SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

De ce să te căsătoreşti cu un evreu? Este doar o preferinţă personală

Evreii din ziua de azi au de-a face cu mai multe situaţii care le
ameninţă cultura şi credinţa. Importanţa pe care o are căsătoria în
cadrul comunităţii evreieşti este un punct principal de controversă.

În discutarea acestei situaţii cu oameni de toate rasele, am fost
surprins să aflu cât de separatoare şi încinsă poate deveni conversaţia.







Inevitabil, căsătoria în interiorul comunităţii evreieşti îi afectează şi pe evrei şi pe non evrei.

Cu rata de căsătorii interconfesionale la evreii americani crescută
acum la 50%, mulţi evrei ar putea fi sensibili să nu îi ofenseze pe
partenerii lor non evrei.

În plus, mulţi oameni din afara comunităţii evreieşti ar putea percepe
că discriminarea şi excluderea stau sub suprafaţa acestei tradiţii.

În ciuda pericolului de a îmi ofensa egalii, spunând dorinţa de a avea un partener evreu, aceasta este simplu şi nedureros.

După ce am declarat o dată că îmi imaginez că într-o zi voi avea o
soţie evreică, eu însumi, un prieten a comentat prompt, că prin
aceasta, exclud 90% din femeile din lume.

Mi-am corectat prietenul, cifra este de fapt, 99.8% din femeile din
lume. Lăsând matematica deoparte, noţiunea că evreii care preferă să se
căsătorească cu evrei au o formă de discriminare dezumanizantă este o
prostie.

Deşi această tradiţie este în declin, există un număr mare de evrei,
inclusiv eu însumi, care au o preferinţă personală de a se căsători cu
cineva care are aceleaşi valori culturale.

Vorba „păsările cu aceleaşi pene, stau împreună” poate fi prea simplă, dar este adevărată.

Mulţi oameni se simt mai confortabil în anumite cercuri sociale şi nu
este nimic de reproşat moral în aceasta. Personal, nu vreau să am de
explicat viitorilor socri de ce fac anumite glume, de ce folosesc
anumite cuvinte evreieşti sau de a merge la film şi la un restaurant
chinezesc e potrivit pentru Crăciun.

Sunt alţi evrei ca mine, fericiţi cu valorile religioase şi culturale
ce au fost puse în noi din copilărie – nu ne place nimic mai mult decât
să le transmitem copiilor noştri.

Pentru majoritatea oamenilor, cel mai uşor mod de a transmite anumite
valori generaţiei următoare, este de a găsi un partener care
împărtăşeşte aceste valori. Se întâmplă că datorită comportamentului
meu şi a colecţiei uriaşe de filme cu Mel Brooks, sunt sigur că cel mai
potrivit partener pentru mine va fi o evreică.

Sunt mulţi evrei care simt că anumite valori pot fi păstrate indiferent
dacă partenerul este evreu sau nu. Mulţi evrei pe care îi ştiu sunt de
acord cu mine că dacă există dragoste şi respect, doi oameni cu culturi
diferite pot avea o familie.

Aceasta îmi întăreşte punctul de vedere, dorinţa mea de a avea o
parteneră evreică se bazează pe preferinţă personală şi nu datorită
unui decret dogmatic, religios.

Din contră, sunt anumiţi oameni ultra-ortodocşi din iudaism, care se
opun vehement inter-mariajului evreilor cu non evrei. Mai este politica
guvernului izraelian care impun obstacole semnificative căsătoriilor
mixte. Nu sunt de acord cu astfel de obstacole, dar aceasta nu schimbă
gândirea multor tineri evrei, cu privire la căsătoriile evreieşti.
Pentru mine şi mulţi prieteni evrei, căsătoria în cadrul comunităţii
evreieşti este doar o preferinţă personală.

Căsătoria evreilor, care are un procent mic în populaţia lumii, în
cadrul comunităţii evreieşti ar trebui văzută ca o celebrare a
valorilor culturale şi respect faţă de moştenirea noastră. Preferinţa
mea personală de a-mi căuta o soţie evreică nu este parte a unei
conspiraţii în masă de a păstra puritatea rasială sau sanctitatea.
Pentru mine e cel mai bine.


http://www.voxvocis.us/news/pivot/entry.php?id=5945&w=my_weblog

Dupa 2000 de ani, evreii care cred in Iisus vor un al Doilea Sinod la Ierusalim


Putini
dintre noi stim ca in Romania exista comunitati de evrei care cred ca
Iisus este Mesia, dar care isi pastreaza identitatea iudaica. Ei se
numesc evrei mesianici si doresc, ca si apostolii Mantuitorului, sa
vesteasca Evanghelia tuturor. Mai mult, o organizatie a lor, “Toward
Jerusalem Council Two”, a luat initiativa organizarii, dupa aproape
doua milenii
Citeste toata stirea

O imensa cariera de piatra subterana, plina de simboluri crestine, descoperita in Israel
O uriasa cariera de piatra subterana – altfel spus o pestera, veche de circa 2.000 de ani si pe ale carei ziduri exista numeroase simboluri crestine, a fost descoperita, pe Valea Iordanului din Israel, de o echipa de arheologi de la Universitatea din Haifa, informeaza Reuters.

Pestera are o suprafata totala de 4.000 de metri patrati si se afla la o adancime de 10 metri, in desert, in apropiere de stravechiul oras Ierihon, pe Valea Iordanului. Pestera a fost amenajata in urma cu 2.000 de ani si a fost folosita timp de 500 de ani, a explicat arheologul Adam Zertal, coordonatorul lucrarilor arheologice.

"Cand am ajuns la intrarea in pestere, doi beduini s-au apropiat de noi si ne-au avertizat sa nu cumva sa intram, caci pestera e locuita de lupi si hiene", povesteste Zertal, potrivit Newswise. Arheologii nu au dat crezare celor aflate si au intrat, descoperind o impresionanta structura arhitectonica sprijinita de 22 de stalpi uriasi din piatra. Pe acesti stalpi au gasit inscriptionate 31 de cruci, simboluri asemanatoare cu cele ale zodiacului, precum si unul din simbolurile specifice Legiunilor Romane.

