ISTORIE=EGIPT

Rezumarea primului mesaj :

Magia fardurilor

Substantele folosite de egipteni pentru farduri si
pentru protectia ochilor de efectele nefaste ale unui climat cald si
uscat, ale vânturilor de nisip sau ale cresterii apelor Nilului intr-un
mediu mlastinos, trebuiau sa aiba diferite efecte benefice.Toate
paturile sociale recurgeau la machiaj. (Femeile sarace foloseau, in
general, un fard negru, compus din carbon.) Pe doua etiuri cu kohol
descoperite intr-un mormânt al unei femei din anturajul regelui se
putea citi inscriptia: „Veritabil si de excelenta calitate”.


Verde, precum ochiul lui Horus
Cosmetica
egipteana e incredibil de sofisticata. Fardurile, ca si parfumurile,
aveau pentru locuitorii de pe malurile Nilului o legatura puternica cu
universul mitologic in care zeul Horus inventeaza machiajul. In timpul
luptei cu unchiul sau Seth, fiul lui Osiris isi pierde un ochi. Recurge
atunci la artificiul fardurilor pentru a-si restabili integritatea si
frumusetea. Ochiul reconstituit e de culoare verde, asemenea koholului
folosit pâna la cea de-a IV-a dinastie. O culoare ce evoca tineretea,
regenerarea, care respinge puterile demonice de dincolo de lume si
coloreaza cea mai mare parte a amuletelor protectoare dispuse in
sarcofage. Dupa cea de-a IV-a dinastie, fardul verde dispare in
favoarea celui negru, dar cu aceeasi incarcatura simbolica. Pentru ca
aceasta tenta e strâns legata de Egipt al carui vechi nume, Kemet,
inseamna „pamânt negru” simbolizând viata, fecunditatea, innoirea.
In
temple, primul rit al zilei consta in spalarea, imbracarea vesmintelor
curate, fardarea si parfumarea statuii zeului. Idolul onorat e uns cu
alifii si afumat de marele preot, care arde un parfum. Fiecarei
ceremonii ii corespunde o culoare si un miros. In onoarea zeului Re
sunt varsate esente proaspete la rasaritul soarelui, arome puternice de
mirt, la prânz si miresme de flori, seara. Fiecare ingredient era
asociat unei puteri magice. Ceea ce insufleteste in fiecare dimineata
divinitatea, ii ajuta pe defuncti sa acceada la viata vesnica. Iar pe
cei vii, prin aceste gesturi, sa mentina echilibrul Universului.
O
alta imagine, enigmatica, evoca aceasta legatura, aproape
consubstantiala, intre parfumuri si divinitati. Pe o pictura murala
tebana din Noul Imperiu (prin 1400 i.Ch.) se pot vedea femei care se
pregatesc de banchet, impodobite cu bijuterii si fardate cu grija. O
tânara servitoare asaza pe capul lor un con albastrui impregnat cu seu
si mirt. Aceasta ciudata podoaba, care apare in iconografie in cea de-a
XVIII-a dinastie, a fost considerata o grasime parfumata solidificata
care trebuia sa se topeasca putin câte putin pe par, pe vesminte si pe
piele pentru a mari puterea de seductie. Sau, poate pentru a se apropia
de lumea de dincolo. Conul a fost interpretat ca o aureola crestina,
evocând mirosul sfinteniei si al paradisului. O conventie iconografica
pentru a reprezenta atmosfera parfumata in care evolueaza egiptenii in
cea de-a doua viata. Parfumuri si farduri ce ocupa un loc special in
cultura egiptenilor, obsedati de nemurire.

Arsenalul faraonilor. De ce arme dispuneau conducătorii Egiptului

La moartea unei pisici se ţinea doliu în Egiptul Antic
“Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, existã una care nu poate fi înrobitã. Aceea este pisica. Dacã ar putea exista încrucişare între om şi pisicã, procesul ar îmbunãtãţi omul, dar ar deteriora pisica”. (Mark Twain, 1894)
Stilatã, sofisticatã, jucãuşã, independentã, agresivã, şireatã, pasionalã, energicã, duplicitarã…un portret al pisicii este poate la fel de complex ca al unei fiinţe umane. Relaţia dintre om şi felinã a fost întotdeauna una încãrcatã de ambivalenţe, de sentimente amestecate, dupã cum se poate deduce din percepţiile tulburi asupra sa în oglinda istoriei.
Preistorie
Pisica descinde, cel mai probabil, din Miacis, un animal cu trãsãturi de nevãstuicã care a trãit în urmã cu 40 de milioane de ani. Din Miacis se pare cã au evoluat toate carnivorele. Cea mai bine documentatã pisicã preistoricã este cea cu dinţii-sabie, Smilodonul, care a dispãrut din cauza epuizãrii vânatului. Este foarte dificil de dezlegat enigma domesticirii animalului, în condiţiile în care scheletele de pisicã domesticã şi sãlbaticã sut extrem de similare. Câteva indicii provin din insula Cipru, din 1983, când arheologii au scos la ivealã un maxilar vechi de 8000 de ani.
Este puţin probabil ca oamenii sã fi adus cu ei pisici sãlbatice pe insulã, descoperirea sugereazã cã în aceastã perioadã s-ar fi produs domesticirea. In 2004, sãpãturile pe un sit de epocã şi mai veche au dezvãluit un mormânt în care existã atât un schelet uman, cât şi unul felin plasat intenţionat, ceea ce a confirmat domesticirea, ba chiar a împins-o înapoi cu 1500 de ani. Un studiu recent publicat în Science susţine cã toate pisicile domesticite provin dintr-o pisicã sãlbaticã din Orientul Apropiat, Felis Sylvestris. Unii cercetãtori propun ca datã a domesticirii 12000 î. Hr., vreme în care înfloreau primele societãţi agricole. Pisicile au devenit utile când s-a produs sedentarizarea şi oamenii au început sã depoziteze recoltele care au devenit punct de atracţie pentru rozãtoare. Science denumeşte procesul domesticirii pisicii drept unul dintre cele mai îndrãzneţe experimente biologice întreprinse de om.
Egiptul Antic
În aceastã zonã pisica nu ajunge sã fie doar apreciatã pentru vânarea rozãtoarelor, ci chiar divinizatã. Exportul de pisici era strict interzis, iar uciderea unei feline se pedepsea cu moartea. Pisicile erau mumificate dupã moarte şi îngropate în gropi sacre, deseori cu provizii de şoareci mumificaţi. O astfel de groapã putea conţine mumiile a 300000 de pisici, ca la Beni Hassan. În concepţia teocraticã egipteanã, un om obişnuit nu putea deţine o fiinţã divinã, prin urmare faraonul era proprietarul felinelor. Omul putea însã sã le furnizeze hranã şi adãpost, trebuind sã le aducã la grânar noaptea şi sã le ia înapoi dimineaţa. Pentru asta primeau şi o compensaţie, dacã îşi declarau felina drept servitor…
La moartea pisicii se ţinea doliu, toatã familia îşi rãdea sprâncenele, se bãtea cu mâinile în piept, bocea, deci se practica un ritual complet. În mitologia egipteanã pisica se considera a avea o influenţã directã asupra cãsãtoriei sau sãnãtãţii. Zeiţa egipteanã a familiei şi vieţii era Bast şi avea cap de pisicã, fiind deseori reprezentatã purtând o amuletã a ochiului atoatevãzãtor, utchat-ul. Pentru cã era o crimã împotriva faraonului sã-l deposedezi de feline, o bunã bucatã de vreme acestea nu au ajuns în afara Egiptului, cu o excepţie: pisicile de pe corãbii sau din caravane. Abia dupã cuceririle persane şi romane Egiptul a oferit lumii întregi comoara sa preţioasã: pisica sãlbaticã africanã, care a decãzut din poziţia privilegiatã de divinitate în cea de animal de companie…
Evul Mediu
O imagine total opusã celei dezvoltate în Egipt este cea din Evul Mediu european, care a demonizat-o şi a transformat-o în agent al rãului. Pisicile au fost asociate vrãjitoarelor şi diavolului şi exterminate sistematic, acţiune care a avut consecinţe nefaste dacã ne gândim la epidemia de ciumã din secolul al 14-lea, rãspânditã de şobolani. Papa Grigore al IX-lea o clasifica drept “creaturã diabolicã”, iar orice persoanã care deţinea o pisicã era automat suspectatã de vrãjitorie şi deseori condamnatã la moarte împreunã cu animalul de companie. O posibilã cauzã a relaţiei imaginate între pisicã şi diavol ar putea fi tocmai natura lor independentã.
Pisicile erau bãtute, ucise sau alungate din oraşe şi sate. Unele dintre superstiţiile formulate atunci au supravieţuit, ca de pildã cea legatã de trecerea unei pisici negre prin faţa cuiva, semn de moarte sau nenoroc. În Ypres pisicile erau folosite in lunile de iarnã pentru a stârpi animalele dãunãtoare pentru lâna stocatã în Lakenhall, dar la începutul primãverii, dupã vâzarea lânii, erau aruncate din foişor în piaţa publicã, ceea ce simboliza uciderea spiritelor rele.
Tradiţia se mai pãstreazã sub forma Kattenstoet (Parada Pisicii), la care se aruncã pisici de jucãrie. O atitudine mai binevoitoare faţã de ele a avut doar regele din Wales, Hywen Dda, din secolul al 10-lea, care a dat o lege prin care interzicea uciderea sau tortura pisicii. Reabilitarea felinelor a survenit odatã cu încetarea vânãtorii de vrãjitoare, iar din 1800 încep sã se contureze diversele rase şi chiar sã se organizeze expoziţii de pisici, printre cele mai preţuite fiind cele cu pãrul lung.

