Antonescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ION  ANTONESCU-
2]Viata popoarelor este o vesnica si incordata lupta; o lupta pentru drepturi si pentru dreptate, o lupta pentru afirmare si inaltare.
1]Soldatul român nu poate fi comandat decît de ofiţerul şi comandantul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atît mai puţin de un camarad de arme, chiar cînd greşeşte.
=====
Andreea
Mihai
Crin
Petre
Simona

Bălan şi Antonescu s-au distrat la petrecerea Kiss FM


Fostele componente ale trupei Andre nu au ratat dubla aniversare Kiss Fm şi Kiss TV, care a avut ... citeşte mai mult

Andreea Antonescu a primit inelul de logodnă


În ultima perioadă, solista Andreea Antonescu nu a mai scos nicio piesă nouă, deoarece se pare că... citeşte mai mult

Andreea Antonescu şi-a făcut vacanţa la Miami! A petrecut în luna de miere a mamei ei
Ca şi Oana Zăvoranu, Andreea Antonescu este iremediabil îndrăgostită de America. Evident, ea nu a putut rezista tentaţiei de a petrece câteva săptămâni peste Ocean, atunci când mama ei i-a lansat invitaţia de a o urma în luna de miere pe care şi-a făcut-o

Andreea Antonescu a revenit sub numele de Miss Ventura. Ce părere ai?

Andreea Antonescu: "După o gură de bere, nu se mai înţelege nimeni cu mine"

Andreea Antonescu şi-a amânat nunta

Mareşalul Antonescu şi Adolf Hitler au făcut cadou unei vieneze doi căţeluşi...



Într-o zi apăru o fiinţă feminină nouă la cartierul general. Profesorul Morell ne-o prezentă ca fiind asistenta dieto-nutriţionistă care va supraveghea de-acum înainte regimul alimentar al Führer-ului, preparînd în exclusivitate mîncarea acestuia.
Doamna von Exner a fost întîmpinată cu interes de domni, dar cu o rezervă glacială de doamne. De-abia după ce ne-am mutat în camerele luminoase şi spaţioase ale altei barăci, iar doamna Exner a ajuns să locuiască împreună cu noi, ne-am cunoscut mai îndeaproape, devenind cele mai bune prietene. Am aflat şi cum se pripăşise pe aici.
Era vieneză şi fusese asistentă dieto-nutriţionistă la Clinica Universitară din Viena cînd i se oferise, printr-un concurs de împreujurări, un post la Mareşalul Antonescu, în Bucureşti. Acesta avea probleme digestive şi voia să se trateze cu ajutorul unui regim alimentar adecvat. Reţetele doamnei Exner fuseseră încununate de succes, iar Antonescu se însănătoşise după cîteva luni. Se pare că, în cursul întîlnirii de la Salzburg, din primăvară, cei doi şefi de Stat se întreţinuseră şi despre suferinţa comună. Hitler îi porunci medicului său personal să caute şi el o asistentă dieto-nutriţionistă bună. Ce-i drept, Morell avea mai multă încrederea în propriile injecţii şi hapuri, dar pentru a evita orice neplăceri i se adresă şi el Clinicii Univeritare din Viena, insistînd ca doamna Exner să se ocupe şi de regimul lui Hitler. Aceasta nu se arătă deloc entuziasmată de propunere, nevrînd să renunţe la independenţa ei şi nici la perfecţionarea, în continuare, în specialitatea aleasă, dar în cele din urmă cedă acceptînd oferta lui Morell. Era ceva mai în vîrstă decît mine, avînd cam 24 de ani cînd sosi la noi. Brunetă, cu o siluetă impecabilă şi înzestrată cu şarmul şi temperamentul vienez, comunicativă şi veselă, m-a fascinat în curînd. Iată că Hitler avea acum şi o a 5-a doamnă de companie în timp ce lua masa. El o asculta cu plăcere pe doamna von Exner povestind despre Viena şi familia ei, Se trăgea dintr-o familie cunoscută de medici . În perioada de ilegalitate a partidului din Austria fuseseră, atît ea cît şi fraţii ei, adepţi înfocaţi ai naţional-socialimului, înscriindu-se mai îtrziu în rîndurile partidului. Dar cînd gauleiter-ul german începu să facă ravagii în Viena, iar orînduirea naţional-socialistă şi războiul cuprinseră şi Austria, entuziasmul lor se mai răci. În faţa lui Hitler, doamna von Exner apăra interesele Vienei: "Mein Führer, aţi promis că veţi monta în aur Viena, adică Perla Austriei. Dar oamenii dumneavoastră mai degrabă distrug cultura veche vieneză decît să o promoveze. Din ce cauză favorizaţi oraşul Linz?".
Hitler înghiţi reproşurile, rămînînd tolerant şi amabil. Aprecia felul ei de a fi plin de voiciune, era încîntat de prăjiturile vieneze şi admira ingeniozitatea ei în prepararea supelor vegetariene, care îi plăceau mai mult decît cele de carne. Nu avea de unde să ştie că biata Marlene suferea văzînd cît de modest era Hitler în preferinţele sale culinare. La Antonescu se putuse desfăşura - în ciuda dietei - cu homari, maioneze, icre şi alte bunătăţi, iar cu ocazia recepţiilor preparase meniuri renumite, pentru dineuri. Hitler se mulţumea, ca pînă acum, cu supele cu multe legume şi zarzavaturi, carote, cartofi şi anostele ouă moi. "Ce o să se aleagă de el cu mîncarea asta?", se tînguia Marlene, punînd pe furiş şi cîte un oscior în supele sale. În primul rînd, Marlene fuma tot timpul ca un turc, aşa încît am asigurat-o că va rămîne bucătăreasa lui Hitler doar pînă în clipa cînd acesta va da de un chiştoc rătăcit în cacaua sa.
Antonescu făcu mai tîrziu o vizită la Cartierul General, se bucură grozav de revederea cu fosta sa asistentă dieto-nutriţionistă şi îi trimise, par avion, un căţeluş, un descendent al perechii de fox terrieri pe care doamna Exner îi îngrijise cu atîta dragoste la Bucureşti. Era un căţelandru foarte mic, care se poticnea de fiecare smoc de verdeaţă şi nu ajunse niciodată la dimensiunile unui cîine normal, fiind însă un animăluţ încîntător, plin de temperament şi foarte deştept. Hitler consideră că un asemenea cadou este sub demnitatea unui şef de Stat, dar se grăbi să-i dăruiască şi el doamnei von Exner un cîine: "Pot şi eu să fac ceea ce face un balcanic ca acesta - însă mult mai bine", îşi spuse, încredinţîndu-i lui Bormann misiunea de a face rost de cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai premiat fox terrier. Doamna von Exner se luă cu mîinile de cap: "Ce Dumnezeu să fac cu doi cîini", spuse, "doar şed toată ziua la bucătărie". Totuşi, animalul de rasă sosi. Cîinele ales de Bormann era un exemplar superb: învingător multiplu la concursuri de frumuseţe şi extrem de scump. Hitler îl predă, foarte mîndru. Cîinele se numea Purzel şi era un "domn" liniştit şi plictisitor care învăţase un singur lucru: să stea în poziţia prescrisă, conştient de pedigriul său şi să se lase admirat. Şi nici măcar nu se cerea afară cînd avea nevoie.
TRAUDL JUNGE, fostă secretară a FühreruluiCiteste mai mult...