Arheologii sunt foarte mirati de descoperirea unei cariere subterane. "Toate carierele pe care le cunoastem se afla la suprafata. Sa sapi o cariera sub pamant implica mari eforturi, caci trebuie sa scoti afara bucati imense si grele de piatra. Iar aceasta cariera este uriasa. Intrebarea este `de ce?`", spune Zertal

Pentru a gasi un posibil raspuns, arheologul face referire la faimoasa Madaba, o harta bizantina din mozaic, decoperita in Iordania, considerata a fi cea mai veche harta a Israelului. Ierusalimul si Valea Iordanului sunt marcate cu precizie pe harta, alaturi de o asa numita Galgala, sub care sta scris, in greaca, "Dodekaliton" (Cele 12 pietre). Pozitionarea pe harta a Galgalei se potriveste cu pozitia geografica a carierei subterane, explica arheologul, care promite ca va incerca sa afle adevarul despre misterioasa descoperire.

Unde a început potopul lui Noe?

Un potop care a înghiţit Pământul Israelului cu peste 7.000 de ani în urmă, îngropând sub ape şase sate neolitice din vecinătatea Munţilor Carmel, este originea Potopului biblic al lui Noe, potrivit unui arheolog al Marinei Britanice, citat de Jerusalem Post. Noua teorie cu privire la sursa marelui potop descris în Biblie apare în contextul unei controverse în rândul cercetătorilor, care dezbat dacă inundaţia Mării Negre din urmă cu peste şapte milenii a constituit potopul biblic. Potrivit teoriei enunţate de arheologul Sean Kingsley, publicată în Bulletin of the Anglo-Israeli Archaeological Society,

inundarea satelor din Munţii Carmel - au fost îngropate sub apă casele, templele, mormintele, fântânile, atelierele şi zidurile de piatră - este de departe 'cea mai convingătoare' dovadă arheologică de până acum a Potopului lui Noe.
'Ce este mai convingător din punct de vedere ştiinţific: o inundaţie a Mării Negre, atât de departe de Israel, şi ideea fantezistă a arcei abandonate pe Muntele Ararat, sau şase sate neolitice îngropate sub apă chiar pe tărâmul Bibliei?', a afirmat Kingsley într-un interviu acordat publicaţiei The Jerusalem Post.
El a adăugat că situl, în care a făcut excavări arheologul israelian Ehud Galili în ultimii 25 de ani, oferă 'o combinaţie convingătoare de coincidenţe'. Însă Galili a respins teoria lui Kingsley, declarând marţi, 9 decembrie, că ea nu poate fi corectă. 'În baza descoperirilor noastre arheologice, satul nu a fost părăsit din cauza unei catastrofe, ci în urma creşterii treptate a nivelului mării - creştere care a avut loc în întreaga lume', a declarat el, subliniind că ritmul creşterii apei a fost lent. Galili a mai adăugat că, în urma gravului tsunami care a lovit Asia, a apărut în lumea ştiinţei tendinţa de a 'vâna' mega-dezastre în trecut.
Kingsley, care se declară ateu, a afirmat că a început să studieze originea Potopului lui Noe cu cinci ani în urmă, fiind interesat de 'felul în care au apărut miturile', precum şi din dorinţa de a lega o poveste biblică de încălzirea globală.
Teoria alternativă, potrivit căreia inundaţia Mării Negre din jurul anului 5.600 î.Hr. ar fi fost sursa potopului biblic este pusă la îndoială de faptul că nu au fost găsite pe teritoriile inundate case sau cimitire, explică Kingsley.
Oamenii de ştiinţă au căzut de acord asupra faptului că inundaţia Mării Negre a avut loc atunci când creşterea nivelului mării a provocat revărsarea Mediteranei peste pământ, tranformând lacul de apă dulce într-o mare cu apă sărată. Inundaţia a fost atât de mare încât a ridicat nivelul apei cu 155 de metri şi a acoperit peste 150.000 de km pătraţi de pământ.
Însă cercetătorii au păreri împărţite în ceea ce priveşte felul în care a avut loc inundaţia şi viteza cu care s-a revărsat apa. Cei mai mulţi sunt de părere că inundaţia a avut loc cu aproximativ 9.000 de ani în urmă şi că a fost treptată.
Data inundaţiei de proporţii din Munţii Carmel, pe care Kingsley o apreciază că ar fi avut loc între anii 6.000- 5.000 î.Hr, este şi ea necunoscută.
'Data precisă a inundaţiei nu este încă ştiută, însă fără îndoială că satele din Carmel nu au fost şterse de pe faţa pământului de cutremure sau mişcări tectonie, ci de ape', a precizat Kingsley.
Teoria lui Kingsley cu privire la originea Potopului lui Noe, a declarat un arheolog independent, este intersantă, însă îndoielnică. 'Este puţin probabilă stabilirea unei legături între povestea biblică şi satele neolitice de sub apă', a declarat profesorul Shimon Gibson, arheolog ce lucrează în cadrul Universităţii din Carolina de Nord. 'Însă demonstrează faptul că asemenea inundaţii masive aveau loc în această regiune a lunii şi că temerea de catastrofe exista în subconştientul culturii popoarele din vechime'.

Absalom, Absalom!
http://www.adevarul.ro/articole/absalom-absalom.html
Mormântul lui Absalom e aflat undeva în stânga porţii pe care a intrat Iisus în Ierusalim. Absalom, Absalom, cel spânzurat de propriul păr, simbolul revoltei împotriva tatălui. Am explorat Ierusalimul într-o singură zi, alături de fratele Vasile, ghidul meu pentru oraşul vechi.
Stăteam de trei zile în Ierusalim şi nu văzusem nimic. Îmi blestemam soarta, însă în fiecare zi apărea câte o corvoadă, la care se adăuga faptul că nu ştiam oraşul şi nici prea mult curaj să merg singur printre puştoaicele de 18-19 ani cu mitraliera bălăngănindu-se pe fund nu prea aveam. Chiar şi fata de la recepţia hotelului exhiba ostentativ un ditamai pistolul la şold.

