ISTORIE=EGIPT

Rezumarea primului mesaj :

Magia fardurilor

Substantele folosite de egipteni pentru farduri si
pentru protectia ochilor de efectele nefaste ale unui climat cald si
uscat, ale vânturilor de nisip sau ale cresterii apelor Nilului intr-un
mediu mlastinos, trebuiau sa aiba diferite efecte benefice.Toate
paturile sociale recurgeau la machiaj. (Femeile sarace foloseau, in
general, un fard negru, compus din carbon.) Pe doua etiuri cu kohol
descoperite intr-un mormânt al unei femei din anturajul regelui se
putea citi inscriptia: „Veritabil si de excelenta calitate”.


Verde, precum ochiul lui Horus
Cosmetica
egipteana e incredibil de sofisticata. Fardurile, ca si parfumurile,
aveau pentru locuitorii de pe malurile Nilului o legatura puternica cu
universul mitologic in care zeul Horus inventeaza machiajul. In timpul
luptei cu unchiul sau Seth, fiul lui Osiris isi pierde un ochi. Recurge
atunci la artificiul fardurilor pentru a-si restabili integritatea si
frumusetea. Ochiul reconstituit e de culoare verde, asemenea koholului
folosit pâna la cea de-a IV-a dinastie. O culoare ce evoca tineretea,
regenerarea, care respinge puterile demonice de dincolo de lume si
coloreaza cea mai mare parte a amuletelor protectoare dispuse in
sarcofage. Dupa cea de-a IV-a dinastie, fardul verde dispare in
favoarea celui negru, dar cu aceeasi incarcatura simbolica. Pentru ca
aceasta tenta e strâns legata de Egipt al carui vechi nume, Kemet,
inseamna „pamânt negru” simbolizând viata, fecunditatea, innoirea.
In
temple, primul rit al zilei consta in spalarea, imbracarea vesmintelor
curate, fardarea si parfumarea statuii zeului. Idolul onorat e uns cu
alifii si afumat de marele preot, care arde un parfum. Fiecarei
ceremonii ii corespunde o culoare si un miros. In onoarea zeului Re
sunt varsate esente proaspete la rasaritul soarelui, arome puternice de
mirt, la prânz si miresme de flori, seara. Fiecare ingredient era
asociat unei puteri magice. Ceea ce insufleteste in fiecare dimineata
divinitatea, ii ajuta pe defuncti sa acceada la viata vesnica. Iar pe
cei vii, prin aceste gesturi, sa mentina echilibrul Universului.
O
alta imagine, enigmatica, evoca aceasta legatura, aproape
consubstantiala, intre parfumuri si divinitati. Pe o pictura murala
tebana din Noul Imperiu (prin 1400 i.Ch.) se pot vedea femei care se
pregatesc de banchet, impodobite cu bijuterii si fardate cu grija. O
tânara servitoare asaza pe capul lor un con albastrui impregnat cu seu
si mirt. Aceasta ciudata podoaba, care apare in iconografie in cea de-a
XVIII-a dinastie, a fost considerata o grasime parfumata solidificata
care trebuia sa se topeasca putin câte putin pe par, pe vesminte si pe
piele pentru a mari puterea de seductie. Sau, poate pentru a se apropia
de lumea de dincolo. Conul a fost interpretat ca o aureola crestina,
evocând mirosul sfinteniei si al paradisului. O conventie iconografica
pentru a reprezenta atmosfera parfumata in care evolueaza egiptenii in
cea de-a doua viata. Parfumuri si farduri ce ocupa un loc special in
cultura egiptenilor, obsedati de nemurire.

http://cultural.bzi.ro/ghicitoarea-sfinx-ului-8207

http://cultural.bzi.ro/secretele-mumiilor-egiptene-descifrat-7528

http://cultural.bzi.ro/sexualitate-si-putere-in-egiptul-antic-188

http://cultural.bzi.ro/carul-de-lupta-tancul-din-egiptul-antic-132

http://cultural.bzi.ro/dinastii-putin-cunoscute-regi-scorpioni-si-faraoni-negri-124

http://www.ziare.com/magazin/arheologie/descoperire-surprinzatoare-care-schimba-istoria-egiptului-antic-1255267

Cum au fost construite piramidele din Egipt? Cercetătorii au descifrat noi detalii

Noi indicii arată calea spre comoara faraonului Keops

Zahi Hawass, cel mai cunoscut egiptolog din lume, afirmă că piramidele egiptene ascund numeroase comori nedescoperite, printre care şi o cameră secretă plină cu artefacte preţioase despre care acesta crede că se află în Marea Piramidă a lui Keops. » citeste mai mult

Un complot vechi de 3.000 de ani, dezvăluit de cercetători: Ramses al III-lea a fost

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10023/20/

Despre Nefertiti, frumoasa regina egipteana, se spune ca era cea mai frumoasa si eleganta femeie a Antichitatii, iar despre bustul ei pictat, parerile contemporane nu difera, chiar daca azi putem da cateva nume de frumuseti certe. In schimb, cine a fost exact, daca ii apartine ei celebrul bust, parerile sunt impartite. Pentru inceput vom reproduce nu parerile unor cercetatori de-a lungul timpului referitoare la Nefertiti, ci o recenta opinie a reputatului egiptolog Zahi Hawass, seful Consiliului Superior egiptean pentru Antichitati. De curand s-a constatat ca analizele ADN ale celebrei mumii a faraonului Tutankamon, care au identificat cauzele mortii tanarului rege la doar 19 ani, ofera noi date despre acesta, date care ar infirma faptul ca regina Nefertiti i-ar fi fost mama, cum se credea pana acum. Cel putin asta este ce a afirmat arheologul egiptean.

Carul de luptă, tancul din Egiptul Antic


Una dintre funcțiile principale pe care le-a îndeplinit carul în antichitate a fost aceea de armă de şoc. Deşi destul de lent şi greu de manevrat, marele său avantaj era că dezorganiza armatele inamice. Soldații care îl foloseau aveau de obicei la dispoziție fie secure, fie sulițe, fie arcuri cu săgeți. Vehicolul contribuia la menținerea unei raze vizuale mai mari datorită platformei elevate, ceea ce permitea o eficiență sporită a trupelor. De asemenea putea fi un considerat un simbol al puterii celor angajați în luptă.

Cum funcționa arma? În principiu era vorba de unități de infanterie plasate pe platforme mobile, precum şi de căruțaşi, pentru ca soldații să-şi desfăşoare activitatea lejer. Astfel de reprezentări întâlnim printre altele la Ur sau pe Stela Vulturilor. Cu excepția unor cazuri precum Amenhotep al II-lea, adevărat expert în tragerea cu arcul din car, majoritatea aveau pe cineva alături care conducea vehicolul[1]. Imaginile artistice din Egipt înfățişează uneori războinici care au frâiele încinse în jurul mijlocului, pentru a nu-l deruta in mişcări, dar trebuie să fie fost o formă de luptă foarte incomodă[2].