Orasele subpamantene ale faraonilor
Piramidele egiptene, in jurul carora s-a creat o aura de mister si intangibilitate inca de la ridicarea lor, cu multe mii de ani in urma, intre Nil si desertul Sahara, raman si astazi unele dintre cele mai enigmatice constructii de pe Terra. Si aceasta nu numai in ceea ce priveste modul in care ele au fost construite, ci si in privinta destinatiei lor finale. Astazi, majoritatea arheologilor agreeaza ideea ca uriasele edificii au fost inaltate spre a adaposti si conserva trupurile lumesti ale faraonilor. Se pare insa ca piramidele nu sunt singurele constructii de la Gizeh, pentru ca sub ele un cercetator britanic sustine ca ar fi descoperit un urias sistem de tunele si pesteri subterane.

EGIPTENII – URMAŞII EXTRATEREŞTRILOR

Turism


Se inchide morman- tul lui Tutankhamon

Cum se scria istoria pe timpul lui Ramses al II-lea
Două capodopere ale sculpturii Egiptului antic înfăţişează acelaşi personaj care stă cu picioarele încrucişate, ţinând un condei de trestie în mâna dreaptă, iar în mâna stângă un sul de papirus desfăşurat pe genunchi. Privirile atente fixează un demnitar invizibil, gata să-l dicteze poruncile sale sau cuvintele demne să îmbrace trainicele veşminte ale scrisului. Statuia de calcar pictat în care sunt incrustaţi ochii veridic întruchipaţi din cuarţ, cristal de rocă şi lemn, reprezintă un scrib important din Regatul Vechi, având venerabila vârstă de 4500 de ani.

Ea se păstrează în Muzeul parizian Louvre, unde m-a fascinat şi pe mine cândva, într-o măsură mai mare decât pe alţi vizitatori grăbiţi. Nu mai am nici o şansă să admir cealaltă statuie, aflată tocmai la Metropolitan Museum din New York. Nu mai e un scrib anonim, ci unul celebru: Horemheb, general, ca şi Napoleon, ajuns dacă nu împărat, cel puţin faraon (1348-1320 a.Chr.). Precedat de Tutankhamon şi Ay, l-a desemnat pentru a-i urma la tron pe generaul şi vizirul său Ramses I, bunicul lui Ramses al II-lea, cel mai mare şi mai longeviv faraon al lui Regatului Nou (1304-1237 a.Chr.). Nici prinţii, nici vizirii n-au ezitat să „pozeze” pentru generaţiile următoare în postură de oameni ai condeiului şi ai sulului de papirus, de vreme ce învăţaseră să scrie şi să citească...
Infirmând prostul renume modern al funcţiei lor, scribii egipteni n-au fost doar conţopişti şi slugi zeloase, ci şi literaţii vremii lor, înainte ca literatura să existe ca atare. Copiii hărăziţi de părinţii lor să devină scribi erau trimişi la o şcoală în vecinătatea templelor, sub îndrumarea preoţilor. Ea purta sugestiva denumire de Per en ankh: Casa Vieţii, jucând un mare rol pentru întreaga lor carieră. Cea mai citită carte în aceste şcoli, intitulată Kemyt (Învăţături către scribi), a fost parţial reconstituită din fragmentele păstrate pe cioburi de oale (ostraka). Cea de a doua, păstrată pe mai multe manuscrise, datează de la începutul Dinastiei a XII-a (1991-1786 a. Chr.). A fost scrisă de un scrib dintr-un oraş al Deltei, în timp ce-şi ducea fiul spre Reşedinţa faraonului, ca să devină colegul de şcoală al copiilor de magistraţi din cetatea de scaun. Învăţăturile lui Khety, fiul lui Duauf, către Pepi pledează pentru superioritatea profesiei scribului asupra muncilor manuale. Părintele caută să-şi impresioneze odrasla îngrijorată de truda care îl aştepta şi de severitatea profesorilor prin sarcastica descriere a jalnicei vieţi duse de făurari, lemnari, pietrari, olari, zidari, ţărani, fochişti, ciubotari, spălători, pescari sau tăietorii de stuf care merg în Deltă spre a întocmi săgeţi. De aceea epitologii au denumit „Satira meseriilor”. Învăţăturile lui Khety, căruia i se atribuie şi Imnul către Nil. Am publicat în Viaţa Nouă, Seria nouă, Anul II 1993, Tomul VII, Editura „Grai şi suflet” – Cultura naţională”, p. 34-40, traducerea integrală a poetului lui Khety, care dă fiului său sfaturi cu privire la purtarea lui când va ajunge scrib. Citez din ea următoarele fragmente:
„Fie ca tu s-aşezi scriptura chiar mai presus de mama ta;
Căci scrisu-i meşteşugul cel mai mare
Şi nu-i găseşti pereche pe pământ!
.................................................
Ceea ce fac, vezi bine, în drum spre Reşedinţă,
O fac, fireşte, doar de dragul tău!
Din zilele de şcoală vei trage mai foloase.
Munca făcută – acolo e pentru veşnicie!
Într-un poem din literatura scolastică a Regatului Nou care elogiază de asemenea munca intelectuală şi supravieţuirea ei, Khety este menţionat alături de glorioşii săi confraţi; iscusitul povestitor Herdedef, fiul regelui Keops; vizirul Imhotep, genialul arhitect şi medic din timpul domniei lui Djeser; prorocul Neferty, contemporan cu Snefru, fondatorul Dinastiei a IV-a; vizirul lui Isesi, Ptah-hotep, autorul celui mai complet tratat sapienţial egiptean ş.a. Arta scribului este aşezată pe cea mai înaltă treaptă:
„Mai preţioasă pare cartea decât o piatră funerară
Sau decât zidul care-nfruntă timpul.
Ea ţine loc de turn şi piramidă
În inimile celor ce-i pomenesc adesea.