Ce am aflat din prima zi a fost că eram cazat într-o zonă destul de religioasă a Ierusalimului, iar zona de shopping din subsolul hotelului era cunoscută ca loc de recreere pentru religioşi: în afară de kippe, menore şi alte obiecte de cult nu prea puteai cumpăra şi altceva. Am cerut o bere...

Abia după prima înghiţitură am văzut că nu sunt privit în modul cel mai plăcut cu putinţă. Masa de lângă mine e ocupată de o familie venită să-l aniverseze pe unul dintre cei şase copii. Tatăl, cu pălărie neagră, mare, cu boruri largi, un parpalac negru. Mama îmbrăcată şi ea extrem de sobru, fără o pată de culoare.

Copiii, în schimb, cu excepţia celui mare (care poartă kippă şi are deja tradiţionalele „sărmăluţe” de păr pe lângă urechi) sunt nişte copii normali, gălăgioşi şi veseli. Toată lumea bea Cola. La un moment dat, apare chelneriţa cu un tort. Încep să-i cânte „La mulţi ani!” În engleză. Profit de neatenţia generală şi ies.

În faţa hotelului, mă aşteaptă fratele Vasile, ghidul meu pentru oraşul vechi. Fratele Vasile a fost inginer constructor, până când un accident extrem de grav i-a pus viaţa în pericol. De atunci, a rămas mâna dreaptă a părintelui David în Ierusalim. Ajungem în Grădina Ghetsimani.

Ăştia sunt măslinii, zice... Adică cum? Chiar ăia? Da, chiar ăia, iar unii dintre ei încă rodesc. Îmi amintesc poemul lui Voiculescu, dar nimic din ceea ce văd în acel spaţiu imaculat, franciscan, nu se aseamănă cu imaginea pe care o aveam, acel cer expresionist, negru, furtuna, crengile măslinilor zbuciumându-se în vânt... Sau imaginea asta o aveam din filme? Fratele Vasile îmi arată poarta pe care a intrat Iisus în oraş.

Acum e zidită, iar în faţa ei este cimitirul arab. Arabii au zidit poarta şi au făcut cimitirul acolo tocmai pentru ca Iisus să nu vină a doua oară. Acum ne aflăm în locul de unde Pilat a rostit sentinţa. În capelă intră un grup de vreo 40 de copii arabi, împreună cu învăţătoarea. Ascultă în tăcere...

Doi puşti îşi dau coate şi se strâmbă pe la spatele învăţătoarei. O fetiţă cu basma se întoarce spre ei şi-i ceartă. Ieşim şi începem să urmăm „staţiile“ de pe Via Dolorosa. Am un sentiment ciudat când văd chiloţi de vânzare în faţa Staţiei 4, să zicem. Magazinul arăbesc se numeşte Via della Rosa...

E şi asta o chestie. Miroase a mirodenii puternice, a cafea, e cald, înăbuşitor. Îmi amintesc mormântul lui Absalom, aflat undeva în stânga porţii zidite. Absalom, Absalom, cel spânzurat de propriul păr, simbolul revoltei împotriva tatălui.

Sfântul Mormânt, apoi japonezii

O micuţă biserică etiopiană păzeşte intrarea în complexul Sfântului Mormânt. Un călugăr negru, bătrân, se roagă în linişte, lângă un arbore de piper. E ultima zonă liniştită.

După ea încep agitaţia, pelerinajul turistic, apar japonezii cu aparatele de fotografiat. Intrarea în mormântul propriu-zis e păzită de doi tineri călugări greci. Nu pot pătrunde decât două persoane odată. Intru cu o namilă de rus de peste doi metri, care îşi pozează mâna aşezată pe piatra tombală.

Nu mă pot concentra, mă pufneşte râsul. Îmi închei singura zi de Ierusalim, singur, la Zidul Plângerii, după ce trec prin două sau trei scotociri, printr-un detector de metale şi alte asemenea lucruri pioase.

Şi aici, o persoană din trei are în mână o mitralieră sau un pistol. Soarele bate de undeva din spate şi iar mă gândesc la Absalom cel revoltat şi la plângerea lui David...

La Ierusalim cu Bogdan Alexandru Stănescu

Bogdan-Alexandru Stănescu este unul dintre cei mai tineri directori editoriali din România (n. 29 mai 1979). Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti.

Master în literatură comparată (Facultatea de Litere, Bucureşti) şi în Istoria Artelor (Academia de Artă, Bucureşti). Cronicar literar la revista „Luceafărul“, la „Adevărul literar şi artistic“ şi la revistele „22“, „Observator cultural“ şi „Suplimentul de cultură“. Producător executiv la „Parte de carte“, Pro TV.

Din iarna lui 2005 a fost angajat la Polirom, pe postul de redactor-şef al redacţiei Bucureşti. Din februarie 2006, a devenit director editorial. În 2007 a câştigat faza naţională a Concursului Young Publisher of The Year.

Nu ratati!

La Centrul Cultural Mishkenot Sha’ananim au loc două spectacole de operă, inspirate după lucrări de William Shakespeare şi de Goethe.

La 24 aprilie a fost programată o reprezentaţie după scrierile lui Shakespeare, pe muzică de Verdi, Rossini şi Benjamin Britten, iar la 8 mai au fost programate spectacolele de operă „Faust“ şi „Suferinţele tânărului Werther“

Până la 30 august, la Muzeul Israelului, cea mai mare instituţie culturală din Ţara Sfântă, vor fi expuse sute de măşti, din mai multe zone geografice de pe mapamond: Burkina Faso, Grecia sau Papua Noua Guinee.

