu adjutantii suveranului, cu deosebirea ca garnitura de broderii de la vestoane era cusuta pe fond visiniu, în timp ce la cei ai regelui fondul era auriu. Mihai I privea cu o anumita indiferenta o asemenea initiativa, dar regina-mama Elena aprecia ca maresalul urmarea diminuarea pâna la anihilare a rolului Casei Regale.
La rândul ei, doamna maresal si-a creat si ea un fel de "curte": se afla mereu în compania Veturiilor, uneori si a doamnei Georgeta Cancicov sau a altor sotii de fosti sau actuali demnitari, avea initiative si manifestari publice, prezentate pe larg în presa, la radio si în jurnalele de actualitati.
A ajuns la conflicte deschise cu regina-mama Elena, despre care s-a aflat rapid, fiind larg comentate de opinia publica. Astfel, sotia conducatorului statului se iscalea uneori numai cu numele mic: "Maria", spre indignarea reginei-mama, care socotea ca numai persoanele de rang princiar puteau semna astfel. Doamna maresal si regina-mama au vizitat, în aceeasi zi, un spital de raniti si au împartit fotografii cu autografe; Maria Antonescu a semnat doar cu numele mic. Clocotind de mânie, regina a cerut sa se strânga imediat pozele rivalei sale si sa i se restituie printr-un ofiter, pentru a le completa cu numele potrivit rangului.
Veturiile - principalele doamne de companie
Alaturi de Maria Antonescu, un rol important au început sa-l aiba si alte "cucoane", mai ales Georgeta Cancicov si Veturia Goga. Doamna Georgeta era o scriitoare talentata si povestea frumos; cunostea foarte multi oameni politici si nu ezita sa relateze despre conflictele dintre ei si despre viata lor privata. Veturia avea amintiri din lumea artistilor, dar stia si farmece; Radu Lecca mentiona ca, în timp ce Ion Antonescu suferea de o boala careia medicii nu-i gaseau leac, doamna Goga îl trata cu farmece: "Sub patul lui Antonescu erau oase de morti si alte remedii vrajitoresti".
Pâna la urma, doctorul Zilisteanu i-a gasit tratamentul adecvat, dar pacientul a ramas cu unele sechele. Generalul Ion Gheorghe aprecia ca maresalul "era slabit datorita bolii. Unul din cele mai ciudate fenomene ale bolii sale era teama de singuratate si de izolare. Aceasta favoriza exercitarea de influenta asupra maresalului. Cercul sau apropiat, din care faceau parte si câteva femei, forma o clica condamnabila, care era implicata într-o serie de afaceri publice si care juca un rol nu tocmai ireprosabil în domeniul caritatii".
"Cucoanele" profita
Cucoanele au profitat din plin de starea de spirit a maresalului. Dupa orele de tensiune petrecute la Consiliul de Ministri sau în vizitele pe care le facea pe front, în institutii si întreprinderi, dupa discursurile rostite în diverse împrejurari, generalul Antonescu se simtea relaxat în prezenta acestor doamne manierate, care stiau sa-i ofere un cadru placut de petrecere a timpului liber. Conducatorul statului participa si el la discutii, povestind diverse întâmplari din timpul razboiului pentru unitatea nationala, despre persoanele cu care a colaborat sau s-a confruntat; nu odata, el relata despre actiunile la care tocmai participase, deciziile pe care le luase si cum avea de gând sa procedeze în viitor. Treptat, doamnele au început sa-i dea sfaturi si sa se implice în viata publica. Este semnificativ faptul ca prin staruinta doamnei Cancicov, sotul ei, Mircea Cancicov, a fost numit, la 9 noiembrie 1940, de generalul Antonescu în functia de ministru al Economiei Nationale, în locul lui Gheorghe Leon. Noul ministru era un bun specialist, îndeplinise functia de ministru de Finante în timpul guvernelor Tatarescu (1936 - 1937) si Miron Cristea (1938 - 1939), dar apartinea vechiului regim, pe care generalul îl condamna cu o mare vehementa. De dragul doamnei Georgeta, a trecut peste acest "amanunt", cunoscut de o tara întreaga.
Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale
Ion Antonescu le-a oferit doamnelor din jurul sau un cadru legal de manifestare, si anume Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Presedinta era Maria Antonescu, iar în conducerea acestuia se aflau cele trei Veturii (Goga, Manuila si Barbul), Georgeta Cancicov, precum si alte sotii de demnitari. La început, din Consiliu a facut parte si sotia lui Horia Sima; dupa înlaturarea legionarilor din guvern, Elvira Sima a trebuit sa demisioneze, deoarece era învinuita public ca a furat bijuterii si citata la Tribunalul Militar, acuzatie care s-a dovedit a fi neîntemeiata.
În timpul razboiului, Consiliul de Patronaj a adus o contributie importanta la ajutorarea celor saraci, a ranitilor si a vaduvelor de razboi. Pentru desfasurarea activitatilor sale, Consiliul avea nevoie de bani, iar pentru procurarea lor, doamnele au recurs adesea la cai ilicite, impunând unor persoane, institutii sau întreprinderi sa contribuie financiar la promovarea actelor caritabile. În 1943, maresalul a cerut ca evreii sa plateasca o taxa de doua miliarde lei, urmând ca el personal sa decida asupra modului cum vor fi întrebuintati acesti bani. Radu Lecca, împuternicitul guvernului pe lânga Centrala Evreilor, avea sa scrie: "Doamna Maria maresal Antonescu a aflat de aceasta contributie a evreilor si, întâlnindu-ma la Presedintie, mi-a spus ca Centrala Evreilor, care dispune de atâtia bani, ar putea sa fie mai darnica cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu ca am 400 milioane lei, care stau la dispozitia maresalului. El mi-a spus ca-mi va face o adresa oficiala, ca aceste 400 milioane sa fie varsati Patronajului. Astfel a si facut. Eu nu aveam nici un motiv sa-l anunt pe maresalul Antonescu, si am varsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanta".
La câteva zile dupa ce a transferat cele 400 milioane lei în contul Patronajului, Radu Lecca s-a întâlnit în holul Presedintiei Consiliului de Ministri cu maresalul si cu doamna Antonescu. Conducatorul Statului l-a întrebat ce a facut cu banii, iar Maria Antonescu a intervenit, spunând ca au fost luati pentru Patronaj. "Maresalul nu a zis nimic, însa mi-a trimis un ordin scris ca sa nu mai platesc niciodata bani fara semnatura lui. Radu Lecca stia ca Patronajul mai primise de la dr. N. Gingold (presedintele Centralei Evreilor) 100 milioane lei pentru Palatul Invalizilor, unde era amenajat un spital pentru raniti, de care avea grija Patronajul; un evreu foarte bogat, Ilia Hlebnikian, contribuia cu sume considerabile pentru spitalele Patronajului".
Maria, comparata cu Elena Lupescu
Radu Lecca avea sa scrie ca pentru sumele obtinute, Maria Antonescu a facut interventii în favoarea evreilor: aducerea în tara a 8.000 de evrei din Dorohoi deportati în Transnistria, interventia la ministrul Gheorghe Dobre pentru autorizatia de trimitere de medicamente, îmbracaminte, încaltaminte si geamuri în Transnistria.Stiind care erau obiceiurile în România, un armator grec a intervenit la doamna Antonescu, oferindu-i suma de 100 milioane lei pentru Patronaj în cazul în care ar obtine aprobarea maresalului pentru a transporta câteva mii de evrei care doreau sa emigreze. În memoriile sale, Radu Lecca afirma ca i-a spus doamnei maresal sa nu se angajeze în afacere, deoarece suma oferita era ridicola.
"Doamna Maresal" facea vizite nu numai în spitale, ci si în institutii de stat, unde era primita cu toate onorurile de oficialitati. S-a ajuns ca Maria Antonescu sa fie comparata cu Elena Lupescu, împotriva careia generalul Antonescu se ridicase în timpul lui Carol al II-lea. Într-un manifest elaborat si difuzat de fruntasul national-taranist Nicusor Graur, în noiembrie 1942, se putea citi: "Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbra; d-na Maria Maresal Antonescu, cu o inconstienta deconcertanta, comanda trenuri speciale, e asteptata în aerodromuri de oficialitati, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se tin discursuri, primeste rapoarte, da directive preotilor si episcopilor, primarilor si prefectilor, dezveleste statui, inspecteaza prin Cismigiu si se cinematografiaza cu o rabdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor sai. Cu o voluptate sadica, obliga, forteaza si ordona nobilelor doamne din înalta noastra societate sa-i faca garda, sa-i tina trena si sa-i formeze suita în exhibitiile ei pe la inaugurari prin tara".
Trenuri speciale pentru doamna Maresal
Cunoscutul filosof si profesor universitar, Constantin Radulescu-Motru, nota în memoriile sale: "Sotia d-lui maresal utilizeaza trenuri speciale pentru orice deplasare pe care o face; si face pe fiecare saptamâna mai multe deplasari. În timpul din urma, pentru a distribui o suma de una suta mii lei la saracii din Tara Motilor, a cheltuit cu trenul special si cu automobilele suitei sale, cu banchete si primiri, o suma de peste un milion!".
Uneori, "cucoanele" îi prezentau maresalului puncte de vedere diferite. Cel mai semnificativ exemplu este atitudinea fata de Mihai Antonescu, principalul colaborator al conducatorului statului. Acesta era un om muncitor, constiincios si devotat; într-un fel, se completau reciproc: Ion Antonescu era autoritar, dadea ordine si cerea rapoarte privind executare lor; Mihai Antonescu era mai maleabil, mai versatil, dispus la concesii fata de colaboratori si chiar fata de cei din opozitie.
Odata cu intrarea României în razboi, la 22 iunie 1941, Ion Antonescu a semnat un decret prin care Mihai Antonescu era numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, exercitând "în locul meu si pentru mine" conducerea statului.
Ion Antonescu s-a dedicat frontului, petrecându-si saptamâni de zile în rândul ostasilor, actionând pentru realizarea planurilor de lupta, tinând contactul cu comandantii germani si întâlnindu-se de mai multe ori cu Hitler; Mihai Antonescu se ocupa de problemele interne, mai ales de cele economice si sociale, participa la diverse întruniri politice unde tinea discursuri despre politica promovata de maresal si perspectivele de dezvoltare a României.
Mihai Antonescu le evita pe "distinsele doamne", preferând compania Ilenei Cherciu - o "Cosânzeana veritabila de Mehedinti", cum o numea Petre Pandrea - renumita în lumea mondena a Bucurestilor.
Intrigile Georgetei Cancicov
Maria Antonescu si Veturia Goga aveau o parere buna despre Mihai Antonescu, îi apreciau puterea de munca si devotamentul fata de maresal. Pe de alta parte, Georgeta Cancicov îl detesta si nu ezita sa recurga la tot felul de intrigi pentru a-l determina pe maresal sa-l destituie cât mai rapid.
Manevrele ei erau pe punctul de a izbuti, în februarie 1943, când Mihai Antonescu ar fi afirmat ca el nu a stiut despre faptul ca în 1941 armata româna a primit ordin sa înainteze dincolo de Bug. Maresalul s-a înfuriat si a decis sa-l îndeparteze. Aflând de aceasta hotarâre, Maria Antonescu si Veturia Goga au intervenit, implorându-l pe maresal sa-l ierte, iar acesta a cedat. Zvonul ca Mihai Antonescu ar fi fost demis s-a raspândit în rândul personalului. Când colonelul Radu Davidescu, seful Cabinetului Militar, l-a întrebat pe maresal daca Mihai Antonescu era la postul sau, acesta a raspuns: "Ce vrei, Davidescu, mi-a cazut în genunchi sarutându-mi mâinile si cerând sa-l iert.Si apoi mi-a pus si cucoanele pe cap si nu mai aveam liniste".
Faptul ca maresalul Antonescu a cedat la staruintele "cucoanelor" pentru a avea "liniste", arata cât de influente devenisera acestea si cât de implicate erau în marile decizii politice. Nu este clar daca Mihai Antonescu ar fi facut afirmatiile invocate de doamna Cancicov, dar este cert ca Adolf Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu, cu prilejul întâlnirii din 12 aprilie 1943, "dosarul" lui Mihai Antonescu, din care rezulta ca acesta purta negocieri în vederea iesirii României din razboi; maresalul i-a luat apararea, declarând ca era "imposibil ca Mihai Antonescu sa fi initiat vreodata negocieri de pace". La întoarcerea în tara, maresalul i-a cerut lui Mihai Antonescu sa-si ia o luna de concediu, pentru ca numele lui sa nu mai fie vehiculat si exploatat de serviciile de informatii germane. Tratativele pe care Mihai Antonescu le initiase, se desfasurau cu stirea maresalului, preocupat si el de gasirea unei solutii de iesire a României din razboi. Evident, Ion Antonescu cauta sa acrediteze ideea ca el era aliatul consecvent al Germaniei, hotarât sa lupte pâna la capat alaturi de Adolf Hitler.
Mihai Racovita, în vizorul cucoanelor
Si dupa acel incident, doamna Cancicov a continuat sa-l acuze pe Mihai Antonescu, sustinând ca el complota împotriva maresalului si facea jocul opozitiei.
Ea îi suspecta si pe unii generali, mai ales pe Mihai Racovita, ca nu mai doreau continuarea razboiului alaturi de Germania. Doamna Cancicov îi marturisea colonelului George Magherescu, de la Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu: "De câte ori nu i-am spus [maresalului] sa-l scoata pe Misu Racovita, ca-i un tradator!".
În ziua de 20 august 1944, maresalul Antonescu s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde Armata Rosie declansase un puternic atac, rupând liniile de aparare româno-germane. A doua zi, 21 august, el i-a facut o vizita la Gioseni, judetul Bacau, doamnei Georgeta Cancicov. Au luat masa de prânz împreuna, dupa care Ion Antonescu a plecat la Slanicul Moldovei, pentru a discuta cu Friessner. Colonelul Magherescu a ramas la Gioseni, pentru a primi eventuale informatii de la Bucuresti. Într-adevar, peste putin timp a sunat Mihai Antonescu, cerând sa vorbeasca cu maresalul; Gheorghe Magherescu i-a comunicat ca maresalul plecase de 20 de minute. Doamna Cancicov, care auzise telefonul, a avut un dialog cu Magherescu, pe care colonelul l-a redat astfel în memoriile sale:
"- Cine a telefonat?, întreaba ea din usa îndata ce ma zari.
- Ica, duduie! i-am raspuns venindu-i în întâmpinare.
-Si ce-a vrut?
- A întrebat de domnul maresal, daca mai e în conac.
- Porcu' dracului! Sa stii tu de la mine ca acela coace ceva. Mirosul meu nu ma înseala niciodata. Asta pregateste ceva lui Ionel!
- Nu va îndrazni, duduie, nu are pe ce se sprijini!
- Ce supui tu, draga Georgica! Ala e cea mai mare canalie aciuita lânga Ionel! E o vipera, nu altceva.Sarpele încalzit la sân care abia asteapta sa muste. De câte ori nu i-am spus lui Ionel sa-l zvârle! Da' el, cu inima lui buna, spunea de fiecare data: .
Ma, sa-ti vina sa crapi de ciuda, nu altceva".
Asemenea cuvinte, rostite de Georgeta Cancicov, care nu avea nici o functie oficiala, arata pâna unde au putut merge "cucoanele", în relatiile cu conducatorul statului. Dupa aceasta iesire împotriva celui care îndeplinea functia de presedinte al Consiliului de Ministri, Georgeta Cancicov a conchis: "Ionel e singur, nu are pe nimeni. Mi-e tare mila de el".
Mihai Antonescu -acuzat de uneltire
Din acest punct de vedere, doamna Cancicov avea dreptate: peste doua zile, maresalul Antonescu era arestat la Palatul Regal din Bucuresti, fara ca cineva sa fi intervenit în favoarea lui. Dar "cucoana" nu l-a caracterizat corect pe Mihai Antonescu, arestat în ziua de 23 august 1944, o data cu maresalul. Aprecierile negative la adresa lui Mihai Antonescu, acuzatiile ca el ar fi uneltit împotriva lui Ion Antonescu aveau o circulatie destul de larga în mediile politice si intelectuale. Dar ele s-au dovedit a fi nedrepte. Totusi, aceste zvonuri au continuat chiar si în timpul procesului din mai 1946, când multi se asteptau la un act de tradare, aruncând întreaga vina pentru acuzatiile ce i se aduceau asupra maresalului, pentru ca el sa-si salveze viata. Dar, în fapt, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un om de caracter, asumându-si raspunderea pentru actele sale si sfârsind în fata plutonului de executie alaturi de maresalul Ion Antonescu.
"Cucoanele" nu au avut un rol decisiv în politica promovata de conducatorul statului, iar comparatia dintre Elena Lupescu si Maria Antonescu este cu totul exagerata. În acelasi timp, nu se poate nega faptul ca doamnele din anturajul maresalului Antonescu au uzat, si uneori au abuzat, de situatia lor; totodata, au urmarit sa-l influenteze în luarea deciziilor, dar nu au reusit decât arareori