Pentru protecția soldatului care trăgea era nevoie de o armură care să acopere foarte bine, sau de un scut, o idee greu de pus în practică ce apare prima dată la războinicii maryannu[3].

Mormântul lui Merisamun din vremea Regatului de Mijloc prezintă în schimb imagini şi bucăți de armură grea care se pare că ar fi remediat problema[4].

O inovație adusă pentru a îmbunătăți capacitățile de apărare o regăsim pe reliefurile lui Ramses al II-lea, care arată în cadrul armatelor hitite pe un al treilea personaj, care poartă scutul. Această adăugire se va dovedi de neprețuit, transformând vehicolul de tragere uşoară într-unul uşor înarmat. Dar treptat, şi potrivit reliefurilor neoasiriene, armura se dezvoltă ajungând să acopere chiar şi caii sau carul propriu-zis.

În conformitate cu sursele de care dispunem, se pare că această armă interesantă se putea folosi în trei moduri diferite, cel puțin. Prima tactică era atacul frontal, atunci când vehicolul câştiga ceva viteză şi putea rupe rândurile inamice[5]. Indiferent de tipul de soldați, sulițaşi sau arcaşi, proiectilele erau eficiente în vederea slăbirii armurilor sau dispersării primelor rânduri. Apoi, într-un fel similar cavalerilor medievali, războinicii işi luau securile sau săbiile şi începeau lupta corp la corp. Intregul proces trebuie să fi durat puțin, pentru că altfel nu ar fi supraviețuit odată ce carul ajungea suficient de aproape de liniile duşmane[6].

Din cauza costurilor mari şi a nivelului ridicat de profesionalism necesar, rareori carele erau cele care deschideau bătăliile. Punctul slab al carului de luptă era partea din spate, unde nu era deloc protejat de proiectile sau de arme cu rază scurtă de acțiune. De aceea carele trebuiau păzite din spate de infanterie sau cavalerie, dar la o distanță suficient de mare incât să nu se amestece liniile.

O a doua tactică apare pe reliefurile lui Assurnazirpal al II-lea, este specific epocii bronzului mjlociu şi cunoscută sub denumirea de “lovitura parthică” (Parthian shot). Asta însemna ca aceste arme de şoc să înainteze în forță, să lanseze proiectilele, după care să se întoarcă în linie trăgând de data aceasta în spate, pentru a-i determina pe soldații inamici să-şi părăsească pozițiile de luptă şi să vină în urmărirea lor. Era o metodă utilă pentru hărțuirea duşmanului înainte de a trimite la luptă infanteria, pentru că astfel se crea deja un mic haos[7].

O a treia posibilitate poartă o denumire prin extrapolare de la unele obiceiuri de luptă ale cavalerilor din perioada renascentistă. Este vorba despre Caracolla, pe scurt, o tactică în care unitățile călare formau un grup compact, se îndreptau spre inamic, lansau armele asupra sa, după care se întorceau la poziția inițială, reîncărcându-şi tolbele cu săgeți. Pe lângă aceste potențiale aplicații strategice ale carului, alte posibilități includ tacticile combinate. Sursele vizuale pledează pentru atacurile simultane ale infanteriştilor şi conducătorilor de care. Nu doar şocul de la distanță era specialitatea carelor de luptă se pare, ci şi împungerea sau lovitura violentă. Dar nici în asedii nu erau lăsate la o parte, date fiind costurile şi multiplele utilizări ale instrumentului. Este greu de crezut de altfel că rolul combativ al carului s-a redus la acela de platformă mobilă şi rapidă de tragere, cum s-a vehiculat o vreme[8].

În timpul asediilor, carele, în special cele din armatele neoasiriene, aveau rolul de a apăra flancurile şi ariergarda asediatorilor. Scutul care se forma din care permitea armatei să ridice un soi de fortificație imporvizata care proteja împotriva unor eventuale amenințări. În plus, având o pregătire aparte pentru tragerea la distanță de pe platform mobile, este improbabil ca arcaşii să se fi limitat doar la un rol defensive în timpul asediilor. Dincolo de eficacitatea lor ca mijloc de protecție şi de patrulă, marea majoritate a arcaşilor acompaniau trupele de asalt. Dacă scuturile erau transportate în spatele carului, țintaşii aveau posibilitatea să se deplaseze acolo unde era nevoie de ei, precum şi să revină în aceeaşi viteză[9]. Din car arcaşul putea să-i acopere pe asediatorii care manevrau maşinile de război.

Odată cu dezvoltarea tot mai accentuată a cavaleriei ca armă de şoc mobilă, carul incepe să devină tot mai mult o platformă de comandă fixă. Tintaşii susțin infanteria oferind poziții mai înalte pentru ofițerii care astfel supraveghează mai vigilent câmpul de luptă. Unii autori au avansat şi ipoteza conform căreia carul nu ar fi fost altceva decât un mijloc de transport pentru soldați pe front[10]. Este probabil ca utilizarea carului pe câmpul de luptă să se fi rezumat inițial la transport, dar după aceea au evoluat tactici care aveau în vedere exploatarea posibilităților sale combative. Dacă trăgătorii cu armuri erau într-adevăr foşti căruțaşi, se poate spune că erau folosiți şi ca infanterie călare, şi ca infanterie normală. Această infanterie mecanicizată comporta o dublă funcție: transport şi război. În reprezentările artistice întâlnim de obicei trei poziții pentru care: vârful de asalt; poziția de mijloc pentru întărirea trupelor din față şi poziția de ariergardă, unde beneficiau de cea mai mare siguranță de luptă, facilitând perspectiva largă asupra terenului şi regruparea.

Acestea fiind spuse, să vedem când şi cum a influențat introducerea carului arta de război egipteană. Pe parcursul unei anumite epoci, mai precis Regatul Nou (undeva între 1570 şi 1085), faraonii egipteni s-au străduit să îşi extindă şi să-şi intărească statul prin utilizarea eficientă a unui instrument de luptă care nu a fost inventat de ei, ci împrumutat de la invadatori într-un moment în care armata egipteană se baza pe infanterie. La vremea invaziei, armele egiptene cazuseră în desuetudine, iar introducerea carului de luptă a favorizat ascensiunea civilizației egiptene.