Chiar şi-ntr-o necropolă e mai folositor
Un nume colindând din gură-n gură.
Căci omu-i trecător
Şi trupul său în pulbere se schimbă
Iar rudele-i se-ntoarnă în pământ.
Dar cartea lui îl face să dăinuie în lume
Prin gura celui ce-o citeşte...”
Pentaur n-a ajuns vizir, n-a dat altora lecţii de înţelepciune, nici nu s-a preocupat de propriul său renume. A fost un scrib iscusit şi înzestrat cu harul poeziei epice, care s-a potrivit cu vremea în care a trăit şi cu tânărul şi ambiţiosul faraon pe care l-a slujit. Acesta era dornic să-l întreacă pe tatăl său, Seti I (1318-1304 a. Chr.), al cărui coregent a fost către sfârşitul vieţii lui. Printre învinşii predecesorului se număra Muwatallis, regele hitit care pierduse bătălia dată pe râul Oronte, în faţa cetăţii Qadeş, situată în Câmpia Bekaa, străvechea Laodicea, actualmente Tell Nebi Mend. În al cincilea an al domniei sale, Ramses al II-lea s-a îndreptat cu corpurile de oaste Amon, Ra, Ptah şi Seth împotriva „mârşavului principe, înfrântul din Chata”, care înghebase o mare coaliţie cuprinzând mai mult de douăzeci de semniţii. Tocmai datorită rezultatului ei îndoielnic, căci izvoarele hitite nici n-o menţionează, sângeroasa confruntare a fost prezentată de propaganda egipteană drept o strălucită victorie. Ea a fost repurtată exclusiv de faraonul abandonat oastea sa în derută şi nevoit să înfrunte singur cele 2500 de care de luptă ale duşmanilor. Dând crezare iscoadelor beduine care îl minţiseră că hitiţi se îndepărtaseră, el n-a rămas decât cu corpul de oaste Ra, căci celelalte se aflau în marş, dispersate pe Oronte. La Qadeş s-a dat aşadar prima bătălie despre desfăşurarea căreia suntem informaţi prin surse epigrafice şi basoreliefuri. Asistăm totdată la epopeizarea istoriei cu aproximativ un secol înainte de dezlănţuirea războiului pentru cucerirea cetăţii care se număra printre aliaţii hitiţilor: Troia. Derden = Dardania a fost menţionată de Homer.
Relatarea bătăliei de la Qadeş, alternând descrierile şi enumerările în proză cu pasajele epice şi lirice, începe printr-un ditirambic portret al căpeteniei invincibile:
„El e voinic precum un taur,
Dă buzna pe un câmp de luptă necunoscut până atunci;
O mie de bărbaţi de-abia de pot să i se-mpotrivească;
Cu miile cad în ţărână când ochii dau de faţa lui;
Stăpânul ce stârneşte groaza,
Răzbeşte fiorosu-i răcnet departe, până-n orice ţară;
De-o faimă neasemuită, străinii îi măcelăreşte;
E ca un crâncen leu în valea sălbăticiunilor pădurii,
Urmat de preţuire pleacă şi vine cu triumfu-n frunte!”
Comparaţiile scribului egiptean nu au ampla desfăşurare a celor homerice, pe care le prevesteşte uneori. Magicele calităţi de zeu coborât pe pământ pentru a-şi conduce de unul singur oastea spre izbândă se vor manifesta în desfăşurarea bătăliei. Ea cunoaşte un moment de răscruce atunci când eroul, în carul său de luptă, îşi înfruntă solitar duşmanii nenumăraţi. Părăsit de prinţi, comandanţi şi oşteni, Ramses nu se socoteşte învins dinainte, fiindcă se băzează pe sprijinul părintelui său ceresc. Se reculege şi-l cheamă în ajutor pe Amon. Alături de Montu, zeul cu înfăţişare de taur, menţionat în preambulul poemului, el este zeul războiului:
„Ce-nseamnă asta, tatăl meu Amon?
Un bun părinte poate uita de fiul său?
Ce faptă săvârşită-am fără tine?
De-a fost să umblu sau să stau, n-am ascultat îndemnul tău?
Am încălcat vreodată porunca ce mi-ai dat-o? [...]
Te strig pe tine, tatăl meu Amon!
Mă împresoară, iată, nenumăraţi duşmani
Pe care nu-i cunosc deloc.
Văd toate ţările din jur unite împotriva mea.
Mă simt acum cumplit de singur
Şi n-am alături nici un soţ;
Oştenii mei pedeştri m-au părăsit cu toţii,
Iar cei ce luptă-n care nici n-au căutat spre mine,
De-i strig să mă ajute, nu mă aude nimeni...”

Imnul săpat pe o stelă adusă din incinta templului din Karnak în Muzeul din Cairo este un solemn monolog în care Amon preamăreşte marile victorii ale lui Tuthmosis al III-lea (1504-1450 a.Chr.), fiind evident compus de preoţii acestui zeu. De astă dată, tânărul faraon, ajuns la ananghie, îi adresează întrebări retorice. Dramatica lui singurătate pe câmpul de luptă îi inspiră accente lirice întâlnite, câteva secole mai târziu, în Psalmii lui David. Drept răspuns, El, împăratul biruinţei, „Cel ce-ndrăgeşte vitejia”, îi întinde mâna şi îi dă ajutor, strigându-i: „Înainte!” Elanul războinic al faraonului, dezlănţuit de un zeu, săvârşeşte adevărate minuni. Armăsarii lui năvalnici strivesc sub copite carele de luptă ale vrăjmaşilor, inima acestora încremeneşte de frică, braţul le atârnă fără vlagă. Toţi sunt cuprinşi de o teamă mistică, strigându-şi între ei aceste vorbe:
„N-avem de-a face cu un om ca noi...
El este Sutekh, zeu atotputernic,
În mădulare i-a pătruns Baal,
Şi tot ce săvârşeşte nu-i faptă omenească
Căci fără pedestraşi şi care de luptă, pân-acuma nimeni
N-a biruit de unul singur atâtea mii şi mii de-oşteni.
Hai să fugim din calea lui degrabă,
Să ne scăpăm şi viaţa, şi suflarea.
Oricare om încearcă să-l înfrunte
Îşi simte ţeapăn braţul şi piciorul.
Nu-i chip să mai apuci nici suliţa, nici arcul
De-l vezi venind spre tine-n goană mare!”

Menna, bravul vizitiu al faraonului, tulburat de puhoiul carelor de luptă, îşi pierde cumpătul, cuprins de frică, el îşi sfătuieşte suveranul să nu mai zăbovească printre vrăjmaşi, întorcându-se teafăr în tabără. Ramses trece peste momentul de slăbiciune al însoţitorului său şi se străduieşte să-i redea curajul, arătând o uriaşă încredere în forţele proprii. La coborârea înserării, când pedestraşii şi oştenii din carele de luptă se adună în jurul faraonului lor atotbiruitor, aceasta îi ceartă părinteşte, arătându-le mustrător câmpia de la Qadeş, acoperită de leşurile hitiţilor. De recunoştinţa regală se bucură doar caii care şi-au urmat stăpânul în iureşul bătăliei, de unde l-au readus teafăr şi nevătămat.
„Am biruit de unul singur mii de neamuri.
Eram cu «Biruinţă-n Theba» şi cu «Mut-este-mulţumită»,
Cu telegarii mei cei falnici:
Ei m-au scăpat din vălmăşag
Când singur m-am trezit în faţa atâtor semiţii vrăjmaşe.
De-acum încolo am să-i spun eu însumi
Să-nfulece nutreţu-n faţa mea,
În orice zi, când fi-voi iar în palatul mare
În ei găsit-am sprijin când mă-ncolţeau duşmanii,
Precum şi-n Menna, vizitiul meu,
Preabunul slujitor al casei mele,
Cei care-n bătălie mi-au fost martori!”

Eroii homerici arată acelaşi tulburător ataşament faţă de telegarii lor, care nu poartă nume pompoase, amintind de Mut, soţia lui Amon, ci porecle obişnuite Bălanul şi Breazul sunt nemuritorii cai înhămaţi la carul ahilean, alături de muritorul Pedasos, chipeş armăsar de rezervă, obţinut de erou cu prilejul cuceririi cetăţii lui Aetion, tatăl Andromacăi. În loc de doi cai, carul lui Hector are patru, pomeniţi o singură dată în Iliada, VIII, 185. Când pleacă la asaltul taberei aheene, cu intenţia de a incendia corăbiile trase pe mal, fiul lui Priam li se adresează, amintindu-le înduioşătoarea grijă pe care le-a arătat-o cândva propria lui soţie:
„Tu, Pintenogule, Murgule, Şargule şi tu, Bălane,
Hai şi plătiţi-vă astăzi de multa-ngrijire ce-avurăţi
Odinioară, când fiica măritului cari Aetion
Vouă plăcutul nutreţ înainte v-a pus şi ea însăşi
Vin v-a turnat, dac-avurăţi voi poftă, mai repede vouă
Chiar decât mie, cu toate că eu sunt bărbatul ei tânăr!”