Moştenitorii lui Ion Antonescu ar vrea vila mareşalului
Ea nu a moştenit însă nimic de pe urma soţului, fiindcă judecătorii care l-au condamnat la moarte au hotărât şi confiscarea averii. Imobilul din Predeal, cunoscut ca „Vila Căprioara“, este evaluat în prezent la un milion de euro. Casa a fost ridicată de Antonescu în perioada interbelică, fiind locul unde mareşalul se relaxa alături de soţia sa şi de apropiaţi. Marioara Nicolau, soţia lui Alexandru Nicolau, vărul Mariei Antonescu, a făcut, după 1990, o cerere de retrocedare a vilei.
În dosar au mai intervenit şi urmaşele unei alte verişoare a Mariei Antonescu, Mihaela Nicolescu şi Georgeta Graef. Ele au susţinut că vila este un bun comun al soţilor Antonescu şi că au dreptul la această moştenire. Moştenitoarele Mariei Antonescu au făcut în instanţă cerere de revendicare, în baza Legii privind imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă.
Ele au susţinut că imobilul a fost preluat abuziv şi că lipseşte titlul de proprietate al statului asupra lui. În anul 1953, când a fost făcută succesiunea după Antonescu, soţia sa a declarat că nu a moştenit nimic, deoarece toate bunurile acestuia au fost confiscate de comunişti. Tribunalul şi Curtea de Apel Braşov, dar şi Curtea Supremă au decis că imobilul nu poate fi retrocedat. Motivul: „a trecut în proprietatea statului prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecatoreşti de condamnare pentru dezastrul ţării, prin săvârşirea unor crime de război.“mai mult

Andreea Antonescu şi-a făcut tatuaj în zona intimă!
Andreea Antonescu a dezvăluit că are un tatuaj în zona intimă. Invitată la "'Neaţa cu Răzvan şi Dani", cântăreaţa a mărturisit că are un tatuaj într-

Scrisoarea lui Ion Antonescu către Brătianu


"A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun."
29 octombrie 1942
preluat din cartea "Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial" de Anatol Petrencu

Andreea Antonescu a luat 30.000 de euro de la Playboy

Moldova critică reabilitarea parţială a lui Antonescu
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/
Moldova a criticat reabilitarea parţială a generalui Ion Anonescu printr-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti precum şi recunoaşterea "drept legitimă ocuparea de către România a teritoriului Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi a Bucovinei de Nord".


Într-un comunicat emis de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene de la Chişinău se spune că decizia a fost receptată "cu indignare de întreaga societate moldovenească, de toţi cei care ţin bine minte ororile Holocaustului declanşat în anii 1941-1944".

"Toată lumea ştie că anume în această perioadă a misiunii „eliberatoare” a lui Antonescu în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au fost exterminaţi peste 300 mii de evrei şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi", se spune în comunicat.

"Pe de altă parte, provoacă uimire capacitatea justiţiei române de a revizui nu numai acţiunile unor persoane odioase, ci şi de a crea temeiuri juridice pentru reabilitare în cazuri ce sunt considerate în mod univoc de către întreaga comunitate internaţională drept invazie, agresiune şi ocupaţie."

"Anume în acest mod pot fi apreciate acţiunile comune ale Guvernului României şi Germaniei fasciste din 22 iunie 1941 până în 24 august 1944 pe teritoriul actualei Republici Moldova", se mai spune în comunicat.






Curtea de Apel Bucureşti a revizuit decizia justiţiei din 1946 prin care Ion Antonescu şi alţi co-inculpaţi erau găsiţi vinovaţi de delictul de "crime împotriva păcii", ca urmare a admiterii pe teritoriul României a trupelor germane, care aveau să lanseze în iunie 1941 atacul împotriva URSS.