În jurul anului 1700 a.Hr., un popor cunoscut sub numele de hiksoşi a pătrus pe teritoriul Egiptului, aducând cu sine calul, carele si armele moderne ale epocii bronzului. În zona Asiei carul s-a răspândit începând cu 2000 a.Hr., indo-iranienii fiind printre primii care au întrebuintat un car similar celui hiksos – uşor, cu două roți şi spițe[11]. Răspândirea carului s-a produs prin intermediul comerțului, migrației sau cuceririlor. Hiksoşii işi încep invazia în Egipt în 1720 a.Hr. în timpul Regatului de Mijloc (~2040-1645 a.Hr.). Regatul de Mijloc se afla într-o decădere politică şi militară, nefiind capabil să reziste invaziei care nu a constat într-un singur eveniment, ci s-a întins pe aproape 50 de ani. Superioritatea militară a fost cea care a înlesnit decisiv preluarea puterii de către hiksoşi[12].

Egiptenii nu mai fuseseră confruntați până atunci cu arme precum arcul compozit de exemplu. Arcul compozit a fost folosit probabil prima dată de Naram Sin, conducător al akkadienilor din 2254 până în 2218 a.Hr. Raza sa de acțiune era cu mult mai mare decât cea a arcului egiptean şi arcul în sine era mai uşor şi mai puternic. Şi topoarele hiksoşilor aveau o putere de penetrare mai mare, iar armurile barau cu succes loviturile buzduganelor firave ale egiptenilor. Dar nimic nu s-a impus mai hotărâtor decât carul. Carele hiksoşilor probabil că inițial erau trase de doi cai şi purtau doi soldați. Unul conducea în vreme ce altul trăgea cu arcul sau arunca sulița. Impactul carelor de luptă a fost nu doar o dată comparat cu cel al tancurilor din secolul al XX-lea[13].

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că termenul de hiksoşi este o preluare grecească a egipteanului hekaw, prin care autohtonii îi desemnau pe conducătorii unei țări străine. Până în 1720 a.Hr. aceştia îşi stabilesc capitala la Avaris şi la 1647 a.Hr. deja ocupaseră Memphis, oraş-cheie care controla Egiptul de Sus şi de Jos. În Egiptul de Sus stabilesc o linie domnitoare de conducători hiksoşi, iar în rest tribut. Din păcate dovezile arheologice care să ne ajute să reconstituim epoca dominației acestui popor sunt sărace, iar documentația scrisă este de multe ori propagandistică şi tendențioasă. Oricum, se pare că hiksoşii nu au prădat sau ars temple, şi nici nu au înrobit populația, domnind într-un mod destul de similar faraonilor. Regii thebani s-au menținut în Egiptul de Jos şi odată cu conştientizarea forței arcului compozit şi al carului de luptă începe recucerirea de după 200 de ani de dominație hiksosă[14].

La Theba, la începutul dinastiei a 17-a, faraonul Seqenenra încă îl mai venera pe zeul Ra, ceea ce îl mânie pe liderul hiksos, Apopi, care cere autoritar încetarea practicilor tradiționale religioase egiptene, ceea ce aprinde scânteia de revoltă. In ciuda aparentei morți a faraonului în lupta cu Apopi, avem de-a face cu începutul expulzării hiksoşilor. Fiul său, Kamose, continuă luptele, dar victoria finală o obține abia succesorul său, Ahmose I. Ahmose I îi eliberează pe egipteni de hiksoşi cu aceleaşi arme pe care inamicul le-a folosit la cucerire.

În plus, vreme de 200 de ani egiptenii au avut timp să îşi perfecționeze armele şi deprinderile[15]. Cel care relatează despre campanile lui Ahmose este un războnic cu acelaşi nume, al cărui mormânt se găseşte la el-Kab. El povesteşte despre cele trei asedii asupra cetății Avaris şi despre recompensele victoriei, ceea ce dovedeşte accentul crescut pus pe virtutea militară[16]. Dincolo de posibilele distorsionări ale poveştii recuceririi, ceea ce ştim este că după aceasta Egiptul a devenit tot mai puternic şi s-a extins tot mai mult.

Fără îndoială că folosirea carului a fost fundamentală in procesul de recuperare. Nu numai că egiptenii au adoptat carul de la hiksoşi, dar până în secolul al 15-lea l-au transformat în cea mai de calitate “maşinărie” a lumii antice[17]. Noul car, din câte ştim din dovezile arheologice, era făcut din lemn flexibil şi piele şi era mai rapid, mai rezistent şi mai uşor de manevrat. Carele anterioare cum ar fi cele hitite erau construite din lemn masiv şi roți ținute de bolțuri, deci greu de manipulat. Egiptenii au realizat care destul de uşoare ca să poată fi mânuite chiar de o singură persoană. De asemenea, carele anterioare aveau osia în partea din față sau de mijloc a platformei. Pentru a creşte viteza şi stabilitatea, egiptenii o mută în spate. Egiptenii se folosesc cu succes şi de arcaşii care treptat încep să beneficieze de arcul compozit[18].

Mobilitatea şi eficacitatea acestui car au avut o contribuție majoră la susținerea expansiunii şi sentimentului imperialist pe care faraonii Noului Regat îl nutreau, optând pentru campanii offensive. Armatele egiptenen îi urmăresc pe hiksoşi până în Canaan. Terenul odinioară prea dificil pentru infanterie devine accesibil pentru căruțaşi, egiptenii depăşindu-şi pentru prima dată propriile hotare[19].

Noul Regat depindea de aceste noi instrumente ofensive şi mobile. Foarte multe nu se ştiu despre organizarea armatelor din Regatul Vechi şi de Mijloc, dar cu siguranță că noile arme au impus o specializare şi o disciplinare mai severe. Armata nu mai putea să fie alcătuită din infanterişti cu pregătire minimală, întrucât carul şi arcul compozit necesitau antrenamente serioase. Unitățile de care constau în detaşamente militare (de obicei 25) de soldați de elită[20]. În pofida importanței colosale a căruțaşilor de elită, tactica militară era în bună măsură axată tot pe infanterie.

În vreme ce carele inamicilor se concentrau pe înfrângerea infanteriştilor, carele egiptene erau făcute în scopul de a apăra propriii soldați de carele inamice[21]. De obicei carele erau primele aruncate în luptă, pentru a servi drept scut pentru infanterie. Avansul rapid al carelor permitea infanteriei să le urmeze şi să atace imediat duşmanul, ceea ce rezulta de multe ori într-o dominare a câmpului de luptă de către egipteni[22].

