ISTORIE=EGIPT

Rezumarea primului mesaj :

Magia fardurilor

Substantele folosite de egipteni pentru farduri si
pentru protectia ochilor de efectele nefaste ale unui climat cald si
uscat, ale vânturilor de nisip sau ale cresterii apelor Nilului intr-un
mediu mlastinos, trebuiau sa aiba diferite efecte benefice.Toate
paturile sociale recurgeau la machiaj. (Femeile sarace foloseau, in
general, un fard negru, compus din carbon.) Pe doua etiuri cu kohol
descoperite intr-un mormânt al unei femei din anturajul regelui se
putea citi inscriptia: „Veritabil si de excelenta calitate”.


Verde, precum ochiul lui Horus
Cosmetica
egipteana e incredibil de sofisticata. Fardurile, ca si parfumurile,
aveau pentru locuitorii de pe malurile Nilului o legatura puternica cu
universul mitologic in care zeul Horus inventeaza machiajul. In timpul
luptei cu unchiul sau Seth, fiul lui Osiris isi pierde un ochi. Recurge
atunci la artificiul fardurilor pentru a-si restabili integritatea si
frumusetea. Ochiul reconstituit e de culoare verde, asemenea koholului
folosit pâna la cea de-a IV-a dinastie. O culoare ce evoca tineretea,
regenerarea, care respinge puterile demonice de dincolo de lume si
coloreaza cea mai mare parte a amuletelor protectoare dispuse in
sarcofage. Dupa cea de-a IV-a dinastie, fardul verde dispare in
favoarea celui negru, dar cu aceeasi incarcatura simbolica. Pentru ca
aceasta tenta e strâns legata de Egipt al carui vechi nume, Kemet,
inseamna „pamânt negru” simbolizând viata, fecunditatea, innoirea.
In
temple, primul rit al zilei consta in spalarea, imbracarea vesmintelor
curate, fardarea si parfumarea statuii zeului. Idolul onorat e uns cu
alifii si afumat de marele preot, care arde un parfum. Fiecarei
ceremonii ii corespunde o culoare si un miros. In onoarea zeului Re
sunt varsate esente proaspete la rasaritul soarelui, arome puternice de
mirt, la prânz si miresme de flori, seara. Fiecare ingredient era
asociat unei puteri magice. Ceea ce insufleteste in fiecare dimineata
divinitatea, ii ajuta pe defuncti sa acceada la viata vesnica. Iar pe
cei vii, prin aceste gesturi, sa mentina echilibrul Universului.
O
alta imagine, enigmatica, evoca aceasta legatura, aproape
consubstantiala, intre parfumuri si divinitati. Pe o pictura murala
tebana din Noul Imperiu (prin 1400 i.Ch.) se pot vedea femei care se
pregatesc de banchet, impodobite cu bijuterii si fardate cu grija. O
tânara servitoare asaza pe capul lor un con albastrui impregnat cu seu
si mirt. Aceasta ciudata podoaba, care apare in iconografie in cea de-a
XVIII-a dinastie, a fost considerata o grasime parfumata solidificata
care trebuia sa se topeasca putin câte putin pe par, pe vesminte si pe
piele pentru a mari puterea de seductie. Sau, poate pentru a se apropia
de lumea de dincolo. Conul a fost interpretat ca o aureola crestina,
evocând mirosul sfinteniei si al paradisului. O conventie iconografica
pentru a reprezenta atmosfera parfumata in care evolueaza egiptenii in
cea de-a doua viata. Parfumuri si farduri ce ocupa un loc special in
cultura egiptenilor, obsedati de nemurire.

Deşi a avut cel puţin şase urmaşi, Akhenaton avea o siluetă feminină


Reprezentările lui Akhenaton, faraonul care a introdus monoteismul şi care a murit în urmă cu mai bine de 33 de secole, sugerează că acesta avea sânii dezvoltaţi şi şoldurile largi, ca urmare a...

Parfumul faraonilor


Oamenii de stiinta francezi se lauda ca au reusit sa recreeze parfumul faraonilor, asa-numitul Kyphi, folosit de vechii egipteni drept afrodiziac, relateaza Ananova. Performanta apartine unui grup de experti de la ?L?Oreal? si de la Centrul pentru cercetare si restaurare al muzeelor franceze. Cercetatoarea Sandrine Videault spune ca s-a folosit mult de textele istoricului antic Plutarh care spunea despre Kyphi ca are puterea ?de a adormi un om, de a-l face sa aiba vise placute, de a relaxa, de a alunga grijile zilnice si de a aduce pacea?. Printre numeroasele ingrediente ale parfumului se numara fisticul, menta, scortisoara, ienuparul, smirna, tamiia, dar si canabisul, motiv pentru care pretioasa esenta nu poate fi comercializata. Potrivit textelor antice, parfumul era produs in forma solida, egiptenii folosindu-l in par sau in zonele intime pentru imbunatatirea vietii sexuale. Desi este mindra de realizarea ei, cercetatoarea franceza este de parere ca parfumul faraonilor este prea tare pentru gusturile omului modern

Canalul Suez (VII)
La 1910, cînd traversarea canalului dura între 15 si 18 ore, el a fost strabatut de 5.433 de nave, cu un deplasament total de 16.581.898 de tone, din care 2.778 de vase, cu un tonaj de 10.423.610 tone, au apartinut Marii Britanii, reprezentînd 62,9% din totalul tranzitului. La 23 aprilie 1885, cu prilejul primirii în Academia Franceza a lui Ferdinand de Lesseps, filosoful si istoricul Joseph-Ernest Renan i-a spus creatorului Canalului Suez: S-ar putea ca vestitele cuvinte ŤAm venit sa va aduc nu pacea, ci razboiulť sa va fi trecut adesea prin minte. Istmul taiat a devenit o strîmtoare, asadar un cîmp de bataie. Un singur Bosfor a fost suficient pîna în prezent pentru a crea lumii încurcaturi. Dumneavoastra ati faurit un al doilea, mult mai important decît primul, caci el nu numai ca leaga doua mari închise, ci slujeste drept coridor de comunicatie între toate marile mari de pe glob. În cazul unui razboi maritim, el va prezenta cel mai mare interes, va fi punctul pentru ocuparea caruia statele se vor întrece care mai de care. Asadar, domnule, ati marcat locul marilor batalii ce se vor da în viitor, iar faptele aveau sa confirme curînd cuvintele batrînului sceptic. Pentru ca, de la darea în exploatare a canalui, istoria acestuia a influentat în permanenta lumea politica, finantele si comertul, fiind cheia fermecata cu ajutorul careia se pot deschide sau închide astazi caile maritime, provocînd în Orientul Mijlociu framîntari politice si social-economice care, la rîndul lor, au generat noi probleme. Permanent istmul Suez a fost punctul fierbinte al istoriei moderne, numeroase armate confruntîndu-se pentru a cuceri aceasta raspîntie a cailor de comunicatie, mult timp, canalul slujind drept transee razboiului israeliano-arab. Pîna în 1956, canalul a fost administrat de Compania Canalului Suez, ale carei actiuni se gaseau în mîinile Angliei, Frantei si SUA. La 26 iulie 1956 aceasta companie a fost nationalizata de guvernul Egiptului, Canalul Suez devenind o parte integranta a teritoriului sau national. Agresivitatea anglo-franco-israeliana din octombrie 1956, dezlantuita în scopul acapararii cu forta a canalului, s-a soldat cu un esec datorita luptei eroice a poporului egiptean si a sprijinului acordat de toate fortele iubitoare de pace din lume. Astazi, Canalul Suez reprezinta o importanta sursa de venit pentru Egipt si una din caile maritime strabatute de vasele celor mai multe popoare din lume. (Sfîrsit)