Expoziţia „Many Faces“ conţine măşti ritualice, dar şi o piesă extrem de rară, o mască de piatră, despre care specialiştii spun că ar fi veche de 9.000 de ani.

Jerusalem Film Festival este unul dintre cele mai importante manifestări din această localitate şi are loc între 9 şi 18 iulie. În secţiunea „Panorama“ a fost inclusă şi producţia românească „Boogie“, regizată de Radu Muntean.

Mica Enciclopedie "As"Religie. . Despre evrei si iudaism cuPr. prof. dr. Emilian Cornitescu Traim de secole alaturi de ei, dar nu-i cunoastem cu adevarat. Evreii si iudaismul raman o enigma pentru majoritatea contemporanilor nostri. Am trait atata vreme alaturi de ei si acum, cand prezenta lor in Roma...

Citeste tot articolul

Migdal David
De jos, privelistea e grandioasa: zidul care-l incinge, intins pe vreo patru kilometri, masiv, inalt, cu creneluri, este de un alb aproape ireal, puternic subliniat de verdele ierbii care acopera panta colinei si de esplanada intesata de furnicarul uman urcand spre poarta Jaffa, strajuita de Migdal David – migdal inseamna turn in ebraica, mai spune Vladimir. Constructia zidului a fost poruncita, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, de Soliman Magnificul, sultanul care a castigat in materie de inaltare de edificii si statornicire de legi ce a pierdut incercand sa infiga steagul Profetului in inima Europei. si zidul, si Turnul lui David sunt cladite din piatra alba, care absoarbe lumina zilei si o transforma in stralucire celesta. Dincolo de zid – larma, zgomot, intr-o alta tonalitate decat in oras: omeneasca, scutita de sforaitul motoarelor automobilelor, sunet de fond perceput in orice oras in care monstrul pe patru roti devine zeu. Suntem la o aruncatura de bat de Biserica Sfantului Mormant – dar pana acolo trecem printr-o piateta intesata de mici restaurante, magazine de covoare si suveniruri, agentii de schimb, inainte de a intra in suk-ul arab, mult mai ordonat si mai linistit decat ce am vazut in bazarul de la Istanbul si, in raport cu cel de la Fez – o culme a curateniei. In spatiul din fata bisericii este o inghesuiala greu de descris prin care ne facem loc cu dificultate, inregistrand, in timp ce ne caznim sa pastram unitatea micului nostru grup, fragmente de fraze in engleza, rusa, greaca, araba, franceza, polifonie lingvistica la care se adauga franturi de idiomuri neidentificate. Nici inauntru, in sala lespezii pe care a fost spalat Sfantul Trup de catre mironosite inainte de a fi pus in mormant, nu e mai putina larma.

Ma aplec, printre lampile albe care arunca o lumina opalescenta asupra marmurii trandafirii, si pun mana pe marginea dalei. Este clipa pe care Magdalena o fixeaza in memoria aparatului de fotografiat dupa care imi sopteste – de-acum esti hagiu! Este adevarat, sunt primul din sirul generatiilor de pana la mine, tarani, preoti si invatatori, care a ajuns la Sfantul Mormant. Cat despre a intra in minuscula capela unde se afla mormantul, e alta poveste! Sute de pelerini stau la coada; o scurta socoteala ne spune ca randul nostru ar veni cam peste doua-trei ceasuri asa ca ne multumim sa privim din prag interiorul lacasului. In capelele cu bolti bizantine ale marii biserici, a carei constructie a fost inceputa in secolul XII, staruie un zumzet, ca sa nu spun larma, care n-are nimic de-a face cu sfintenia locului. (De altfel, cu o zi inainte de sosirea noastra in Israel, intre calugarii greci si calugarii armeni avusese loc o incaierare in toata regula, cu smucituri de barbi si tras de sutane, pricinuita de o neintelegere privind intrarea la slujba. Respectarea randuielii la oficiile divine este esentiala, astfel s-ar isca neoranduiala, ceea ce s-a si intamplat).
Pe coordonatele aceluiasi fus orar cu noi, orele sunt identice la Ierusalim ca si la Bucuresti. Ne grabim catre Vechiul zid al Templului, Zidul de Vest, zidul Plangerii, Hakotel – in ebraica. Este relicva nepretuita a tuturor evreilor, indiferent de locul unde traiesc pe glob. Avem noroc, Vladimir gaseste repede loc de parcare, politistii sunt intelegatori. Trecem de poarta imensei incinte prevazuta cu sisteme de control aidoma celor de la aeroporturi, si ne indreptam catre Zid. Magdalena mi-a atras atentia – vezi ca barbatii se duc spre stanga si noi spre dreapta! – dar, coplesit de importanta vestigiului, uit imediat. Rezultatul: un cor de vociferari furioase in mai multe limbi, printre care disting viguroase interpelari in rusa. Am gresit drumul secondandu-le pe Magdalena si d-na Bergé pe drumul rezervat femeilor. Ma conformez scurt ritualei segregatii si ajung pe larga cale ce duce la poalele Zidului, plina de o lume pestrita: rezervisti ai armatei israeliene, in civil, dar cu pusca automata langa ei, turisti de fel de fel de natii, soldati in termen (trei ani, obligatoriu); multi poarta Kipa, semnul evreului religios, prinsa de par cu un soi de ace de siguranta. Ca si la sinagoga, nu te poti infatisa cu capul gol in fata zidului. Evreii ultrareligiosi poatra palarii negre, cu boruri largi, de sub care ies lungi zulufi, si redingote, tot negre, sfidand arsita zilelor subtropicale. Ma apropii de imensul zid peste pietrele caruia au trecut mai bine de doua milenii, ma rog, tacut, pentru pace si sanatate, imping intre doua pietre biletelul scris in seara precedenta, tot cu o rugaciune pentru Fauritorul tuturor celor vazute si nevazute, ma inchin, plec. De sus, de pe soseaua pe care ne vom inapoia, aruncam o ultima privire catre peisajul incarcat de splendoare mistica: zidul, aproape, apoi Moscheea lui Omar, in plan secund, a carei cupola aurita parand o luna plina sectionata de orizont, reflecta lumina asfintitului, El-Suwaneh – Muntele Maslinilor... Privelistea suprafireasca, definind spatiul sacru al celor trei mari religii monoteiste. Cum va fi aratat templul inainte de distrugerea prin foc din anul 70 aflam de la Joseph Ben Matitiahu, pe numele universal cunoscut – Josephus Flavius: "...Imbracat cum era cu masive placi de aur, la rasaritul soarelui el revarsa o stralucire atat de puternica incat privitorul care se straduia sa-l contemple era silit sa-si intoarca privirile la fel ca in fata razelor astrului zilei. Asadar strainilor veniti la ierusalim in pelerinaj, Templul le aparea din departare ca o creasta de munte acoperita cu zapada, caci portiunile neaurite erau stralucitor de albe."