Andreea Antonescu este însărcinată în şase luni! "Am luat 9 kilograme şi mi se pare enorm"

Femeile din viaţa mareşalului AntonescuÎn momentul preluarii puterii, la 6 septembrie 1940, generalul Antonescu avea reputatia unui om incoruptibil, corect, stapân pe sine si pe deciziile sale. De-a lungul anilor nu acceptase imixtiunea în treburile publice a unor persoane fara raspundere în stat si nu ezitase sa-si manifeste ostilitatea fata de camarila regala atât cea din timpul lui Ferdinand, cât si a lui Carol al II-lea. Nu a acceptat sa aiba comunicare cu Elena Lupescu, desi stia prea bine ca aceasta îl influenta pe rege în luarea deciziilor sale politice.


Cu spatele la Elena Lupescu
La sfârsitul anului 1933, Ion Antonescu a fost solicitat de Carol al II-lea sa preia conducerea Marelui Stat Major, iar acesta a acceptat, cu conditia sa realizeze un amplu program de reformare a institutiei militare. Regele s-a declarat de acord si i-a promis tot concursul. Dupa aceasta discutie, Constantin Ilasievici, un general apropiat camarilei regale, l-a invitat pe Ion Antonescu împreuna cu sotia la un dejun, iar acesta a fost de acord. În dimineata zilei fixate, Ilasievci i-a adus la cunostinta ca la masa va participa si d-na Elena Lupescu. "Ca ars, Antonescu a replicat: <-Nu trebuia sa-mi întinzi aceasta cursa, nu vin!ť Ť- Dar e si dorinta Majestatii Sale sa fii prezentat d-nei Lupescu!> <- Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale vin, dar te previn ca ma voi opri aici, nu-i voi depune nici o carte [de vizita], si înteleg ca si eu si nevasta-mea sa ne marginim aici raporturile noastre cu aceasta doamna!>>.
În spiritul vremii, depunerea cartii de vizita semnifica un cat de amicitie si dorinta de a reîntâlni persoana respectiva. La masa, Ion Antonescu a fost plasat lânga doamna Lupescu, dar nu i-a adresat nici un cuvânt. A vorbit numai cu vecina sa din cealalta parte. Elena Lupescu, venita special pentru a-l cunoaste pe noul sef al Marelui Stat Major, s-a simtit ofensata, iar consecintele nu au întârziat: regele a decis sa nu-l primeasca în audienta pe generalul Antonescu.
Fortele oculte sunt date în vileag
În calitate de sef al Marelui Stat Major, generalul a constatat "starea dezastruoasa a armatei", drept care s-a adresat în scris regelui si primului-ministru Gheorghe Tatarescu, avertizându-i: "Tara este astazi într-o totala imposibilitate de a se apara daca va fi atacata. Armata este complet dezarmata, pseudo-instruita si demoralizata. Daca va fi chemata, în situatia de astazi, sa apere frontierele, va fi cu sacrificiile de vieti care se vor face - si vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile - un dezastru militar unic în istoria popoarelor". El nu a ezitat sa acuze de aceasta situatie "fortele oculte", pe "toti beneficiarii incorecti a unor situatii preponderente" (cei pusi în cauza fiind acolitii doamnei Lupescu, dar si ai regelui). Generalul Antonescu preconiza un plan de reorganizare a armatei române; între masurile pe care le considera necesare cita: "înlaturarea cu biciul si fara mila a farsorilor", care fusesera "promovati în conducerea armatei". Totodata, Ion Antonescu avertiza: "Putregaiul este asa de mare, încât a ramâne în mijlocul lui înseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu sistemul si metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea în halul actual nu pot s-o îndrepte si împiedica si pe altii sa o faca". Cuvintele erau extrem de dure si veneau în totala contradictie cu imaginea indusa pâna atunci asupra armatei române.
Contractele armatei, câstigate de rudele Lupeascai
Regele si Elena Lupescu s-au simtit vizati de aceste aprecieri si avertismente. Nu o data, în mod public si foarte ferm, Carol al II-lea, în calitate de "cap al ostirii", declarase ca aceasta era bine dotata si gata sa apere fiecare "brazda de pamânt românesc". Aprecierile lui Ion Antonescu puneau sub semnul întrebarii afirmatiile suveranului, putând avea un puternic impact asupra opiniei publice din tara si de peste hotare.
În terminologia epocii, prin "forte oculte" se întelegea camarila regala. Documentele de arhiva arata ca, prin interventia Elenei Lupescu, mai multe contracte privind înzestrarea armatei fusesera obtinute de rudele metresei regale. Contractele erau bine platite din bugetul Ministerului Apararii Nationale, dar nu au fost onorate. Circula zvonul ca însusi Carol al II-lea s-ar fi "înfruptat" din acest buget si ar fi primit comisioane "grase" pentru a "închide ochii" la neexecutarea contractelor.
Camarila îl destituie pe Antonescu
Atitudinea generalului Antonescu, din 1933, i-a pus în garda pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu; ei au decis sa nu-i mai lase posibilitatea de a adânci cercetarile si a face dezvaluiri compromitatoare. În consecinta, s-a anuntat înlocuirea lui, dupa mai putin de un an de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major. Acest fapt a generat vii discutii în presa, precum si în Adunarea Deputatilor si în Senat. Armand Calinescu nota, la 12 decembrie 1934: "Generalul Antonescu e înlocuit pe neasteptate de la Marele Stat Major cu g-ral Samsonovici. Faptul a fost comentat în sensul ca este vorba de o manevra a camarilei".
Semnalul de alarma tras de generalul Antonescu în 1934 nu a fost luat în seama de rege si de camarila sa, iar consecintele s-au dovedit a fi catastrofale pentru tara. La începutul lunii iulie 1940, dupa ce România pierduse Basarabia si Nordul Bucovinei, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare lui Carol al II-lea, în care-i reamintea: "Am prevenit ani de zile, în scris si verbal si guvernele si pe sefii militari raspunzatori si pe Majestatea Ta ca va veni catastrofa de azi. Metodele întrebuintate în selectionare si în conducere trebuiau sa ne duca fatal la aceasta scadenta [...] Am fost înlaturat prin intriga si calomnie de acei care au adus tara unde este". Generalul aprecia ca venise timpul revansei asupra oamenilor din camarila: "Nu mai asculta de acestia, Maiestate. Ei te-au adus unde esti si ne-au adus unde ne gasim".
Acuzat de bigamie
Având în vedere aceste luari de pozitie, era de asteptat ca generalul Antonescu, ajuns, la 6 septembrie 1940, conducatorul statului, sa nu tolereze în preajma sa persoane fara raspundere politica, dar care sa-i dea sfaturi si sa intervina în luarea deciziilor. Însa, asa cum se întâmpla adesea, chiar si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Una dintre slabiciunile lui Ion Antonescu au fost "cucoanele", cum le numea el, adica doamnele din jurul sau. Principalul personaj al acestui anturaj feminin era chiar sotia sa, Maria Antonescu. Pâna în septembrie 1940 fusese o persoana cu totul anonima, despre care s-a vorbit doar în 1935, când în urma unor manevre ale camarilei regale, generalului Antonescu i s-a intentat un proces de bigamie. Acuzatia consta în faptul ca Ion Antonescu s-ar fi casatorit cu o femeie înca nedivortata legal. Avocatul sau, Mihai Antonescu a demontat aceste acuzatii si a câstigat procesul. Dupa ce sotul ei a fost numit conducatorul statului, Maria Antonescu a devenit prima doamna a României. Pentru a-si îndeplini acest rol, ea a decis sa se consulte si sa ceara sfaturile unor doamne din înalta societate, cu experienta în viata publica. S-a împrietenit cu Veturia Goga (vaduva lui Octavian Goga, marele poet si fost prim-ministru), Veturia Manuila (sotia lui Sabin Manuila - directorul Institutului de Statistica), Veturia Barbul (sotia diplomatului Gheorghe Barbul, seful se cabinet al lui Mihai Antonescu) si Georgeta Cancicov (sotia fostului ministru Mircea Cancicov). Aceste doamne se vizitau reciproc, participau la diferite actiuni oficiale, erau invitate la masa de conducatorul statului si petreceau multe ore împreuna.
Doamna general începe sa se impuna
Doamna general (din august 1941, maresal) Maria Antonescu si-a însusit rapid eticheta din "lumea buna"; îi placea sa apara în public si chiar avea dorinta de a o eclipsa pe regina-mama Elena. Contextul îi era favorabil. Ion Antonescu si-a creat o Casa Militara, similara cu cea a regelui, a înfiintat functiile de adjutanti ai generalului (maresalului) si de secretar particular, iar ofiterii de la Cabinetul Militar aveau misiuni operative. Adjutantii maresalului purtau aceeasi uniforma cu adjutantii suveranului, cu deosebirea ca garnitura de broderii de la vestoane era cusuta pe fond visiniu, în timp ce la cei ai regelui fondul era auriu. Mihai I privea cu o anumita indiferenta o asemenea initiativa, dar regina-mama Elena aprecia ca maresalul urmarea diminuarea pâna la anihilare a rolului Casei Regale.
La rândul ei, doamna maresal si-a creat si ea un fel de "curte": se afla mereu în compania Veturiilor, uneori si a doamnei Georgeta Cancicov sau a altor sotii de fosti sau actuali demnitari, avea initiative si manifestari publice, prezentate pe larg în presa, la radio si în jurnalele de actualitati.
A ajuns la conflicte deschise cu regina-mama Elena, despre care s-a aflat rapid, fiind larg comentate de opinia publica. Astfel, sotia conducatorului statului se iscalea uneori numai cu numele mic: "Maria", spre indignarea reginei-mama, care socotea ca numai persoanele de rang princiar puteau semna astfel. Doamna maresal si regina-mama au vizitat, în aceeasi zi, un spital de raniti si au împartit fotografii cu autografe; Maria Antonescu a semnat doar cu numele mic. Clocotind de mânie, regina a cerut sa se strânga imediat pozele rivalei sale si sa i se restituie printr-un ofiter, pentru a le completa cu numele potrivit rangului.
Veturiile - principalele doamne de companie
Alaturi de Maria Antonescu, un rol important au început sa-l aiba si alte "cucoane", mai ales Georgeta Cancicov si Veturia Goga. Doamna Georgeta era o scriitoare talentata si povestea frumos; cunostea foarte multi oameni politici si nu ezita sa relateze despre conflictele dintre ei si despre viata lor privata. Veturia avea amintiri din lumea artistilor, dar stia si farmece; Radu Lecca mentiona ca, în timp ce Ion Antonescu suferea de o boala careia medicii nu-i gaseau leac, doamna Goga îl trata cu farmece: "Sub patul lui Antonescu erau oase de morti si alte remedii vrajitoresti".
Pâna la urma, doctorul Zilisteanu i-a gasit tratamentul adecvat, dar pacientul a ramas cu unele sechele. Generalul Ion Gheorghe aprecia ca maresalul "era slabit datorita bolii. Unul din cele mai ciudate fenomene ale bolii sale era teama de singuratate si de izolare. Aceasta favoriza exercitarea de influenta asupra maresalului. Cercul sau apropiat, din care faceau parte si câteva femei, forma o clica condamnabila, care era implicata într-o serie de afaceri publice si care juca un rol nu tocmai ireprosabil în domeniul caritatii".
"Cucoanele" profita
Cucoanele au profitat din plin de starea de spirit a maresalului. Dupa orele de tensiune petrecute la Consiliul de Ministri sau în vizitele pe care le facea pe front, în institutii si întreprinderi, dupa discursurile rostite în diverse împrejurari, generalul Antonescu se simtea relaxat în prezenta acestor doamne manierate, care stiau sa-i ofere un cadru placut de petrecere a timpului liber. Conducatorul statului participa si el la discutii, povestind diverse întâmplari din timpul razboiului pentru unitatea nationala, despre persoanele cu care a colaborat sau s-a confruntat; nu odata, el relata despre actiunile la care tocmai participase, deciziile pe care le luase si cum avea de gând sa procedeze în viitor. Treptat, doamnele au început sa-i dea sfaturi si sa se implice în viata publica. Este semnificativ faptul ca prin staruinta doamnei Cancicov, sotul ei, Mircea Cancicov, a fost numit, la 9 noiembrie 1940, de generalul Antonescu în functia de ministru al Economiei Nationale, în locul lui Gheorghe Leon. Noul ministru era un bun specialist, îndeplinise functia de ministru de Finante în timpul guvernelor Tatarescu (1936 - 1937) si Miron Cristea (1938 - 1939), dar apartinea vechiului regim, pe care generalul îl condamna cu o mare vehementa. De dragul doamnei Georgeta, a trecut peste acest "amanunt", cunoscut de o tara întreaga.
Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale
Ion Antonescu le-a oferit doamnelor din jurul sau un cadru legal de manifestare, si anume Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Presedinta era Maria Antonescu, iar în conducerea acestuia se aflau cele trei Veturii (Goga, Manuila si Barbul), Georgeta Cancicov, precum si alte sotii de demnitari. La început, din Consiliu a facut parte si sotia lui Horia Sima; dupa înlaturarea legionarilor din guvern, Elvira Sima a trebuit sa demisioneze, deoarece era învinuita public ca a furat bijuterii si citata la Tribunalul Militar, acuzatie care s-a dovedit a fi neîntemeiata.
În timpul razboiului, Consiliul de Patronaj a adus o contributie importanta la ajutorarea celor saraci, a ranitilor si a vaduvelor de razboi. Pentru desfasurarea activitatilor sale, Consiliul avea nevoie de bani, iar pentru procurarea lor, doamnele au recurs adesea la cai ilicite, impunând unor persoane, institutii sau întreprinderi sa contribuie financiar la promovarea actelor caritabile. În 1943, maresalul a cerut ca evreii sa plateasca o taxa de doua miliarde lei, urmând ca el personal sa decida asupra modului cum vor fi întrebuintati acesti bani. Radu Lecca, împuternicitul guvernului pe lânga Centrala Evreilor, avea sa scrie: "Doamna Maria maresal Antonescu a aflat de aceasta contributie a evreilor si, întâlnindu-ma la Presedintie, mi-a spus ca Centrala Evreilor, care dispune de atâtia bani, ar putea sa fie mai darnica cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu ca am 400 milioane lei, care stau la dispozitia maresalului. El mi-a spus ca-mi va face o adresa oficiala, ca aceste 400 milioane sa fie varsati Patronajului. Astfel a si facut. Eu nu aveam nici un motiv sa-l anunt pe maresalul Antonescu, si am varsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanta".
La câteva zile dupa ce a transferat cele 400 milioane lei în contul Patronajului, Radu Lecca s-a întâlnit în holul Presedintiei Consiliului de Ministri cu maresalul si cu doamna Antonescu. Conducatorul Statului l-a întrebat ce a facut cu banii, iar Maria Antonescu a intervenit, spunând ca au fost luati pentru Patronaj. "Maresalul nu a zis nimic, însa mi-a trimis un ordin scris ca sa nu mai platesc niciodata bani fara semnatura lui. Radu Lecca stia ca Patronajul mai primise de la dr. N. Gingold (presedintele Centralei Evreilor) 100 milioane lei pentru Palatul Invalizilor, unde era amenajat un spital pentru raniti, de care avea grija Patronajul; un evreu foarte bogat, Ilia Hlebnikian, contribuia cu sume considerabile pentru spitalele Patronajului".
Maria, comparata cu Elena Lupescu
Radu Lecca avea sa scrie ca pentru sumele obtinute, Maria Antonescu a facut interventii în favoarea evreilor: aducerea în tara a 8.000 de evrei din Dorohoi deportati în Transnistria, interventia la ministrul Gheorghe Dobre pentru autorizatia de trimitere de medicamente, îmbracaminte, încaltaminte si geamuri în Transnistria.Stiind care erau obiceiurile în România, un armator grec a intervenit la doamna Antonescu, oferindu-i suma de 100 milioane lei pentru Patronaj în cazul în care ar obtine aprobarea maresalului pentru a transporta câteva mii de evrei care doreau sa emigreze. În memoriile sale, Radu Lecca afirma ca i-a spus doamnei maresal sa nu se angajeze în afacere, deoarece suma oferita era ridicola.
"Doamna Maresal" facea vizite nu numai în spitale, ci si în institutii de stat, unde era primita cu toate onorurile de oficialitati. S-a ajuns ca Maria Antonescu sa fie comparata cu Elena Lupescu, împotriva careia generalul Antonescu se ridicase în timpul lui Carol al II-lea. Într-un manifest elaborat si difuzat de fruntasul national-taranist Nicusor Graur, în noiembrie 1942, se putea citi: "Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbra; d-na Maria Maresal Antonescu, cu o inconstienta deconcertanta, comanda trenuri speciale, e asteptata în aerodromuri de oficialitati, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se tin discursuri, primeste rapoarte, da directive preotilor si episcopilor, primarilor si prefectilor, dezveleste statui, inspecteaza prin Cismigiu si se cinematografiaza cu o rabdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor sai. Cu o voluptate sadica, obliga, forteaza si ordona nobilelor doamne din înalta noastra societate sa-i faca garda, sa-i tina trena si sa-i formeze suita în exhibitiile ei pe la inaugurari prin tara".
Trenuri speciale pentru doamna Maresal
Cunoscutul filosof si profesor universitar, Constantin Radulescu-Motru, nota în memoriile sale: "Sotia d-lui maresal utilizeaza trenuri speciale pentru orice deplasare pe care o face; si face pe fiecare saptamâna mai multe deplasari. În timpul din urma, pentru a distribui o suma de una suta mii lei la saracii din Tara Motilor, a cheltuit cu trenul special si cu automobilele suitei sale, cu banchete si primiri, o suma de peste un milion!".
Uneori, "cucoanele" îi prezentau maresalului puncte de vedere diferite. Cel mai semnificativ exemplu este atitudinea fata de Mihai Antonescu, principalul colaborator al conducatorului statului. Acesta era un om muncitor, constiincios si devotat; într-un fel, se completau reciproc: Ion Antonescu era autoritar, dadea ordine si cerea rapoarte privind executare lor; Mihai Antonescu era mai maleabil, mai versatil, dispus la concesii fata de colaboratori si chiar fata de cei din opozitie.
Odata cu intrarea României în razboi, la 22 iunie 1941, Ion Antonescu a semnat un decret prin care Mihai Antonescu era numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, exercitând "în locul meu si pentru mine" conducerea statului.
Ion Antonescu s-a dedicat frontului, petrecându-si saptamâni de zile în rândul ostasilor, actionând pentru realizarea planurilor de lupta, tinând contactul cu comandantii germani si întâlnindu-se de mai multe ori cu Hitler; Mihai Antonescu se ocupa de problemele interne, mai ales de cele economice si sociale, participa la diverse întruniri politice unde tinea discursuri despre politica promovata de maresal si perspectivele de dezvoltare a României.
Mihai Antonescu le evita pe "distinsele doamne", preferând compania Ilenei Cherciu - o "Cosânzeana veritabila de Mehedinti", cum o numea Petre Pandrea - renumita în lumea mondena a Bucurestilor.
Intrigile Georgetei Cancicov
Maria Antonescu si Veturia Goga aveau o parere buna despre Mihai Antonescu, îi apreciau puterea de munca si devotamentul fata de maresal. Pe de alta parte, Georgeta Cancicov îl detesta si nu ezita sa recurga la tot felul de intrigi pentru a-l determina pe maresal sa-l destituie cât mai rapid.
Manevrele ei erau pe punctul de a izbuti, în februarie 1943, când Mihai Antonescu ar fi afirmat ca el nu a stiut despre faptul ca în 1941 armata româna a primit ordin sa înainteze dincolo de Bug. Maresalul s-a înfuriat si a decis sa-l îndeparteze. Aflând de aceasta hotarâre, Maria Antonescu si Veturia Goga au intervenit, implorându-l pe maresal sa-l ierte, iar acesta a cedat. Zvonul ca Mihai Antonescu ar fi fost demis s-a raspândit în rândul personalului. Când colonelul Radu Davidescu, seful Cabinetului Militar, l-a întrebat pe maresal daca Mihai Antonescu era la postul sau, acesta a raspuns: "Ce vrei, Davidescu, mi-a cazut în genunchi sarutându-mi mâinile si cerând sa-l iert.Si apoi mi-a pus si cucoanele pe cap si nu mai aveam liniste".
Faptul ca maresalul Antonescu a cedat la staruintele "cucoanelor" pentru a avea "liniste", arata cât de influente devenisera acestea si cât de implicate erau în marile decizii politice. Nu este clar daca Mihai Antonescu ar fi facut afirmatiile invocate de doamna Cancicov, dar este cert ca Adolf Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu, cu prilejul întâlnirii din 12 aprilie 1943, "dosarul" lui Mihai Antonescu, din care rezulta ca acesta purta negocieri în vederea iesirii României din razboi; maresalul i-a luat apararea, declarând ca era "imposibil ca Mihai Antonescu sa fi initiat vreodata negocieri de pace". La întoarcerea în tara, maresalul i-a cerut lui Mihai Antonescu sa-si ia o luna de concediu, pentru ca numele lui sa nu mai fie vehiculat si exploatat de serviciile de informatii germane. Tratativele pe care Mihai Antonescu le initiase, se desfasurau cu stirea maresalului, preocupat si el de gasirea unei solutii de iesire a României din razboi. Evident, Ion Antonescu cauta sa acrediteze ideea ca el era aliatul consecvent al Germaniei, hotarât sa lupte pâna la capat alaturi de Adolf Hitler.
Mihai Racovita, în vizorul cucoanelor
Si dupa acel incident, doamna Cancicov a continuat sa-l acuze pe Mihai Antonescu, sustinând ca el complota împotriva maresalului si facea jocul opozitiei.
Ea îi suspecta si pe unii generali, mai ales pe Mihai Racovita, ca nu mai doreau continuarea razboiului alaturi de Germania. Doamna Cancicov îi marturisea colonelului George Magherescu, de la Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu: "De câte ori nu i-am spus [maresalului] sa-l scoata pe Misu Racovita, ca-i un tradator!".
În ziua de 20 august 1944, maresalul Antonescu s-a deplasat pe frontul din Moldova, unde Armata Rosie declansase un puternic atac, rupând liniile de aparare româno-germane. A doua zi, 21 august, el i-a facut o vizita la Gioseni, judetul Bacau, doamnei Georgeta Cancicov. Au luat masa de prânz împreuna, dupa care Ion Antonescu a plecat la Slanicul Moldovei, pentru a discuta cu Friessner. Colonelul Magherescu a ramas la Gioseni, pentru a primi eventuale informatii de la Bucuresti. Într-adevar, peste putin timp a sunat Mihai Antonescu, cerând sa vorbeasca cu maresalul; Gheorghe Magherescu i-a comunicat ca maresalul plecase de 20 de minute. Doamna Cancicov, care auzise telefonul, a avut un dialog cu Magherescu, pe care colonelul l-a redat astfel în memoriile sale:
"- Cine a telefonat?, întreaba ea din usa îndata ce ma zari.
- Ica, duduie! i-am raspuns venindu-i în întâmpinare.
-Si ce-a vrut?
- A întrebat de domnul maresal, daca mai e în conac.
- Porcu' dracului! Sa stii tu de la mine ca acela coace ceva. Mirosul meu nu ma înseala niciodata. Asta pregateste ceva lui Ionel!
- Nu va îndrazni, duduie, nu are pe ce se sprijini!
- Ce supui tu, draga Georgica! Ala e cea mai mare canalie aciuita lânga Ionel! E o vipera, nu altceva.Sarpele încalzit la sân care abia asteapta sa muste. De câte ori nu i-am spus lui Ionel sa-l zvârle! Da' el, cu inima lui buna, spunea de fiecare data: .
Ma, sa-ti vina sa crapi de ciuda, nu altceva".
Asemenea cuvinte, rostite de Georgeta Cancicov, care nu avea nici o functie oficiala, arata pâna unde au putut merge "cucoanele", în relatiile cu conducatorul statului. Dupa aceasta iesire împotriva celui care îndeplinea functia de presedinte al Consiliului de Ministri, Georgeta Cancicov a conchis: "Ionel e singur, nu are pe nimeni. Mi-e tare mila de el".
Mihai Antonescu -acuzat de uneltire
Din acest punct de vedere, doamna Cancicov avea dreptate: peste doua zile, maresalul Antonescu era arestat la Palatul Regal din Bucuresti, fara ca cineva sa fi intervenit în favoarea lui. Dar "cucoana" nu l-a caracterizat corect pe Mihai Antonescu, arestat în ziua de 23 august 1944, o data cu maresalul. Aprecierile negative la adresa lui Mihai Antonescu, acuzatiile ca el ar fi uneltit împotriva lui Ion Antonescu aveau o circulatie destul de larga în mediile politice si intelectuale. Dar ele s-au dovedit a fi nedrepte. Totusi, aceste zvonuri au continuat chiar si în timpul procesului din mai 1946, când multi se asteptau la un act de tradare, aruncând întreaga vina pentru acuzatiile ce i se aduceau asupra maresalului, pentru ca el sa-si salveze viata. Dar, în fapt, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un om de caracter, asumându-si raspunderea pentru actele sale si sfârsind în fata plutonului de executie alaturi de maresalul Ion Antonescu.
"Cucoanele" nu au avut un rol decisiv în politica promovata de conducatorul statului, iar comparatia dintre Elena Lupescu si Maria Antonescu este cu totul exagerata. În acelasi timp, nu se poate nega faptul ca doamnele din anturajul maresalului Antonescu au uzat, si uneori au abuzat, de situatia lor; totodata, au urmarit sa-l influenteze în luarea deciziilor, dar nu au reusit decât arareori.