Canalul Suez (VI)
În 1890, în memoriile sale, Ferdinand de Lesseps consemna cu recunostinta sprijinul primit din partea "unui grup inimos de valahi din distrinctul Prahova" între anii 1860 si 1864, adica în perioada cea mai critica din framîntata istorie a construirii canalului. Sprijinul material acordat de Principatele Române i-a dat posibilitatea lui Lesseps sa-si desfasoare în continuare activitatea pe santier pîna la 6 iulie 1864, cînd Napoleon al III-lea, numit arbitru în litigiul de la Suez, a obligat Egiptul sa plateasca companiei constructoare despagubiri în valoare de 84.000.000 franci, confirmata si de sultan, si prin care s-a putut folosi masini si muncitori din Europa în locul felahilor. Daca pîna în 1864 s-a lucrat numai cu tîrnacopul, dupa aceasta data au fost aduse primele drage puternice. Kedivul Said a subscris mai mult de o treime din actiuni si a pus la dispozitie 25.000 de lucratori, care erau schimbati la fiecare trei luni. Dupa zece ani de munca asidua, biruind toate greutatile, la 17 noiembrie 1869, în acordurile majestoase ale marsului din opera "Aida", scrisa special de Verdi pentru acest eveniment, a avut loc la Port Said festivitatea darii în folosinta a canalului.
Au luat parte împarateasa Eugenia a Frantei; Franz Joseph, împaratul Austriei; printul Tarilor de Jos si peste 5.000 de persoane care reprezentau patruzeci de natiuni, venite din toate colturile lumii. Printre invitati se aflau savanti, artisti si scriitori, dintre care amintim pe chimistii francezi Marcelin Pierre si Eugéne Berthelot, medicul Paul Broca, scriitorul Théophile Gautier, pictorul Eugene Fromentin, dramaturgul Henrik Ibsen, istoricul Victor Duruy s.a. În momentul cînd Ferdinand de Lesseps s-a îndreptat spre tribuna oficiala, pentru a primi Marea Cruce a Legiunii de Onoare, s-a oprit în fata grupului format din 30 de români care au lucrat pe santierul de la Suez, le-a strîns mîinile si le-a spus: "Va multumesc, prieteni. Despre voi se va vorbi cîndva". Cheltuielile totale necesitate de constructia canalului s-au ridicat la uriasa suma de 396.000.000 franci, si conform devizei genialului sau constructor, aceasta cale maritima urmînd sa fie deschisa tuturor natiunilor pamîntului. Cu toate acestea, începînd cu primul an de utilizare si pîna în ziua de azi, Anglia a fost cea care a detinut în permanenta întîietatea în privinta tonajului comercial tranzitat pe canal, chiar daca proportia a coborît de la 78 la 20 de procente. În 1875, o data cu achizitionarea a 177.000 de actiuni ale kedivului, guvernul Marii Britanii a devenit principalul actionar al Companiei cu pretentii de "universalitate", pastrîndu-si aceasta pozitie privilegiata pe toata durata concesiunii. Înca din 1882, canalul a dobîndit o irezistibila forta de atractie, determinînd o masiva prezenta militara a englezilor în preajma sa. Conventia de internationalizare a pasajului maritim, semnata în 1888 de noua state europene, nu i-a tulburat cîtusi de putin pe generalii britanici, care si-au transmis experienta din generatie în generatie, fara sa se clinteasca din zona Suez vreme de 74 de ani.

Canalul Suez (V)
Îndemnat de sotia sa Eugenia, care era verisoara lui Lesseps, regele Frantei, Napoleon al III-lea i-a trimis, prin prim-ministrul sau de externe, contele Walewski, o scrisoare lui Alexandru Ioan Cuza prin care îl ruga fara sa afle Înalta Poarta si Anglia sa-l ajute pe Paul Hardon, antreprenorul general al canalului, ca sa poata cumpara din Principate materiale de constructie de care avea nevoie pe santier. În acest scop, în ziua de 6 septembrie 1860, în mare taina, pentru ca nici unul din consulii straini acreditati la Bucuresti sa nu afle, Cuza a poposit la casa lui Ivanciu Nedelcovici, din Ploiesti. Peste cîteva zile, în aceasta casa a venit si Paul Hardon, care a solicitat de urgenta 5 instalatii de foraj si lucratorii respectivi pentru a sapa puturi de apa potabila în apropierea canalului si o cantitate de 10.000 vagoane de lemn de brad si fag. Cu sprijinul Domnului român, a plecat în Egipt Dumitru Hernea, proprietarul unei exploatari petroliere din Cîmpina, cu 5 instalatii de foraj si 30 de muncitori, care au sapat de-a lungul canalului, în timp de doi ani, numeroase puturi pentru aprovizionarea cu apa potabila a santierului, pentru ca pîna acum aceasta era adusa cu ajutorul camilelor si costa 56.000 franci saptamînal.
Academicianul C.C. Giurescu a descoperit si a publicat mai multe documente apartinînd lui Alexandru Ioan Cuza din care reiese clar contributia adusa de Principate la realizarea Canalului Suez. Într-o scrisoare adresata de Cuza lui Mohamed Said la 22 iulie/3 august 1862, Domnul român anticipa importanta acestui grandios proiect, care va aduce avantaje întregii omeniri, inclusiv românilor. "Marea întreprindere a Canalului de Suez, încercata sub auspiciile Voastre - scria Cuza -, este dintr-acelea care sînt suficiente pentru a ilustra o domnie. Sînt fericit de a va putea exprima, Printul meu, simpatia pe care mi-o inspira energia si perseverenta cu care ati urmarit si cu care veti duce la bun sfîrsit o opera ce va fi mîndria epocii noastre. Îmi place sa cred ca noua cale deschisa, multumita Altetei Voastre, comertul lumii nu va fi fara folos pentru Principatele Unite". Peste doi ani, în 1864, Cuza îi scria noului vicerege al Egiptului, Ismail Ali, despre contributia poporului român la finalizarea lucrarilor canalului: "Imense cantitati de lemn din padurile României au fost întrebuintate în constructia Canalului Suez, iar comertul nostru maritim, urmînd calea deschisa de aceste prime expeditii, a dus de si mai multe ori înca cerealele noastre în portul Alexandriei. Un anumit numar de români s-au stabilit chiar pe pamîntul egiptean si se îndeletnicesc cu un comert considerabil, pentru care solicit binevoitoarea protectie a Altetei Voastre".