Să fie o simplă coincidenţă între spusele lui Hector, redate în tălmăcirea lui George Murnu şi mărturisirea lui Ramses al II-lea? Într-o misivă trimisă printr-un sol, regele hitit se recunoaşte învins şi cere încetarea ostilităţilor odată cu îndurarea faraonului victorios, întrucât: „Pacea e mai folositoare decât războiul”. Poemul bătăliei de la Qades este o cronică bogat ilustrată: basoreliefurile păstrate pe pereţii templelor din Luxor, Karnak şi Abydos, însoţesc textul, copiat şi pe papirusuri. Aşa-zisul Sallier III, aflat acum la British Museum, este opera lui Pentaur, scribul care i-a dat şi numele, deşi majoritatea egiptologilor nu i-au recunoscut alt merit decât cel de bun meseriaş. Textele epigrafice şi papirologice au fost publicate de Ch. Kuentz în La bataille de Qadesh (Cairo, 1928-1932). Tot el a cercetat raporturile dintre basoreliefuri şi epopee în Epopées et Tableaux Historiques („Amor de l’art”, XVIII, 1948). The Kadesh. Inscriptions of Ramses II se intitulizează studiul mai nou al lui A.H. Gardiner (Oxford, 1960). În prefaţa sa la ediţia pariziană din 1928, Charles Kuentz a menţionat nouă duplicate epigrafice. Dar unicul document hieratic ajuns până la noi, un papirus păstrat la Londra, datează din timpul domniei lui Merneptah (1237-1223 a. Ch.) fiul şi succesorul lui Ramses cel Mare. Copierea tardivă a „Poemului” este un gest de pietate filială sau o dovadă a interesului care i s-a păstrat? Şi una, şi alta. O scenă din bătălia de la Qadeş, imortalizată pe un perete al Templului Karnak din Theba supradimensionează intenţionat carul de luptă, faraonul trăgând cu arcul şi telegarii care domină deruta pedestraşilor şi a cavaleriei hitite. Cine a elaborat textul literar ditirambic, care îmbina cronic cu epopeea, proza şi poezia, suflul epic cu cel liric? Numai un scrib laic, înzestrat cu imaginaţie şi talent. Poate că acesta a fost martorul ocular al bătăliei de la Qadeş, cunoscându-şi bine suveranul şi a ştiut să dea cronicii conţinutul şi forma dorită. Mai ales că Ramses al II-lea n-a fost numai un faraon viteaz, care a câştigat o bătălie ce părea dinainte pierdută, ci şi un iubitor de poezie, după cum se va vedea mai încolo. Putea să fie străin de subiect Pentaur, care a aşternut pe papirus forma optimă a cronicii ramsesiene? Contribuţia lui a fost nu neapărat exclusivă, dar în orice caz importantă.


Opinia egiptologilor sceptici în privinţa calităţilor şi a rolului jucat de el în scrierea poemului qadeşian a fost contestată de unii nespecialişti care nu duceau lipsă de intuiţie artistică. Printre aceştia s-a aflat şi un poet român ajuns la Paris în 1884. El avea să scrie poeme sau cărţi de proză şi în limba franceză. După ce a citit în traduceri franceze sau germane Poemul contestatului scrib ramesid, rămâne entuziasmat de „Homerul Egiptului de acum 3300 de ani”, făcându-l eroul unui poem de factură parnasiană. Reîntors în ţară, publică în nr. VII din 3 martie 1886 al Revistei literare: Ospăţul lui Pentaur, însoţit de o imagine-hieroglifă, cartuş şi gravură reprezentând „Sala hipostilă a unui templu”. Primele 2 strofe evocă magistral ambianţa de banchet în care preotul-poet îşi recită „epopeea strălucită”:
„Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,
Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car:
Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,
C-o mânie trăsnitoare în al ochilor focar.

Zeul Month îi dă iuţeală şi Baal a lui putere,
C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,
Iar în urma lui se scurge sânge roşu din artere,
Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii”.

Când îşi vede regele-n pericol. Urmărit de călărimea duşmană, tânărul Tarakenas vine în ajutorul lui cu două mii de care şi îl salvează. Contraatacul personajului inventat de Alexandru Macedonski este sugerat prin două comparaţii consecutive, procedeu întâlnit şi în Iliada:
„Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili
Na se-avântă printre pietre cu asalt mai mugitor
Iar un fulger cât de aprig îndrumat de nalte pravili
Între nori când izbucneşte nu e-atât de-asurzitor”.

Poemul bătăliei de la Qadeş, pe care scribul ramesid îl copiase pe foi de papirus (sau poate că îl şi scrisese el însuşi), era o cronică destinată lecturii. Întrucât la Macedonschi, Pentaur îl recită într-un ospăţ fastuos în timp ce „harpa lui de bard” îi acompaniază versurile, el devine un „Homer avant la lettre”, căci în Egiptul antic harpiştii executau doar poezii lirice scurte, sau cântece de petrecere. Prin faptul că este preot-cântăreţ, el poate fi socotit precursorul poeţilor hieratici prehomerici, precum licianul Olen, care închiriase imnuri lui Apollo din Delos, tracul Thamyris, menţionat în Iliada (II, 594-600), Musaios, discipolul lui Orfeu, Eumolpas şi Pamhos, care au activat la Eleusis sau cretanii Chrysotemis şi Philammon, laureaţii primelor concursuri imnice instituite la Delfi. Toţi îşi acompaniau versurile cu sunetele lirei, alternând pasajele lirice cu cele epice, de inspiraţie religioase. Ospăţul lui Pentaur a avut succes, fiind inclus de autor în volumul Excelsior (1895). Macedonski excelează în descrieri dar nu egalează dinamismul scenelor de luptă din „Bătălia de la Rovine” conversând cu Egipetul eminescian, inclus de Maiorescu în volumul de Poezii (1883).