Calvarul de după căderea de la putere de la Cuza, la...Ce-i uneşte pe Maria Antonescu, Eugen Cristescu, şeful SSI, Constantin Tobescu, şeful Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă, sub regimul Mareşalului, Nicu Ceauşescu, Ion Coman, Regele Carol al II-lea şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza? Căzuţi de la Putere, toţi se confruntă cu mizeria morală a compatrioţilor: de la laşitatea unora pînă la oportunismul altora.


Mariei Antonescu i s-a tăiat lumina
Maria Mareşal Antonescu, soţia Conducătorului şi preşedinta Consiliului de Patronaj e o vedetă a anilor 1941-1944. Chiar şi o atotputernică, dacă ne gîndim la influenţa discretă, dar fatală, a nevestelor asupra bărbaţilor ajunşi şefi.
La ancheta din 18 aprilie 1946, Avram Bunaciu o pune să povestească unde a fost după 23 august 1944. Din relatarea din celulă a Mariei Mareşal Antonescu, abia întoarsă în România, ca şi soţul, din Rusia, rezultă că o săptămînă a rămas la Snagov, unde şezuse cu Mareşalul. Fără lumină, fără electricitate. Cum nu se mai putea sta în astfel de condiţii, ofiţerii "de la cabinetul lui bărbatul meu" o sfătuiesc să meargă la Herculane. Pleacă cu automobilul din Bucureşti, dar, la Herculane, comandantul jandarmilor îi spune că-i imposibil să treacă spre Orşova.
De aici începe calvarul celui căzut din piscul Puterii, genial descris de Shakespeare în Regele Lear.
Povesteşte Maria Mareşal Antonescu: "Am ajuns la Tg. Jiu şi nu ştiam unde să mă duc. Secretara mea, d-na Negulescu, a zis să mă duc să văd poate ne primeşte d-na Iunian. Ea m-a primit. A fost foarte gentilă. M-a primit în casă. Cum m-am dus acolo, am căzut bolnavă şi a chemat doctorul. După o săptămînă, dl prefect mi-a trimis vorbă că trebuie să părăsesc Tg. Jiul şi să plec în altă parte. Să mă duc la ţară. Unde să mă duc, cînd nu cunoşteam pe nimeni? Doamna Iunian a zis: ŤEu am o cunoştinţăť. Prefectul a zis că este la Roşia o proprietate unde m-aş putea duce. Acolo, într-o rîpă, era o casă, de unde au ieşit două doamne, care mi-au spus că nu mă pot primi: ŤDoamnă, avem copii, suntem zece persoane, este imposibil să vă primimť. Am plecat la Negoeşti. Doamna Staicu a fost foarte surprinsă şi, după o săptămînă, au venit un colonel rus şi un ofiţer de jandarmi, care m-au arestat. De acolo, m-au dus la Tg. Jiu, la Haţeg; apoi la Ştefăneşti am stat zece zile, după aceea la Dobreşti am stat două zile; m-au adus apoi aici, în Bucureşti, în Aleea Zoe, o săptămînă; apoi în str. Mussolini, două luni; apoi în str. General Manu, 4 luni. La 18 martie 1945, am plecat în Uniunea Sovietică. Am plecat cu doamna sîrbă, care era închisă".