Canalul Suez (IV)Mohamed Ali, printr-un firman, îi concesioneaza lui Lesseps construirea canalului cu sprijinul unei societati internationale. În urma demersurilor diplomatice întreprinse, Lesseps a obtinut acceptul pentru construirea canalului de la Franta, Austria, Olanda, Italia, Germania, Rusia si chiar Vatican, singurele tari care s-au împotrivit acestui proiect fiind Anglia si Turcia, care considerau ca aceasta constructie va avea consecinte dezastruoase pentru legaturile lor comerciale. Fara acordul acestor doua tari, la 25 aprilie 1859, Ferdinand de Lesseps a dat prima lovitura de tîrnacop în coasta Mediteranei, pe locul unde se va naste în anii urmatori Port Said, si a zidit, cu o mistrie de argint, faimoasa placa purtînd inscriptia "Aspere terram gentibus" (A deschide pamîntul natiunilor), inaugurînd astfel oficial lucrarile de sapare a canalului. Înfiintat în anul 1859 de catre Said Pasha, orasul Port Said a cunoscut o dezvoltare foarte rapida, devenind, pentru o lunga perioada de timp, cartierul general al constructorilor ce lucrau la amenajarea canalului. Între Port Said si Suez s-a construit, la cîtiva ani de la începerea excavatiilor pentru Canalul Suez, orasul Ismailia, care a gazduit o buna parte a echipei care coordona lucrarile. Astfel, Ferdinand de Lesseps, directorul Companiei Canalul Suez, a locuit aici pîna la terminarea constructiilor, casa lui fiind si astazi un punct de atractie pentru turisti. În ciuda a numeroase greutati si cheltuieli enorme, lucrarile la canal avansau, în entuziasmul celor mai multe tari din Europa. Tinînd cont de faptul ca Egiptul era stat vasal Turciei, Anglia, care nu vedea cu ochi buni construirea canalului, pentru ca darea lui în folosinta ar fi dus la cresterea influentei Frantei în Orientul Mijlociu, a cerut printr-o nota ultimativa Înaltei Porti sa interzica lucrarile la canal, amenintînd-o cu represalii violente. În aceasta perioada moare, în mod ciudat, kedivul Said, viceregele Egiptului, care fusese un sprijinitor activ al construirii canalului. Moartea sa a constituit o mare pierdere pentru Lesseps si echipa sa, formata din inginerii de poduri si sosele Laroche si Mougel. În primii ani s-au construit doua canale mici, unul de 36 km, care lega Nilul de centrul istmului Suez, si altul care lega Mediterana de lacul Timsah. Dupa moartea lui Said, la conducerea Egiptului a venit, cu sprijinul Angliei si Turciei, fiul fostului kediv, Ismail. La scurt timp dupa alegerea noului conducator, primul-ministru al Egiptului, Nubar, a desfiintat corvezile pentru 25.000 de felahi, care, acum, nu mai erau obligati sa lucreze pe santiere, masura care a paralizat activitatea în multe puncte de lucru pe santier, lasînd sa se înteleaga ca influenta Angliei asupra Turciei a dat roade. Merita sa subliniem si aportul Principatelor Române la construirea acestui grandios proiect, cu toate greutatile pe care le întîmpinau românii în acea perioada si situatia tulbure care framînta batrînul continent.

Canalul Suez (III)
Voltaire (1694-1778), alaturi de numerosi savanti, studiaza posibilitatea taierii istmului Suez, iar matematicianul Cremerre, în calculele facute, a scapat si o greseala, care va întîrzia o buna bucata de timp constituirea canalului. Dupa cum reiese din scrierile istoricilor, în secolul al XVIII-lea se pune tot mai des problema daca drumul Indiilor trebuie sa treaca pe la Capul Bunei Sperante sau prin Golful Persic si Mare Rosie. În urma razboiului de 7 ani, dintre Franta, aliata cu Austria, Spania, Rusia, pe de o parte, si Anglia si Franta, de cealalta parte, terminat cu pacea de la Paris, din 10 februarie 1763, Franta a pierdut puterea coloniala, iar Anglia, care a iesit întarita, a început sa-si îndrepte privirile spre Egipt, interesata în extinderea relatiilor comerciale în aceasta zona. Prin trimiterea unui numar din ce în ce mai mare de misiuni secrete, în aceasta zona, ea a declansat un adevarat razboi diplomatic cu Franta, pentru ca fiecare din aceste puteri era interesata sa puna stapînire si sa controleze drumul maritim spre India. În urma Razboiului de Independenta din coloniile engleze din America, Londra si-a vazut prabusit imperiul atlantic, înfrîngere care a dat noi sperante Frantei în recuperarea pozitiilor pierdute din Egipt si posibilitatea relansarii problemei canalului Suez, constructie de care, acum, începe sa se intereseze si Rusia, si Austria. Venirea la putere, în Franta, a lui Napoleon Bonaparte a ridicat din nou problema canalului, motiv pentru care conducatorul francez ocupa în 1798 Egiptul si o data cu el si Suezul. În dorinta de a relua navigatia pe canal, el a dat ordin lui Le Pére sa faca o cercetare metodica a istmului si sa elaboreze un plan de redare a lui circulatiei. Pe baza studiului facut de acesta, Napoleon Bonaparte îi propune tarului rus Pavel I sa realizeze împreuna construirea Canalului Suez.
"Este o treaba usoara, care necesita putin timp si care poate aduce avantaje incalculabile comertului rus", îi scria Napoleon tarului, la 27 februarie 1801. Dar la 8 martie 1801, trupele engleze debarcau la Alexandria si Suez spulberînd planul francez de realizare a legaturii maritime prin canal. Cum în secolul al XIX-lea traficul comercial cu Indiile si cu Extremul Orient se învioreaza, problema construirii Canalului Suez începe sa preocupe pe toata lumea. Acum, sustinatorilor construirii canalului se alatura si cancelarul Austriei, Metternich, care dorea sa asigure, în acest fel, tarii sale un viitor stralucit printre statele comerciale europene. Actualul Canal de Suez este realizat de diplomatul francez Ferninand Lesseps, un om de geniu deosebit de energic, care a început si a dus la bun sfîrsit aceasta imensa lucrare. Nascut în 1805, într-o familie cu traditii consulare, la vîrsta de 27 de ani ajunge si el viceconsulul Frantei în Alexandria, unde tatal sau fusese consul general pe vremea lui Napoleon Bonaparte. Timp de patru ani, cît a stat în Egipt, Lesseps a fost consilierul lui Mehmet Ali, guvernatorul Egiptului, si educatorul fiului acestuia, Mohamed Said, pe care l-a învatat franceza si caruia i-a dat lectii de tir si calatorie. În Egipt, Lesseps citeste raportul lui Le Pére si îi vine ideea de a reliza legatura maritima dintre Mediterana si Marea Rosie. El descopera greseala facuta de Cremerre si a expus, în 1854, kedivului proiectul sau, capatînd dreptul de concesiune asupra canalului. Istoricii descriu întîmplarea prin care Lesseps a ajuns celebru în întreaga lume. La 15 septembrie 1854 el a aflat dintr-un ziar ca fostul sau elev, Mohamed Ali, a fost proclamat vicerege al Egiptului. În urma scrisorii de felicitare pe care i-o trimite, este invitat de Mohamed Ali în Egipt, prilej cu care Lesseps îsi prezinta planul sau de a construi canalul care sa lege cele doua mari.