Instanţa nu a revizuit însă capul de acuzare "crime împotriva umanităţii", de care a fost găsit vinovat Ion Antonescu în 1946.

În 2004, Comisia Wiesel de studiere a a Holocaustului a ajuns la concluzia că regimul Antonescu se face vinovat de uciderea a între 280.000 şi 380.000 de evrei din Basarabia, Bucovina şi Transnistria.

Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova s-a arătat îngrijorat de decizie, considerând că ea reprezintă "un precedent dramatic în relaţiile bilaterale dintre Republica Moldova şi România, care pune, indiscutabil, în cel mai serios mod la îndoială capacitatea justiţiei României de a acţiona în conformitate cu standardele şi cu valorile Europei unite".

Un portret realist al lui Antonescu - Dennis Deletant, de Petru CLEJ: A devenit aproape un loc comun să spui că Antonescu este cel mai controversat personaj din istoria românilor: erou național, salvator al României într-un moment de cumpănă sau omul care a împins România la dezastru? Călău sau salvator al evreilor și romilor din România? Om de onoare sau megaloman însetat de putere?

Dennis Deletant încearcă în cartea sa Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, publicată în traducere românească de Editura Humanitas în 2008, să răspundă acestor întrebări care au polarizat bună parte a opiniei publice din România după 1989.

Cartea reprezintă un efort remarcabil și până acum unic de prezentare a “Conducătorului” României din perioada 1940 – 1944 în toată complexitatea sa, bazându-se pe documente uneori inedite și interpretate într-un mod imparțial, ceea ce pare practic imposibil pentru istoricii din România.

Dennis Deletant, care predă limba română la Universitatea Londrei și este autorul unor cărți remarcabile despre Ceaușescu și Securitate, îl descrie pe Antonescu ca un om al timpului său: dictator care nu și-a ascuns niciodată disprețul față de democrație, antisemit, prea puțin respectuos față de viețile a sute de mii de oameni, cu un simț al misiunii în momente de restriște.

Deși menționează cariera sa timpurie de militar, din vremea răscoalei de la 1907, din timpul primului război mondial sau ca atașat militar la Paris sau Londra, Deletant se concentrează așa cum era firesc asupra perioadei în care Antonescu s-a aflat la putere. Este analizată relația sa ambiguă cu Garda de Fier, cu care împărtășea multe convingeri ideologice, precum și alianța sa cu Germania nazistă, bazată pe interese: apărarea față de pericolul bolșevic de la est și recuperarea teritoriilor pierdute în 1940 – Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

Foarte interesantă este dinamica relațiilor sale cu Hitler. Antonescu a declarat în mai multe rânduri că nu era un filogerman, dar că în conjunctura din 1940 nu putea proceda altfel decât să intre într-o alianță cu Hitler. Cu excepția însă a Pactului Tripartit, semnat în toamna lui 1940, Antonescu a rămas aliatul cel mai de nădejde al lui Hitler până la 23 august 1944, fără să obțină mare lucru de la acesta, cu excepția cadoului otrăvit al teritoriului cucerit de la URSS și numit Transnistria.

Desigur că războiul alături de Germania și mai ales catastrofa de la Stalingrad din 1942 – 1943 figurează proeminent în cartea lui Deletant, dar capitolele care tratează rolul lui Antonescu în genocidul evreilor și romilor conțin date uneori inedite și evitate de majoritatea istoricilor români.

Dennis Deletant ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale Raportului Comisiei Wiesel din 2004, privind rolul lui Antonescu în deportarea și nimicirea unui număr de peste 250000 de evrei și 11000 de romi, cu precădere în Transnistria. Cutremurătoare sunt pasajele dedicate masacrelor de la Bogdanovka, Ahmecetka, Domanovka din iarna 1941 – 1942, în județul Golta sub comanda prefectului Isopescu, în Transnistria guvernată de Gheorghe Alexianu.

“Bestialitatea manifestată de autoritățile române la Bogdanovka, Domanovka și Ahmecetka se regăsește alături de cele mai oribile acte de măcelărire în masă comise în timpul războiului.

Aceasta a fost o treabă exclusiv românească. Rolul germanilor a fost în mare parte acela de spectatori. S-ar putea să fi exercitat presiuni asupra lui Alexianu să dea ordinele inițiale lui Isopescu, temându-se atât de tare de o epidemie de tifos care s-ar fi putut răspândi peste Bug în propria lor zonă din Ucraina, însă dovezile sugerează că nu au participat direct la aceste asasinate.

Prin hotărârea sa inițială de a deporta evreii din Basarabia și Bucovina și apoi pe cei din Odesa, Antonescu poartă răspunderea pentru moartea din cauza tifosului și a înfometării și pentru executarea în masă prin împușcare a evreilor. , scrie Dennis Deletant.

El analizează apoi schimbarea bruscă de politică a lui Antonescu din vara anului 1942, când a făcut o întoarcere de 180 de grade, revenind asupra acceptului dat germanilor de a deporta în lagărele morții din Polonia întreaga populație evreiască din Regat și sudul Transilvaniei. Ca motiv al acestei decizii sunt date intervențiile unor personalități ale vremii – Maniu, Brătianu, Regina Mamă Elena, dar și avertismentele aliaților cu privire la pedepsirea după război a celor care persecută evreii.

Dennis Deletant trece apoi în revista actul de la 23 august 1944 și procesul lui Antonescu. Deși repetă evidența – că procesul a fost o farsă înscenată de ocupanții sovietici, Deletant scrie că orice tribunal occidental l-ar fi găsit vinovat la acel moment pe Antonescu de crime împotriva umanității.