La începutul dinatiei a 18-a au fost trei faraoni care au ridicat Egiptul pe culmile gloriei. Thutmosis I, care îşi începe domnia la 1524 a.Hr., pătrunde în Mesopotamia, în regatul Mitanni, în Nubia, toate campanile fiind relatate de acelaşi Ahmose care luptase împotriva hiksoşilor. La tron a urmat Thutmosis al II-lea, care reuşeşte să mențină stăpânirea în Nubia şi să pătrundă în Siria şi Palestina. Apoi regina Hatsheput asigură pacea şi dezvoltarea țărilor vecine. Cel care punea probleme era regatul hitit. După moartea reginei, regele din Kadesh preia controlul în Megiddo şi îl foloseşte drept bază de atac împotriva Egiptului. Dar marele faraon-războinic Thutmosis al III-lea îşi mobilizează armata şi porneste spre Kadesh cu mai multe divizii care au reuşit să ajungă în Gaza în mai puțin de 9 zile[23]. Dorind să-şi surprindă adversarul, Thutmosis se indreaptă printr-o trecătoare strâmtă către cetatea de la Megiddo. Armata din Kadesh se împrăştie, dar egiptenii încep să prade taberele. Ceea ce trebuia să fie o luptă scurtă se transformase intr-un veritabil asediu care a durat 7 luni. Avqnd la dispozitie carele de luptă, Thutmosis a dus bătălii şi în Siria, Liban, Matanni, în total 17 campanii de succes.

200 de ani după expansiunea fără precedent a lui Thutmosis, Ramses avea să utilizeze din nou carul pentru a etala puterea Egiptului. La venirea sa pe tron, în jurul anului 1279 a.Hr., Ramses al II-lea işi exprimă dorința de a deține o armată în tradiția lui Thutmosis al III-lea şi de a continua restaurația militară începută de tatăl său, Seti I. Ceea ce de altfel şi face, conducând armata într-o altă mare bătălie de care la cetatea din Kadesh[24]. Bătălia are loc pe la 1274 a.Hr. ambele părți, şi egiptenii şi hitiții, au armate mari cu punctele forte în carele de luptă. Pretextul luptei a fost intervenția hitiților în Siria, aflată în sfera de influență egipteană. Hitiții, conduşi de Muwatalis, anticipaseră un atac şi se adunaseră în număr de 20.000, număr aproximativ egal cu cel al egiptenilor. Ambele armate aveau la dispoziție topoarele şi arcurile compozite. Diferența o făceau carele. Carul hitit era mai greu şi conceput pentru trei oameni: un căruțaş, un sulițaş şi un scutier. În timp ce mai uşor manevrabilele care egiptene puteau folosi ca arme de şoc, carele hitite erau mai eficace în luptele față în față.

Dezinformați de iscoadele hitite, egiptenii îi aşteaptă pe inamici la Kadesh, când aceştia sunt de fapt la doar câțiva kilometri. Surprinşi de atac, una dintre diviziile egiptene se împrăştie, cauzând panică şi în rândul celorlalte. Atunci intervine Ramses, hiperbolizat în piesele artistice de la Karnak şi Abu Simbel, care se aruncă singur în luptă. Avantajul armatei egiptene a fost acela că, datorită greutății reduse şi velocității lor, carele s-au putut regrupa relativ repede. Hitiții se refugiază dincolo de zidurile oraşului Kadesh, iar Ramses este nevoit în urma bătăliei cu final indecis săsemneze un tratat de pace.

Bătăliile de la Megiddo şi Kadesh arată proporțiile schimbărilor din cadrul tacticii de luptă a armatei egiptene. Până la Regatul Nou nu putem vorbi despre ofensive, atât din cauza lipsei armelor care ar fi permis o astfel de expansiune, cât şi a lipsei unor conducători precum Ramses sau Thutmosis. Adoptarea carului a permis tocmai această îndreptare a atenției către posibilitățile ofensive ale armatei, către un expansionism care a consolidat puterea statală şi a oferit Egiptului un rol mult mai activ pe scena combativă a lumii antice.

Regalitatea egipteanã mânuia armele foarte serios


Membrii elitelor din Egiptul Antic, incluzându-l şi pe faraon, foloseau sãbiile, pumnalele şi securile decorate mai degrabã în bãtãlie sau la execuţia personalã a prizonierilor decât în scopuri ceremoniale, conform ultimelor cercetãri.

Armele erau utilizate în epoca bronzului, o perioadã de acum 5000 pâna la 3000 de ani în urmã când civilizaţia era la apogeu, dupã afirmaţiile egiptologului Daniel Boatright de la Colegiul Isle of Wight din Regatul Unit. “Descoperirea este ciudatã ţinând cont de imensa literaturã care practic susţine ideea cã armele erau întrebuinţate în ritualuri şi niciodatã în bãtãlie”, declarã Boatright pentru LiveScience. Se ştie cã regalitatea participã la luptã. Prinţul Andrew şi prinţul Harry au luat parte la rãzboiul din Insulele Falkland, respectiv Afganistan. “Nu vãd de ce nu s-ar fi putut întâmpla la fel acum 4000 sau 5000 de ani”, spune el. Totuşi Boatright atenţoneazã cã armele puteau fi folosite şi la sacrificii animale.

Dovezi subtile

Boatright a analizat 125 de arme din epoca bronzului, cuprinzând sãbii, pumnale, securi, vârfuri de sãgeţi şi suliţe. De asemenea a revizuit rapoartele asupra a încã 350 de obiecte din aceeaşi perioadã. Multe artefacte au fost sustrase din morminte şi situri arheologice acum mai bine de 100 de ani şi în cele din urmã achiziţionate de muzee şi colecţionari în secolul al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. “Existã puţine dovezi care sã sugereze cã ar aparţine unor oameni de rând”, susţine profesorul. “O parte din ele chiar au fost puse în legãturã cu mormintele din acropola tebanã, deci şi cu Valea Regilor”. El s-a folosit de microscopie şi alte analize de laborator pentru a cãuta dovezi ale întrebuinţãrii armelor. “Partea amuzantã a întregului proces este cã majoritatea dispuneau de o capacitate de întrebuinţare. Sunt extrem de puţine cele care par sã fie associate unui context ornamental au pur ritual”, spune Boatright.

Nu numai cã puteau fi folosite în rãzboi, dar se pare cã jumãtate din cele 125 de arme prezintã urme de uzurã. Unele dintre ele, cum ar fi un topor cu un semn de loviturã, sunt evidente, în vreme ce altele precum o crestãturã a lamei sunt mai subtile. Dovezile sugereazã participarea la rãzboi a elitei egiptene şi execuţia personalã a prizonierilor. “Cred cã existã argument în favoarea acestui fapt. Dacã participau efectiv sau doar stãteau la margine, rãmâne de vãzut”, spune Boatright.

Rãzbunarea unui faraon?

Un artefact interesant pe care l-a studiat este un pumnal de bronz despre care arheologii cred cã a aparţinut faraonului Kamose. Probabil a fost folosit pentru a rãzbuna moartea tatãlui sãu, Sekenenra Tao al II-lea. Mumia a fost descoperitã de egiptologul Gaston Maspero în 1886. Când a desfãşurat mumia, a aflat cã regale murise din cauza unor lovituri multiple de secure. “Nu se ştie exact dacã a murit în luptã sau a fost victima unui complot, înfãţişarea mumiei aratã însã cã a murit de o moarte violentã când avea vreo 40 de ani. Doi sau trei oameni, fie asasini, fie soldaţi, trebuie sã-l fi înconjurat şi executat înainte ca vreun ajutor sã îi fie disponibil”, scrie Maspero în volumul al IV-lea din cartea sa apãrutã în 1901: “Istoria Egiptului, Chaldeei, Siriei, Babilonului şi Asiriei”.