Izbânda faraonului Ramses al II-lea în bătălia de la Kadeş, inclusă de mine în Poezia Egipului faraonic (Editura Univers, 1974, p. 53-57) conţine numai pasajele lirice ale Poemului lui Pentaur. Versiunea lui integrală a apărut în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, florilegiu alcătuit în colaborare cu orientalistul Constantin Daniel, autorul multor cărţi remarcabile despre cultura şi civilizaţia nilotică (Biblioteca pentru toţi nr. 934, Editura Minerva, 1977, p. 120-136). Iohanna Şarambei-Nicolae Şarambei, autorii cărţii intitulate 99 personalităţi ale lumii antice (inclusiv Ramses al II-lea), apărută la Editura Albatros în 1983 sunt susţinătorii unei interesante ipoteze privitoare la geneza disputatului poem qadeşian. Mutarea Capitalei la Tanis la Per Ramses (Casa lui Ramses de către marele faraon a fost, de fapt, o desprindere de sub tutela preoţilor thebani ai zeului Amon. Dar încurajarea credinţei în zeul Seth a provocat o schismă care a dus la izolarea temporară a preoţilor şi aristocraţiei thebane, ce ameninţau puterea faraonului: „Reacţiei preoţimii thebane îi datorăm o originală operă literară – Cântecul bătăliei de la Qadeş, cunoscută şi sub titlul Poemul lui Pentaur – care exprima încercarea preoţimii de a-l îndepărta pe Ramses al II-lea de oastea sa pusă la punct şi care constituia principalul său sprijin. Poemul este compus de poetul oficial al faraonului, Pentaur, care şi-a făcut instruirea sub îndrumarea preoţilor thebani. Conform poemului ostaşii sunt laşii plini de ingratitudine care şi-au lăsat stăpânul binefăcător singur între duşmani şi numai marele Amon, amintindu-şi de credinţa faraonului l-a salvat de pieire la Qadeş” (op. cit., p. 261-262).
În contextul disputelor religioase din vremea sa, creaţia scribului-poet ramesid capătă aşadar implicaţii politice, dezvăluindu-şi mai limpede opţiunile şi tainele care o învăluie. Adică fervoarea din invocarea lui Amon, exaltarea orgoliului aparent paranoic, afişat de faraon, dispreţul acestuia firesc doar faţă de duşmanii săi asiatici, nedrept faţă de propria lui oaste. Absenţa epopeii în Vechea Chină a fost explicată prin faptul că luptătorii nu s-au bucurat de consideraţia învăţaţilor şi a literaţilor. Paradoxal, unica poemă epică egipteană a izvorât din resentimentele lui Ramses al II-lea faţă de oştenii lui, chipurile, ingraţi. La grecii antici a existat dimpotrivă un mare cult al eroilor, liricul Arhiloh mândrindu-se cu meseria lui de soldat: din păcate, tocmai aceasta i-a grăbit sfârşitul.
La peste 3200 de ani de la încheierea secularei lui existenţe, Ramses al II-lea rămâne primul în topul marilor faraoni, chiar dacă unii dintre predecesorii săi l-au întrecut în anumite privinţe. Jefuitorii de morminte i-au cruţat mumai, odihnindu-se acum în cel mai vestit muzeu din Cairo. Celebrul său templu de la Abu Simbel, săpat în stâncă, a fost strămutat cu eforturi uriaşe, pentru a nu fi inundat de apele Nilului. Expoziţia consacrată lui în 1984 a atras un public numeros la Grand Palais din Paris. În anul următor, Claire Lalouette a tipărit la Librairie Arthème Fayard cartea ei de referinţă: L’empire des Ramsès – Imperiul celor XI Ramesizi, care au marcat apogeul şi declinul a două dinastii: XIX şi XX. La numai doi ani, în 1987, Editura Meridiane a şi încredinţat tiparului traducerea acestei cărţi, realizată de Maria Berza. Vigilentele foruri aşa-zis culturale de atunci au cenzurat titlul original. S-a aprobat o formulă „neimperialistă”, potrivită pentru o enciclopedie; Civilizaţia Egiptului antic. Volumul I, dedicat în întregime faraonului unic, credita de istorie cu cifra II. Am găsit răspunsul unei autorităţi, care mi-a confirmat aşteptările:
„Astfel se exprima scribul Pentaur la începutul unui lung poem consacrat relatării bătăliei. Uneori acesta pare să aibă accente homerice. Homer, care, potrivit unei tradiţii, ar fi trăit cu patru veacuri mai târziu, a putut cunoaşte textele egiptene. Oricum, ne este îndăduit să ne imaginăm acest lucru. Putem urmări diferitele evenimente petrecute în cursul acestei bătălii, de o mare importanţă pentru viitorul Egiptului şi al Orientului Apropiat, graţie mai multor documente: mai întâi este vorba de textul unui raport oficial, sculptat pe pereţii mai multor temple, ca şi basoreliefurile ce îl ilustrează dar şi de acel mare poem epic întocmit de scribul Pentaur spre a celebra marile fapte ale suveranului” (op. cit., vol. I, p. 118).
La un secol de la apariţia în revistă a poemului în care Alexandru Macedonski l-a trecut în galeria poeţilor epici legendari pe Pentaur, recunmoscut până atunci doar ca scrib, egiptoloaga franceză pasionată de istoria ramsizilor a confirmat calitatea de autor şi prehomerismul său. S-a adeverit şi ipoteza istoricilor români Iohanna şi Nicolae Şarambei, privitoare la apartenenţa Poemului bătăliei de la Qadeş. Victoria îndoielnică a fost urmată de 16 ani de ostilităţi între egipteni şi hitiţi. Ele s-au curmat prin tratatul de pace încheiat de Ramses al II-lea cu urmaşul lui Muwatallia: Hattusilis al III-lea (1289-1265 a. Chr.). Actul s-a păstrat până astăzi într-o versiune hieroglifică şi una cuneiformă. Noul rege al hitiţilor a devenit socrul faraonului. Maetnefrure a fost una dintre reginele lui favorite, mama câtorva dintre cei 50 de prinţi şi cele 53 de prinţese, zămislite de suveranul mai prolific decât homericul Priam.
În capitolul final, consacrat literaturii şi artei, Claire Lalouette precizează că în textele egiptene este omniprezentă poezia îndeobşte ritmată şi bazată „pe un joc de aliteraţii şi asonanţe” (op. cit., vol. II, p. 213-214). Prosperitatea cunoscută de egipteni în timpul ilustrului Ramesid şi libertatea moravurilor au contribuit la larga răspândire a cântecelor de dragoste, o formă nouă de poezie recitată, cu acompaniament de harpă, apărută în timpul Dinastiei anterioare: a XVIII-a (începutul Regatului Nou). Aceasta se distingea prin caracterul ei laic şi sincer, expresia afecţiunii reciproce a îndrăgostiţilor, care îşi ziceau unul altuia „frate” şi „soră”, sugerând doar o înrudire sufletească. Deşi nu erau creaţii folclorice, ci culte, s-au bucurat de o largă popularitate, îmbinând oralitatea cu sursele scrise. Unele dintre ele s-au păstrat pe cioburi de oale sau pe cristale de cuarţ, căci nu toţi aveau la îndemână costisitorul papirus. De el dispuneau scribii care le transcriau, adăugând propriile lor creaţii, spre a fi recitate la ospeţe, cu acompaniament de flaut şi harpă. Cântecele autonome erau strânse laolaltă, când nu făceau parte dintr-un ciclu aparte. Unul singur dintre ciclurile erotice care au ajuns până la noi a scos din anonimat pe autorii sentimentalelor cântece: Începutul frumoaselor stihuri găsite în culegerea de texte alcătuită de Nekhet-Sobek, scribul Necropolei. Primele două poeme, aduse şi aruncate asupra lăcaşului iubirii sau în curtea ei, înzestrau cu puteri magice pe cel ce le rostea şi îl ajutau să scape de nazurile gazdei sau îmbătau cu miresme ameţitoare pe cei ce i se împotriveau făcându-l să aibă puteri depline în casa „surioarei”. Egiptenii antici cunoşteau aşadar farmecele de dragoste. În poemul al VII-lea, „frăţiorul” vrea să pătrundă în casa iubitei, al cărui portar a adormit, cu ajutorul jertfelor aduse porţii, zăvorului, încuietorii şi uşciorilor. Cele mai râvnite bucăţi din vitele jertfite le va primi băiatul de tâmplar dacă îi va face în schimb „o poartă din papură-mpletită/ Şi cu zăvorul meşterit din paie”. Poemul al IV-lea surprinde prin francheţea îndrăgostitei:

„Tu te destăinuieşti doar inimii, spunându-i:
«Tânjesc de dorul ei şi vreau s-o strâng la piept!»
Eu însă, pe Amon, vin singură la tine
Şi uite cum veştmântul îmi flutură pe braţe!”

Monologurile „frăţiorului alternează cu cele ale „surioarei” şi în ciclurile intitulate „Puterea iubirii şi Dorinţele îndrăgostiţilor. Vorbeşte doar „El” în Trei dorinţe sau doar „Ea” în Începutul frumoaselor cântece cu care se desfată „surioara” scumpă inimii tale când se-ntoarce din câmpie şi în Începutul frumoaselor cântece ale grădinii. Cea dintâi „surioară” nu vrea să oprească clipa în loc, ca Faust, ci să înveşnicească ceasul de iubire”:

„E minunată ora ce-o trăiesc,
O, de-ar putea dura o veşnicie!
De când am împărţit acelaşi pat,
M-ai înălţat pe munţii bucuriei!”

Prezenţa „frăţiorului” este însăşi raţiunea de a fi a celeilalte „surioare”.

„Mă-mbată glasul tău ca vinul dulce
Şi vieţuiesc doar pentru că-l ascult;
Privirea ta mă satură mai mult
Decât merindele şi apa!”
Tribulaţiile erotice se desfăşoară într-un decor cu o vegetaţie luxuriantă în Delta Nilului bântuită de crocodili (pe care un tânăr îi sfidează sper a ajunge înot la făptura dragă), în grădini sau în câmpii. În ciclul intitulat Cântecele livezii, rodierul, smochinul şi sicomorul devin complicii „frăţiorului” şi al „surioarei”, ameninţându-i că le vor desconspira întâlnirile amoroase dacă nu vor fi stropiţi şi îngrijiţi cum se cuvine. Începutul cântecelor de mare desfătare a inimii e o suită de şapte „confesiuni” făcute alternativ de Îndrăgostit sau Îndrăgostită, pline de patos şi exuberanţă, fiecare exaltând frumuseţea celuilalt. Obstacolele întâmpinate de dorinţa lor arzătoare de a fi împreună provoacă „îmbolnăvirea” amândurora, leacurile vracilor demonstrându-şi ineficacitatea. „Cântecele” au rafinate jocuri de cuvinte la începutul şi sfârşitul lor. Scribii de la curte au compus ciclul întru desfătarea inimii faraonului, care avea câteva soţii oficiale şi un mare harem, fiind sensibil la frumuseţea feminină. Probabil că poemele au fost recitate nu de către autorii lor, ci de un tânăr şi de o tânără, acompaniaţi de harpişti. Dragostea-pasiune inspiră îndrăgostitului următoarele versuri:
„Deplinul şold şi mijlocul subţire
Cu coapsele se-ntrec în frumuseţe.
Ca o crăiasă calcă pe pământ,
Răpindu-mi inima cu-mbrăţişarea ei.

În trecere sileşte toţi bărbaţii
Cu jind să-ntoarcă după dânsa capul.
Ferice este cel ce-o strânge-n braţe.
Şi se socoate primul dintre tineri.”
Mehi este diminutivul tânărului care răvăşeşte făptura Îndrăgostitei:
„Inima mea îndată o ia razna
Când mă gândesc la omul ce mi-e drag;
Nici nu-mi îngăduie să merg ca lumea,
Tresaltă şi din locul ei s-ar smulge!