Interesantă este încheiera cărții, o cronologie a modului în care Ion Antonescu a fost reflectat în istoriografia românească după 1944 – parțial, partizan și mai ales cu motivație politică, lucru care continuă și în prezent. De aceea recomand cu căldură această carte de excepție, inclusiv apologeților lui Ion Antonescu, negaționiștilor Holocaustului și antisemiților.
citeste[...]

A ordonat generalul Antonescu declansarea pogromului de la Iasi?
http://www.ziua.net/display.php?id=181206&data=2005-07-23

La Cimitirul Evreiesc din Iasi s-au adunat, si in acest an, supravietuitori ai Pogromului de la Iasi si ai "Trenurilor Mortii" din 29 iunie - 2 iulie 1941. Un carturar al obstei evreiesti din Iasi, academicianul Silviu Sanie, a amintit ca de-a lungul ultimelor sase decenii istoricii au cautat sa dea un raspuns la intrebarea-cheie: "Din ordinul cui a fost declansat pogromul?" Profesorul Sanie este categoric: pogromul "a fost programat" si "nu ar fi ajuns la dimensiunea macelului fara implicarea fortelor care aveau datoria sa apere cetatenii tarii". In ce-l priveste pe generalul Ion Antonescu, Conducatorul Romaniei, el "a fost implicat direct in tragedia care a marcat pe veci comunitatea evreiasca ieseana..."
Majoritatea istoricilor ar putea subscrie la aceste afirmatii. Una este sa spui ca Antonescu a fost implicat in tragedia de la Iasi, si alta e sa scrii ca generalul, personal, a initiat, patronat si dirijat macelul. E ceea ce incearca sa demonstreze istoricul ierusalimitean Jean Ancel in noua sa lucrare "Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iasi, 29 iunie 1941" (Editura Polirom). Ancel este socotit cel mai important istoric al Holocaustului din Romania, cercetator la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, el este editorul unui corpus de 12 volume de documente foarte pretios privind soarta evreimii-romane in anii celui de-al II-lea razboi mondial si autorul lucrarii "Transnistria" (in trei volume).
Cronica evenimentelor de la Iasi a inceput sa fie scrisa chiar din vara anului 1941, intamplarea a facut ca la fata locului sa se afle unul dintre cei mai faimosi reporteri ai planetei, italianul Curzio Malaparte. Cartea sa "Kaputt", a facut inconjurul lumii, i-a urmat o alta lucrare, mai documentata, mai profunda, "Cartea Neagra" de Matatias Carp, un evreu care nu intentiona sa faca nici literatura si nici istorie; autorul era un simplu lefegiu al Comunitatii evreiesti din Bucuresti, care s-a ambitionat sa consemneze evenimentele pentru posteritate.
Despre Iasiul insangerat au scris, in ultimele decenii, multi istorici romani si evrei, dar tot lui Jean Ancel ii revine meritul sa fi imbogatit istoriografia cu o monografie esentiala. La intrebarea "Cui ii apartine ordinul?", Ancel raspunde fara nici-o retinere: generalului Ion Antonescu. Numai ca in puzzle-ul construit de Ancel, lipseste ceva. Sper ca nu voi fi acuzat ca-i iau apararea lui Antonescu dupa ce voi incerca sa arat in continuare unde se clatina demonstratia istoricului de la Ierusalim.
Ramas singur la carma Romaniei, dupa zdrobirea rebeliunii legionare si fuga lui Horia Sima in Germania, generalul Ion Antonescu putea, in sfarsit, sa se dedice, asa cum si-a dorit-o, "reconstructiei tarii". Discursul sau politic promitea romanilor prosperitate, eliberarea tinuturilor praduite de unguri si de bolsevicii rusi. Dar si "purificarea tarii". In cartea mea "Istoria Holocaustului din Romania" am aratat cum sub aceasta nebuloasa sintagma se ascundea vointa generalului de a-i alunga pe evrei din Romania. Strigatul nationalist "Romania-romanilor, a tuturor romanilor si numai a romanilor" - formulat in anii puseului nationalist de istoricul Nicolae Iorga - a catalizat elanurile si gandirea extermistilor romani, dandu-i un sens violent militant si o puternica coloratura antisemita. Inspirat de acest slogan, Antonescu a inventat politica "purificarii tarii", cu un continut antisemit identic. Conducatorul Statutului ar fi preferat ca evreii sa paraseasca Romania de buna voie, plecand in Palestina sau oriunde, numai sa nu ramana intre hotarele tarii. In primele zile ale guvernarii asociate cu legionarii, generalul explica tactica si strategia sa in problema evreiasca: "Eu voi rezolva problema evreiasca in cursul reorganizarii Statului, substituind incetul cu incetul pe evrei cu romani, si in primul rand cu legionari care intre timp se vor pregati. Bunurile evreilor vor fi in mare parte expropiate in schimbul unor indemnizatii. Evreii care au venit in tara dupa 1913, cu alte cuvinte dupa a doua parte a razboiului balcanic, vor fi inlaturati de indata ce aceasta va fi cu putinta, chiar daca au devenit cetateni romani, in vreme ce ceilalti, o repet, vor fi substituiti incetul cu incetul. Evreii vor putea trai, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor si bogatiilor acestei tari. In Romania trebuie sa traiasca si sa fie pusi in valoare mai intai romanii: Ceilalti, daca raman locuri libere vin dupa ei."
Evreii, avertiza Antonescu, vor trai daca... Aceasta conditionare o vom mai auzi in cursul viitoarelor discursuri si rezolutii antonesciene, ea nu prevestea lucruri bune pentru evrei. La 7 februarie 1941, Antonescu a convocat Consiliul de Cabinet si a pus in discutie un pachet de masuri de "purificare a tarii". Stenograful a notat spusele generalului: "...Este, apoi, aspectul celalalt al purificarii atmosferei de elementele iudaice. Daca timpurile ar fi normale, eu as proceda in mod normal la eliminarea din statul roman, in masa, a elementelor evreiesti, adica la izgonirea lor peste granita. Dar astazi nu pot s-o fac. Neuman nu pot sa fiu, sau unde sa-i trimit si nici nu pot sa-i las sa moara de foame. Si atunci, problema aceasta o intrevad sub un aspect cu totul special, adaptat la situatia internationala de azi..."
Conducatorul Statului nu stia, inca, ce sa faca cu sutele de mii de evrei.
Promisese "purificarea tarii", dar o solutie nu avea. Berlinul nazist se va grabi sa-i propuna Solutia Finala. Din clipa in care incepuse sa se gandeasca la atacarea Uniunii Sovietice, Hitler inscrisese Romania in agenda sa cotidiana. In martie 1941 au sosit la Bucuresti emisarii lui Heinrich Himmler. Marea capetenie nazista dorea sa stie ce are de gand sa faca Antonescu cu evreii locali. O forta uriasa a Wehrmacht-ului stationa deja in Romania, circa 700.000 de soldati super antrenati si inarmati. Conducerea romaneasca a apasat pe accelerator. La 23 martie 1941, Antonescu a ordonat: "In toata tara, in Capitala ca si in centrele urbane si rurale, evreilor sa li se fixeze anumite cartiere unde sa fie obligati a locui." Ordinul de ghetoizare a evreilor s-a dovedit inoperant. Generalul Radu Rosetti, ministrul Culturii Nationale si al Cultelor, considerand ca "fiinta etnica a neamului romanesc trebuie ferita de amestecul cu sange evreiesc", a semnat decretul interzicerii convertirii evreilor la crestinism. La Berlin se stia ca, in pofida caracterului draconic al prevederilor, nu se putea stabili cu exactitate cat de departe s-a mers cu "exceptiile" si "inlesnirile". Data fiind coruptia ce domnea in Romania, responsabilii nazisti cu rezolvarea problemei evreimii europene nu puteau conta pe informatiile provenite din cercurile guvernamentale.