Un gest de laşitate inutil
Drumul Mariei Mareşal Antonescu nu întrece în avataruri - maşini şi gazde schimbate, cereri la noii stăpîni, respinse categoric, deşi beneficiaseră de ajutor, trădători infecţi - pe cel al altor doi atotputernici din anii 1941-1944: Eugen Cristescu, şeful SSI, şi Constantin Tobescu, şeful Siguranţei din Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Maria îşi trăgea puterea din postura de nevastă a Mareşalului. De ea depindeau într-o oarecare măsură promovările şi dizgraţiile nomenclaturii antonesciene, salvarea de la lagăr, deportare sau puşcărie. N-o putem considera stăpînă pe vieţile altora. Ca să nu mai spunem că nu ordona direct, n-avea structuri militare sub călcîi. Altfel stau lucrurile cu cei doi. Lucrau în domeniul Siguranţei Naţionale. De ei depindeau trimiterea în lagăr sau chiar la moarte, punerea sub supraveghere, eliberarea sau domiciliul forţat. Instituţiile conduse de ei funcţionau pe principiul comenzii militare. Subordonaţii luau poziţia de drepţi cînd îi vedeau, ba chiar şi cînd îi ascultau la telefon.
Şi cu toate acestea, Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu trec, după 23 august 1944, printr-un calvar mult mai umilitor decît cel al Mariei Antonescu. Un calvar semnificativ pentru mizeria morală a firii umane în varianta sa moldo-valahă. Ca şi Maria Mareşal Antonescu la ancheta din subsolul Ministerului de Interne, Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu sunt puşi să relateze ce-au făcut după ce-au aflat că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi. Potrivit mărturiei şefului SSI, care e mai pătrunzător oricum decît şeful Siguranţei, se aflau în şedinţă cu şefii de secţie pentru "aranjarea acestei retrageri în Ardeal", cînd a fost sunat de Constantin Tobescu, de la Jandarmerie, să vină pînă la el. Pe cînd se afla la generalul Tobescu, şeful SSI a primit un telefon de la un agent al său la Palat care i-a zis că-i ceva în neregulă.
În relatarea lui Eugen Cristescu urmează un pasaj care are nevoie de o mică lămurire înainte de a fi reprodus. Chemat la Palat după arestarea Antoneştilor, generalul Piky Vasiliu, pe numele său oficial Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul Jandarmeriei, e şi el arestat. Brav român, el se oferă de îndată să-i servească pe noii stăpîni. Gest de laşitate inutil, deoarece, pînă la urmă, Piki Vasiliu tot a fost condamnat la moarte şi executat. Complotiştii, băieţi isteţi, îi cer să fie un soi de momeală pentru cei rămaşi încă liberi. Piki Vasiliu îi cheamă la telefon să vină la Palat, vorbind în numele Mareşalului, care, vezi Doamne! nu li se poate adresa direct.
Trucul, deşi de doi bani, ţine la mulţi. Nu merge însă cu vulpoiul de Eugen Cristescu. Scena e descrisă de însuşi şeful SSI la ancheta din 14 aprilie 1946:
"În acelaşi timp, am primit un telefon din partea g-ralului Vasiliu, în cabinetul g-ralului Tobescu care mi-a spus că: ŤD-l g-ral Sănătescu te cheamă să vii la Palatť. I-am răspuns: ŤD-le g-ral, d-ta ştii foarte bine că sunt legat sub ordinele mareşalului Antonescu, că n-am luat niciodată contact cu Palatul, de cînd conduc acest Serviciu, şi că nu mă pot duce la Palat fără autorizaţia lui. Dacă d-l Mareşal se găseşte acolo, te rog pune-l imediat la telefon ca să-mi vorbeascăť. G-ralul Vasiliu mi-a spus: ŤD-l Mareşal e aici şi zice ca să viiť. I-am răspuns: ŤPune-l, te rog, la telefonť. Conversaţia s-a închis, însă eu am văzut că g-ralul Vasiliu era foarte emoţionat şi că se găsea într-un loc inconvenabil".
De la Inspectoratul General al jandarmeriei, Eugen Cristescu pleacă la Legaţia Germaniei, unde - susţine el în faţa anchetatorului- "intenţionam să cer nişte vize", deoarece "aveam paşapoartele la mine pentru plecarea, prin Germania, în Elveţia". Evident, cu nevastă-sa şi cu Constantin Tobescu. Interesant de consemnat precizarea că s-a dus la Legaţia Germaniei "cu 2 maşini şi cu 4 agenţi, aşa cum mergeam totdeauna". După ce nemţii îi confirmă lovitura de stat, şeful SSI se apucă să-şi caute nevasta la telefon. O găseşte şi o cheamă la Legaţie. Mai e nevoie doar de vize pentru a o şterge din ţară. Secretarul Consulatului întîrzie. Venind şi Tobescu la Legaţie, se înţeleg să revină după vize a doua zi, pe la 9 dimineaţa. Hotărăsc, totuşi, să nu doarmă, pe la casele lor, ci în casa socrului unuia din directorii săi, Trohani.
La sfatul colaboratorului, Eugen Cristescu decide să nu doarmă acasă, ci în apartamentul socrului lui Trohani, care socru era plecat din Bucureşti:
"Ne-a adus Trohani de mîncare şi am rămas acolo peste noapte, să ne sfătuim ce avem de făcut. Tobescu s-a culcat pe o dormeză, într-o cameră, iar eu cu nevastă-mea în altă cameră. Natural că n-am mai dormit, deoarece pe Calea Victoriei era un zgomot infernal de maşini, şi noi eram într-o stare de permanentă surescitare".
A doua zi, 24 august 1944, pentru c-a fost bombardamentul nemţesc, Cristescu şi Tobescu nu s-au mai dus la Legaţia germană. Împreună cu soţia lui Cristescu, au mers pe jos pînă la statuia "Maria Rosetti" şi au coborît în subsolul locuinţei comandorului Aurel Teodoru, unde au rămas, de teama bombardamentelor, toată ziua de 24 august 1944 şi toată noaptea de 24 spre 25. În dimineaţa zilei de 25, îl cheamă telefonic pe fratele său, Mircea, care-i ia cu maşina şi-i duce la Joiţa, unde avea casa. Tobescu se întoarce la Bucureşti, "ca să caute pe nevasta lui şi ca să-şi ia ceva lenjerie şi haine", iar Cristescu pleacă din casa lui la casa unei rude a nevestii.
Din teama de a nu fi arestat, probabil.


De la vilă la casa unei babe
Colac peste pupăză, în după amiaza lui 25 august 1944, "Tobescu s-a întors de la Bucureşti, fără a fi găsit nici soţia, nici bagajul" şi "îmbrăcat în uniformă". Deruta e categorică. Atotputernicul şef al Siguranţei nu-şi mai găseşte nevasta şi, culmea, deşi trebuia s-o şteargă ca să nu fie arestat, îşi pune uniforma. Pe 26 vine de la Bucureşti şi nevasta lui Cristescu.
Soluţia cu plecarea cade. Întoarcerea armelor îl face nedorit pe Cristescu, român fiind, în Germania. Împreună cu Tobescu hotărăsc să rămînă în ţară, dar să plece din Bucureşti, pînă se vor mai linişti apele. Pe 26, la ora 2, cei doi se îndreaptă spre Piteşti, cu maşina condusă de şoferul lui Cristescu, Gheorghe Cojocaru. Semn că unii mai pariau pe ei. Cristescu e însă fără nevastă. Explicaţia:
"Avusesem foarte dese discuţii cu soţia, în ziua precedentă, care nu voia să se despartă şi vroia să plece împreună cu mine, dar cerea să plece şi cu fata ei, Aida Golici, ceea ce era cu totul inconvenabil la un drum cu o destinaţie necunoscută. Pînă la urmă, soţia a rămas la Joiţa, urmînd ca apoi să se mute la Bucureşti".
În astfel de împrejurări, familia e supusă la testul de anduranţă. Unele neveste rezistă şi rămîn alături de cel căzut în chip necondiţionat. Altele cad psihologic sau chiar moraliceşte.
Urmînd destinul tuturor celor prăbuşiţi de la Putere, Cristescu şi Tobescu se angajează pe drumul aiurelilor absolute o dată cu plecarea din Bucureşti. Trec de Piteşti, de Râmnicu Vîlcea şi o iau spre Tîrgovişte "ca fiind un ţinut mai depărtat de Bucureşti şi să ne adăpostim, un timp acolo". Făcîndu-se seară, hotărăsc să doarmă în casa şoferului, o cameră - cum se va vedea - practic nelocuibilă. E greu de imaginat că mai înainte cu vreo săptămînă, Eugen Cristescu, cel care se deplasa cu două maşini şi cu patru agenţi drept escortă, ar fi admis, şi să-i facă o vizită surorii şoferului său. Acum ajuns la mîna slujbaşului său, accepta să doarmă într-o cameră de la ţară, ca vai de capul ei, împreună cu şeful Siguranţei.
A doua zi, pe 27 august 1944, decid să nu mai meargă la Tîrgu Jiu. Se întorc la Rîmnicu Vîlcea, şi dau s-o ia spre Curtea de Argeş, dar cum jandarmii le spun că drumul e impracticabil pentru maşini, o iau spre Piteşti şi de acolo, prin Cîmpulung, în regiunea de munte Cîmpulung-Rucăr.
În astfel de împrejurări, marea problemă a celui căzut e să găsească oameni de încredere printre cei cărora le-au fost şefi sau pe care i-a ajutat. Situaţie destul de grea, deoarece nici un alt om de pe lumea asta nu-i mai vulnerabil la psihologii decît atotputernicul zilei. În chip automat, între un om de caracter, care nu-l laudă şi o lichea, care-l linge, atotputernicul alege licheaua. Un adevăr ce se va confirma în chip strălucit în cazul lui Eugen Cristescu. Disperat să găsească un om de încredere, şeful SSI va face o eroare fatală de alegere. Povesteşte el anchetatorului din 14 aprilie 1946:
"Mi-am adus aminte, pe drum, că la Cîmpulung se găseşte refugiat de bombardamente, împreună cu familia, inginer Bugheanu, inspector general la Direcţia Întreprinderilor din Ministerul de Interne, şi care, în timpul războiului, fusese mobilizat ca locotenent, la mine, la Serviciu şi însărcinat o bucată de vreme, cu conducerea garajului. Cum acest inginer îmi era extrem de obligat, deoarece eu l-am numit în funcţie la Ministerul de Interne, eu l-am apărat, de multe ori, la Minister, pentru că era un tip violent; eu l-am mobilizat la Serviciu şi i-am dat diferite avantagii. M-am gîndit că, poate, inginerul Luca Bugheanu ne poate caza la Cîmpulung".
Şefii serviciilor secrete au faima de a fi cinici în cîntărirea celorlalţi. Alegîndu-l pe inginerul Bugheanu, Cristescu s-a gîndit, aşadar, la cîte servicii i-a făcut respectivului. Din viaţă el ar fi trebuit să ştie că loialitatea e una şi recunoştinţa e alta. Serviciile făcute cuiva nu înseamnă automat garanţia că şi el te va ajuta la ananghie. Cazul lui Luca Bugheanu e o dovadă. Nu peste mult timp, şeful spionilor români va fi obligat să-i spună protejatului: "Ticălosule, tu ne-ai vîndut!". Pînă atunci, însă, pînă în 24 septembrie 1944, cînd Cristescu şi Tobescu sunt arestaţi, avatarurile de după cădere nu stau o clipă locului.
Inginerul Luca Bugheanu nu e la Cîmpulung. Cristescu merge la Bugheni, comuna din care e originar fostul său subordonat. Nu e nici aici. I se spune că-i refugiat într-o altă comună, Satu Lung. Împreună cu Tobescu, şeful SSI se duce după el, cerîndu-i "să ne plaseze provizoriu". Bugheanu merge cu ei la "un inginer prieten, pe care nu l-am găsit acasă". În lipsă de altceva mai bun, sunt plasaţi "la o babă care avea o casă destul de bună". Stau aici în noaptea de 27 spre 28 august 1944.