Măcar să-mi pun cămaşa nu mă lasă;
Nu sunt în stare să-mi ţin evantaiul,
Nu îmi dau cu suliman pe ochi,
Nu mă mai ung cu-nmiresmate iruri”.
Pătimaşele monologuri din ciclurile eroticii egiptene au fost înlocuite cu dialogul dintre Mire şi Mireasă în Şir ha-Şirim – Cântarea Cântărilor, atribuită îndeobşte lui Solomon. Este socotită de majoritatea specialiştilor drept o antologie de poeme de dragoste, numărând 117 versete distribuite în 8 capitole. Fetele din Ierusalim, care ţin locul Corului masculin sau feminin din Teatrul antichităţii eline, fac legătura între replicile Regelui şi ale Păstoriţie. Prima dintre numeroasele soţii ale regelui izraelit a fost fiica unui faraon. Şi Mirele şi Mireasa laudă frumuseţea celuilalt, bineînţeles cu elemente luate din flora, fauna şi peisajul din Izrael. Sora-mireasă cere Fiicelor Ierusalimului să-i spună iubitului între iubiţi, dacă îl vor întâlni, că ea este bolnavă de iubire. În Poezia de dragoste a Lumii, tipărită de Editura Eminescu în colecţia „Erato” (1997), am asociat propriile mele traduceri din Poemele egiptene de dragoste, datând din timpul Regatului Nou, cu Cântarea Cântărilor, în versiunea Patriarhului Nicodim (1944), care semnalează replicile Mirelui, ale Miresei Sulamita şi ale Fetelor din Ierusalim, indicaţii utile, absente în textul original.
Lunga domnie a lui Ramses al II-lea a contribuit aşadar la înflorirea artelor plastice şi grafice, fără ca literatura să rămână mai prejos. Monumentalitatea statuilor din faţa templelor cu coloşi regali are ca echivalent Poemul bătăliei de la Qadeş prin care scribul Pentaur a inaugurat trecerea de la cronica de război la epopee, prefigurându-l pe Homer, iar poemele erotice, reprezentate de Nekhet-Sobe, scribul Necropolei rivalizează cu fineţea basoreliefurilor şi picturilor rameside.
Ion Acsan

Nefertiti era urâtă - avea nasul coroiat şi riduri
Oamenii de ştiinţă au mai demontat un mit al frumuseţii perfecte: cel al lui Nefertiti. Descoperirile recente arată că aceasta era departe de a fi etalonul perfecţiunii, având un nas coroiat şi riduri în jurul ochilor.
Scanarea bustului lui Nefertiti, vechi de 3.300 de ani, a scos la iveală un model calcaros, o alta faţă a reginei, aflată la interior, faţă de cea cunoscută de lumea întreagă. Deşi regina avea trăsături armonioase, aceaste sunt departe de matriţa descoperită de arheologi, relatează Daily Mail.
Descoperirea nu face decât să vină în sprijinul altora făcute de cercetătorii germani. "Vom merge la un mormânt din Valea Regilor unde credem ca se află sora lui Nefertiti, pentru a vedea dacă cei din aceasta dinastie au aceleasi trasături" a declarat Bettany Hughes, unul dintre istoricii implicaţi în descoperire.
Primii care au avertizat asupra faptului că este imposibil că regina să fi fost atât de frumoasă sunt cercetătorii germani, care cu ajutorul unui tomograf au arătat că obrajii lui Nefertiti, ce a murit când avea între 29 şi 38 de ani, nu erau atât de proeminenţi, nasul său era cocoşat, avea multe cute în jurul gurii şi în obraji, iar colţurile pleoapelor nu erau atât de curbate.
Încă de la prima sa expunere publică în 1923, bustul a atras mii de admiratori din întreaga lume datorită preciziei simetrice cu care a fost sculptat în urma cu 3.300 de ani. Bustul a fost descoperit în Egipt în 1912 la Tell el-Amarna, capitala de scurta durata a soţului lui Nefertiti, faraonul Akhenaton (cunoscut şi ca Amenofis al IV-lea). Despre Nefertiti se crede că ar putea fi chiar mama lui Tutankamon.
Nefertiti nu este singura a cărei frumuseţe este pusă la îndoială. Cleopatra, a cărei frumuseţe este legendară, a fost portretizată deloc flatant în 2001. O statuie care o înfăţişează a fost expusă la British Museum, iar Cleopatra apare ca o femeie scundă şi destul de corpolentă.

Misterele ţarilor şi ale faraonilor, citite în ADN


Secretul adevăratei identităţi a „faraonului copil“ al Egiptului, Tutankhamon, dar şi enigma descendenţilor ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, au fost dezlegate cu...

Faraonii erau bolnavi de inimă
Medicul Gregory Thomas, profesor de cardiologie la Universitatea California din Irvine din Statele Unite şi coautor al acestui studiu, explică faptul că “maladiile cardiovasculare sunt omniprezente în societatea modernă şi, în ciuda diferenţelor dintre stilul de viaţă de astăzi şi cel din Antichitate, am descoperit că aceste maladii erau destul de frecvente în înalta societate egipteană din urmă cu câteva milenii”.
Această descoperire, publicată în Journal of the American Medical Association (JAMA), i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să repună în discuţie influenţa reală a factorilor de risc moderni. Principalii factori de risc din epoca modernă sunt alimentaţia bogată în grăsimi, sedentarismul şi fumatul.
Intrigaţi de ipoteza potrivit căreia arteroscleroza ar fi fost frecvent întâlnită în Egiptul Antic şi că această maladie ar fi reprezentat cauza morţii faraonului Mernaptah (1213 - 1203 î.Hr.), echipa de specialişti coordonată de Gregory Thomas a dorit să verifice această teorie.
Cu ajutorul unor experţi în egiptologie şi a unor specialişti în îmbălsămare, cercetătorii americani au selecţionat 20 de mumii din Muzeul antichităţilor egiptene din Cairo pentru a le scana.
Aceste mumii au fost scanate folosind instrumente medicale moderne, oamenii de ştiinţă acordând o atenţie specială cercetării sistemelor cardiovasculare.
Cercetătorii au descoperit astfel că nouă din cele 16 mumii care încă mai aveau artere identificabile şi o inimă compactă, după procesul de mumificare, prezentau semnele unei calcifieri coronariene.
Aceste urme de calcifiere erau vizibile în interiorul arterelor sau în locurile în care arterele s-au aflat în corpurile mumificate, au explicat autorii acestui studiu.

A fost returnat Egiptului un deget al tatălui lui Tutankhamon
Degetul a fost furat în 1907, în timpul unei examinări a scheletului, şi a fost returnat Consiliului în timpul unei ceremonii care a avut loc la Cairo, unde s-a semnat un acord între Egipt şi Elveţia pentru simplificarea procedurilor de restituire a obiectelor arheologice.
Degetul va fi expus la Muzeul egiptean din Cairo, potrivit unui comunicat, care dă asigurări că acesta aparţine lui Akhenaton, al cărui schelet a fost descoperit în Valea Regilor, în apropiere de Luxor.
Akhenaton, faraon al celei de-a XVIII-a dinastii, care a trăit cu peste 1300 de ani înaintea erei noastre, a fost formal identificat, în februarie, graţie unor analize ADN, ca tată al lui Tutankhamon, "faraonul copil", mort la vârsta de 19 ani.
Ambasada Elveţiei la Cairo a indicat că relicva a fost restituită şefului Consiliului pentru antichităţi, Zahi Hawass, de Frank Rühli, un cercetător de la Universitatea din Zurich, specialist în mumii.
Este vorba despre "o iniţiativă privată a acestui cercetător, care, graţie contractelor sale personale", a recuperat degetul "dintr-o ţară europeană", a declarat un diplomat pentru AFP, fără să indice despre ce stat este vorba.
"Nu este vorba despre o restituire făcută de Guvernul elveţian", a adăugat acesta.
Din 2002, Elveţia este cea de-a 16-a ţară care semnează cu Egiptul un acord pentru restituirea obiectelor arheologice.
Egiptul, care a făcut din recuperarea obiectelor sale arheologice - furate şi răspândite în toată lumea - o cauză naţională, a organizat, săptămâna trecută, o conferinţă internaţională pe acest subiect.

Puterea Egitului Antic stătea în birocraţie
Monarhia şi statul sunt două noţiuni care în Egiptul Antic se confundă, căci fiind vorba de un sistem ultracentralizat, întreaga alcătuire statală era bazată pe o ierarhie piramidală care-l avea în vârf pe monarh (faraon). Acest fapt ne este relevat şi de existenţa indisolubilă a celor doi termeni In izvoare.
Statul era văzut de egipteni mai degrabă ca o confederaţie între:

• EGIPTUL DE SUS (S Egiptului de astăzi, cursul superior al Nilului) cu capitala la Necheb, având ca zu protector pe Seth şi ca zeiţă pe Nechbet
  
• EGIPTUL DE JOS (N Egiptului de astăzi, cursul inferior al Nilului, respectiv Delta) cu capitala la Buto, având ca zeu protector pe Horus şi ca zeiţă pe Uadjet.
  