Canalul Suez (II)
In timpul împaratului roman Traian (98-117) canalul este reamenajat si largit, dar utilizat prea putin, fapt care a dus la colmatarea lui. In timpul califului arab Omar (634-644), care a cucerit Egiptul în 642, s-a restabilit din nou legatura între Nil si Marea Rosie, dar, din secolul al VIII-lea, canalul este abandonat definitiv, în secolele urmatoare el fiind prezent mai mult ca un simplu vis care incita imaginatia inginerilor constructori. In timpul califului Al Mansur (754-755) din dinastia Abbasizilor s-a dat ordin ca aceasta cale de navigatie, care facea legatura cu India, sa fie astupata, pentru a veni de hac, prin înfometare, populatiilor ce se ridicau împotriva autoritatii sale. Dar pentru ca islamul a închis Mediterana, portughezii au cautat sa gaseasca un nou drum spre India si, în 1497, portughezul Vasco da Gama ocoleste Africa pe la Capul Bunei Sperante si descopera un nou drum maritim spre îndepartata Indie, e drept ceva mai lung decît cel prin Mediterana si Canalul Suez. In secolul al XVI-lea, El Euldj Ali, al doilea om din Imperiul Otoman, îi trimite un memoriu regelui francez Henric al III-lea (1574-1589), prin care, în numele stapînului sau, Marele Sultan, îi propunea un proiect de realizare a unui canal care sa lege Cairo de Suez si sa faca navigabil Nilul pîna la Marea Rosie, deschizînd, astfel, drum tuturor galerelor si navelor pentru a ajunge în India Orientala fara a recurge la calea oceanului. Si, desi guvernul turc a încercat sa deschida acest mare santier, la scurt timp, din lipsa fondurilor, ideea este abandonata. Ideea redeschiderii Canalului Suez este sustinuta si de negustorii din Marsilia, care au adresat primului-ministru francez un memoriu în care îi aratau acestuia ca portughezii ar putea fi deposedati de drumul spre India, daca Franta, împreuna cu Turcia, ar schimba drumul Asiei si ar face ca el sa treaca din nou prin Suez. In acest fel, comertul Portugaliei ar scadea, în schimb Venetia s-ar redresa simtitor, iar Marsilia s-ar dezvolta si ar deveni puternica. Dar cardinalul Richelieu (1585-1642), prim-ministru în timpul lui Ludovic al XIII-lea, avînd probleme mult mai urgente si presante de rezolvat, a respins aceasta propunere. Tînarul filosof german Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716), într-un memoriu, îi propune regelui francez Ludovic al XIV-lea sa cucereasca Egiptul si sa redeschida Canalul Suez, interventie care se pare ca n-a ajuns pîna la urma în mîinile suveranului francez, fiind "îngropata de secretarul de stat Pomponne, la Afacerile Externe franceze. Dosarul "Suez" va fi redeschis peste 13 ani, cînd, în 1679, Jacques Savary, care conducea o mare întreprindere de import-export, a scos o carticica intitulata "Desavîrsitul comerciant", lucrare publicata pîna în 1713, în sapte editii succesive, în care se ridica problema construirii unui canal la Suez, care ar scurta deosebit de mult drumul maritim spre India.

Canalul Suez (I)Canalul Suez, una dintre marile realizari ale lumii moderne, care leaga Marea Britanie de Marea Rosie, a fost construit între anii 1859 si 1869, de guvernatorul francez în Egipt, Ferdinand de Lesseps. Constructia se întinde pe o lungime de 161 km si reprezinta cel mai lung canal maritim fara ecluze din lume. Latimea sa este curpinsa între 70 si 125 metri, iar adîncimea între 2 si 11 metri. Ideea construirii unui canal care sa lege Mediterana de Marea Rosie s-a nascut în antichitate si a fost sustinuta de mai multi faraoni egipteni. Primul faraon a fost Sesostris al III-lea (1878-1842 î. Chr), care a sapat un canal la Aswan, în regiunea primei cataracte a Nilului. Proiectul este continuat de faraonii Sethi (1318-1304 î. Chr.) si Ramses al II-lea (1290-1224 î. Chr.), care au folosit, ca si în cazul piramidelor, munca sclavilor, dar lucrarea nu a putut fi dusa la bun sfîrsit, ceea ce ne face sa credem ca o piramida este o minune a lumii mai mica decît un canal cum este Suezul sau Panama. O alta încercare de a construi acest canal apartine faraonului Nechao (609-594 î. Chr.), care a demarat lucrarile în jurul anului 600 î. Chr. începînd din Delta Nilului, din apropierea orasului Zagazig de astazi, si ajungea pîna la Marea Rosie. Din cauza eforturilor pe care le cerea un asemenea proiect, din informatiile pe care ni le da Herodot, aflam ca lucrarea a costat viata a 120.000 de lucratori, motiv pentru care constructia a fost abandonata din nou. De numele faraonului Nechao se leaga si desfasurarea primei expeditii care a facut înconjurul Africii, ambarcatiunile plecînd din Marea Rosie, trecînd pe la Capul Bunei Sperante, prin strîmtoarea Gibraltar, strabatînd Marea Mediterana si ajungînd la locul de plecare, dupa parcurgerea a 13.000 km, cu doua mii de ani înainte de Vasco de Gama. Regele Cirus cel Mare (539-530 î. Chr.), fondatorul Imperiului Persan, punînd stapînire pe canal, a devenit stapînul absolut al Orientului, atît pe uscat, cît si pe mare, controlînd drumul spre Indii. În timpul regelui persan Darius (522-486 î. Chr.) s-a finalizat constructia canalului începuta de Nechao. Canalul lui Darius pornea din interiorul Golfului Arabic, actualul Suez, spre Lacurile Amare, apoi de la lacul Timsah spre vest si ajungea la Nil, lînga localitatea Bubastis. Acest canal, care era destul de lat pentru ca doua trireme sa poata trece prin el, a fost folosit sporadic în timpul stapînirii ptolemeice. Cînd Lesspeps a construit actualul canal Suez a descoperit mai multe stele care jalonau traseul acestei cai maritime, pe care era urmatoarea indicatie: "Eu, persanul Darius, am cucerit Egiptul cu armele mele. Am dat porunca sa se sape acest canal care curge din Egipt pîna la marea care iese din Persia. Canalul a fost sapat asa cum am dat porunca, si corabiile mele au mers din Egipt în Persia, dupa cum a fost voia mea".