YARDENIT – raul Botezului
Tot de dimineata plecam spre locul unde a fost botezat Mantuitorul: drum destul de lung, catre Nord, prin peisajul colinar al Galileii in care sunt presarate locuri sfinte ale Crestinismului, Nazaret, Capernaum... Trecem pe la poalele muntelui Tabor, inaltimea unde s-a produs miracolul Schimbarii la fata ("si dupa sase zile, Iisus a luat cu sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan, fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte. si S-a schimabt la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" – (Matei, 17, 1-2), locul unde I s-au aratat lui Christos Moise si proorocul Ilie iar Dumnezeu a grait: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in care am binevoit: pe Acesta ascultati-L". Cotim catre Kinneret, in fata se deschide o priveliste uluitor de frumoasa, de o nebanuita amplitudine, cum rareori mi-a fost dat sa vad: vai domoale, jos – marea Solileii sau, cum i se mai spune Marea Ginossar, lacul Tiberiadei – in ebraica Yam Kinneret (are forma unei harpe - kinor). In cateva minute suntem la locul Botezului. De-a lungul parkingului se intinde un zid acoperit cu texte din Noul Testament. Strabatem holul unui complex cu suveniruri si flacoane cu apa din Iordan si dam, dupa cativa metri, de locul unde Sf. Ioan Botezatorul a implinit ritualul cu care Iisus si-a inceput misiunea pamanteasca. Este locul unde, adresandu-li-se saducheilor si fariseilor veniti la botez Ioan le-a spus: "Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada vrednica de pocainta (…) Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I aduc incaltamintea; Acesta va va boteza cu duh sfant si cu foc" (Matei, 37-11). Spatiul unde traditia plaseaza actul Botezului este intr-un cot lin al raului. Iordanul (Yardenit) curge domol pastrandu-si apele putin adanci pe un pat stancos pe partea malului drept, cel opus fiind retezat, aproape abrupt, sapat in pamantul rosiatic omniprezent in Israel. Dincolo, in spatele unei perdele de eucalipti al caror frunzis se reflecta in apa verzuie este o curticica in care zaresc cai, asini, capre, gaini, un caine – o arca a lui Noe in miniatura. Intru in apa putin adanca si umplu sticla, prea profan ambalaj de plastic fost de Coca-Cola, singura relatie cu ambientul fiind inscriptia in literele stravechiului alfabet hebreu. La doi pasi de mine aluneca nesinchisindu-se de prezenta umana pesti grasi. si in apele Iordanului, si in Marea Galileii pestele s-a aflat intotdeauna din abundenta. Nu este, deci, de mirare ca Mantuitorul a aflat ucenici – viitorii Apostoli – printre pescari, intai pe Petru-Simon si pe Andrei, increstinatorul daco-romanilor ("Pe cand umbla pe langa Marea Galileii a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare caci erau pescari. si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" – Matei, 4, 18-20). Intr-adevar, pamantul acesta musteste de sfintenie.

Eroica sinucidere de la Masada
Drumul prin desertul Iudeii, regiune extrem de arida, cu imense intinderi valurite de pamant rosu si asezari de beduini, duce la Arad (da, asa se numeste acest oras nou, situl antic omonim la opt kilometri spre vest este vechi de circa cinci milenii). De la periferie, ne angajam imediat pe un drum descendent, numai viraje, ajungand intr-o depresiune enorma pe fundul careia se afla Marea Moarta, cota – 390 m fata de nivelul Mediteranei. Falii ametitoare, ravene, vai taiate de torenti, grohotisuri, pesteri – prin apropiere se afla si pestera in care se afla, se spune, stalpul de sare in care a fost transformata femeia lui Lot, nepotul lui Avraam, pedepsita pentru nesocotirea poruncii Ingerilor de a nu intoarce capul ("Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul. si a stricat cetatile acestea, toate imprejurimile lor, pe toti locuitorii cetatii si toate plantele tinutului aceluia. Femeia lui Lot insa s-a uitat inapoi si s-a prefacut in stalp de sare" – Facerea, 19,24-26). Furat de infricosatoarea frumusete a peisajului, de-abia am timp sa observ un indicator – "Sodom" – Sdom in ivrit. Trecem pe langa un grup de hoteluri situate pe malul enormului lac ale carui ape, de fapt, o solutie suprasaturata de sare (cu care este comparabil Techirghiolul nostru inainte ca dispretul oficialitatilor fata de valorile noastre sa-l fi periclitat grav), stau pe un pat de namol terapeutic. Telul calatoriei este Masada, cetatuia cladita – asa cum aflam din "Razboiul Iudeilor" de regele hasmoneu Alexandru Ianai pe un platou stancos, izolat, la 450 m inaltime fata de Marea Moarta si consolidata din ordinul regelui Irod cel Mare (37-4 i.e.n.) care a poruncit sa se construiasca palate luxoase, bai, cisterne, facand din fortificatie refugiu in fata oricaror dusmani dinauntru sau din afara. Din acest moment si pana la distrugerea Ierusalimului (70 d. H.) de catre Titus, proclamat imparat de soldatii romani in incinta Templului in ruine, istoria poporului evreu este o insiruire de evenimente dramatice, la ce se adauga extraordinarul episod al sinuciderii colective de la Masada, ultimul bastion al revoltei antiromane a zelotilor. Circa zece mii de asediatori s-au straduit, timp de cinci luni, sa cucereasca citadela aparata eroic de vreo cateva sute de iudei. Asaltul final a fost dat asupra unei cetati puse sub semnul mortii: invadatorii nu au gasit decat cadavre. Explicatia o aflam tot de la Flavius Josephus: seful rasculatilor, Eleazar Ben Yair le-a tinut acestora un discurs exemplar prin demnitate si tarie de sacrificiu.