Sekenenra Tao al II-lea a trãit acum 3500 de ani, într-o vreme când Egiptul era în bunã parte controlat de hiksoşi, popor asiatic care într-un final l-a ucis. Fiul regelui, Kamose, i-a preluat cauza, luptând împotriva lor.

“Este un pumnal destul de lung, aproape ca o sabie”, spune Boatright. La examinarea sa a descoperit urme de crestãturi şi crãpãturi pe lamã, dovadã cã arma fusese folositã. “Poate sã fi fost utilizatã de cãtre Kamose pentru a ataca pe cineva, sau doar în scopuri cotidiene”. Datã fiind violenţa din timpul lui Kamose, Boatright crede cã este posibil sã fi îndreptat pumnalul împotriva cuiva pentru a rãzbuna moartea tatãlui sãu. “Este chiar foarte probabil, dacã ne gândim la stadiul în care fusese gãsit tatãl sãu; corpul lui Sekenenra Tao era complet zdrobit”, crede Boatright.

Cercetarea a fost prezentatã anul trecut la al treilea congres anual de egiptologie din Marea Britanie, la University College din Londra. Un articol pe aceastã temã s-a publicat şi în revista de specialitate Archaeological Review din Cambridge.

Marcus Antonius un rege neincoronat al Egiptului

Ramses cel Mare

Ramses al II-lea, cunoscut si sub numele de Ramses cel Mare, a fost al treilea faraon al celei de-a XIX-a dinastii egiptene din Noul Regat. Lunga sa domnie a facut din Ramses al II-lea, daca nu cel mai mare, unul dintre cei mai importanti faraoni din istoria milenara a Egiptului. Multa vreme a fost supranumit de egipteni „Marele predecesor” si este numit si astazi, cu afectiune si mandrie, „Sese”. O traditie egipteana fixeaza data incoronarii lui Ramses al II-lea la 22 februarie 1295 i.Hr. Ramses al II-lea s-a nascut in anul 1303 i.Hr. si a fost numit print regent la o varsta frageda de catre tatal sau, faraonul Seti I. Decizia lui Seti * a fost motivata de cresterea puterii preotilor lui Amon, faraonul dorind sa se asigure ca fiul sau ii va urma la tron dupa moartea sa. Fara acest act, succesiunea lui Ramses al II-lea putea fi pusa sub semnul intrebarii de catre puternica preotime amoniana, cu atat mai mult cu cat nici Seti * si nici tatal sau, Ramses I, nu erau de vita regala, ci erau doar generali egipteni. In calitate de print regent, Ramses al II-lea a condus mai multe expeditii in sudul Egiptului, in Nubia, expeditii comemorate de inscriptiile de la Beit el-Wali si Gerf Hussein. Conform scrierilor lui Manethon, Ramses al II-lea a domnit 66 de ani si doua luni. Legendele antice afirmau ca a trait 99 de ani; de fapt, Ramses al II-lea s-a stins din viata la 90 sau 91 de ani. Dupa moartea tatalui sau, devenit faraon, Ramses al II-lea a condus noi expeditii militare in nord, pe teritoriile actualelor state Israel, Liban si Siria. Se pare ca Ramses al II-lea a fost complexat multa vreme de faptul ca nu era de sange regal, motiv pentru care, pentru a depasi aceasta conditie, s-a straduit sa demonstreze ca este demn de titlul de faraon al Egiptului. In acest scop, a condus numeroase campanii militare, a ridicat numeroase edificii si a fost preocupat ca numele sau sa apara in cat mai multe scrieri. In prima parte a domniei sale, Ramses al II-lea s-a remarcat printr-o intensa activitate in domeniul constructiilor, ridicand numeroase orase, temple si monumente. A ridicat orasul Pi-Ramses, unde si-a stabilit capitala, pe ruinele vechiului oras Avaris, fosta capitala a hiksosilor. Principalul stat rival din zona pentru Egipt era, la vremea respectiva, Imperiul hitit, chiar daca Seti * si Mursil al II-lea incheiasera un tratat de pace. La moartea celor doi suverani, situatia devenise din nou tensionata. Ramses al II-lea si-a intarit sistemul de fortificatii de la granitele egiptene, pentru a preintampina orice atac din partea nomazilor libieni, a canaanitilor sau a hititilor, dupa care a inceput sa-si pregateasca armata in vederea unor viitoare campanii. Dupa patru ani de domnie, Ramses al II-lea a cucerit Levantul, toate porturile feniciene si orasul hitit Amurru, dupa care s-a intors triumfator in Egipt. Prin cucerirea porturilor feniciene si capturarea flotei acestora, Ramses al II-lea a reusit sa controleze cea mai mare parte a tarmului estic al Mediteranei, ceea ce i-a oferit posibilitatea de a ataca Imperiul hitit nu doar pe uscat, ci si pe mare. Constienti de pericolul iminent, hititii au recucerit orasul Amurru, dar prezenta asirienilor la granita lor estica au oprit ofensiva preconizata impotriva Egiptului. A urmat una dintre cele mai mari batalii din istoria antichitatii, batalia de la Kadesh, din 1274 i.Hr. Muwatallu al II-lea, regele hititilor, a atacat Egiptul in fruntea unei armate de aproximativ 36.000 de oameni si 2.500 de care de lupta. Ramses al II-lea dispunea doar de 20.000 de oameni, numarul combatantilor nefiind sustinut de dovezi clare. Deznodamantul bataliei a fost incert, fiecare parte declarandu-se victorioasa. Dupa batalie, Muwatallu al II-lea i-a propus lui Ramses al II-lea un tratat de pace, dar faraonul l-a refuzat. Urmatorii saisprezece ani ai domniei lui Ramses al II-lea au fost dominati de o serie de revolte in zona Canaanului si Feniciei, revolte sprijinite de hititi. Astfel, Ramses, a fost nevoit sa conduca repetate interventii armate pentru inabusirea revoltelor. Conflictele egipteano-hitite au luat sfarsit abia in anul 1258 i.Hr., cand Ramses al II-lea a incheiat un tratat de pace cu regele hitit Hattusil al III-lea. Tratatul prevedea un pact de neagresiune si alianta in cazul in care cele doua parti ar fi fost atacate de o a treia parte, sprijin reciproc in inabusirea revoltelor interne, extradarea oponentilor politici si delimitarea frontierelor. Copii inscriptionate ale tratatului s-au gasit la Ramesseum si pe peretii Templului din Karnak. Anii de domnie ai lui Ramses nu au fost caracterizati doar de campaniile militare, de asemenea, domnia sa a ramas in istorie si pentru constructiile grandioase ridicate in timpul sau si mai ales datorita acestora, avand in vedere ca istoria domniei sale s-a putut scrie datorita marturiilor inscriptionate pe coloanele sau pe peretii edificilor sale. Printre cele mai importante monumente care s-au construit in anii sai de