Mumiile, amenintate cu exorcizarea!

Muzeul Antichitatilor Egiptene din Swansea e singura institutie britanica dedicata exclusiv vechilor faraoni. Vizitatorii pot admira sute de exponate, printre care mumii, bijuterii, obiecte de cult folosite odinioara pe malurile Nilului. Dar, in ultimele luni muzeul a inceput sa primeasca vizita unor „turisti” ceva mai deosebiti.

Faţa lui Tutankamon a fost dezvăluită

FRUCTE DE PE VREMEA LUI TUTANKHAMON


Opt cosuri pline cu fructe relativ bine conservate, desi varsta lor estimata este de peste 3 milenii, au fost descoperite in legendarul mormant al faraonului Tutankhamon. O echipa de arheologi egipteni a descoperit aceste cosuri cu fructe in sala comorii din mormantul lui Tutankhamon, aflat in Valea Regilor.. »»»

Piramidele egiptene, construite cu zmeie?

Astazi, teoria „clasica” a ridicarii piramidelor – conform careia piramidele ar fi fost construite pe parcursul a sute de ani, folosind munca manuala a zeci de mii de sclavi, este tot mai contestata si inca de istorici si arheologi, care recunosc imposibilitatea ridicarii unor constructii de asemenea amploare la nivelul tehnologic atins de oamenii acelor timpuri. Cea mai recenta ipoteza legata de construirea piramidelor apartine unor studenti californieni, care sustin, nici mai mult, nici mai putin, ca piramidele au fost ridicate cu ajutorul unor... zmeie din panza, folosind forta vantului!Puternicele vanturi ale Saharei
Uimitor este faptul ca, spre a dovedi temeinicia acestei opinii bizare, tinerii americani au improvizat un zmeu urias, din panza unei parasute si au reusit, gratie unui ingenios sistem de franghii si parghii, sa ridice de la sol si sa aseze pe o platforma separata, un obelisc cantarind aproape 3 tone, in conditiile in care, in ziua respectiva, viteza vantului nu depasea 30 km/ora!
Maureen Clemmons, conducatoarea acestui proiect spune ca este foarte credibil ca egiptenii, care utilizau forta vantului si in alte circumstante, sa o foloseasca si la ridicarea piramidelor, cu atat mai mult cu cat regiunea din jurul Luxorului este cunoscuta pentru vanturile sale puternice, incarcate cu particule de nisip, batand dinspre Sahara.
„Ajutoarele zeilor”
„Este mult mai usor sa te bazezi pe vant pentru a ridica un bloc de piatra greu de cateva tone, decat sa te apuci sa-l impingi sau sa-l tarasti. Folosind acest zmeu improvizat si forta vantului, doi dintre oamenii nostri au fost capabili sa ridice o piatra de doua tone, in vreme ce aceeasi piatra nu a putut fi asezata pe soclul ei, cu ajutorul mijloacelor conventionale – scripeti, parghii, planuri inclinate – decat prin eforturile conjugate a opt oameni!
De aceea, suntem de parere ca piramidele si Sfinxul au fost inaltate de egipteni cu ajutorul zmeielor, tesute din panza si legate cu franghi groase. Iar din acest punct de vedere, faptul ca zmeiele apar desenate, alaturi de zeitati, si pe peretii interiori ai piramidelor, nu trebuie sa ne mai mire: egiptenii considerau aceste obiecte ca fiind ajutoare de nepretuit, prin intermediul carora insisi zeii din cer se manifestau, usurandu-le munca!”.

A fost scoasă de sub pământ cea mai mare fortăreaţă egipteană
http://www.gandul.info/stiinta/scoasa-pamant-cea-mare-fortareata-egipteana.html?4588;868934
Recent, a fost descoperită cea mai mare fortăreaţă din epoca faraonică şi dintre toate monumentele Egiptului antic. Fortăreaţa a fost scoasă la suprafaţă în apropiere de Canalul Suez, au anunţat arheologii, într-un loc numit Tell-Huba. Ea cuprinde morminte ale soldaţilor şi ale cailor, dar şi un şanţ fortificat, umplut cândva cu apă. Construcţia datează din epoca în care egiptenii se luptau să recucerească nordul Peninsulei Sinai de la triburile numite Hyksos (campania împotriva Hyksos fusese descrisă în frescele din Templul Karnak, iar noua descoperire şi în special oasele de oameni şi cai confirmă acurateţea descrierii acelor lupte). Fortăreaţa Tharo însăşi a fost descoperită graţie frescelor din alte monumente, ea datând din secolul al XIX-lea î.Hr.

19 iulie 1799 - Descoperirea pietrei de la Rosetta

Considerata a fi unul dintre cele mai importante vestigii arheologice din toate timpurile, „piatra de la Rosetta” este o stela pe care au fost inscriptionate cuvinte in trei limbaje diferite – scrierea egipteana demotica, cea hieroglifica si limba greaca clasica. Prin comparatie cu aceasta ultima inscriptie, savantul francez Jean-Francois Champollion a reusit primul sa descifreze taina hieroglifelor, in 1822. Fragmentul de piatra a fost gasit de inginerul Pierre-Francois Bochard, unul dintre oamenii de stiinta ce insoteau corpul expeditionar francez, condus de generalul Napoleon Bonaparte, la Rosetta, un mic port pe coasta mediteraneana a Egiptului (astazi orasul Rashid).Avand dimensiunile de 114 cm inaltime, 72 cm latime si 27 centimetri grosime, piatra cantareste aproape 760 kg, continand un decret dat de faraonul Ptolemeu V, pentru reglementarea unor taxe si instructiuni privitoare la ridicarea de statui in temple.
Desi au descoperit-o, francezii nu au reusit sa o transporte la Paris, asa cum doreau, caci armata britanica, incercuind corpul expeditionar, dupa ce Napoleon fugise in Europa, i-a obligat sa le cedeze o mare parte dintre antichitatile gasite. Astfel, pe 11 martie 1802, piatra de la Rosetta a fost prezentata in fata Societatilor Anticarilor din Londra si transportata ulterior la British Museum, unde se afla si in prezent.
Ea nu a fost expusa publicului in timpul primului razboi mondial, cand de teama bombardamentului a fost depozitata intr-o statie de metrou, iar in 1972 a fost prezentata, pentru o luna, la muzeul Louvre, in timpul unei expozitii marcand 150 de ani de la descifrarea limbajului hieroglific de catre Champollion. In 2003, guvernul egiptean a cerut restituirea artefactului, cerere intampinata cu un categoric refuz de British Museum.