Sosirea la Bucuresti a emisarului nazist Gustav Richter
La sfarsitul lunii aprilie 1941, soseste la Bucuresti Gustav Richter, Hauptsturmfuhrer SS, un ofiter important in ierarhia Gestapo-ului si al aparatului exterminator al evreimii-europene. Planul lui Gustav Richter nu era altceva decat aceeasi Solutie Finala germana pe care Berlinul vroia s-o aplice si evreimii-romane. Ion Antonescu va refuza sa contrasemneze acest plan si sa-i predea pe evreii-romani lui Adolf Eichmann si Gustav Richter. Nu se stie daca in cursul intalnirilor sale cu Hitler, Conducatorul Romaniei i-a spus-o, dar este evident ca Antonescu nu a agreat ideea unui monopol german in rezolvarea problemei evreimii-romane. Dupa vizita delegatei germane la Bucuresti, (din care facea parte si Gustav Richter), din martie 1941, serviciile speciale germane au inceput sa-i parasca lui Hitler pe conducatorii romani ca ar fi prea "blanzi" fata de evrei. Antonescu incepuse sa aiba alte prioritati. Informat de Hitler asupra datei inceperii razboiului in Rasarit (22 iunie 1941), toata energia generalului se consuma cu pregatirea armatei. Daca Antonescu vedea in razboiul german impotriva Uniunii Sovietice cea mai strasnica oportunitate pentru recuperarea Basarabiei si Bucovinei, pentru evrei, acest razboi va fi catastrofal. Trei zile inainte ca generalul Antonescu sa ordone armatelor romane sa treaca Prutul, generalul Ilie Stefea transmitea comandamentelor armatei romane ordinul secret al Conducatorului: "Toti jidanii, comunistii si agentii sa fie identificati. Ministerul de Interne trebuie sa stie unde se afla acestia, pentru a le interzice deplasarea si pentru a fi in stare sa aplice orice ordine care vor putea fi transmise la un moment dat". Marea vanatoare impotriva evreilor putea sa inceapa. In viziunea militara a lui Antonescu, zona frontului trebuia "curatata" de populatia evreiasca locala. Inclusiv cea din Iasi. La 22 iunie 1941, generalul a ordonat trupelor romane sa treaca Prutul. Daca s-ar fi oprit la Nistru, dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei, statuile cu chipul maresalului puteau astazi fi vazute in toate orasele tarii. Megalomania si o judecata politica stramba l-au impins sa continue nenorocita alianta cu Hitler pana la Stalingrad, provocand moartea a sute de mii de romani. Acelasi calcul politic gresit l-au indemnat sa transforme Transnistria intr-un imens cimitir al evreimii basarabene, bucovinene si ucrainiene. Inainte insa de episodul transnistrean, generalul va asista, cu indiferenta, la explozia antisemita din zilele de 29 iunie-2 iulie 1941 de la Iasi, soldata cu moartea a circa 10.000 de evrei, care nu erau basarabeni si nici bucovineni, ci reprezentau parte din evreimea regateana. Pe care Antonescu isi daduse cuvantul de onoare ca o va apara.
A initiat si dirijat personal generalul Ion Antonescu pogromul de la Iasi?
Intrebarea daca Ion Antonescu a initiat si dirijat personal pogromul de la Iasi va continua sa starneasca controverse, dar nimeni nu se indoieste ca generalul era stapan pe toate mijloacele militare si politienesti care i-ar fi permis sa impiedice declansarea tragediei sau, cel putin, sa-i limiteze proportiile. Dar nu a intervenit decat atunci cand 10.000 de evrei erau deja morti. Pogromul din Iasi a fost "repetitia generala" a masacrelor savarsite in Basarabia, Bucovina si Transnistria in lunile urmatoare.
In zilele precedente pogromului, Iasiul devenise un oras de front; trupele romane si germane il traversau indreptandu-se spre primele linii de lupta, din cand in cand avioanele rusesti il bombardau, provocand putine pagube, dar multa panica si zvonistica. Orasul respira cu greu, evreii presimteau nenorocirea care ii pandea. Se implinise un an de la pierderea Basarabiei si Bucovinei, destui antisemiti ii cautau pe evrei ca sa razbune rusinea ciuntirii Romaniei, de parca acestia ar fi avut vreo vina. In plus, evreii erau spionii care semnalizeaza aviatorilor rusi tintele de bombardat. 45.000 de evrei traiau la Iasi in acele zile. Daca nu puteau fi cu totii evacuati, cel putin era cazul sa fie "rariti".
La 21 iunie 1941, Ion Antonescu ordonase evacuarea tuturor evreilor, intre 18 si 60 de ani, din zona cuprinsa intre Siret si Prut. Dupa unii istorici, misunau in Capitala Moldovei specialisti ai serviciilor secrete ale armatelor romane si germane, cele ale lui Eugen Cristescu, agentii Gestapo-ului, SS si Geheim Feldpolitzei (Politia militara de campanie germana). Nu le-ar fi fost greu acestora sa aprinda scanteia care avea sa provoace incendiul. Evreii au inceput sa fie acuzati ca semnalizeaza avioanelor sovietice si ca trag asupra soldatilor romani si germani. In cursul zilelor de joi 26, vineri 27 si sambata 28 iunie au loc executii sporadice de evrei. In dupa amiaza zilei de 26 iunie, sefii orasului, prefectul Dumitru Captaru, colonelul Constantin Lupu, comandantul Garnizoanei, colonelul Constantin Chirilovici, chestorul Politiei, inspectorii de Siguranta Emil Gioseanu si Matei Cosma etc., au ordonat perchezitii in casele evreiesti. 140 de politisti si 677 de jandarmi au navalit in locuintele evreilor. Urmeaza arestari, jafuri, maltratari, violuri, executii. Ca sa aflam ce s-a intamplat in urmatoarele ore, avem la dispozitie rapoartele adresate de responsabilii Iasiului catre superiorii lor.
Rapoartele sunt contradictorii, istoricul Jean Ancel a demonstrat ca documentele esentiale au fost masluite, cu scopul de a se arunca toata vina pe germani, si de a-i disculpa pe marii sefi de la Bucuresti, dar ele oglindesc o anumita realitate. Din ziua de 28 iunie, situatia s-a complicat si autoritatile romane nu au mai fost in stare sa impuna ordinea. Poate nu aveau nici un interes sau poate ca au dorit sa se ajunga la un haos sangeros. Apar si provocatorii care trag cu cartuse oarbe asupra soldatilor germani. Acestia atata asteptasera. La vanatoarea impotriva evreilor se inroleaza soldati, jandarmi si politisti romani, soldati germani, si, bineinteles, declasatii orasului.