Aceste două regiuni, în perioada predinastică, s-au aflat tot timpul într-o stare conflictuală, diferenţele dintre ele nefiind doar de mediu, ci şi economice şi demografice. Unirea celor două părţi era realizată prin persoana monarhului. Ritualul încoronării monarhului reia simbolic actul fondării regatului de către semilegendarul Menes, fondare care a avut loc printr-o unire. Astfel întregul ritual este concentrat în jurul ideii de unire a Egiptului de Sus cu cel de Jos, relatează athenian-legacy.com
Egiptul rămâne o formă model pentru ceea ce se consideră a fi statul de tip oriental. Caracteristicile principale sunt:

• centralizarea administrativă cu funcţionari de carieră şi urmând o scară ierarhică, cu birouri şi arhive centrale
  
• tipul de economie şi forma de proprietate sunt predominant de stat, cu concentrarea puterilor în mâna monarhului care guvernează absolut.
  
• natura divină a regelui şi elaborarea unei teologii politice justificatoare.
  

Imediat după amplul proces de unificare politică, numeroase dovezi atestă un comerţ activ cu zona levantină, ceea ce este o expresie a dezvoltării fulminante pe care a avut-o Egiptul în Regatul Vechi.
Totuşi, încă nu se poate vorbi despre structuri perfect articulate şi de apariţia unui corp de funcţionari publici. Pare-se că se poate vorbi de detaşarea „şefului sigiliului tuturor lucrurilor scrise”, precum şi a persoanelor însărcinate cu fixarea şi perceperea taxelor, ca şi a agenţilor însărcinaţi cu realizarea, întreţinerea şi folosirea reţelei de irigaţie.
Sigur este faptul că definitivarea administraţiei centrale şi provinciale a avut loc în timpul Regatului Vechi, paralel cu evoluţia spre absolutism a puterii regale. această tendinţă explică transferarea centrului vieţii administrative, politice, economice şi religioase la palat (= centralizarea excesivă şi concentrarea tuturor puterilor în mâna suveranului). Procesul începe cu Djeser, care instituie funcţia de vizir şi birourile centrale.
Culmea este atinsă pe vremea dinastiei V, când se ajunge la o ierarhie administrativă foarte strictă, pornindu-se de la statutul de simpul scrib. Aceşti funcţionari organizaţi pe grade ierarhice în funcţie de competenţă şi vechime constituie birourile centrale (= departamente sau „case”). Deasupra acestora şi a administraţie provinciale se situa vizirul, în calitate de agent direct al puterii regale şi de purtător de sigiliu regal. Acesta avea o origine foarte nobilă, dacă nu cumva era chiar un prinţ.
Natura administraţie provinciale ne este puţin cunoscută, dar ceea ce este clar este faptul că aceasta provine din protoistorie, odată cu apariţia unor centre religioase, politice, care aveau însemne particulare. Se presupune că aceste nuclee au fost reorganizate în timpul Regatului Vechi, când au fost definite ierarhiile regionale.

Tunel secret descoperit în mormântul faraonului Seti I

Un tunel secret a fost descoperit în interiorul mormântului faraonului Seti I, care a condus Egiptul în urmă cu peste 3.000 de ani, a anunţat ministrul egiptean al Culturii, Farouk Hosni.
Arheologii egipteni „căutau acest tunel de peste 20 de ani, în necropola de pe malul vestic al Nilului, din complexul Luxor”, a precizat Zahi Hawass, directorul Departamentului pentru antichităţi egiptene din cadrul muzeului din Cairo.
Zahi Hawass a precizat, totodată, că oamenii de ştiinţă au avut nevoie de trei ani, după localizarea tunelului, pentru a scoate la suprafaţă molozul.

Oraş vechi de 3600 de ani în Delta Nilului

O echipă de arheologi din Austria, cu ajutorul unui radar, a detectat ruinele uni oraş - capitală construit de către cotropitori ai Egiptului. Se presupune că acest oraş are 3600 ani, informează gazeta.ru.

Piramidele egiptene erau folosite de faraoni pentru a-şi petrece vacanţele
Odată învăluite în mister, piramidele egiptene au început să fie din ce în ce mai descifrate. Iar un pas înainte a fost făcut acum câteva zile când o echipă de arheologi a anunţat că piramidele reprezintă cea mai timpurie încercare a omului de a-şi petrece vacanţele. “Se pare...

Foto | Mormânt vechi de 3.000 de ani descoperit la Cairo

Cine au fost părinţii lui Tutankhamon?
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/cine-au-fost-parintii-lui-tutankhamon
La Discovery World are premiera, duminică 23 mai, de la ora 18.20, documentarul „Tutankhamon se dezvăluie“.
Dr. Zahi Hawass, egiptolog de faimă mondială, încearcă să afle cine au fost părinţii şi bunicii lui Tutankhamon, care a fost cauza morţii faraonului şi noi detalii de­spre domnia lui. Prima parte a documentarului prezintă procedurile delicate de prelevare a mostrelor de ADN din mumia lui Tutankhamon, care au declanşat o serie de studii detaliate, pentru a stabili care au fost rudele tânărului faraon.
Partea a doua aduce, în premieră absolută, dovezi care stabilesc cauza morţii faraonului. De la interioarele imaculate şi studiile de înaltă precizie din laboratorul ADN până la siturile pline de praf şi neprevăzut unde se derulează excavaţiile în teren, Dr. Hawass adună informaţii importante.
Folosind date istorice, Dr. Hawass stabileşte că tatăl lui Tutankhamon ar fi putut fi unul dintre cei trei mari faraoni: Amenhotep al III-lea, un faraon popular şi de mare succes, Akhenaton, un personaj radical şi controversat, care a adus Egiptul în epoca monoteismului; sau Smenkhare, un faraon mai puţin cunoscut, care a domnit chiar înainte de Tutankhamon.
Pentru a rezolva eficient acest mister, echipa va trebui să testeze mostre de ADN prelevate de la Tutankhamon şi de la mumiile celor trei poten­ţiali părinţi. Pentru a testa ADN-ul străvechi, Asistent Profesor Dr. Carsten M. Pusch de la Institutul de Antropologie şi Genetică Umană al Universităţii din Tübingen, Germania, şi Profesorul Albert Zink de la Institutul EURAC pentru Mumii şi Omul Gheţurilor din Bolzano, Italia, colaborează cu Dr. Yehia Zakaria Gad de la Departamentul de Genetică Moleculară de la Centrul Naţional de Cercetări din Cairo, folosind în premieră mondială absolută analiza ADN bazată pe microsateliţi în studierea mumiilor familiilor regale egiptene.

Marile comori ale faraonilor

Tutankhamon suferea de o malformaţie a picioarelor

Publicat în volumul "Tutankhamun's Footwear: Studies of Ancient Egyptian Footwear", acest studiu reprezintă prima analiză detaliată majoră a articolelor de încălţăminte vechi de 3.300 de ani . Mormântul şi mumia lui Tutankhamon au fost descoperite de Howard Carter în 1922.
Deşi mumia acestui faraon a fost analizată de mai multe ori cu ajutorul razelor X, abia recent, graţie unui studiu genetic major, efectuat pe mai mulţi membri din familia lui Tutankhamon, cercetătorii au descoperit că acesta avea anumite malformaţii la nivelul picioarelor.
În afară de o afecţiune a oaselor picioarelor de care suferea, numită maladia Kohler II, faraonul Tutankhamon avea picioarele grav deformate, astfel încât era nevoit să se deplaseze cu ajutorul unui baston.
Celui de-al doilea deget de la piciorul drept al faraonului îi lipsea osul mijlociu, fiind astfel mai scurt, iar laba piciorului stâng era îndoită înspre interior, faraonul călcând pe gleznă, nu pe talpă.
Această afecţiune a piciorului necesită încălţăminte special fabricată. Cu ajutorul unor cureluşe din piele, piciorul faraonului era menţinut în poziţia corectă, pentru ca acesta să nu se deplaseze târându-şi piciorul bolnav.
Trei perechi de încălţăminte descoperite în mormântul faraonului Tutankhamon aveau curele orizontale sub degetele de la picioare. Una dintre perechi conţinea cordoane semicirculare ataşate pe o latură a sandalei.
Peste 80 de perechi de încălţăminte de diferite mărimi şi culori au fost îngropate împreună cu mumia lui Tutankhamon. Potrivit arheologilor, sandalele faraonului egiptean erau intens colorate, decorate cu desene elaborate şi ornamentate cu aur.
Autorii studiului consideră, însă, că este puţin probabil ca cele mai spectaculoase dintre aceste sandale să fi atins pământul, deoarece faraonul Tutankhamon era transportat pe braţe de sclavi atunci când le purta în faţa supuşilor.
În schimb, cele mai simple dintre sandalele faraonului, fabricate din frunze de palmier, iarbă şi papirus, erau mult mai importante.
Potrivit arheologilor, sandalele de mărimi mici au fost purtate de Tutankhamon pe când avea 10 ani, vârsta la care a devenit rege, în anul 1333 î.Hr., iar cele mai mari dintre acestea au fost purtate cu puţin timp înaintea morţii sale, la vârsta de 19 ani.
mai mult