Egiptul isi ia mumiile la control

S-au descoperit cele mai mari fortificatii faraonice

Rituri funerare

Conform mitologiei Egiptului, zeul Osiris a fost asasinat si ciopartit de catre fratele sau Seth care i-a aruncat resturile in Nil. Din fericire, acestea au fost recuperate si conservate de catre sotia si sora sa si zeul a revenit la viata.
Incepand cu mileniul III i.Ch., riturile funerare egiptene sunt influentate de acest mit. Rituri care vizeaza conservarea si revitalizarea corpului. Solutia? Mumificarea.Este efectuata de preoti-chirurgi care, printr-o incizie in partea stanga a corpului, indeparteaza intestinele, ficatul, plamanii, stomacul care vor fi conservate in vase de ceramica. Inima va ramane la locul ei. Este apoi evacuat creierul pe cale nazala cu ajutorul unei crosete, pana la ultima „molecula”.
Se trece la urmatoarea faza: deshidratarea prin umplerea corpului „vidat” cu natron care absoarbe toata umiditatea. Dupa 70 de zile efectul isi atinge eficacitatea. Din acest moment, corpul care are consistenta unei piei tabacite, nu mai e supus descompunerii. Urmeaza o foarte importanta faza cosmetica.
Corpul este umplut cu plante aromate si rumegus dupa care incizia e cusuta. Urmeaza infasurarea corpului cu fasii de panza tratata: imbracarea pentru eternitate. Aproximativ zece metri de benzi de in fin sunt infasurate in jurul capului, mainilor, corpului, picioarelor, benzi in care sunt prinse amulete de aur sau pietre pretioase si asta in timp ce sunt recitate formule sacre. Capul e acoperit apoi cu o masca funerara. Urmeaza ultima etapa: deschiderea simbolica a gurii care ii reda defunctului energia vitala si toate capacitatile anterioare: vorbirea, miscarile, mersul etc.
La capul decedatului inchis intr-un sarcofag sunt introduse obiecte personale, vesela, statuete... Defunctul e de-acum inainte pregatit sa-si urmeze calea, cea dintr-o viata eterna, in regatul mortilor.
Incinerarea
Obiceiul de a incredinta corpul defunctilor romani flacarilor isi are obarsia in antichitate. Cetatenii de rand erau depusi in necropola dupa care erau ingropati intr-o groapa umpluta cu lemne carora li se dadea foc. Osemintele si cenusa cadavrelor erau spalate cu vin si depuse intr-o urna funerara ingropata intr-un mormant individual sau colectiv. In fiecare an, de ziua mortilor (la jumatatea lunii februarie) familia indeplinea un act sacrificial pe un mic rug, in fata mormantului, care evoca momentul funeraliilor.
Cultul mortilor era esential in Cetate intrucat exista credinta ca defunctii isi continuau viata atata vreme cat erau indeplinite ceremoniile post-funerare in care se aduceau ofrande. Pe de alta parte, pentru a-i ajuta sa infrunte noua viata, i se alaturau diverse obiecte utile: arme, in cazul unui vanator, un navod pentru un pescar, ace de cusut pentru femei etc.
Cat despre imparati, daca au atras simpatia populatiei, acestia sunt de-a dreptul divinizati, intrand in panteonul Cetatii alaturi de Jupiter sau Minerva. Unul dintre beneficiarii acestei promotii sacre, a fost Julius Cezar, asasinat in 15 martie 44 i.Hr.. Corpul unui imparat, dupa hotararea Senatului, e transportat in afara zidurilor Romei pana in Campul lui Marte (zeul razboiului) unde armata ii aducea ultimul omagiu, evocandu-se virtutile sale militare. Corpul e asezat pe un pat funerar, apoi e ars pe un rug funerar monumental, asemanator unei piramide cu 3 nivele. Rugul e ornat cu aur si fildes, ghirlande de flori si statui. In momentul in care focul se inalta in valvatai, e eliberat un vultur care va conduce sufletul imparatului in cer.

Piramidele de la Ghiza

În numele unui martir (I)
În timp ce cobora, într-o seară friguroasă de noiembrie, din automobilul său, BMW 318, verde, cu placă CD şi cu numărul 223, care certifica apartenenţa la misiunea permanentă a Egiptului pe lângă ONU de la Geneva, cetăţeanul egiptean Alaa el-Din Nazmi se gândea că Geneva înseamnă, de fapt, nouă luni de iarnă şi trei luni de impozite.

O detunătură avea să tulbure liniştea cartierului genevez, iar ataşatul comercial la misiunea Egiptului pe lângă ONU avea să înţeleagă, la a patra împuşcătură, că cineva dorea să-l omoare, cu orice preţ, şi nu să-l mutileze. Diplomatul egiptean Alaa el-Din Nazmi a murit în seara zilei de 13 noiembrie 1995.

Oamenii din Brigada Criminală a Poliţiei de Siguranţă din Geneva, înştiinţaţi de către vecini, vor sosi la locul asasinatului în jurul orei 23.00. Criminaliştii elveţieni vor găsi şase tuburi de cartuşe de 9 mm şi un pistol SIG P.120 Parabellum, abandonat pe scara ce ducea în garajul unde se găsea corpul neînsufleţit al diplomatului egiptean. Inspectorul de serviciu va pătrunde, mai apoi, după primele constatări, în apartamentul victimei, graţie garniturii de chei aflate în posesia diplomatului asasinat. Ambasadorul Egiptului, Munir Zahran, va fi anunţat abia în cursul dimineţii de faptul că Alaa el-Din Nazmi a fost asasinat, iar poliţia elveţiană îi răscolise apartamentul. Guvernul de la Berna va anunţa, în dimineaţa de 14 noiembrie 1995, că a deschis o anchetă penală pentru crimă, iar Carla del Ponte, procurorul general al Confederaţiei helvete, se va deplasa la faţa locului.