domnie se pot aminti Abu Simbel si Ramesseum. Pentru realizarea edificiilor sale, Ramses al II-lea nu a ezitat sa demoleze cladirile si monumentele ridicate de catre Akhenaton sau alti predecesori, pentru refolosirea materialelor de constructii si pentru discreditarea acestora. Ramses cel Mare a avut 201 neveste si concubine, femei care i-au zamislit 96 de fii si 60 de fiice. Dintre numeroasele sale consoarte, Nefertari este cea mai cunoscuta, ea fiind si principala regina, Ramses al II-lea afirmand despre ea, intr-o scriere pastrata pe un papirus, urmatoarele: „Pentru ea rasare Soarele. Este cea mai frumoasa femeie de pe Pamant.” Inainte sa moara, Ramses al II-lea a suferit de grave probleme dentare si, de asemenea, a avut probleme cu circulatia sangelui. Marele faraon al Egiptului a murit la Pi-Ramses, la data de 1 septembrie 1213 i.H. Stirea mortii faraonului s-a raspandit rapid, provocand durere in intreg Egiptul. Cei mai multi dintre contemporanii lui Ramses al II-lea nu cunoscusera un alt suveran si credeau ca lumea se va sfarsi odata cu moartea acestuia. Ceremonia de mumificare a durat saptezeci de zile, conform traditiei. Dupa finalizarea ceremoniilor de mumificare, mumia lui Ramses a fost condusa pe ultimul drum de un cortegiu funerar naval pe Nil, pana la Teba, in fruntea cortegiului fiind nava succesorului sau Merenptah. Mumia a fost depusa in mormantul sapat in stancile din Valea Regilor. Dupa depunerea mumiei si a comorilor in mormant, intrarea mormantului a fost sigilata. Ramses al II-lea a fost inmormantat in Valea Regilor, in mormantul pe care arheologii l-au botezat KV7. Dupa o vreme, mumia sa a fost transferata intr-un loc secret din Deir el-Bahari, unde a fost descoperita abia in 1881. Dupa moartea lui Ramses al II-lea, noua succesori ai sai, suverani ai Egiptului antic, i-au purtat numele, dar nici unul nu a reusit sa-l egaleze in maretie. Casa lui Ramses Constructia orasului Pi-Ramses Aa-nakhtu (tradus: Casa lui Ramses - Mare Invingator) a inceput in cel de-al cincilea an al domniei, devenind apoi resedinta regala. Orasul a fost construit in partea de est a Deltei Nilului, in apropierea ruinelor orasului Avaris, fosta capitala a suveranilor hiksosi. Avaris a fost, de asemenea, si resedinta de vara a tatalui sau, Seti I. Noua resedinta se afla intr-o zona foarte bogata, pamanturile roditoare si apele saturate de peste asigurand aprovizionarea cu hrana a rezidentilor. Populatia orasului a fost compusa atat din egipteni, cat si din emigranti din Libia, Nubia, Canaan si Amurru. Amplasamentul resedintei la granita de est a avut si un important rol militar, deoarece aceasta zona era expusa in continuu pericolului invaziilor din Asia Mica. Din punct de vedere politic, aceasta mutare a redus considerabil puterea, in ascensiune, a clerului amonian din Teba. Istoria orasului Pi-Ramses a fost de scurta durata, deoarece suveranii dinastiei a XXI-a, la doar un secol dupa moartea lui Ramses, au decis sa mute capitala la Tanis. Parasit, Pi-Ramses a ramas prada jefuitorilor. Calatoriile unei mumii La cateva decenii dupa moartea lui Ramses, in timpul Dinastiei a XXI-a, mormantul sau a fost jefuit si multe din comorile depuse au disparut. Astfel, incepe istoria, plina de peripetii, a mumiei lui Ramses. Acesta a fost mutata de mai multe ori de catre preotii egipteni in diferite alte morminte, pentru a o feri de alte jafuri. In jurul anului 1000 i.Hr., mumia lui Ramses al II-lea, impreuna cu alte mumii, inclusiv a bunicului sau Ramses * si a tatalui sau Seti I, au fost depuse intr-o grota secreta de langa templul lui Hatsepsut din Deir el-Bahari, langa Teba. Au ramas aici pana in anul 1881, cand a fost decoperita de un jefuitor de morminte, Muhammad Abd Al-Rasul. Muhammad a fost arestat, iar in timpul procesului a dezvaluit autoritatilor locul unde se aflau mumiile, acestea fiind, ulterior, transportate, de catre egiptologul Gaston Maspero, la Muzeul din Cairo. In anul 1974 s-a observat ca, datorita conditiilor nu tocmai optime in care era depozitata, mumia a inceput sa se degradeze. Pentru stoparea degradarii s-a decis sa fie transportata la Paris, la Muzeul Luvru, pentru depistarea cauzei. In acest scop, pentru acest transport, * s-a intocmit pasaport. La Paris, mumia lui Ramses a fost intampinata pe aeroport, cu onoruri militare, de catre presedintele Frantei, Valery Giscard d’Estaing si de ministrul Educatiei si Cercetarii francez. Oamenii de stiinta au constatat ca degradarea mumiei se datora unei banale ciuperci, care a fost indepartata. De asemenea, * s-a intocmit o necropsie, stabilindu-se cauza probabila a decesului: infectiile provocate de abcesele dentare. Dupa aceste teste, mumia a fost transportata inapoi in Egipt, revenind la Muzeul din Cairo. Dupa revenirea in Egipt, a fost vizitata de presedintele egiptean Anwar Sadar si sotia acestuia. Faraonul Exodului? Inca de pe vremea lui Eusebiu din Cezareea, Ramses al II-lea a fost identificat ca fiind faraonul caruia Moise i-ar fi cerut sa elibereze din sclavie poporul lui Israel. Aceasta teorie este adesea disputata si controversata, criticii mentionand ca nu exista nici o dovada arheologica care sa demonstreze ca Ramses s-ar fi inecat in Marea Rosie. De altfel, Exodul nu face nici o mentiune in sensul ca faraonul s-ar fi inecat impreuna cu trupele sale, doar Psalmul 136 mentioneaza acest fapt. De asemenea, criticii acestei teorii sustin ca nu exista dovezi, care sa indice ca in timpul domniei lui Ramses al II-lea ar fi existat plagile, care s-au abatut asupra Egiptului, mentionate in Biblie. In conformitate cu traditia musulmana, fiul lui Ramses, Mereptah, este creditat ca fiind faraonul Exodului, dar nici pentru aceasta teorie nu exista dovezi. Ioan BOTIS

Valea Regilor din Egipt adaposteste 64 de morminte care nu au fost descoperite
Asa sustine cel putin un arheolog britanic. Valea Regilor, in care au fost exumate in 1922 resturile lui Tutankhamon, ar putea adaposti un nou mormant. Este teza pe care a avansat-o arheologul britanic Nicholas Reeves in revista Archeology. Specialistul se bazeaza pe un studiu radar efectuat ...