Cît de uşor uită oamenii politici
Trecuseră cinci zile de la lovitura de stat. Venise momentul să intre în legătură cu noii stăpîni ai ţării, mai precis cu acei noi stăpîni, cărora le făcuse servicii. Primul gînd se îndreaptă spre Ion Mihalache. Graţie unui telefon conspirativ dat de Luca Bugheanu, fugarii merg la Topoloveni, la Mihalache. De aici, pleacă împreună cu Mihalache la Dobreşti, unde iau prînzul. "La masă au fost 12 persoane printre care şi dr. Lupu, care era bolnav" - ţine să precizeze Eugen Cristeascu.
Ion Mihalache se număra printre noii atotputernici ai zilei. Îşi permitea să dea prînzuri de douăsprezece persoane, să aibă mai mulţi secretari. Nu va dura mult nici puterea lui. În vara lui 1947, peste trei ani, deci, îi va veni şi lui rîndul să intre în moara Căderii. Anterior, cînd era atotputernic, Eugen Cristescu îi ajutase pe Mihalache, pe Maniu şi în general Opoziţia. Noii ştabi n-aveau cum să nu-i ştie gesturile sale de bunăvoinţă. Şeful SSI nu cerea altceva decît o tratare corectă a cazului său. Se va vedea de îndată că oamenii politici sunt dotaţi cu o facultate rară: cea de a uita uşor. Mihalache îi promite lui Cristescu tot sprijinul. Cum are să constate însă şeful SSI, se mulţumeşte să-i trimită lui Maniu, a doua zi, o scrisoare, care şi aceea "nu era în termeni hotărîtori şi nu cerea o apărare precisă şi pozitivă a soartei mele".
De asta, Cristescu avea să-şi dea seama mai tîrziu. Acum însă, în 29 august, după prînz, e convins că Maniu îl va ajuta. Pleacă la Bucureşti "ca să văd care-i situaţia, împreună cu inginerul Bugheanu".
În Capitală, Cristescu îşi deleagă nevasta să alerge în dreapta şi-n stînga. Nevastă-sa merge de două ori la Maniu. Liderul ţărănist răspunde ca orice om politic, "Să nu ai absolut nici o grijă", transmiţîndu-i să stea departe de Bucureşti "pînă cînd se vor linişti lucrurile". Tot nevastă-sa, pe 30 august, cere audienţă la generalul Aurel Aldea, răsplătit cu postul cheie de ministru de Interne pentru implicarea în complotul anti-antonescian. În aşteptarea răspunsului la atîtea intervenţii, şeful SSI pleacă de la Joiţa la Bucureşti împreună cu Constantin Tobescu, Bugheanu, fratele său, Mircea şi şoferul Gh. Cojocaru. Doarme în noaptea de 29 spre 30 august 1944 la Tobescu acasă. A doua zi se pune pe aşteptat. Deşi secretarul lui Mihalache urma să-l sune pe la 11, la 2 Cristescu nu primise nici un telefon. Între timp, îi vine ştirea că ruşii au intrat în Bucureşti. Îngrijorat, nu mai aşteaptă rezultatul audienţei la generalul Aldea şi, cu o maşină particulară, "pe care eu o cumpărasem, dar n-o plătisem încă", pleacă din nou din Bucureşti. La volan e acum însuşi Constantin Tobescu, fostul şef al Siguranţei. Şoferul se convinsese probabil că şeful lui nu mai avea nici o şansă de a reveni la putere! Lîngă şoferul Constantin Tobescu stă nelipsitul inginer Luca Bugheanu. Pe bancheta din spate, lîngă geamantane, ia loc Eugen Cristescu. Bizar încărcată - avînd ca şofer pe un fost şef al Poliţiei de Siguranţă şi ca pasager pe un fost şef al Serviciului Secret Român, maşina o ia spre Chitila "însă nu pe şoseaua naţională, ci pe una alăturată ca să nu trecem prin controlul de jandarmi". Trec prin pădurea Rîioasa şi ajung de unde au plecat: la bătrîna din Satu Lung! În dimineaţa lui 31 august, fugarii o şterg şi din Satu Lung. Dorm o noapte la un dispensar comunal de lîngă Voineşti pentru ca a doua zi, abandonînd maşina, să ajungă cu o căruţă (Cristescu, Tobescu şi geamantanele) în comuna Voineşti, la inginerul silvic G. Popescu, proprietar de vilă. "El nu era acasă, era numai nevasta lui" şi, recomandaţi de acelaşi omniprezent Bugheanu, foştii se instalează într-o cameră.
"În această casă, fără să ne deplasăm deloc şi fără să luăm contact cu nici o persoană străină, am stat pînă la 24 septembrie"- mărturiseşte Eugen Cristeascu.
Timp de aproape o lună, cît Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu stau închişi în casă, inginerul Bugheanu vine şi pleacă, obligîndu-ne să ne întrebăm cum se facea că-şi permitea să piardă atîta timp şi atîta energie. De fiecare dată, la întoarcerea din raidurile la Bucureşti, le zicea fugarilor numai prostii, într-un efort străveziu de a-i face să plece. Ultima oară, chiar le spune c-ar fi bine s-o şteargă, "sau cel puţin g-ralul Tobescu să plece pentru că el era mai mult urmărit de jandarmi, care se interesau foarte mult de el". Mai uşor de impresionat, fostul şef al Poliţiei de Siguranţă "s-a hotărît să plece la Bucureşti, chiar să se predea". "A renunţat în urmă la acest proiect, rămînînd încă cîteva zile".
Nevasta Şefului SSI continuă să bată pe la uşile mai marilor zilei. Intervenţia la noul ministru de Interne, Aurel Aldea, rămîne fără rezultat. Într-o scrisoare trimisă prin G. Popescu, angajat în naveta Voineşti-Bucureşti, ea comunică soţului că Iuliu Maniu, cu care a discutat din nou, îi transmite să stea departe de Capitală "o bucată de vreme". Culmea bizareriei, liderul ţărănist îi prevesteşte (parcă ar fi fost vrăjitoarea Pruna) că ei, soţii Cristescu, "vor fi mai fericiţi decît pînă acum". Pentru a ajunge la aşa ceva, e nevoie ca el, Cristescu, să aştepte semnalul de a reveni la Bucureşti.
În dimineaţa lui 24 septembrie 1944, legendarul inginer Bugheanu bate la geamul unde dormeau cei doi (era un semnal) şi, după ce i se deschide, îi anunţă c-a venit cu nişte jandarmi.
Îi denunţase!
Casa era practic înconjurată. După cei doi, venise o echipă condusă de lt. Col. Teodorescu de la Poliţia de Siguranţă din Inspectoratul General al Jandarmeriei, un maior de la Serviciul de Contrainformaţii al Statului Major şi nişte agenţi de la Jandarmerie şi de la Statul Major.
Povesteşte Eugen Cristescu:
"Ne-am făcut bagajele, ne-am luat rămas bun de la gazdă şi am plecat jos, unde ne aşteptau trei maşini".
Sunt duşi la Cîmpulung, la Legiunea de jandarmi, şi, de acolo, la Bucureşti, pe drumul Piteşti-Capitală. La 20 de kilometri înainte de Bucureşti le iese-n cale într-o maşină colonelul Almăjan "care, fîstîcit, ne-a făcut o expunere că g-ral Mihail nu se găseşte în Capitală, aşa că n-o să pot să-l văd azi, ci mîine".
Cristescu se prinde însă că-i un truc. În realitate, îi duceau la Bucureşti, ca să-i aresteze. Potrivit mărturiei sale de la anchetă, a stat la închisoarea militară pînă la 12 octombrie 1944, cînd a fost predat ruşilor.


Cînd Nicu Ceauşescu aşteaptă un elicopter care nu mai vine
Pe 22 decembrie 1989, Nicu Ceauşescu era prim-secretar la Sibiu. Rătăcirea sa de după cădere se conturează pregnant din declaraţiile la anchetă, dar mai ales din mărturiile Danielei Vlădescu, iubita din decembrie 1989. La 7 dimineaţa, cînd regimul mai era în picioare, îl sună mama, Elena Ceauşescu, pentru a se interesa dacă la Sibiu e linişte. O oră mai tîrziu, la 8, e rîndul lui Ilie Ceauşescu, unchiul de la Armată, să-i dea un telefon. Spre deosebire de mamă, unchiul îi spune că "armata nu mai poate stăpîni situaţia". Neliniştit, Nicu îl sună pe Tudor Postelnicu, ministrul de Interne. Acesta îi spune că-n Piaţă sunt peste 70.000 de persoane. Despre el, fostul ministru de Interne declară că-i gata "să meargă pînă la moarte" pentru a-l apăra pe Nicolae Ceuşescu. Timpul se scurge sălbatic, sporind tensiunea.
Pe la 12, Nicu primeşte un telefon de la Ana Mureşan, cu o informaţie pe care - zice Nicu - o ştia: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit cu elicopterul. Totuşi, el pune mîna pe telefon şi cere Cabinetul lui Ion Coman. Secretarul acestuia, Diaconu, îl anunţă că "în sediul CC au pătruns demonstranţii şi că părinţii mei au plecat într-o direcţie necunoscută". Ştirea e confirmată - declară Nicu Ceauşescu la interogatoriul din 30 decembrie 1989 - de Ilie Ceauşescu, care-i spune c-a trimis un elicopter să-l ia. Însoţit de şase ofiţeri de Securitate, încă primul secretar pleacă la Aeroport, dîndu-şi seama că nu mai are nici un rost să mai rămînă în sediul pe cale de a fi luat cu asalt de către demonstranţi. Aici el se pune pe aşteptat elicopterul. Neliniştea sa e fără dubii:
"Precizez că din cînd în cînd mergeam la turnul de control al aeroportului".
Vehiculul salvator întîrzie. În jur, creşte tensiunea. Pînă la paroxism. Soseşte între timp şi Daniela Vlădescu. Nicu o sunase la 12.30, spunîndu-i să ia o maşină şi să vină la aeroport cu bagajele şi cîteva lucruri de ale lui. Renunţase la elicopter. Spera să se îmbrace în cursa normală TAROM de Bucureşti. "Maşina mea era dusă la garaj pentru a se i revizui farurile" - declară Daniela Vlădescu la interogatoriul din 4 ianuarie 1990. "Stînd pe aeroport - precizează Nicu, am aflat că avionul nu plecase din Bucureşti". Unii îl sfătuiesc să nu meargă în Capitală. Nicu respinge sfatul. Decide să plece la Bucureşti. Voia, sărmanul, să se pună la dispoziţia noilor autorităţi! Nu bănuia că, în scurt timp, Televiziunea Română, devenită gură de foc a diversiunii mediatice, difuza ştiri despre cum a ordonat el măcel în Sibiu şi, mai ales, despre cum a luat el copii drept ostatici (!). Mărturiseşte Daniela Vlădescu:
"Am hotărît atunci să mergem cu maşina mea înapoi la Bucureşti".
Cum se întîmplă de regulă în astfel de împrejurări, femeile îşi păstrează sîngele rece, pierdut de bărbaţii pînă atunci autoritari. Daniela Vlădescu merge la garaj cu unul dintre însoţitori, ia maşina (nu se ştie dacă farurile fuseseră revizuite) şi porneşte spre aeroport să-l ia pe Nicu. Însoţitorii nu dezmint condiţia de slugi fricoase:
"Nici unul dintre însoţitori nu a vrut să meargă cu noi". Cu "autoturismul marca Oltcit nr. 4-B-312, condus de prietena mea, Vlădescu Daniela" (declaraţia lui Nicu), fostul şef al judeţului, atotputernicul fiu al lui Nicolae Ceauşescu o porneşte spre Bucureşti.
În maşină sunt bagajele lui şi ale iubitei.
Ce-au făcut pe drum?
"Am discutat despre ceea ce aveam de făcut odată ajunşi la Bucureşti. El nu ştia dacă mai poate telefona pe telefoanele speciale ca să ia legătura cu guvernul nou constituit, dar ştia că va afla în vreun fel cum să ajungă să vorbească". (Daniela Vlădescu)
Şi Nicu şi Eugen Cristescu încearcă să intre în legătură cu noii stăpîni ai ţării. Nu neapărat pentru a-şi salva pielea. Amîndoi se ştiu apropiaţi prin anumite gesturi anterioare de regimul instalat pe ţăndările regimului anterior. Şeful SSI pariază pe Iuliu Maniu. Nicu Ceauşescu, pe Ion Iliescu. Şi unul şi celălalt sunt marcaţi de un defect esenţial: nu sunt sceptici în materie de fire umană. Dacă ar fi avut măcar un dram de metafizică, ar fi realizat că noilor stăpîni numai la ajutorarea foştilor nu le stătea gîndul. La rîndul lor, Iuliu Maniu şi Ion Iliescu erau angajaţi în lupta pentru putere. Un gest amabil faţă de un fost se anunţa riscant. Iuliu Maniu ar fi fost acuzat de comunişti că dă o mînă de ajutor unui fascist. Ion Iliescu ar fi fost atacat de anticomuniştii ocazionali că vrea să salveze "odrasla dictatorului".
Mult mai important, bătălia dintre foştii aliaţi cere sacrificarea nemiloasă a foştilor. Eugen Cristescu era deja condamnat să devină subiect de ciorovăială între ţărănişti şi comunişti. Nicu Ceauşescu urma să fie ţapul ispăşitor pentru neocomuniştii parveniţi la şefia ţării.
Seara, pe la 7 şi jumătate, maşina e oprită de un baraj în dreptul aeroportului Otopeni. Nicu e recunoscut, urcat într-un aubotuz şi dus la televiziune. Aici e înfăţişat lumii, în direct, ca un ticălos. Înjunghiat de un necunoscut (rămas şi acum aşa!), e dus la Spitalul Militar Central, unde e păzit de un soldat pe jumătate analfabet.


Ion Coman în căruţă
Spre Bucureşti vor să plece şi Ion Coman, secretar al CC al PCR cu Armata şi Securitatea, şi Cornel Pacoste, prim-secretar al judeţului Timiş. Ion Coman a venit pe 17 decembrie 1989 la Timişoara, trimis de Ceauşescu pentru a coordona politic operaţiunile de restabilire a ordinii. Călătorise de la Bucureşti în acelaşi avion cu membrii echipei de militari: Victor Stănculescu, Ştefan Guşe. Pe 22 decembrie 1989, după plecarea elicopterului de pe Comitetul Central, avionul militarilor decolează spre Bucureşti. Şeful de Stat Major Ştefan Guşe se grăbea să se explice la TVR, care-şi dăduse jos salopeta pentru a-şi pune şorţul de slujitoare a noii stăpîniri. Ca şi Nicu Ceauşescu, Ion Coman vrea să ajungă la Bucureşti. Timişoara e în haosul tipic entuziasmului fără motiv. Coman şi Pacoste nu mai au cu ce să meargă la aeroport. Nicu mai beneficiase de maşina Comitetului judeţean, mai întîi, şi de cea a iubitei, mai apoi. Aşa cum mi-a povestit Ion Coman la un dialog TV pe seama cărţii sale "Războaie în timp de pace", cei doi au luat-o pe jos pînă la aeroportul Timişoara. Cale destul de lungă. Ajunşi aici, au constatat că nu vine şi nu pleacă nici un avion. Ca şi Nicu Ceauşescu, de altfel. Ieşiţi la şosea, au găsit o ocazie.
O căruţă!
Cu acest mijloc, cei care nu se coborau o clipă din maşina de serviciu cu şofer, au mers pînă la Remetea.
S-au grăbit să ia de aici trenul.
În gară, deoarece aveau tren mult mai tîrziu, Cornel Pacoste a intrat într-un dialog sincer cu un grup de revoluţionari prea însufleţiţi ca să nu fie beţi. Mai de voie, mai de nevoie, au plecat cu grupul la Timişoara, mai precis la Operă, unde domnea balamucul inevitabil vremurilor de deconstrucţie.
Aici, Ion Coman a fost arestat de militarii pe care-i avusese pînă atunci în subordine. A fost dus la o Unitate Militară şi închis în camera de convorbiri cu delegaţiile Armatelor din Tratatul de la Varşovia, singura cameră prevăzută cu lacăt. După mai multe zile a fost dus cu un avion special la Bucureşti. Pe drum i s-au pus cătuşe iar la toaletă a mers păzit de un soldat cu puşca.


Un deceniu de glorie sub fundul unui grănicer
Pe 14 iunie 1948, Carol al II-lea cumpără la Esturial, în Portugalia, Villa del Sol. E un nimeni. Chiar dacă unul cu bani. Şi totuşi, de dimineaţa pînă seara el se joacă de-a Regele. Primeşte în audienţă, cere românilor vizitatori să-i facă reverenţe Duduiei (care nu mai e acum Lupeasca, pur şi simplu, ci Alteţa Sa Regală, prinţesa Elena de România), îl foloseşte pe Ernest Urdăreanu ca şambelan. E partea de sus, fals strălucitoare, a tragediei de care Carol nu-i conştient. Partea de jos, amară, cumplită, o găsim într-un alt fapt. După abdicarea lui Carol al II-lea, cei doi ajung în Spania. Pentru a trece ilegal din Spania în Portugalia, cuplul alege o filieră de contrabandă. Pe 3 martie 1942, după ce au reuşit să fugă de la hotelul Andaluzia Palace din Sevilla, nu fără acceptul tacit al spaniolilor, cei doi se urcă, pentru a trece în Portugalia pe furiş, în maşina unui contrabandist. Omul îi înghesuie sub bancheta din spate. Pe drum, pentru a nu avea probleme cu grănicerii, contrabandistul ia în maşină pe un lucrător de la frontieră. Acesta se aşează pe bancheta sub care Majestatea Sa Regele şi Alteţa Sa Regală Principesa Elena a României şedeau strînşi unul lîngă celălalt.
Un deceniu întreg, un deceniu de glorie din Istoria României - ca să ne exprimăm în termenii odelor din 8 iunie 1940 - şedeau sub fundul unui grănicer!
De calvarul de după cădere nu e scutit nici Alexandru Ioan Cuza. Desigur, conspiratorii sunt mult mai boieri decît cei din august 1944 sau din decembrie 1989. Surprinde, cercetînd Lovitura de stat din 10/11 februarie 1866, absenţa hăituirii celui căzut şi a anturajului său. Ceva asemănător s-a petrecut şi după debarcarea lui Carol al II-lea. O altă explicaţie decît cea a cavalerismului, o dată interesul, cel care guvernează relaţiile de Putere. Cuza a fost detronat de adversari recunoscuţi. Carol al II-lea e dat jos de pe tron de Ion Antonescu, perceput de opinia publică drept adversar neîmpăcat al regimului carlist. Ca atare, oamenii noului regim n-aveau nevoie să se legitimeze drept adversari ai fostului regim prin acte de exagerată antipatie.
În decembrie 1989, lucrurile stau altfel. Noii şefi ai ţării sunt comunişti, ca şi Nicolae Ceauşescu. Pentru a rămîne la Putere, ba chiar şi pentru a nu avea şi ei soarta celor căzuţi, aceşti nomenclaturişti de mîna a doua, alături de capii Armatei, ai Miliţiei şi Securităţii, găsesc în zelul afişat al urii mijlocul de a se salva.
Cu toate acestea, prin raportare la condiţia de dinaintea Loviturii de stat, se poate vorbi şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza de calvarul de după cădere.
Astfel, după semnarea actului de abdicare (la 5 dimineaţa), Domnitorul e scos din Palat printre două rînduri de soldaţi întorşi cu spatele. Practic, arestatul e îmbrăcat în haine civile. Urcat într-o trăsură, trasă de cai cu copitele bandajate, e dus la casa lui Costantin Ciocîrlan, un negustor care fusese închis de Cuza. Prima grijă a complotiştilor a fost să pună mîna pe arhiva domnitorului, aflată în apartamentul secretarului său personal, Baligot de Beyne, lăsat să plece din palat. În aceeaşi zi, spre seară, e dus la Cotroceni, unde îşi poate vedea membrii familiei (care se refugiaseră la doctorul Carol Davilla). Păzit de căpitanul de artilerie Anton Costescu şi de unul dintre conjuraţi, Stan Popescu, fostul domnitor e vizitat de secretarul său, Baligot de Beyne, de căpitanul Constantin Silien şi de consulul francez la Bucureşti, F. Tilloz. Acesta din urmă voise să verifice dacă arestatul nu fusese lichidat. Oaspetelui, Cuza îi declară că, oricum, şi el ar fi intenţionat să se retragă.
Alţi atotputernici sunt, după cădere, arestaţi pe loc sau împuşcaţi.
Nu putem vorbi în cazul lor de un calvar.
Calvarul e trăit de cei care văd cu ochii lor mizeria morală a celor din jur.