În ciuda faptului că procurorul Carla del Ponte avea să declare că „pentru moment, nu privilegiază nici o pistă“, poliţia elveţiană se va încăpăţâna să-şi îndrepte cercetările către o răfuială generată de vreo datorie la joc de cărţi, istorii cu femei şi alte traficuri misterioase. Anchetatorii vor opta, mai apoi, pentru teoria unei erori şi a unei reglări de conturi între facţiuni kurde rivale. În opinia poliţiştilor genevezi, diplomatul egiptean ar fi fost confundat cu responsabilul unei organizaţii politice potrivnice PKK-ului. Ipoteza unui asasinat politic era înlăturată cu îndârjire, în ciuda insistenţelor ambasadorului Zahran, de către anchetatorii elveţieni.

Evenimentul de la Geneva prilejuia, din nou, o acutizare a relaţiilor dintre Egipt şi Elveţia, în acel an 1995. După tentative de asasinare a preşedintelui Hosni Mubarak, la Addis-Abeba, la 26 iunie 1995, guvernul de la Cairo avea să acuze mai multe ţări europene, printre care Danemarca şi Elveţia, de faptul că oferă adăpost unor lideri ai grupurilor islamiste radicale. Pe agenda negocierilor secrete dintre cele două ţări, în acele clipe, se afla şi cazul lui Ayman al-Zawahiri, şeful militar al organizaţiei armate a Jihadului Islamic, despre care serviciile de informaţii egiptene pretindeau că trăieşte sub o identitate falsă în Elveţia. Autorităţile de la Berna negau cu vehemenţă acest lucru.

Biroul din Cairo al Agenţiei Reuter avea să primească, în cursul zilei de 15 noiembrie 1995, un comunicat semnat de către o organizaţie islamistă necunoscută, intitulată „Al-Jama’a dreptatea internaţ ională“, prin care era asumat asasinatul din Geneva. „Da, noi l-am omorât aplicând legea talionului, deoarece o sentinţă la moarte a fost pronunţată împotriva lui, iar batalionul martirului Abdallah Azem a executat sentinţa ucigându-l cu gloanţe“, preciza comunicatul remis Agenţiei Reuter. Abdallah Azem era considerat de către islamişti părintele fondator al primelor grupări de „mudjaidini“ arabi care au luptat în Afganistan. Asasinatul de la Geneva era al treilea atentat revendicat, în cursul anului 1995, în străinătate, de către o organizaţie islamistă egipteană. După atentatul de la Addis-Abeba, avea să urmeze un atentat cu o maşină- capcană, în octombrie 1995, la Zagreb, şi apoi episodul genevez. Teroriştii islamici egipteni erau în plină ofensivă.

La 19 noiembrie 1995, două explozii aveau să distrugă Ambasada Egiptului de la Islamabad. „Al-Jama’a dreptatea internaţională“ avea să revendice atentatul în numele „Brigăzii martirului Khaled Islambuli“, printr-un fax remis tot biroului Agenţiei Reuter din Cairo. Khaled Islambuli era unul dintre cei care l-au asasinat, în 1981, pe preşedintele egiptean Mohamed Anwar El Sadat. Guvernul de la Cairo va cere protecţie sporită pentru ambasadele sale din 15 ţări, printre care Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa. Procuratura elveţiană continua să păstreze discreţia în legătură cu ancheta declanşată după asasinarea diplomatului Alaa el-Din Nazmi. În cursul zilei de 21 noiembrie, poliţia elveţiană efectuează percheziţii la moscheea din Geneva, proprietate a Arabiei Saudite, şi la Centrul Islamic din suburbia geneveză Les Eaux-Vives, avanpost al organizaţiei „Fraţii Musulmani“. Între 200 şi 500 de milioane de dolari ale organizaţiei „Fraţii Musulmani“ erau administrate de structuri financiare elveţiene Unele surse ale poliţiei elveţiene identificaseră în persoana lui Alaa el-Din Nazmi pe cel care se ocupa de o serie de dosare sensibile, precum identificarea surselor financiare ale organizaţiei „Fraţii Musulmani“.

Între 200 şi 500 de milioane de dolari ai acestei confrerii teroriste erau administrate de mai multe structuri financiare elveţiene.
Printre hârtiile găsite în biroul ataşatului comercial egiptean se aflau şi mai multe acte în urma cărora anchetatorii au stabilit că Alaa el-Din Nazmi era implicat în recuperarea unor fonduri ale organizaţiei „Fraţii Musulmani“. Unul dintre dosarele aflate în biroul lui Alaa el-Din Nazmi făcea referire la o societate financiară cu baza în Lugano şi cu sediul în insulele Bahamas, care se bănuia că era banca „Fraţilor Musulmani“. Banca din Insulele Bahamas era extrem de importantă, deoarece, prin intermediul ei, se putea asigura, cu ajutorul unor programe umanitare, finanţarea diferitelor organizaţii islamice.

Cele patru operaţiuni antiegiptene, din perioada iunie-noiembrie 1995, aveau să fie urmate de două explozii, în iulie şi septembrie 1995, pe teritoriul Franţei. Acţiunea purta marca „Grupării Armate Islamice Algeriene“ (GIA). Anchetele poliţiei franceze au stabilit că aceste acţiuni teroriste au fost sponsorizate din plin de către miliardarul saudit Ossama bin Laden. Asasinatul de la Geneva se afla, astfel, în conexiune directă cu afirmarea unor „noi terorisme islamice“ cu predominanţă sunnită, precum şi cu rolul structurilor militare şi paramilitare ale „afghanilor“. Reţinerea de către poliţia croată, la Zagreb, a lui Talaad Fuad Qassem, şeful mişcărilor Al-Jama’a egiptene pentru străinătate, avea să genereze o imensă emoţie şi uriaşe probleme pentru autorităţile croate. Execuţia lui Alaa el-Din Nazmi se va afla în directă legătură cu arestarea şi, mai apoi, cu dispariţia lui Talaad Fuad Qassem.

Asasinarea diplomatului egiptean răzbuna dispariţia lui Talaad Fuad Qassem
Arestarea lui Talaad Fuad Qassem, cunoscut şi sub „numele de război“ de „Abu Talal al-Qassemi“, la 12 septembrie 1995, va stârni furia membrilor grupării „Al-Jama’a al-islamiya“ concretizată în explozia unui automobil-capcană. Un mort şi 29 de răniţi au fost preţul pe care autorităţile croate aveau să-l plătească pentru curajul de a înfrunta reţeaua islamică mondială. Talaad Fuad Qassem, originar din Minieh din sudul Egiptului, avea să participe, încă de la sfârşitul anilor ’70, la crearea primelor grupări „Al-Jama’a al-islamiya“, înainte de-a se înrola în ramura armată a acestora. În lista întocmită de serviciile de securitate egiptene, după asasinarea lui Anwar El Sadat, Talaad Fuad Qassem era pe locul 11. După eliberarea din închisoare, va ajunge în Afganistan, via Sudan, pentru a participa la „Războiul Sfânt“ împotriva necredincioşilor sovietici.