Locul lui Antonescu în istorie - Cristian GHINEA
● Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler - Ion Antonescu şi regimul său, 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, 2008.

Aşa cum îi spune subtitlul, cartea lui Deletant este o biografie a lui Ion Antonescu care se concentrează pe perioada războiului. E o carte extraordinară despre un subiect încă politizat şi dureros. Antonescu de aici este un personaj ambivalent şi complex. În 1933 făcea remarce sarcastice pe marginea unui raport oficial despre planurile politice ale lui Zelea Codreanu şi se opunea asasinării evreilor. Cînd Octavian Goga a primit sarcina de a face guvernul, Antonescu a refuzat oferta de a deveni ministru, se pare că din cauză că îl considera pe Goga filo-german, iar acesta i-a argumentat că prezenţa amîndurora în executiv ar fi un semn de echilibru, pentru că un Antonescu în fruntea armatei ar garanta Angliei şi Franţei că românii nu vor lupta împotriva lor. Uimitoarele ironii ale istoriei! Cartea lui Deletant este un exemplu de istorie echilibrată şi bazată pe fapte. Demontează variante anti-Antonescu atunci cînd e cazul, ca şi variantele apologeţilor. De pildă, respinge ideea că Antonescu şi Garda de Fier au ajuns la guvernare din cauza sprijinului german.