Decebal a facut la fel
"De multa vreme am hotarat noi, barbati viteji, sa nu fim sclavi nici ai romanilor nici ai altora, in afara de Dumnezeu… Socot ca Dumnezeu ne-a daruit aceasta favoare deosebita de a avea parte de moarte frumoasa si liber consimtita… Femeile sa ne moara nesiluite si straini de lanturile sclaviei sa ne ramana copiii! Dupa aceea sa ne oferim unii altora nobilul sacrificiu prin care ne vom pastra libertatea ca pe cel mai frumos vesmant de ingropaciune!". Dupa care, lasand intacte proviziile pentru ca romanii sa nu creada ca foamea i-a impins la sinucidere, aparatorii au incendiat bogatiile fortaretei si au tras la sorti executorii, dupa ce fiecare si-a ucis sotia si copiii. Zece barbati i-au ucis pe ceilalti, apoi au tras iar la sorti: unul i-a injunghiat pe ceilalti noua apoi s-a sinucis. Au fost in total 960 de morti. Romanii au aflat faptele de la doua femei care se ascunsesera intr-o conducta subterana, impreuna cu cinci copii. Era in ziua de 2 mai 73, 12 nissan – prima zi a Pastelui evreiesc. (O foarte interesanta comparatie face dr. Alfred Harlaoanu in remarcabilul volum "Istoria universala a poporului evreu": "Exista in rezistenta evreilor impotriva romanilor in timpul ultimului al Iudeei, in puterea lor de sacrificiu o asemanare izbitoare cu ceea ce avea sa se intample circa 30 de ani mai tarziu pe meleagurile Carpatilor nostri, in lupta dacilor condusi de Decebal impotriva aceluiasi cotropitor roman. (…) si daca aratasera ca prefera moartea predarii (…) similitudinea gesturilor aparatorilor Masadei si a luptatorilor daci au la baza conceptiile asemanatoare ale celor doua popoare despre demnitatea in viata si in moarte, fapt ce nu a scapat atentiei anticilor").

…Din teleferic, privesc, fascinat, "Drumul sarpelui", poteca in serpentina pe care urca baieti si fete in uniforma; se duc sa depuna juramantul militar pe platoul fortaretei. Existenta acestei diferite cai de urcus mi-e cunoscuta dintr-o excelenta proza a Magdalenei, aparuta in prima ei carte, "Soro lume". Dar asta este o alta istorie…

Drumuri prin Tara Sfanta


Pelerin sau turist? Pe aici a mers Dumnezeu

Tabloul e mereu acelasi: inotatori, biciclisti, amatori de jogging. Barbati de toate varstele. O singura femeie: o tanara de vreo treizeci de ani, cladita ca o amazoana de pe un basorelief elen. E cu un cap mai inalta decat ceilalti, iar costumul negru, mulat pe trupul fara cusur o face si mai inalta. "Ceasornicul" meu secret… La 7.30 trece, cu precizie matematica, prin dreptul hotelului, efemera priveliste tonica. Din minusculul balcon de la etajul opt, vad silueta futurista a unui cilindru cu zeci de etaje, taiat piezis la varf, viziune singulara printre paralelipipede care amintesc mai degraba de Manhattan decat de un oras din Orientul Mijlociu. Dar asta e doar suprafata.

Eora cand soarele, deocamdata clement, se pregateste de asalt. Teoretic … "Aveti noroc, ar fi trebuit sa ploua", ne spun Magdalena si Vladimir Bratescu, prietenii care ne-au asteptat la iesirea din imensul aeroport "Ben Gurion". Nici macar o picatura, doar rareori, nori parelnici, nascuti din rasuflarea nocturna a marii, repede ucisi de soarele crud. Fii atent, pune-ti o sapca! ma previne Vladimir. Pe esplanada sirul semetelor hoteluri: Hilton, Carlton, Mariah, Ramada, Sheraton compune imaginea unui spatiu cosmopolit. E o perceptie partiala si superficiala. La doi pasi de zona ultramoderna a falezei dai de suk, bazarul heteroclit unde mirosurile ametitoare si culorile tari ale mirodeniilor Rasaritului se amesteca, intr-un vartej de senzatii, cu strigatele negustorilor in araba, in ivrit, cu fosnetul matasurilor, cu reflexele aramariei, tipsii, ibrice, cu luciul sclipiciurilor din pravaliile de suveniruri, cu imaginea compozita a vitrinelor minuscule unde stau alaturi de icoane cu chipul Maicii Domnului, Steaua lui David, in bronz smaltuit, Mana binecuvantatoare, cu rugaciuni in ebraica pentru protectia caminului, si bratarile-amuleta, impodobite cu piatra azuriu-opalescenta care fereste de deochi… Langa bazar – un cartier de blocuri cubiste, semanand bizar cu unele zone ale Bucurestiului anilor 20. Dupa larma din labirintul suk-ului, intri intr-un spatiu al linistii. Au fost construite pe vremea administratiei britanice. Cu aerul lor vetust, mic-burghez, raspandind o impresie de calm si bunastare moderata, le-am simitit mai aproape de suflet decat trufasele turnuri ultramoderne, functionale, desigur, dar impersonale, tributare unei stereotipii care marcheaza metropole precum Sydney, Toronto, mai nou orase din China dezlantuita…