Rebeliunea legionară, văzută din cabinetul lui Antonescu
"Am 79 de ani. Pot muri în orice zi" - scria, la 13 aprilie 1973, colonelul în rezerva Gallin Radu-Stefan. Acesta era unul dintre motivele care îl determinasera sa astearna pe hârtie, cu grija pentru amanunt, propriile marturisiri asupra evenimentelor pe care le traise, zi de zi, în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, alaturi de generalul Ion Antonescu, conducatorul statului. Si colonelul Radu-Stefan Gallin continua astfel însemnarile sale: "...Caci am datoria sfânta fata de tara si istorie sa comunic poporului meu si istoriei aceste adevaruri, pe care le însir aici, fiind singurul martor din lume care le detine pentru ca nici o alta persoana nu a avut posibilitatea sa ia act de ele în afara de mine. Daca as muri, s-ar îngropa cu mine si as ramâne în mormânt cu constiinta încarcata, ca mi-am tradat eu însumi onoarea patriei mele. Nu pot muri înainte de a împartasi istoriei, lumii, poporului român si celui german adevarul pe care îl contin aceste file, adevar care pâna azi nu a fost cunoscut" La peste trei decenii de când au fost scrise, scoatem acum la lumina zilei aceste însemnari, convinsi fiind ca ele vor servi - asa cum dorea autorul lor - "istoriei, lumii, poporului român si celui german".


Cine este colonelul Gallin?
O spune chiar el: "Sunt interpretul oficial pentru limba germana al lui I. Antonescu la absolut toate convorbirile lui, duse cu partenerii sai germani, în decursul acelor zile de restriste pentru poporul român. Mai am o alta calitate unica: am fost si sunt si azi unicul martor ocular si auditiv, fara alta asistenta, care a luat parte nu numai ca interpret, ci si ca parte activa, la toate aceste discutii cu toti acesti (colonelul Gallin se refera la oficialitatile germane - n.n.), care sarisera în bloc, ca un singur om, oferindu-i (generalului Ion Antonescu - n.n.) ".
Acesti "prieteni" - arata colonelul Gallin - "observând descumpanirea lui Antonescu, explicabila din cauza situatiei în care se gasea, dezinformare totala, izolat complet, dezarmat total, lasat în dezastru fara sfatuitor decât interpretul sau, hartuit ca un lup de o pleiada de care, având misiunea de a-l demoraliza si descumpani pâna la prabusire morala, îi prezentasera oferta , de sute de ori invocata, în favoarea lui Horia Sima. Toti acestia, fara exceptie, etalau aceeasi conditie, care-l dusese pe I. Antonescu aproape la disperare. Sistem de macerare morala si deprimare totala" - conchide colonelul Gallin.
Autorul însemnarilor nu este un partizan al lui Ion Antonescu: "Nu am fost niciodata tributar privirii fascinante a generalului (...), privire care te tulbura si înfricosa - marturiseste el. (...) Nu am fost niciodata prins în mrejele generalului Antonescu, ci l-am privit întotdeauna cu ochi deschisi si critic".
Cum a ajuns translatorul lui Antonescu
Cum a ajuns în anturajul conducatorului statului? Prin detasare "din oficiu", contrar dorintei sale: "Am iesit la raportul ministrului de Razboi, gen. Pantazi si i-am cerut revocarea acestei detasari pe motivul ca împartasesc alte pareri politice si îmi vine greu sa lucrez în contra convingerilor mele. Pantazi mi-a raspuns raspicat: . În fata acestui argument nu-mi ramase decât sa-i raspund: si m-am prezentat la Presedintia Consiliului de Ministri pentru a-mi lua în primire noul post. (...) Azi, însa, îi sunt recunoscator generalului Pantazi pentru acest raspuns scurt, militaresc, caci numai el mi-a dat ocazia sa-mi servesc tara asa cum am facut-o, ceea ce nu as fi putut face daca nu eram la Presedintie".
Chiar daca nu a împartasit politica sefului statului, "din primul si pâna în ultimul moment al colaborarii" cu acesta, colonelul Gallin arata ca daca ar fi fost pus sa aleaga între Ion Antonescu si Horia Sima, alegerea lui ar fi fost, fara ezitare, în favoarea lui Ion Antonescu "din multe considerente". Unul dintre acestea, pe care ni-l împartaseste în însemnarile sale, consta în faptul ca actul de la 23 august 1944 nu ar fi fost posibil în cazul în care în fruntea guvernului s-ar fi aflat Horia Sima: "Cu Horia Sima în fruntea guvernului, posturile cheie ale tarii ar fi fost de la început cedate unor Gauleiteri si Sturmführeri, iar apararea interioara a tarii ar fi fost cedata Wehrmacht-ului, SS, în timp ce tot tineretul român ar fi sângerat ca (!) carne de tun la Stalingrad sau în Caucaz. O reactie pe masura necesitatii tarii (...) nu ar fi fost posibila" în aceste conditii.