Redactor responsabil al revistei „Mourabitoum“, organ oficial al mişcării „Al-Jama’a al-islamiya“, Talaad Fuad Qassem va călători în mai multe ţări europene, după ce a scăpat din iadul afgan, şi va strânge bani pentru „cauză“. În 1993 va obţine statutul de refugiat politic în Danemarca. Zagrebul era, în acea zi de 12 septembrie 1995, doar o escală în drumul spre Sarajevo, unde urma să se întâlnească cu personajecheie din rezistenţa bosniacă pentru a scrie o carte despre agresiunea sârbilor împotriva musulmanilor din Balcani. Autorităţile croate îi vor intenta lui Qassem un proces, la două zile după arestare, pentru „violarea legii privind regimul străinilor în Croaţia“ şi îl vor expulza, mai apoi, spre o ţară neprecizată în comunicatul oficialităţilor de la Zagreb. Organizaţiile islamiste vor acuza guvernul croat de faptul că Qassem a fost predat autorităţilor egiptene şi promit să se răzbune. Ambasadorul Croaţiei la Cairo declara, faţă de acuzaţiile „Al-Jama’a alislamiya“, că acestea sunt lipsite de orice temei deoarece n-a existat nicio cerere egipteană de extrădare, iar de pe data de 14 septembrie acest islamist nu se mai află în Croaţia. Avocatul danez Claus Bergsoee avea să afirme în faţa reprezentanţ ilor presei internaţionale cum că „forţele de securitate dintr-o ţară aflată în război au mult mai multă putere decât în alte ţări“.

Misterul dispariţiei lui Qassem persistă în continuare, iar serviciile de securitate egiptene vor declara că liderul islamist a plecat spre Elveţia cu 15 zile înainte de arestarea de la Zagreb şi cu două luni înainte de asasinarea diplomatului egiptean de la Geneva. Qassem era însoţit în călătoria sa de către un compatriot, rezident în Germania, Mohamed Mehdi Akef, având misiunea, din partea comandamentului militar al mişcării „Al-Jama’a al-islamiya“, de-a recupera o parte din fondurile organizaţiei „Fraţii Musulmani“. O serie de lideri ai mişcării „Fraţii Musulmani“, din Elveţia intraseră în tratative cu autorităţile de la Cairo pentru a negocia întoarcerea lor în Egipt. Autorităţile egiptene cereau ca fondurile financiare administrate în Elveţia să rămână în Europa şi să nu fie folosite în finanţarea directă a luptei armate din Egipt. „Ofiţerul de legătură“, care trebuia să obţină această garanţie, era ataşatul comercial al Misiunii Egiptului pe lângă Misiunea ONU de la Geneva, Alaa el-Din Nazmi.Talaad Fuad Qassem şi Mohamed Mehdi Akef aveau să profereze numeroase ameninţări la adresa negociatorilor de la Geneva, iar discuţiile cu aceştia s-au întrerupt brusc. Asasinarea diplomatului egiptean de la Geneva urmărea două scopuri: reprezenta o dezavuare fermă şi clară a negocierilor financiare de la Geneva şi răzbuna dispariţia lui Talaad Fuad Qassem, piesa de bază a „afganilor“ în Europa.

Taberele de voluntari musulmani din Bosnia-Herţegovina au fost închise în urma Acordului de la Dayton din noiembrie 1995
Talaad Fuad Qassem a jucat un rol extrem de important în reorganizarea reţelelor internaţionale ale „afghanilor“, mai ales în Bosnia-Herţegovina. încercuirea de către armata federală iugoslavă (sârbă) şi formaţiunile paramilitare ale sârbilor bosniaci a enclavelor musulmane de la Zeta, Gorazde, Srebenica (Bosnia Orientală), Mostar-Est, Zenica (Bosnia Centrală) şi Tuzla (Bosnia Nord- Orientală) avea să accentueze, împreună cu politica de purificare etnică, atât de des utilizată de beligeranţii războaielor din fosta Iugoslavie, sindromul „încercuirii musulmanilor bosniaci“. Indiferenţa comunităţii internaţionale faţă de soarta musulmanilor bosniaci avea să determine o nouă campanie de solidaritate, gen Afganistan, a organizaţiilor islamice religioase. Sunt organizate numeroase convoaie, nu doar umanitare, având ca punct de plecare Germania, de către reţelele islamiste afgane aflate în legătură cu Partidul Prosperităţii (Refah) din Turcia, cu destinaţia Bosnia-Herţegovina. „În 1992, Uniunea Organizaţiilor Islamice din Franţa (apropiată de „Fraţii Musulmani“) ar fi colectat aproape 900.000 de franci numai în această ţară. Ajutorul Islamic (Islamic Relief) pare astfel implicat într-un trafic de arme cu destinaţia Bosnia, iar un ziarist italian care ancheta asupra conexiunilor, în acest domeniu, între Bosnia, Algeria şi Somalia, a fost arestat la Sarajevo“, scriau Aline Angoustres şi Valčrie Pascal, în 1996, în articolul „Diasporas et financement des conflicts“.

Talaad Fuad Qassem fusese desemnat, încă din 1990, de către tovarăşii săi afgani, responsabil al organiză rii „reţelei bosniace“, ce se baza pe trei centre: Londra, Peshawar şi Sarajevo. Taberele de voluntari musulmani din Bosnia-Herţegovina au fost închise în urma Acordului de la Dayton din noiembrie 1995. Începând din 1992 şi până în 1995, circa 2.000 de voluntari musulmani, din Maghreb, Iran, Libia sau din Turcia, s-au antrenat în taberele de lângă Zenica şi Tuzla. Cei mai mulţi dintre luptătorii islamişti algerieni din Bosnia-Herţegovina aparţineau grupului „Abdallah Anas“, o organizaţie finanţată de societăţile yemenite ale lui Ossama bin Laden.

Mumia reginei egiptene Hatshepsut, identificata Secretarul general al Consiliului Suprem pentru Antichitati al Egiptului, Zahi Hawass, a anuntat, ieri, ca una dintre cele doua mumii descoperite in urma cu un secol in Valea Regilor de la Luxor apartine lui Hatshepsut, cea mai celebra regina a Egiptului. Hawass a confirmat astfel o informatie divulgata marti seara de postul american de televiziune Discovery Channel cu privire la identificarea mumiei celebrei regine a Egiptului faraonic. Mumia a fost identificata in urma unor teste stiintifice efectuate de o echipa egipteana asupra a patru mumii de femei datind din Noul Imperiu, potrivit unui document emis de Consiliul Suprem pentru Antichitati al Egiptului (CSAE). Un molar, descoperit intr-un vas funerar inscriptionat cu numele lui Hatshepsut, corespunde unui molar care lipseste de pe ...