De pe faleza ajungi, pe jos, in nici zece minute in celalalt Tel Aviv, cel nascut acum aproape o suta de ani, puternic influentat de stilul urbelor europene, mai ales de Viena. E o placere sa te plimbi pe Dizengoff si Ben Yehuda, sa te amesteci in multimea galagioasa, vioaie, sa te asezi pe o banca si sa incerci sa descoperi nota particulara, locala, in suvoiul uman, in forfota multicolora. Pentru mine, nota insolita a fost contrastul dintre pestrita scurgere larmuitoare a pietonilor de ambe axe, in blugi si tricouri estivale, si evreii ultraortodocsi, rari, e drept, dar impresionanti prin severa lor imbracaminte neagra: palarie cu boruri largi, de sub care coboara incadrand fata, perciuni bogati, redingota lunga, uneori ciorapi de matase. Privirea le e abstrasa, ignorand fluxul profan in care inoata. M-am plimbat indelung pe incantatoarea strada – mai degraba bulevard – Dizengoff, cu nume de rezonanta slava dar desemnand un evreu sadea, Meir Dizengoff, cel dintai primar al localitatii: vitrine elegante, cafenele animate, magazine selecte de antichitati si suveniruri de buna calitate, langa mici bacanii cu preturi modice, unde gasesti vinuri autohtone excelente (ah, vinurile izvorate din colinele Tarii Sfinte, vinul atat de des amintit in Cantarea Cantarilor, licoare sacra din timpuri biblice cunoscuta, elixir ceremonial, contopire cu frumusetea Sulamitei, al carei san "e cupa rotunjita, pururi de vin tamaios plina…"), barci ai caror cerberi stau marturie despre relativitatea poruncii de a-ti iubi aproapele, uneori banii lui fiind chiar mai iubiti…
Cat despre Ben Yehuda, strada poarta numele facatorului unei minuni: reinvierea limbii ebraice. Limba in care Yahve i-a vorbit lui Moise. Limba Cartii Sfinte. De obarsie lituaniana, Eliezer Ben Yehuda a venit aici cu vreo sapte decenii inainte de proclamarea statului Israel (1948), decis sa faca din ebraica, considerata "moarta" precum latina si elina, apanajul savantilor orientalisti, teologi, arheologi, o limba vie, ferment de coagulare nationala. Extraordinarele eforturi ale lui Ben Yehuda echivaleaza cu o revolutie in cultura si mentalitate, de o importanta greu de evaluat.

La sud de Tel Aviv, Yaffo - mai cunoscut sub numele Jaffa – urca lin pe un deal de pe culmea caruia vezi pana departe Mediterana, catre apus si, spre nord, seria ritmica a marilor hoteluri de pe faleza Tel Aviv-ului. Dupa zgomotul suvoaielor de masini din marele oras, calmul din arhibatranul Yaffo (pe numele sau biblic Ioppe) e binecuvantare cereasca. Orasul e vechi de cand lumea, aproape ca Ierihonul, varsta i se masoara in milenii; de la turnul cu ceas de pe strada Yefet, care jaloneaza, conventional, intrarea in spatiul fermecatoarei asezari, incerci si o coborare in timp. Pe colina Yafo s-a nascut, zice-se, mitul Andromedei, salvata de Perseu si proiectata in imensitatea constelatiilor; de cresterea si descresterea locurilor se leaga nume ilustre – regele Solomon, Alexandru, Sfantul monarh cruciat Louis, Sfantul Petru (aflat la Ioppe cand a fost chemat la Cezareea de catre piosul centurion Corneliu, informat de un inger al lui Dumnezeu ca Apostolul era gazduit in mica asezare mediteraneana, de un anume tabacar Simon, in "casa de langa mare", locuinta situata, deci, in perimetrul unde au fost construite biserica cu hramul Sfantului si manastirea unde a poposit Sf. Louis dupa eliberarea din captivitate, la doi pasi de celebra cafenea "Aladin"; tot la Ioppe a savarsit Sfantul Petru minunea invierii din morti a cuvioasei mucenite Tavita, careia i se spunea Caprioara, precum sta scris in "Faptele Apostolilor", 9, 36-41)

Retina inregistreaza imagini disparate. Din apropiere de moscheea Mahmudie – urma a prezentei turcilor in stapanirea carora intrase intr-o vreme Palestina – pleaca o strada comerciala, cu case vechi: la parter mici pravalii cu de toate, la etaj sacnasie, acele balcoane inchise, perdeluite, de unde cadanele puteau spiona forfota ulitei fara a fi vazute, asa cum gasesti si la arhaicele case cu cat de lemn de la Istanbul, pe malul asiatic al Bosforului. Mai sus e platoul din fata Muzeului de Antichitati unde, rasfirate pe cateva mese protejate de coviltire parasolare sunt etalate suveniruri care au si atras-o pe doamna Monique Bergé, coautor si eroina a cartii "Iubire interzisa", pe care am tiparit-o cu ani in urma la Constanta. O ajuta Magdalena in tratativele cu vanzatoarea, o tanara zdravana, roscata, care isi prezinta marfa in timp ce vorbeste ruseste la mobil. (Face, probabil, parte din imensul val recent de imigranti din fosta Uniune Sovietica, in total cam vreun milion de oameni, zice-se. Exista chiar un banc. Care e a doua limba vorbita in Israel? Rusa, nu? As, zice interlocutorul, glumet, ebraica! Prima e rusa… Se non é vero, é ben trovato…). La cativa pasi se rasfira pe nisipul tarmului spuma valurilor marii, poleite de lumina crepusculara…

Ierusalim, "Salasul Pacii"
De-abia acum, acasa, imi dau seama cat este de greu sa scrii despre Ierusalim. Despre ce sa scrii? Despre orasul pe care il poti parcurge cu ghidul turistic in mana identificand biserici, sinagogi, muzee, cartiere? Sau despre proiectia din tine a unui loc perceput de o buna parte a omenirii ca imagine a sacrului? Ca axis mundi, de unde porneste o legatura cu Cerul, invizibila dar mai puternica decat timpul?