Cum este Antonescu la Deletant? Un militar care ajunge să joace un rol politic mai mare decît îi permitea înţelegerea, un om care încerca să facă ordine într-o ţară haotică şi oscila între măsuri anti-corupţie serioase, dar eşuate, şi butaforii de Moş Teacă (a interzis mersul pe stradă în cămaşă, vara), a fost autoritarist, dar nu totalitarist, permiţînd funcţionarea semi-clandestină a partidelor şi angajîndu-se chiar în schimburi epistolare cu Maniu şi Brătianu, deşi mai mult îi urechea decît îi lua în serios. Cum ar fi fost Antonescu fără război? Probabil un fel de Franco, cu care are multe în comun. Întîmplarea face să fi citit această carte la puţină vreme după biografia lui Franco scrisă de Paul Preston. Doi oameni uimitor de asemănători: militari cu merite în război, bigoţi în ce priveşte statul, economia, religia; paternalişti în apucături şi violenţi în antipatii; aspirînd la civilizaţia occidentală, dar convinşi că popoarele lor nu sînt pregătite pentru aşa ceva; antisemiţi şi anticomunişti viscerali; cu voinţă puternică şi scîrbiţi de încercările democratice ale ţărilor lor, ţări care sînt înapoiate, tradiţionaliste, intolerante şi închise. În lumina acestei comparaţii, m-am întrebat ce ar fi lăsat Antonescu în urma sa dacă ar fi guvernat în vremuri mai puţin zbuciumate. E clar că era visceral anti-modernist, considera statul un instrument intervenţionist prin excelenţă şi dorea să-l folosească pentru a conserva un popor rural idilic pe care, în opinia sa, îl stricase democraţia. România de după Antonescu ar fi fost tot înapoiată, închisă în sine, coruptă şi autoritaristă, aşa cum a fost Spania lăsată de Franco în anii ’70.

Dar vremurile nu au fost paşnice. Antonescu a intrat în războiul împotriva URSS pentru a recupera Basarabia. Deletant arată cît de populară a fost decizia printe români, manifestările, chiar spontane, de stradă fiind mărturie (ambasadorul german salutat de mulţime remarcă cu umor că "nu îmi fac nici un fel de iluzii în faţa acestei izbucniri de entuziasm în legătură cu dorinţa secretă a românilor. Vor să-i batem pe ruşi şi apoi noi să fim bătuţi de britanici"). De altfel, Antonescu însuşi spune, după momentul Pearl Harbour, că "sînt un aliat al Reichului împotriva Rusiei, sînt neutru în conflictul dintre Marea Britanie şi Germania. Susţin America împotriva japonezilor".

Înaintarea dincolo de Nistru este pusă într-un context ceva mai complicat - opiniile critice la adresa deciziilor, puse faţă în faţă cu argumentele lui Antonescu. Bineînţeles, un istoric serios ca Deletant nu putea trece uşor peste Holocaustul românesc, într-o biografie a lui Antonescu. De altfel, contribuţiile sale anterioare - articolele despre lagărele din Transnistria - au constituit cel puţin pentru mine o sursă de informaţie despre un subiect de care nu vorbim mai deloc. Ne-am blocat în dezbaterea despre "a fost sau nu a fost". M-am plictisit să ascult o pseudo-dezbatere în care Vadim Tudor şi grupul de ziarişti de haită neo-legionari joacă rol de parteneri serioşi. A fost, gata, depăşiţi momentul! Acum vreau să ştiu cum a fost posibil. Veşnica întrebare despre vinovăţia colectivă a poporului român este o deturnare a discuţiei. Statul român, salvat de Antonescu în 1940, a fost apoi umplut de ruşine prin Holocaustul propriu, inspirat doar, dar nu forţat şi nici condus de germani. Cine vrea dovezi nu are decît să citească cu bună credinţă inclusiv această carte.

Antonescu este mînat de antisemitismul său visceral pe care îl afişează în atît de multe declaraţii încît este inutil să le amintesc aici - o face Deletant cu rigoare. Pentru Antonescu, ţara trebuia "despăducheată" de evrei şi doar metodele îl deosebeau de Hitler. Obsesia sa pentru ordine îl face să se enerveze atunci cînd evreii sînt omorîţi în mod dezorganizat. În acelaşi timp, chiar spiritul de ordine cedează în faţa sentimentului că ar putea da socoteală: "Doar proştii omoară şi jefuiesc pe baza ordinelor scrise. Se poate face fără să fie emis un ordin". Nici nu ştii dacă să-ţi fie ruşine sau să te enervezi cînd citeşti raportul unui SS-ist din Transnistria care scrie: "Românii acţionează împotriva evreilor fără nici un fel de plan. Nimeni nu ar obiecta numeroaselor execuţii ale evreilor, dacă aspectul tehnic al pregătirii lor, precum şi modul în care sînt îndeplinite nu ar fi necorespunzătoare. Românii îi lasă pe cei executaţi acolo unde cad, fără să-i îngroape". Sfînta organizare germană în conflict direct cu delăsarea românească: Holocaustul are şi el nişte proceduri, şi românii le ocolesc din lene. Fără un plan concret, aşa cum a avut Hitler cu "soluţia finală", Antonescu doar a dorit să scape de evrei. De aici un cinism brutal al acţiunilor, cel mai bine reflectat în jocul alungării unor mase de civili peste Nistru, de unde germanii îi trimit înapoi, românii îi împing din nou, germanii ba îi retrimit, ba îi împuşcă. Vorbim de zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii fără nici un fel de mijloc de supravieţuire. Aşa au apărut lagărele din Transnistria, unde anihilarea nu era bazată pe tehnologie, ca la Auschwitz, ci pe înfometare, frig şi boli. De altfel, sălbăticia pare a fi cuvîntul de ordine. În mutarea de colo-colo a evreilor s-au săpat gropi pe marginea drumurilor pentru a fi depuse cadavrele, iar ţăranii locali pîndeau prin porumb coloanele, pentru a jefui cadavrele.