Ion Antonescu: un portret
Timp de patru ani, colonelul Gallin a lucrat în preajma lui Ion Antonescu, "acest om cu o mâna de fier, cu o vointa de otel". A ajuns astfel sa-l cunoasca foarte bine pe cel caruia îi era subaltern. Iar în zilele rebeliunii legionare s-a aflat alaturi de conducatorul statului, în cladirea Presedintiei Consiliului de Ministri, ceas de ceas, i-a cunoscut preocuparile, dilemele, zbuciumul interior, temerile, iar uneori - spune Gallin - chiar l-a încurajat, fiindu-i sfatuitor si ajutor în izolarea în care seful guvernului s-a aflat în acele momente, parasit de toti.
Iata portretul facut de colonelul Gallin lui Ion Antonescu în ianuarie 1941, în zilele rebeliunii. "L-am vazut atunci darâmat si în mizerie morala. A fost parasit si de primul sau sfetnic de atunci, gen. Steflea, caci nimeni nu mai cuteza sa-si ia raspunderea situatiei. Cabinetele sale, inaccesibile fara un prealabil ceremonial, erau acum deschise, dar nu mai intra nimeni prin usa cabinetului sau. Singurul obligat sa împarta în aceste momente critice aerul cu el eram eu, deoarece întâmplarea ma facuse interpretul sau pentru limba germana, si vizitele nemtilor pentru a-i oferi nu se mai terminau. Clodius iesea si intra Steltzer. Si daca iesea Steltzer, intra Neunbacher sau gen. Hansen sau consilierul Klugckist sau alta persoana din legatie sau un oficial sosit cu un Messerschmidt din Berlin. Eu trebuia sa fiu totdeauna prezent, dar n-am fost niciodata un manechin - mai ales în atmosfera de deruta care se instaura -, ci am cautat sa profit de ocazie pentru a-mi ajuta tara si sa întretin moralul lui Antonescu. L-am vazut pe Ion Antonescu asa cum era, gol: si Antonescu pentru mine devenise om, pe care l-am cunoscut în postura aceasta, poate eu singur, din toata pleiada Presedintiei. Antonescu pierduse atunci, pentru mine, orice putere hipnotica din privirea sa fascinanta. Pentru mine devenise om ca orice om, cu slabiciunile sale...".
Audientele acordate unor oficiali germani aflati în tara noastra, care se succedau una dupa alta, din ora în ora, practic fara întrerupere, l-au uzat vertiginos pe conducatorul statului, care nu a mai avut timpul necesar pentru reculegere. "Atunci - spune colonelul Gallin - mi-am asumat dreptul de a actiona, de a interveni activ în discutie si, prin apararea lui Antonescu, sa apar viitorul tarii. Moralul sau trebuia întretinut, asigurat mereu pentru a contracara actiunea de distrugere morala (...). L-am vazut pe Antonescu demoralizat si l-am ajutat. Pe atunci reprezenta tara si nu se punea chestiunea înlocuirii sale cu generalul Mihail sau Tenescu sau cu alt patriot, ci cu Horia Sima, un dezastru pentru tara".
Autorul considera ca aceste solicitari de audiente din partea oficialilor germani - diplomati si militari - au reprezentat o tactica a acestora pentru a-l obosi, a-l epuiza nervos si a-i scadea puterea de rezistenta conducatorului statului român în fata exigentelor lor.
"Legionarii n-au fost decât servitorii..."
Cercetarile istoricilor români si straini au stabilit ca, în confruntarea Antonescu - legionari, centrele de putere de la Berlin au fost împartite. La început s-a sperat într-o împacare a lor, pentru ca în final Hitler sa decida: Germania îl sprijina pe generalul Antonescu, comandantul armatei române, de care cel de-al treilea Reich avea nevoie. Antonescu era omul capabil sa asigure stabilitatea economiei românesti de care, de asemenea, Germania avea nevoie; si, nu în ultimul rând, conducatorul statului putea sa asigure linistea si ordinea în tara, de care, de asemenea, Reichul avea nevoie pentru punerea în practica a planurilor sale de viitor în regiune.
Pe baza impresiilor câstigate în zilele rebeliunii, la locul sau de observatie pe care îl avea la Presedintia Consiliului de Ministri - fara a cunoaste ansamblul situatiei din tara, fara a mai vorbi de ceea ce se întâmpla la Berlin - colonelul Gallin considera ca ne aflam în fata unui act de tradare a lui Hitler si a Germaniei fata de un aliat: Ion Antonescu si România. Din discutiile pe care Antonescu le-a avut în zilele rebeliunii cu oficialii germani, din "scenele dramatice" la care a asistat, colonelul Gallin a capatat convingerea ca Hitler nu l-a sustinut pe Antonescu "nici o clipa", deoarece "interesele Germaniei îl cereau pe Horia Sima" în fruntea guvernului român. Nu ne vom referi la argumentele aduse în discutie de colonelul Galllin, desprinse din dramatismul acelor zile si din interpretarile date de el celor întâmplate la Presedintia Consiliului de Ministri, dar vom reproduce concluzia acestuia: "Aceasta nu a fost deci o rebeliune legionara clasica, ci o manifestare interna [a unuis act premeditat de tradare externa a întregului regim nazist fata de aliatul sau: Tara Româneasca. Legionarii nu au fost decât servitorii (Sklavenvolk) care trebuiau sa scoata castanele din foc pentru Hitler".
Presedintia - fara aparare
Asupra celor întâmplate în zilele de 21-23 ianuarie 1941 în Palatul Presedintiei Consiliului de Ministri, colonelul Gallin ne furnizeaza informatii deosebit de interesante. De nenumarate ori el insista asupra veridicitatii si exactitatii relatarilor sale. Mai mult, indica un numar de sapte persoane care ar fi putut, atunci, în 1973, depune marturie asupra autenticitatii spuselor sale, unele dintre acestea aflate ele însele în cladirea Guvernului în zilele rebeliunii, precum Emanoil Vidrascu, director la Presedintie, fosta sa secretara, fostul sau sofer, Faget ("confident si om de încredere") si plutonierul de jandarmi Rostogol, motociclist pe care l-a folosit drept curier.
În momentul declansarii rebeliunii, în Palatul Presedintiei Consiliului de Ministri din Piata Victoriei, unde conducatorul statului îsi instalase unul din domiciliile sale, fortele de aparare erau extrem de reduse. Era vorba doar de o garda de onoare, compusa din 10-12 jandarmi, dotata cu doua mitraliere de parada, fara munitii, deci în imposibilitatea de a actiona. În acelasi timp, în Bucuresti nu exista nici o unitate de infanterie la care s-ar fi putut apela în caz de pericol, ci numai un divizion de artilerie din Regimentul 2 artilerie grea (dotat cu tunuri Krupp de calibrul 150 mm), la Cazarma Malmaison, aflat sub comanda locotenent-colonelului Mihail Zlotescu (prieten cu colonelul Gallin, ajuns general si indicat de cel dintâi printre cele sapte persoane ce puteau depune marturie cu privire la veridicitatea afirmatiilor sale).
Aceste forte - arata colonelul Gallin - erau total insuficiente pentru a asigura apararea celor aflati în cladirea Presedintiei: "Artileria grea (...) e incapabila în razboiul corp la corp cu infanteria, deci se parea ca nu va conta. Politia fraterniza cu legionarii, trebuind sa fie considerata cel putin inexistenta. Presedintia si Antonescu erau deci lipsiti cu totul de aparare si noi toti, care ne gaseam în localul Presedintiei, am fi putut fi ridicati si facuti inofensivi, fara prea mari dificultati".
Autorul marturisirilor considera ca germanii - care stiau capacitatea de aparare a Presedintiei - nu au apelat la forta pentru îndepartarea lui Ion Antonescu de la putere, fiindca voiau ca, printr-o politica de intimidare, sa-l determine pe acesta sa paraseasca singur puterea. Ei nu acordau lui Ion Antonescu nici o posibilitate de reactie în fata presiunii celor 8.000 de legionari ce blocasera Presedintia si îl izolasera pe Antonescu. Totodata, germanii, prin tactica adoptata, au vrut "sa câstige timp pentru înarmarea legionarilor, prin introducerea în tara a armamentului necesar, prin cisterne goale sosite pentru încarcare cu benzina. Transportul sosise, într-adevar, pe adresa misiunii militare germane, dar tardiv, dupa ce rebeliunea fusese înfrânta, si a fost capturat de armata noastra".
Rebeliunea
Sa-i dam cuvântul colonelului Gallin pentru a prezenta debutul evenimentelor:
"Rebeliunea începuse printr-un act demonstrativ al vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Horia Sima, care - fara nici o explicatie, nici un preaviz - absentase de la Presedintia Consiliului de Ministri. Nimeni nu cunostea motivul, dar toate apelurile telefonice au ramas fara raspuns si acasa nu a fost gasit nici el si nici vreo indicatie unde s-ar gasi. Era clar: absenta sa era deliberata, dar nimeni nu banuia motivul. Tacere totala.
În a treia zi, însa, lucrurile începura sa se lamureasca. Pâna atunci nici o masura de siguranta. Serviciul de informatii a clacat, dar un ostas a fost ars de viu, altii împuscati pe strada, un ofiter din anturajul lui Antonescu a fost prins si tinut sechestrat; autori: legionarii! Sediul legionar din str. Roma si intrarea spre strada Roma - blocate si baricadate. Toate acestea erau semnele unei pregatiri pentru o actiune de lupta în contra regimului Antonescu, si Horia Sima nu era strain de aceasta.
Aceasta actiune trebuie pusa în contul reactiunii slabe afisate cu ocazia asasinarii în masa a zeci de detinuti la Jilava si cu ocazia asasinarii bestiale a lui Iorga si Madgearu, fapte care, practic, ramasesera fara reactiune eficienta".
În ciuda celor întâmplate pâna atunci - arata colonelul Gallin -, Antonescu nu sesizase "pericolul iminent, cu implicatiile sale posibile" si nu luase în cele trei zile "nici o masura de punere în garda sau chemare la ordine".
"În a treia zi (de la "disparitia" vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Horia Sima - n.n.) au aparut coloane masive de legionari pe ambele flancuri ale Presedintiei, adica pe strada Paris si soseaua Stefan cel Mare, ale caror capete de coloane ajunsesera pâna în Piata Victoriei si blocasera intrarile si iesirile din Palatul Presedintiei. Personalul a fost blocat în interior si, practic, izolat. Antonescu aduse trei tanchete în Piata Victoriei, în fata Presedintiei, care deblocasera fara lupta, prin prezenta lor, intrarile si iesirile. Apoi, Antonescu daduse ordinul - dupa ce legionarii ocupasera pe neasteptate si fara lupta cazarma politiei, vecina cu Palatul Presedintiei - ca una din tanchete sa intre în incinta cazarmii si sa ceara capitularea legionarilor. Tancheta a fost însa capturata si asezata la poarta de intrare, blocând astfel orice posibilitate de patrundere în incinta. Stupefactie!
În Presedintie parvenisera între timp zvonuri neconfirmate, dar ulterior dovedite ca reale, ca Posta si Prefectura de Politie au fost ocupate în a patra zi de legionari prin asalt, dar fara lupta. Asta nu se stia înca la Presedintie. Serviciul de informatii era inexistent, izolare totala, lipsa de aparare, de reactie, paralizata nu numai actiunea, ci si creierele; deruta, surpriza totala de la Comandamentul Suprem al armatei române, constituita din generalul Antonescu si seful sau de Stat - Major si de cabinet - militar, generalul Steflea, facusera ca cu totii sa uite ca mai exista telefonul. Alte zvonuri lansate de oamenii din Presedintie ramasi fideli lui Horia Sima, care s-au dovedit ulterior a fi neadevarate, [arataus ca comandantii de divizie din Ploiesti si Brasov s-ar fi aliat cu miscarea legionara si ar fi fost în mars spre Bucuresti pentru a forta abdicarea lui Antonescu, ca si zvonul ca toata armata trecuse de partea legionarilor, contribuiau la crearea unei derute totale. Nimeni nu stia adevarul".
Deruta a fost pe masura surprizei. Antonescu nu a fost ajutat de nici unul dintre colaboratorii sai "calificati", nici chiar de generalul Steflea. Acesta - arata colonelul Gallin-, asemenea celorlalti colaboratori ai sai, în situatia de dezorientare creata si "a dispozitiei tragice" a lui Antonescu, au evitat sa ia contact cu el. De altfel, nici nu ar fi avut posibilitatea sa ajunga la conducatorul statului, acesta "fiind ocupat tot timpul, aproape fara întrerupere", cu audierile germanilor veniti sa-si ofere "bunele oficii". "Eu singur, interpretul sau, de care avea nevoie, eram obligat sa stau în permanenta în anturajul sau" - conchide colonelul Gallin.
Generalul Hansen, la Presedintie
Printre cei care se prezinta în audienta la Ion Antonescu este si generalul Hansen, seful misiunii militare germane în România, venit "grabit" la Presedintie pentru a oferi si el generalului Ion Antonescu "bunele sale oficii", garantându-i acestuia "integritatea fizica, conditionata de invariabila si neînlaturabila abdicare ca sef al guvernului român, pentru a evita un razboi civil, pe care Hitler nu voia sa-l admita în momentele de fata, înaintea razboiului cu URSS".
Cunoscând precaritatea situatiei în care se afla Antonescu, generalul Hansen - arata colonelul Gallin - aprecia ca "debarcarea" conducatorului statului era "doar o chestiune de ore si nu de zile", dar ea trebuia sa fie facuta "cu menajamente" si cu "crutarea vietii sale".
Dar nu numai generalul Hansen credea ca prezenta lui Antonescu în fruntea guvernului român era o chestiune de ore. Spune colonelul Gallin în marturisirile sale: "Toti erau încredintati ca Antonescu îsi traieste ultimele ceasuri ale grandoarei sale si s-au izolat, în disperare, în cabinetele lor. Sobolanii parasesc primii vaporul".
O convorbire telefonica ce nu a avut loc
În cea de-a cincea zi a absentei lui Horia Sima de la Presedintie, colonelul Gallin, pentru a rupe izolarea si lipsa de informatii asupra celor ce se întâmplau în tara ("pentru a obtine o cât de sumara informare asupra evenimentelor din provincie") si din proprie initiativa ("fara nici un ordin") a cerut centralei telefonice a Capitalei legatura cu cazarma Malmaison din Bucuresti si cu comandamentele militare din Brasov si Ploiesti. A întreprins acest pas - dupa cum singur recunoaste - fiindca "mi-am dat seama ca se pregatea o lupta, asupra careia îmi lipseau orice elemente informative".
Discutia care a avut loc este astfel prezentata de colonelul Gallin:
"- Hallo, centrala!
- Da, centrala.
- Aici colonelul Gallin. Va rog mult, deomnisoara, dati-mi urgent legatura cu colonelul Zlotescu, cazarma Malmaison, Regimentul 2 artilerie.
- Imediat, domnule colonel...
O întrerupere. Dar telefonista, desigur impresionata de evenimentele ce se petreceau în acest moment la Palatul Telefoanelor - cred ca intentionat, pentru a-mi da ocazia sa receptionez acele evenimente de acolo - a lasat receptorul deschis, îndreptat catre interlocutorul ei, care intervenise pe neasteptate. Vorbea acum o voce barbateasca, grava, ca din departare, si necunoscuta mie:
- Cine e la telefon, domnisoara?
- Colonelul Gallin, de la Presedintie.
- Comunica-i ca telefoanele sunt deranjate si nu se va putea vorbi doua zile.
- Am înteles.
Si domnisoara îmi comunica dispozitiunea primita. Eram stupefiat, caci pâna la ora aceea nu aveam certitudinea ca institutiile oficiale, inclusiv Palatul Telefoanelor, erau ocupate de legionari. Asta agrava situatia".
Colonelul Gallin i-a comunicat generalului Antonescu constatarea facuta. Imediat, acesta a dispus deplasarea unui ofiter, cu motocicleta, la Ploiesti, pentru a se informa asupra situatiei de acolo si a transmite generalului de divizie Dascalescu - "daca aceasta mai era oportun" - ordinul de a deplasa imediat, în mars fortat, spre Bucuresti, un regiment de infanterie, care sa se puna la dispozitia conducatorului statului.
Curierul a putut ajunge la destinatie pentru ca legionarii facusera "marea greseala strategica" de a lasa soseaua Bucuresti - Ploiesti neocupata. Din aceasta greseala a legionarilor colonelul Gallin a tras trei concluzii logice: a) organizatorii rebeliunii scontau pe un succes fulgerator, "de ore, nu de zile"; b) fie ca provincia era de partea rebelilor si blocarea soselelor spre nord era inutila; c) fie ca, dimpotriva, rebeliunea avea un caracter local (Bucuresti), legionarii ocupând doar puncte strategice din Capitala, fara sa dea importanta cailor de comunicatie; în aceasta ultima ipoteza, nu se punea problema unui razboi civil.
Plecând de la aceasta ultima ipoteza, care s-a dovedit exacta, colonelul Gallin, din initiativa proprie, a trimis un agent la colonelul Zlotescu, comandantul divizionului de artilerie grea de la Malmaison, singura trupa existenta în Capitala, cu ordinul de a pune imediat divizionul în mars, echipat de razboi si cu munitii "câte putea lua", pentru a ocupa pozitie de lupta în Piata Victoriei. Misiunea: "apararea Presedintiei, împreuna cu tanchetele ramase si organizarea apararii apropiate".
"Stiam - scrie colonelul Gallin - ca piesele de artilerie grea de 150 mm nu pot solutiona un atac de infanterie corp la corp, dar mi-am dat seama ca efectul moral spectaculos al punerii lor în bataie va actiona înviorator pentru moralul oamenilor din Presedintie, iar pe de alta parte va arata legionarilor clar hotarârea lui Antonescu de a nu ceda presiunii, ci va lupta. Pentru Antonescu aceasta angajare la lupta prin aducerea pe câmpul de lupta a unor mijloace grele de lupta însemna hotarârea consumata de a accepta un razboi civil. Pentru interventionistii ce oferisera bunele lor oficii însemna un avertisment, cel putin, si o demonstratie: ".
Atitudinea lui Hansen
Daca situatia din Bucuresti era cât de cât cunoscuta în Palatul Presedintiei, cea din tara ramânea în continuare absolut necunoscuta. Si ea - cum spune colonelul Gallin - constituia "cheia problemei". De aceea, dupa ce prima încercare de a stabili contacte telefonice cu diviziile din Brasov si Ploiesti se încheiase cu un insucces, colonelul Gallin a facut o noua tentativa în acest scop. Cum? Sa-l lasam sa povesteasca:
"(...) Mi-am adus aminte ca generalul Hansen dispunea de o retea telefonica germana, independenta de a noastra, cu toata tara. (...) Am hotarât sa ma adresez personal lui si l-am chemat la telefon (Hansen avea un fir direct si cu cabinetul meu, nu prin centrala telefonica)".
Între cei doi a avut loc urmatorul dialog:
"- Allo, dl general?
- Da, eu.
- Aici colonelul Gallin (formule de politete etc., apoi:) D-le general, am o foarte mare rugaminte. Centrala noastra telefonica e deranjata si am o convorbire extrem de importanta operativa cu comandamentul Ploiesti si Brasov. Va rog sa aveti amabilitatea de a ne pune firul Dvs. personal la dispozitie.
- Desigur, d-le colonel, cu placere. Va rog însa sa asteptati doar zece minute. Dureaza.
Trecuse o jumatate de ora, de la gen. Hansen nici o chemare.
Am revenit.
- D-le general, mi-ati promis o convorbire telefonica. E foarte urgenta.
- Nu ati primit înca legatura? A, voi dispune din nou sa vi se dea imediat legatura. Regret mult întârzierea.
- Va multumesc, d-le general. Astept.
Trecusera înca trei sferturi de ora. Eu eram ocupat cu o audienta. Apoi am revenit din nou.
- D-le general. Au trecut aproape doua ore si nu mi s-a dat Ploiestiul. Va rog, e foarte, foarte urgent.
Am pretextat, ca sa dau cererii mele tarie, ca vorbesc în numele generalului Antonescu.
- D-le colonel, va dau pe seful centralei mele, care are ordinul meu.
- Va multumesc, d-le general".
A urmat apoi o scurta convorbire între colonelul Gallin si seful centralei germane:
"- Aici capitanul X, seful telefoanelor germane. Cu ce va pot servi?
- Aici colonelul Gallin. Aveti dispozitia d-lui general Hansen de a ma lega cu Comandamentul român din Ploiesti. Va rog legatura. Astept.
- D-le colonel, regret foarte mult, sunt dezolat. D-l general mi-a dat dispozitiuni, dar nu stia ca am de transmis dispozitiuni urgente operative, care nu pot suferi amânari. Nu va pot da legatura.
Am închis consternat telefonul" - scrie colonelul Gallin în însemnarile sale.
Din comportamentul generalului Hansen, colonelul Gallin a tras doua concluzii. Prima: generalul Hansen era de partea rebelilor si, mai mult, acesta chiar ar fi condus "actiunea de tradare". A doua concluzie: refuzul de a da legatura cu comandamentul militar din Ploiesti arata ca "provincia este cu Antonescu, nu cu Horia Sima". Pentru ca daca divizia din Ploiesti ar fi fost de partea lui Horia Sima, Hansen ar fi avut tot interesul sa mijloceasca legatura cu acesta, pentru ca generalul Ion Antonescu sa realizeze ca este izolat, fara posibilitatea de a primi un ajutor si, astfel, sa-l oblige sa demisioneze.
Sub impresia puternica a atitudinii generalului Hansen, colonelul Gallin raporteaza generalului Steflea cele întâmplate, precum si concluziile pe care el le trasese pe baza acestora. "Eu - i-a spus generalul Steflea - nu comunic asa ceva d-lui general Antonescu. Spune-i D-ta personal daca crezi asta".
Surescitat, colonelul Gallin se îndreapta spre cabinetul conducatorului statului si intra la acesta "fara nici un protocol". Scena care a urmat este astfel prezentata de colonelul Gallin:
"- D-le general, Hitler va înseala. E un tradator al cauzei românesti.
- Cum îti permiti sa afirmi asa ceva? Da-mi dovezi!
În acest moment se auzea de pe Piata Victoriei un huruit ca de tancuri grele. Antonescu, speriat, sarise la fereastra.
- Colonele, ce este asta?
- Linistiti-va, domnule general, e artileria care pune în baterie contra legionarilor.
- Cine a dat ordin?
- Eu, d-le general...
- Îti multumesc, Gallin.
Am revenit apoi la raportul meu:
- Mi-ati cerut dovezi.
I-am relatat comunicarea telefonica cu Hansen si cu capitanul german, adaugând si interpretarea ce i-am dat acestui eveniment. Enervat, Antonescu a sarit de pe scaun si mi-a spus:
- Cheama-l imediat pe Hansen la mine.
Se întunecase. L-am chemat pe Hansen si a avut loc o discutie istorica - dramatica între el si Antonescu, pe care i-am tradus-o lui Hansen fara menajamente. Antonescu îi spuse direct si fara nici o introducere:
- Hitler si d-ta sunteti niste tradatori. Eu v-am întâmpinat cu toata sinceritatea si încrederea si Dvs. organizati rebeliuni împotriva mea.
Hansen palise, se facuse alb ca varul. (...) Parasi Presedintia cu coada între picioare si, iesind din cabinetul lui Antonescu, îmi spuse:
- D-l general Antonescu crede ca noi am organizat rebeliunea, dar asta este îngrozitor. [...s
- Dar asa se pare, d-le general".
Generalul Hansen a informat permanent Berlinul despre evolutia situatiei din România în zilele rebeliunii. Sa mentionam însa ca în toate telegramele transmise el nu aminteste nimic de faptul ca Antonescu l-ar fi facut pe Hitler si pe el "tradatori" sau, cel putin, ca Antonescu ar fi avut o atitudine critica fata de pozitia guvernului german. Dar ne întrebam: avea el interesul sa prezinte, în toata duritatea sa, convorbirea cu generalul Ion Antonescu? Si nu ne putem reprima o alta întrebare: sa dam atunci crezare celor scrise de colonelul Gallin?
Decizia
Colonelul Gallin: "Atitudinea violenta a lui Antonescu si punerea în bataie a divizionului de artilerie în prezenta sa îl impresionasera (pe generalul Hansen - n.n.), caci a constatat intentia lui Antonescu de a lupta. desigur, aflase între timp si din Ploiesti de pregatirile de plecare spre Bucuresti a Regimentului 32 infanterie si, deci, alarmarea armatei si tarii, dându-si seama ca razboiul civil devenise iminent, dar acum inegal si în defavoarea legionarilor, fara interventia fatisa a armatei germane. Constatase o rasturnare totala a situatiei".
În continuare, evenimentele au cunoscut o evolutie rapida. Dupa o ora, abia plecat de la Presedintie, generalul Hansen telefoneaza colonelului Gallin si solicita "o convorbire personala urgenta". La ora 9 seara generalul german se prezinta la Presedintie si are o scurta întrevedere cu colonelul Gallin, pe care o reproducem din relatarea acestuia:
Hansen: "D-le Gallin, am vorbit acum câteva minute cu Hitler si mi-a dat ordin sa comunic d-lui general Antonescu ca mâine dimineata va primi o telegrama cu urmatorul text: (Führer-ul, Reich-ul si armata germana sunt de partea lui Antonescu).
Gallin: "Danke Herr Gene-ral, werde ich sofort melden (Va multumesc, domnule general, am sa comunic aceasta imediat)".
"M-am dus imediat la Antonescu si i-am comunicat întorsatura pe care au luat-o lucrurile" - noteaza colonelul Gallin.
Într-adevar, pe 23 ianuarie, la ora 3 dimineata, de la Berlin a fost expediata o telegrama, semnata de ministrul de externe, Ribbentrop, care spunea raspicat: "Deoarece între generalul Antonescu si Legiune a curs sânge, nu mai este loc pentru jumatati de masura. Numai masuri radicale pot duce la tinta".
Sfârsitul
La 23 ianuarie 1941 rebeliunea legionara este lichidata. Ultimele evenimente vazute de colonelul Gallin prin ferestrele Presedintiei nu sunt lipsite de interes. Am putea spune chiar dimpotriva. "Prizonierii" din Palatul Presedintiei nu sunt înca liberi, dar îsi vad libertatea apropiindu-se. Si poate lucrul cel mai important - si, într-un anumit fel, neasteptat pentru noi - este reactia conducatorului statului atunci când trebuia sa ordone reprimarea rebelilor.
Sa apelam, din nou, la însemnarile colonelului Gallin: "Regimentul 32 infanterie fusese instalat pentru atac asupra centrelor de rezistenta legionara din Capitala si din cazarma politiei [cares refuzasera capitularea la somatia ce li s-a facut.
Nu stiu cine instalase dispozitivul de atac al Regimentului 32 infanterie. Vizavi de cazarma politiei din soseaua Stefan cel Mare au fost instalate doua mitraliere, una pe balconul fostei case a lui Iorga, a doua în una din ferestrele aceleiasi case. În localul Presedintiei au fost instalate în ferestrele opuse flancului cladirii cazarmii politiei un alt numar de mitraliere, ca si pe acoperisul Presedintiei, care controlau strada Paris, soseaua Stefan cel Mare, Piata Victoriei si împrejurimile la o distanta apreciabila. Plutoanele desfasurate pe Piata Victoriei în dispozitiv de atac. În fata acestor masuri legionarii se retrasesera spre sediul lor din strada Romei, unde existau baricade, organizând însa în cazarma politiei un centru de rezistenta.
Ce masuri au fost luate în centrul orasului, la Palatul Postelor, al telefoanelor si al prefecturii de politie nu stiu, dar au fost deplasate spre aceste obiective mai multe companii din Regimentul 32 infanterie. Catre prânz - nu-mi amintesc ora - i s-a raportat lui Antonescu ca dispozitivul este instalat în toata Capitala si asteapta ordinele sale.
Antonescu statea la geamul unei ferestre si vadit surescitat se adresa noua, care eram acum în cabinet:
- Nu pot sa dau ordinul de atac. Nu pot. Nu pot sa trag în acesti tineri.
Atunci am sarit ca ars:
- D-le general, sunteti dator fata de tara sa fiti energic. Ordonati atacul, vedeti doar ca s-au organizat pentru rezistenta. Daca veti da ordinul astazi vor muri 2-3 oameni, daca-l veti da mâine, vor muri zeci de oameni, iar poimâine poate toata tara va fi în flacari si vor muri mii de tineri. Ce încredere mai puteti avea în acesti oameni si în ajutorul nazist?
A urmat o pauza de asteptare si îngrijorare. Apoi Antonescu, dupa ce a stat pe gânduri, mi s-a adresat mie, spunându-mi:
- Spune-i lui Steflea sa atace!
Apoi o pauza, dupa care a revenit: Îti multumesc, domnule colonel.
Am transmis ordinul si catre ora 11-13 (nu tin minte ora exacta) mitralierele începura sa traga înspre ferestrele cazarmii politiei, din care ieseau guri de foc de arma. Dupa jumatate de ora se ivi din una din ferestre un steag alb. Rebeliunea se sfârsise. Am aflat ulterior ca în centru cele trei centre de rezistenta au fost luate cu asalt. Legiunea era în deruta, capitulase".
Bilantul rebeliunii era tragic: în toata tara numarul victimelor a ajuns la 813 morti si raniti din rândul armatei, al rebelilor si civililor, dintre care si multi evrei.