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9242/33/

La 16 februarie 1923, arheologul egiptolog Howard Carter a desfacut sigiliul de la camera mortuara unde banuia ca se afla mumia faraonului Tutankhamon. Intuitia sa a fost confirmata de realitate: descoperise ramasitele pamantesti ale celebrului faraon din dinastia XVIII, care domnise aproape zece ani, de la varsta de noua ani. Practic, acest faraon-copil domnise intre 1333 si 1323 i.Ch., murind la optsprezece ani.

Secretul Marii Piramide ar putea fi aflat în 2012
După aproape două decenii de încercări eșuate, e foarte posibil ca anul viitor cercetătorii să afle în sfârșit ce se află în spatele ușilor secrete din inima Marii Piramide din Egipt.

Noi informații cu privire la acest vechi mister ar fi trebuit să fie scoase la iveală anul acesta, după o explorare robotizată a piramidei vechi de 4500 de ani. Însă tulburările din Egipt au oprit temporar proiectul, în faza sa cea mai promițătoare, după ce specialiștii obținuseră prima imagine din spatele ușilor misterioase ale piramidei.

Acum, Consiliul Suprem al Antichităților, condus cândva de controversatul, dar carismaticul Zahi Hawass (poreclit Indiana Jones al Egiptului), a început să acorde din nou permisiuni pentru noi cercetări. ”Trebuie să depunem din nou dosarul pentru a putea continua. Momentan așteptăm ca diversele comitete să ne dea oficial permisiunea.”, a declarat Shaun Whitehead, de la compania care se ocupă cu programul de explorare robotizată.

Construită pentru faraonul Keops, Marea Piramidă este singura minune a lumii păstrată până în zilele noastre. Încă de când au fost descoperite în 1872, cele patru puțuri înguste din interiorul piramidei au fost un adevărat mister pentru arheologi. Două dintre acestea, aflate în partea superioară a piramidei, merg dinspre Camera Regelui spre suprafață. Însă celelalte două, unul pe partea de sud, iar altul pe cea de nord, se pierd în interiorul structurii, iar arheologii n-au reușit încă să rezolve acest mister.

Se crede că aceste puțuri ar fi pasaje ritualice prin care sufletul faraonului călătorea după moarte. Ele au rămas neexplorate până în 1993, când inginerul german Rudolf Gantenbrink a trimis un robot prin puțul sudic. După o urcare de 64 de metri din inima pramidei, robotul s-a oprit în fața unei plăci de calcar decorate cu două ace din cupru. Nouă ani mai târziu, același puț a fost din nou explorat, iar televiziunea a transmis în direct imaginile din interiorul piramidei. Tot cu ajutorul unui robot, a fost forată o gaură în placa de calcar, însă s-a dovedit că în spatele acesteia era...o altă ușă. Ziua următoare, robotul a fost trimis prin puțul de nord, dar tot după circa 64 de metri s-a oprit în fața unei alte plăci de calcar, și aceasta decorată cu două ace din cupru.

Acest proiect, denumit Djedi după numele magicianului pe care faraonul Keops l-a consultat atunci când s-au făcut planurile piramidei, a mers mai departe în explorarea piramidei decât orice alt proiect. Specialiștii implicați sunt convinși că anul viitor vor putea descifra în sfârșit misterul piramidei.

Curiozităţi ale Egiptului Antic


Istoria Egiptului Antic constituie o atracţie permanentă pentru contemporani. Ea captivează prin farmecul misterelor şi al enigmelor care aşteaptă să fie elucidate, dar şi prin aspectele neobişnuite specifice acesteia. Fie că este vorba despre practicile rudimentare ale medicinei antice sau despre originea machiajului, Egiptul vremurilor antice rămâne o sursă inepuizabilă de informaţii surprinzătoare.


Cleopatra provenea de fapt din Grecia

Devenită Cleopatra a VII-a a Egiptului, ea a fost ultimul faraon al Egiptului Antic. Făcea parte din Dinastia Ptolemaică, de origine grecească, dinastie ce a condus Egiptul după moartea lui Alexandru cel Mare. Membrii acestei dinastii vorbeau limba greacă, refuzând vehement să se exprime în limba egipteană. Din acest motiv, ambele limbi erau folosite în redactarea documentelor oficiale. Însă spiritul nonconformist al Cleopatrei a contrastat cu convingerile conservatoare ale familiei din care provenea. Astfel, ea a învăţat şi a utilizat limba egipteană şi, în plus, a îmbrăţişat cultura ţării, reprezentându-se ca reîncarnarea zeiţei egiptene Isis.

Atât barbatii cât și femeile egiptene purtau machiaje elaborate

Egiptul antic este considerat leagănul machiajului, el datând încă din mileniul al III-lea î. Hr. Machiajul pentru ochi era în general verde (făcut din cupru) sau negru (făcut din plumb).

Egiptenii credeau că machiajul are puteri vindecătoare. Antimoniul, sau Khol (creionul negru) cum îl numim noi azi, cu care egiptenii îşi conturau ochii avea calitatea de a apăra ochii oamenilor de deşert. El irita continuu glandele lacrimale. În plus avea şi funcţie simbolică, amintind de ochiul lui Horus. Horus era şoimul sacru a cărui acuitate vizuală simbolizează lupta luminii împotriva tenebrelor.

Nu se cunoaşte motivul pentru care nasul Sfinxului este retezat

Există schiţe cu statuia fara nas, care datează din 1737. Astfel, ipoteza că ar fi fost distrus de Napoleon (Campania din Egipt a avut loc între anii 1798-1801) sau în timpul războaielor mondiale nu are baze reale. Singurul despre care se ştie că ar fi provocat daune monumentului este un cleric musulman , numit Sa’im al-dahr. Acesta a fost însă linşat în anul 1378 pentru acte de vandalism.