Toate acestea sînt susţinute de Deletant cu rigoare, din rapoarte oficiale. Autorul nici măcar nu intră în zona mărturiilor victimelor (cu o excepţie), rămîne în zona acţiunii autorităţilor şi a rapoartelor şi mărturiilor oficialilor. Este uimitor cum tăcerea lăsată peste subiect a făcut ca numele unor criminali odioşi să nu spună nimic românilor. Ar merita să dezbatem cum a fost posibil ca un om cu nume atît de blînd-caragialian ca ofiţerul Modest Isopescu să scrie guvernatorului şi să se plîngă doar de faptul că nu mai putea primi alţi evrei: "Tot la Bogdanovca au fost trimişi şi cei de la Crivoi Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale colhozului. Pînă însă să sosească transportul de jidani de la Vazdovca, au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9000 de jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sînt 11.000 de jidani plasaţi în grajdurile sovhozului, unde nu încăpeau 7000 de porci". Soluţia la supraaglomerare a fost împuşcarea în masă, dar nu înainte de a-i jefui de bunurile de valoare, care nu au ajuns la Banca Naţională, cum suna ordinul, ci au fost furate. Aşa cum am putea să ştim mai multe despre Traian Popovici, primarul din Cernăuţi, care scria memorii sfîşietoare către Antonescu şi cerea audienţe pentru a descrie catastrofa morală abătută peste statul român din acele zile (nu a primit nici un răspuns). Deletant nu uită să sublinieze şi faptul că România nu a deportat totuşi evreii din vechiul regat către Polonia, aşa cum ceruse Hitler. Cartea explică şi cum s-a ajuns la această decizie, care completează imaginea unui om complex, deşi nu mai puţin vinovat.

În sfîşietoarea sa scrisoare de adio către soţie, Ion Antonescu spune că "Istoria" îl va pune la locul său. A avut un destin tragic, dar istoria îl pune într-un loc pe care nu l-ar fi vrut. Loc pe deplin meritat.

Condamnat la moarte de şase ori

În faţa acestuia, procesul s-a desfăşurat în perioada 6-17 mai 1946, în localul Judecătoriei sectorului VIII-urban, din str. Ştirbei Vodă nr. 115, care oferea condiţiile materiale de siguranţă corespunzătoare. Publicul prezent în sala de judecată a fost selectat pe criterii politice, dar atitudinea sa reflecta, într-o anumită măsură, şi pe cea a opiniei publice româneşti de la acea dată.
Primele incidente procedurale ridicate de apărare s-au referit la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, problemă evocată mai sus. Urmând practica deja stabilită, completul de judecată a luat act de cererea formulată şi, cum aceasta urma să fie soluţionată ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a continuat judecarea cauzei. După prezentarea acuzaţiilor, au fost audiaţi martorii, printre care multe personalităţi politice importante. În ciuda legendelor ţesute mai târziu la nivelul zvonisticii populare privind atitudinea demnă a unora în cadrul procesului, filele dosarului judiciar şi relatările ziarelor vremii arată că aproape la unison s-au condamnat atunci acţiunile guvernului din perioada 1940-1944 şi pe protagoniştii lor, depoziţiile rămânând ca probe de necontestat, care au stat la baza stabilirii vinovăţiei şi pronunţării condamnărilor. Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de şase ori, pentru infracţiuni privitoare la dezastrul ţării, prin săvârşirea de crime de război, de patru ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea pe 20 de ani şi o dată la detenţie riguroasă de 20 de ani; pedepsele cu închisoarea au fost însoţite de zece ani de degradare civilă şi confiscarea averii. Redactarea hotărârii, de 135 de pagini dactilografiate, s-a făcut rapid, în numai 2 zile, ceea arată că era pregătită din timp sub formă de proiect, iar recursul condamnaţilor a fost înregistrat, în grabă, la Curtea de Casaţie la 20 mai, cu aceeaşi preocupare fixându-se termen de judecată la 25 mai. Mânată de istorie, justiţia nu mai avea răbdare, semn că se voia încheierea cu orice preţ a socotelilor, prin reprezentanţi, între vechea şi noua ordine internaţională.

Un proces imposibil de rejudecat

Secţiunea a II-a a supremei instanţe judecătoreşti a soluţionat recursurile la data prevăzută, respingându-le, iar în privinţa motivelor de neconstituţionalitate, a trimis cauza spre competentă dezbatere a Secţiunilor Unite. Consecvente cu jurisprudenţa de până atunci, acestea au respins şi această cerere la 31 mai 1946. Atitudinea regelui Mihai, de a respinge cererea de graţiere, se circumscrie aceluiaşi cadru constituţional valabil. Politizarea procesului, în sensul implicării, în mod forţat, şi a liderilor partidelor democratice, în vederea pregătirii înscenării proceselor de mai târziu, pentru eliminarea lor de pe scena politică, reprezintă un adaos străin dimensiunii legale a cauzei, iar pretextul utilizat astăzi pentru rediscutarea dosarului poartă aceeaşi amprentă. Pronunţată de un tribunal excepţional competent şi conform unei proceduri legale, sentinţa de condamnare a lotului Antonescu, conform tradiţiei inaugurate de Ulpian, „ţine loc de adevăr” (pro veritate habetur). Ea şi-a produs din plin efectele, intrând definitiv şi irevocabil sub puterea autorităţii de lucru judecat. Rejudecarea cauzei, precum în situaţia altor mari procese, poate în frunte cu cel al lui Iisus din Nazaret de acum aproape 2000 de ani, este imposibilă din punct de vedere juridic.

http://www.gardianul.ro/Cazul-mareşalului-Antonescu.-Un-proces-legal,-sub-semnul-stării-excepţionale--s123149.html