Există personaje istorice româneşti tabu?
Ecourile stârnite de emisiunea Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, în care jurnalistul Ion Cristoiu a declarat că liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a fost un personaj romantic şi incoruptibil, continuă încă să se facă simţite. Plecând de la acest caz, după toate scrisorile deschise, pro şi contra sancţionării emisiunii, o întrebare revine: Cum trebuie abordate astăzi subiectele controversate din istoria României? Chiar mai mult: în ce termeni trebuie discutat despre Corneliu Zelea Codreanu? Dar despre mareşalul Ion Antonescu? Ar trebui să fie cenzurate emisiunile care transmit alte opinii decât cele unanim acceptate despre personaje istorice controversate? La aceste întrebări răspund: Adrian Cioroianu, Andrei Pleşu, Dinu C. Giurescu şi Zoe Petre.

Adrian Cioroianu:


„Trebuie să discutăm despre Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu sau Nicolae Ceauşescu pentru a nu ajunge la aberaţii”



În ciuda aparenţelor, se discută destul de puţin în societate despre Corneliu Zelea Codreanu sau despre Ion Antonescu. Atunci când se face, argumentele taberelor nu au nicio legătură unele cu altele. În cazul de faţă, paradoxal, şi unii, şi alţii au dreptate. Într-adevăr, Corneliu Zelea Codreanu a fost un personaj romantic, un lider charismatic, nu avem date că ar fi fost coruptibil. În schimb, şi celelalte argumente sunt adevărate, în sensul că Zelea Codreanu a fost un antisemit şi un criminal. Cele două nu se exclud reciproc. La ora actuală ar trebui mai multă relaxare în discursul nostru despre istorie, vorbim despre perioade care au fost. Ceea ce ne interesează pe noi este să nu mai repetăm aceleaşi greşeli. Totuşi, în acest caz, Ion Cristoiu nu bătea deloc câmpii când a afirmat că liderul Mişcării Legionare a avut o aură de personaj romantic în mintea multora dintre români. Asta nu înseamnă că politica pe care a dus-o el a fost onorabilă. Nici despre Hitler nu avem date că ar fi fost un corupt. Probabil că au fost mulţi alţi lideri care au avut mai multe probleme cu corupţia decât Hitler, dar, pe de altă parte, ştim foarte bine că Führerul a fost un criminal, un antisemit notoriu, etc. Trebuie făcută clar o diferenţă.
În istorie nu trebuie să existe subiecte tabu. Trebuie să vorbim despre Corneliu Zelea Codreanu, despre Ion Antonescu, despre Nicolae Ceauşescu pentru a nu ajunge la aberaţii, precum cei 83% dintre români care spun că nu au fost afectaţi de comunism. Cum s-a ajuns aici? Explicaţia este simplă. Nu s-a discutat în societate, iar Ceauşescu ajunge să fie regretat pentru că pare printre altele incoruptibil faţă de actualii lideri politici. Nu trebuie cenzurate discuţiile pe teme istorice, dar trebuie insistat ca oamenii să vină cu argumente, pentru că orice teribilist poate să afirme despre Zelea Codreanu că ar fi fost salvatorul ţării.
Andrei Pleşu:


„Trebuie cenzurată calomnia, minciuna, instigarea la ură, vulgaritatea, dar nu opinia”







Dinu C. Giurescu


„Codreanu sau Antonescu trebuie judecaţi după documente”



Personalităţile controversate şi care nasc din start discuţii în contradictoriu trebuie prezentate în contextul vremii. De exemplu, generalul Antonescu când a spus, în septembrie 1940, că „mergem cu Axa”, trebuie judecat în funcţie de contextul în care se afla România în acel moment. Atunci, ţara se afla cu spatele la zid, iar generalul credea că Wehrmachtul va învinge. Mai târziu şi-a dat seama că pierdem războiul. Acelaşi personaj, în cazul de faţă Antonescu, a avut diferite atitudini în cursul celor patru ani. De la septembrie 1940, când a spus că „mergem cu Axa”, până la negocierile cu Rusia de la Stockholm, din 1944. De aceea, în cazul Codreanu sau Antonescu, din punct de vedere istoric, trebuie să judecăm personalităţile după documente. Nu cred că ar trebui să cenzurăm astfel de discuţii.

Zoe Petre:


„Trebuie gândit bine dacă merită să elogiem personaje controversate doar ca să contrariem opinia publică”



Când vorbim din postura de istoric – înţeleg că acest statut revendica domnul Cristoiu la emisiunea Eugeniei Vodă – toate subiectele de istorie trebuie tratate din punct de vedere critic. Istoricul nu trebuie să aibă vocaţia judecăţilor de valoare, istoricul trebuie să emită judecăţi de existenţă, adică să spună care sunt faptele şi eventual să le interpreteze. În niciun caz, să facă elogiu unui personaj sau să blameze un personaj. Nu cred că ar trebui cenzurate asemenea discuţii, cred însă că trebuie să ne gândim bine dacă merită să elogiem personaje controversate doar să contrariem opinia publică.



Protestul împotriva emisiunei Eugeniei Vodă
Am aflat cu îngrijorare de difuzarea, pe primul canal al Televiziunii Române, a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Voda şi difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul căreia jurnalistul Ion Cristoiu a făcut unele afirmaţii inacceptabile cu privire la „moralitatea“ lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca pe un erou romantic. Dorim să vă atragem atenţia că afirmaţii de genul celor făcute în cadrul acestei emisiuni sînt nu doar încercări de acreditare a unor neadevăruri istorice, ci şi ofense la adresa memoriei victimelor mişcării legionare din România. Dl Ion Cristoiu, care se declară, ca ziarist, discipol al lui Nae Ionescu, ca şi gazda sa, dna Eugenia Vodă, ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decît confuzie şi derută în contextul politic şi economic actual. Vă solicitam de aceea, domnule director, ca instituţia publică pe care o conduceţi să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sînt răspunzători profesional pentru producerea şi difuzarea ei. Secvenţe edificatoare din această emisiune pot fi văzute la adresa https://www.youtube.com/ watch?v=Ks0mqFIkycg
Semantari: Dinu Adam, scriitor; Laszlo Alexandru, scriitor; Liviu Antonesei, scriitor; Adina Babesh, politolog; Daniel Barbu, profesor; Tereza Barta, profesor; Liviu Beris, genetician; Gheorghe Cîmpeanu; Igor Caşu, Ph.D.; Adrian Cioflancă, istoric; Vera Cîmpeanu; Mariana Codruţ, scriitoare; Alexandru Cosciug; dr. Peter Dan, psiholog; Iulia Deleanu; Doina Denes, psiholog; Caius Dobrescu, scriitor; Marius Drăghici; Alexandru Florian, sociolog; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; prof. dr. Adrian-Paul Iliescu; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Marco Katz, istoric; Marius Lazăr, sociolog; Ioana Macrea Toma, dr.; Norman Manea, scriitor; Sorin Adam Matei, profesor asociat, USA; Adrian Miroiu, prof. dr.; Mihaela Miroiu, prof.dr.; dr. Sergiu Mişcoiu; drd. Crisanta Moldovan; Rodica Moldovan, profesor; Mircea Moldovan, inginer; prof. univ. dr. Mircea Morariu; Alexandru Muraru; Lucian Năstasă, istoric.

În apărarea Eugeniei Vodă
«Suntem cu toţii de acord că spaţiul public trebuie protejat de efectele oricărui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar când se manifestă, trebuie amendate prompt. Pe de altă parte, o asemenea precauţie nu este legitimă decât ca expresie a unui discernământ exercitat în deplină libertate. A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile.
Spiritul conformist presupune să gândeşti potrivit unui canon, să spui nu ce crezi sau ce este adevărat, ci doar ceea ce se aşteaptă de la tine să spui; sau să te indignezi pentru că ţi se cere s-o faci, pentru că e la modă indignarea, pentru că "dă bine" să te manifeşti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astăzi, "corectitudinea politică". E un tip de comportament adoptat de numeroşi gânditori oportunişti, dispuşi să afişeze, la tot pasul, o combativitate de circumstanţă şi să arunce anatema în toate direcţiile, montând perfide procese de intenţie.
Gândindu-ne la această formă, arbitrară, de corectitudine, atragem atenţia Consiliului Naţional al Audiovizualului că s-a grăbit să judece fără o argumentaţie solidă cazul Eugeniei Vodă, ca urmare a emisiunii "Profesioniştii“, difuzată pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.
1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic împotriva autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, înainte de orice, liberticid. Nu intră aici nici o clipă în discuţie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale cărui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decât discutabile. Atâta doar că, pentru a fi discutate, ele trebuie mai întâi să fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului să aducă la cunoştinţa publicului o paletă cât mai largă de poziţii, păreri, tipuri de discurs. În cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Vodă, ascultă, îşi incită partenerul de discuţie şi lasă telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzată? Pentru că nu a manifestat acea pioasă indignare, atât de dragă spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei în formatul emisiunii. Rolul jurnalistului în genere ei este "de a scoate la iveală“, iar nu de a practica cenzura "mironosiţei virtuoase", spunându-ne dinainte ceea ce se cuvine să spunem, luându-ne dreptul de a gândi şi de a vorbi cu mintea şi cu vocea noastră.
2. Sancţionând emisiunea Eugeniei Vodă, CNA se face vinovat şi de practica dublei măsuri. El invocă art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit căruia este interzisă "prezentarea apologetică a crimelor şi abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte". Or, e greu să ne explicăm felul în care CNA se grăbeşte, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârşire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancţiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia faţă de regimul comunist. Un exemplu recent: acum câteva săptămâni, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Păunescu, majoritatea posturilor TV din România au făcut zile în şir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar "vinovat de crime şi abuzuri".
Nu credem că asemenea măsuri sunt probe de vigilenţă adevărată şi că ele pot întreţine o atmosferă de libertate responsabilă. Şi nu credem că a te solidariza cu astfel de acţiuni cochet conformiste doar pentru a-ţi confecţiona un portret convenabil este un model de atitudine civică. Dimpotrivă».
Semnatari: Marie-France Ionesco (Franţa), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Silviu Purcărete.