Egiptenii sunt inventatorii calendarului


Descoperirea unei tablete din timpul domniei Regelui Djer din Prima Dinastie (aprox. 3000 î. Hr.) i-a făcut pe primii egiptologi să declare faptul că egiptenii stabiliseră deja în aceea perioadă o legătură între răsăritul heliacal al stelei Sirius și începutul anului. Conform vechiului calendar egiptean, anul avea 365 zile și era împărțit în 12 luni a câte 30 de zile fiecare, plus cinci zile suplimentare (epagomenae) la sfârșitul anului. Lunile erau împărțite în trei săptămâni, iar o săptămână avea 10 zile. Deoarece anul egiptean era aproximativ cu un sfert de zi mai scurt decât anul solar și evenimentele stelare nu se produceau la aceeași dată calendaristică, i se mai spunea și Annus Vagus sau „An Rătăcitor”.

Egiptul Antic a avut un calendar diferit în timpul Vechiului Regat, cu anul de 320 zile după cum se menţionează pe Piatra de la Palermo.

Medicamentele egiptenilor includeau mancăruri mucegăite sau pământ

Legendarul poert grec Homer spunea astfel: "Rodnicul pământ al Egiptului este cel mai bogat în leacuri."
Vechii egipteni foloseau pe post de leacuri contra bolilor uleiuri, aluaturi, curmale, ceapă, usturoi, sămânță de in, mărar, smirnă, opiu, precum și diverse minerale, săruri de plumb, antimoniu, cupru. Dintre produsele animale se întrebuințau carnea, creierul, sângele. Toate aceste “medicamente” se administrau în lapte, vin, bere sau fierturi.

De exemplu, infecţiile erau tratate cu pâine mucegăită. Bolile de plămâni erau combătute cu smântână, miere amestecată cu chimen, lapte cu roșcove. Făceau inhalații absorbind, cu o trestie, vaporii unei fierturi în care amestecau curmale, rășină, smirnă. Sămânța de ricin, bine mestecată, după care se bea bere, era un laxativ obișnuit.

Când corpul era mumificat, se scoteau aproape toate organele

Etapa a doua a procesului de mumificare coincide cu îndepărtarea organelor interne. Printr-o mică incizie în partea stângă a corpului erau scoase intestinele, stomacul, ficatul, si plămânii. Fiecare dintre aceste organe era apoi uscat în natron, pentru a preveni atacul bacteriilor. Dupa aceea erau înfăşurate individual în fâşii lungi de pânză şi aşezate în câte un vas (fiecare dintre cele 4 vase reprezentând pe câte unul dintre cei 4 fii ai lui Horus).

Creierul era scos din cutia craniană prin nări, cu ajutorul a două beţe lungi. Singurul organ care rămânea în corp era inima, pentru că egiptenii o considerau lăcaşul sufletului.

Perucile erau accesoriu foarte important pentru egipteni


Ca semne distinctive egiptenii bogaţi purtau peruci, iar cei săraci purtau părul lung pe spate sau în cozi împletite. De asemenea, până la vârsta de 12 ani, băieţii egipteni aveau capul ras, păstrând doar o şuviţă lungă de păr. Inclusiv faraonul purta intotdeauna o peruca, numita “nemes”, pentru a nu-şi lăsa la vedere podoaba capilară. Purtarea perucilor înlătura şi problema păduchilor şi scutea persoanele deţinătoare de asemenea obiecte de vestimentaţie să-si mai piardă timpul cu aranjarea părului. În plus, acest accesoriu capilar le putea masca vechilor egipteni şi anumite diformităţi crescute pe pielea capului.

Alte curiozităţi specifice lumii antice egiptene

În viziunea egipteană se considera ca pamantul este plat si rotund, iar fluvial Nil trece prin centrul lui. Contrar obiceiului cunoscut în zilele noastre, în Egiptul Antic, doliul era reprezentat de culoarea albă, nu de cea neagră. Vechii egiptenii obişnuiau să creadă că trecerea peste pragul casei cu piciorul drept este aducătoare de noroc.

Femeile din Egiptul Antic aveau acelaşi statut ca şi bărbaţii din punct de vedere economic şi juridic. În schimb, în viaţa socială acestea nu se bucurau de egalitate.

Culoarea orginală a piramidelor este albul. De-a lungul timpului din cauza fenomenelor climatice acestea şi-au schimbat culoarea, aşa cum le putem vedea astăzi.
Articol complet

Vechii egipteni foloseau produse cosmetice pentru coafat
O analiză realizată în Marea Britanie pe 18 mumii arată că vechii egipteni erau la fel de preocupaţi de înfăţişarea lor ca noi.

Din cele 18 mumii analizate, 15 dintr-un cimitir din deşert şi 3 de origine necunoscută, aflate într-un muzeu, în cazul a jumătate dintre ele s-au găsit substante grase pe par, folosite, cel mai probabil, pentru coafarea acestuia.

Mai precis, după cum au descoperit oamenii de ştiinţă de la Universitatea Manchester din Marea Britanie, pe părul acestor mumii s-a găsit o substanţă de origine necunoscută, constând în acizi graşi de origine animală şi vegetală.

Cercetătorii cred că acest "gel" de păr bazat pe grăsimi era folosit de vechii egipteni pentru a-şi aranja pletele într-un mod care să-i avantajeze şi să le confere unicitate, individualitate. Oamenii de ştiinţă au observat că şi în procesul de îmbălsamare s-a ţinut cont de dorinţa decedatului de a pleca pe lumea cealaltă "coafat", acordându-se o grijă sporită podoabei capilare şi felului în care era aranjată aceasta.

Mumiile pe al căror păr s-au găsit urme de acizi graşi aveau frizuri foarte diferite, în funcţie de vârsta, sex şi statutul social. În unele morminte egiptene s-au găsit anterior şi nişte instrumente care, cel mai probabil, erau folosite pentru a ondula părul.

Exista tuneluri secrete ascunse sub piramidele egiptene?

Marea Piramida de la Gizeh este singura minune a lumii antice care s-a pastrat pâna in zilele noastre. Acest monument unic a fost, de-a lungul secolelor, subiectul unor intense intrigi si speculatii, legate mai ales de descoperirile facute in interiorul si in jurul structurii. Piramidele de pe Platoul Gizeh, nu departe de capitala egipteana Cairo, au inceput sa fie explorate abia in secolul al XIX-lea, când incaperile lor interioare au fost gasite, la multe milenii de la pecetluirea lor. De atunci, numerosi cercetatori au sustinut ca Marea Piramida ar adaposti camere inca nedescoperite, dar, deocamdata, acest lucru n-a putut fi demonstrat. Alte presupuneri sunt legate de existenta, in adâncurile platoului, a unor monumente antice mult mai vechi decât piramidele si, de asemenea, considerate sacre de egiptenii din epoca faraonilor. Este vorba, mai precis, de o retea complicata de tuneluri si galerii in roca moale de calcar, care, daca ar fi explorate, ar rescrie, poate, istoria...