Egiptul îşi cere comorile înapoi

Zahi Hawass, directorul Consiliului Suprem al Antichităţilor Egiptene, a anunţat recent că va convoca o şedinţă extraordinară pentru a analiza formalităţile necesare pentru a cere oficial retrocedarea celor două piese.
Bustul lui Nefertiti, cu o vechime de aproximativ 3.400 de ani, a fost descoperit în 1912 în sudul Egiptului de arheologul german Ludwig Borchardt. Egiptul a cerut retrocedarea lui, fără a avea însă succes, încă din anii 1930.
Zahi Hawass a declarat că, după ce a fost descoperită, statueta a fost acoperită cu argilă pentru a trece neobservată şi a fost trimisă cu un vapor în Germania.
Potrivit lui Hawass, Ludwig Borchardt a minţit atunci când a scris în documentele de transport că bustul era din ghips şi aparţinea unei prinţese regale, „ştiind foarte bine că era vorba de o statuetă din calcar a reginei Nefertiti“.
„Aceasta confirmă informaţiile noastre potrivit cărora statueta a părăsit Egiptul într-o manieră lipsită de etică, fiind o dovadă de fraudă şi înşelătorie din partea Germaniei în acea perioadă“, a adăugat Zahi Hawass. Faptul că Ludwig Borchardt a ascuns statuia timp de 10 ani înainte de a o expune în public reprezintă o altă dovadă a scoaterii ilegale a bustului din Egipt, a mai spus Hawass.
Friederike Seyfried, directoarea Muzeului Egiptean şi a Colecţiei de papirusuri din cadrul Neues Museum din Berlin, susţine că achiziţia s-a făcut pe cale legală, în 1913, insistând asupra pericolelor care implică deplasarea unei sculpturi „fragile“. În plus, au fost prezentate documente care dovedesc scoaterea legală a statuii din ţara de origine. Bustul a fost expus pentru prima oară în public în 1924, înainte de a fi transferat la Muzeul Egiptean din Berlinul de Vest.
Piatra Rosetta, motiv de ceartă cu Marea Britanie
În afara bustului lui Nefertiti, Egiptul cere și restituirea celebrei Piatre din Rosetta, care a permis descifrarea hieroglifelor, expusă de peste 200 de ani la British Museum din Londra.
Piatra din Rosetta este o stelă egipteană, datând din anul 195 înaintea erei noastre, din timpul regelui Ptolemeu al V-lea. Piatra, din granit negru, cu o formă rectangulară, are trei inscripţii în trei scrieri diferite - hieroglifică, demotică şi greacă. Folosind inscripţiile de pe artefact, Jean-François Champollion a reuşit să identifice metoda de traducere a scrierii hieroglifice. Piatra a fost descoperită în anul 1799, în oraşul egiptean Rosetta, situat în delta Nilului, în timpul expediţiei franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Importanţa acestei stele a fost remarcată imediat, în versiunea greacă specificându-se că este vorba despre acelaşi text, în toate cele trei scrieri. Între 1799 si 1801 a fost păstrată şi studiată la Cairo, atunci realizându-se primele sale copii. În 1801, la retragerea armatei franceze, a fost reţinută de către trupele engleze şi, în 1802, a fost adusă în Anglia, apoi expusă la British Museum.
„Ea aparţine Egiptului, ea ar trebui să revină în Egipt“, a declarat Zahi Hawass, considerând „inexactă“ afirmaţia potrivit căreia Piatra din Rosetta face parte din patrimoniul cultural mondial.
„Este inexact, ea face parte doar din cultura egipteană. Noi v-am oferit-o ca pe un dar pe termen scurt, acum trebuie să recuperăm acest dar“, a explicat Zahi Hawass, care solicită restituirea artefactului. Conflictul dintre cele două instituţii a pornit de la refuzul celor de la British Museum de a împrumuta vestigiul oficialităţilor egiptene. Britanicii au invocat insecuritatea muzeelor din Cairo, fapt ce l-a iritat pe directorul Consiliului Suprem al Antichităţilor Egiptene.
Acesta a spus că a renunţat la ideea obţinerii unui împrumut temporar, în schimb a replicat dur: „Noi nu suntem piraţii din Caraibe. Suntem o ţară civilizată. Dacă semnez un contract cu British Museum, o vom restitui. Am decis, în cele din urmă, să nu mai cerem împrumutarea Pietrei din Rosetta, ci să cerem restituirea ei permanentă Egiptului. Pentru că este un «simbol» al identităţii egiptene“.
Roy Clare, unul dintre directorii celebrului muzeu londonez, i-a răspuns că acea stelă este „un simbol mondial“.
Zahi Hawass a precizat că 12 ţări se vor reuni anul viitor, la Cairo (Egipt), pentru a alcătui o „listă de dorinţe“ care va cuprinde obiectele răspândite în lumea întreagă a căror restituire o vor cere pe cale oficială.
mai mult

Piramidele n-au fost construite de sclavi

Primele morminte au fost descoperite în 1990 şi au arătat că lucrătorii au fost muncitori plătiţi, oameni liberi şi nu sclavi, aşa cum s-a considerat mult timp
Descoperirea recentă este cu atât mai importantă, cu cât ea „dezminte tot ceea ce s-a spus despre construirea piramidelor de către sclavi“, a afirmat Hawass, prezentând ca dovadă faptul că „mormintele se găsesc în vecinătatea directă a piramidei şi dau chiar spre ea“.
Dacă ar fi fost vorba despre sclavi, ei nu şi-ar fi putut construi mormintele în această zonă, a explicat arheologul. În plus, din descoperirile anterioare se atestă urme de locuire în perioada când piramida a fost construită. Acest lucru arată că satele de muncitori se aşezau în apropierea construcţiei pe durata acesteia.
Există dovezi că marile familii din Egiptul Superior şi Delta Nilului trimiteau zilnic 11 vaci şi 23 de oi pentru muncitori, fiind în schimb scutite de impozite.
Arheologul egiptean, Zahi Hawass, a mai spus că numărul muncitorilor care au luat parte la construirea celei mai mari piramide nu a depăşit 10.000.
mai mult

Necropola de la Saqqara ascunde încă secrete
Cele două morminte datează din epoca dinastiei a XXVI-a şi au fost descoperite la Ras el-Guesr, la intrarea în necropolă, fiind săpate în piatră, a explicat Zahi Hawass, directorul Consiliului suprem pentru antichităţi egiptene.
Primul dintre ele este „cel mai mare mormânt descoperit la Saqqara în ceea ce priveşte suprafaţa“, a precizat Zahi Hawass. Acest mormânt conţine o sală imensă, din care pornesc mai multe culoare şi la capătul cărora există câteva camere mortuare, în care au fost descoperite mai multe schelete, şoimi mumificaţi şi fragmente de ceramică.
În al doilea mormânt, de dimensiuni mai modeste, arheologii au găsit câteva vase de teracotă. Noile descoperiri dovedesc, în opinia lui Zahi Hawass, faptul că „Saqqara ascunde încă multe secrete“.
Situl din Saqqara este o vastă necropolă din regiunea fostului oraş egiptean Memphis, în care se află numeroase morminte şi unele dintre cele mai vechi piramide.mai mult

Machiaj egiptean, pe bază de plumb

Acesta se baza pe un fard cu plumb care oferea pielii un efect protector, au declarat specialiştii de la Universitatea Pierre et Marie Curie din Paris.
Vechii egipteni foloseau, în urmă cu 4.000 de ani, câteva grame de plumb în compoziţia fardurilor pentru a limita infecţiile oculare.
Deşi azi, plumbul este cunoscut mai mult pentru toxicitatea sa, iar folosirea în compoziţia produselor cosmetice pare surprinzătoare, specialiştii francezi au constatat că, în concentraţii foarte mici, nu distruge celulele din piele, ci determină organismul să sintetizeze o moleculă - monoxid de azot - cunoscută pentru activarea sistemului imunitar.
mai mult