Vladimir si Magdalena ne-au luat de dimineata de la hotel, din Tel Aviv. Parcurgem cei aproape 60 de kilometri pe o autostrada destul de aglomerata si intram in marele oras printr-o impunatoare artera din partea vestica. Trecem – din pacate doar trecem – pe langa Muzeul Israelului, unde, printre mii de alte exponate, sunt prezentate celebrele pergamente de la Marea Moarta, dupa ce lasam in urma Arhivele Nationale si Ministerul de Interne. Ne oprim langa sediul Knessetului, Parlamentul israelian, edificiu monumental, zidit din piatra alba din care sunt cladite, in mare parte, constructiile capitalei. Vrem sa-l vizitam dar, ghinion, e miercuri, zi de dezbateri, turistilor fiindu-le rezervate joia si duminica. Trecem pe langa ghereta de unde doi politisti supravegheaza zona si ne oprim langa monumentala Menora, Sfesnicul cu sapte brate, din bronz masiv, patinat, decorata cu altoreliefuri inspirate din Vechiul Testament. Ne aflam in micul scuar semicircular de unde incepe incantatoarea Wohl Rose, un paradis al trandafirilor. Ne indreptam catre Orasul Vechi luand-o pe strada Regele David, o artera eleganta, marcata de hotelul anonim, de rafinate imobile de locuinte si de silueta zvelta, turn terminat printr-o cupola care domina, cu cei 120 de metri, ansamblul de blocuri dimprejur: sediul YMCA (Young Men Christian Association). Sunt edificii ridicate acum aproape optzeci de ani, pe vremea mandatului britanic. Cartierul este alcatuit din imobile de lux, degajand o impresie de calm si bunastare, un aer usor vetust. Nota comuna este culoarea alba, un alb-galbui, asa-numita "piatra de Ierusalim" imbracand fatade; efectul este anularea masivitatii, o impresie de calm, de liniste. Am ajuns, in cateva minute, la poalele dealului, pe care se intinde Orasul Vechi.

Vaticanul şi evreii - Anca MANOLESCU
"Cine ameninţă un evreu îl ameninţă pe Christos" - spunea Sfîntul Bernard, care era totuşi un tip de sfînt ofensiv, aproape militar. În Decameronul lui Boccaccio parabola celor trei inele sugerează egala valabilitate a religiilor abrahamice. Un Pico della Mirandola, alături de alţi renascentişti, a studiat Cabbala nu atît cu gîndul convertirii evreilor, cît mai ales din dorinţa de a reînvia o înţelepciune universală, perenă. În Evul Mediu, Spania nu a fost poate "secolul de aur" al întîlnirii între religiile monoteiste, dar a fost totuşi un mediu al schimburilor intelectuale, al traducerilor şi al circulaţiei textelor. S-ar mai putea cita o sumedenie de fenomene punctuale de convivialitate între creştinism şi iudaism.

Totuşi, în spaţiul larg al societăţii şi în timpul lung al istoriei, teologia creştină a susţinut "teoria substituţiei": creştinătatea este noul, adevăratul Israel, misiunea celui "vechi" fiind încheiată. Pentru europeni şi pentru teologii lor oficiali, iudaismul nu era o "necredinţă", ci o "credinţă depăşită", la care se adăuga calificarea de "popor deicid". Evreii au fost singurii necreştini admişi pe pămîntul Europei creştine, dar au fost mereu "străinii", utili, îngăduiţi şi persecutaţi ca străini. Mutînd accentul de pe religie pe cetăţenie, modernitatea a schimbat statutul evreilor în societate: ei au putut începe să participe la viaţa publică, iar cultul le-a fost recunoscut oficial, alături de celelalte culte. Totuşi, din punct de vedere teologic, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pînă la mijlocul secolului trecut. Oroarea Holocaustului şi a regimurilor fasciste totalitare a fost cea care a zguduit Biserica catolică şi a determinat-o să îşi regîndească relaţia cu iudaismul. Deja în anii ’30, Papa Pius al XI-lea amintea: "din punct de vedere spiritual, sîntem toţi semiţi". După război şi mai ales de la Conciliul Vatican II încoace, Biserica catolică şi-a rafinat mereu concepţia referitoare la relaţia spirituală între cele două religii, a înmulţit gesturile de fraternitate, dialogurile metodice cu reprezentanţii iudaismului. Raporturile dintre iudaism şi creştinismul apusean (catolic şi protestant) nu mai stau astăzi sub semnul tensiunii inamicale. Sînt un domeniu bine organizat, bine frecventat de ambele părţi, fertil. Însă trauma Holocaustului - alături de memoria istoriei lungi - face ca acest domeniu să rămînă extrem de sensibil, să păstreze - uşor de redeschis - vechile răni. E un domeniu unde fiecare fapt punctual capătă importanţă simbolică, fiind interpretat după logici care, dacă nu mai sînt antagonice, au totuşi perspective distincte. În orizontul noii cordialităţi, logica victimei, de parte evreiască, şi logica identităţii proprii, de parte creştină, continuă să se confrunte. Dar dialogul, chiar dacă accidentat, rămîne deschis şi partenerii ajung astfel să sporească o interogaţie comună, să mărească partea "celuilalt" inclusă în propria perspectivă. Incidentul cel mai recent - cu rezonanţă publică şi mediatică - a fost stîrnit de decizia Papei Benedict al XVI-lea de a ridica excomunicarea privitoare la patru episcopi integrişti, pronunţată de Vatican în 1988. Printre ei se numără Monseniorul Richard Williamson, cunoscut pentru negaţionismul său în ce priveşte Holocaustul, poziţie pe care şi-a reafirmat-o recent la televiziunea suedeză, susţinînd inexistenţa camerelor de gazare. Voci evreieşti, creştine şi laice au condamnat poziţia episcopului britanic şi au pus implicit în chestiune decizia Papei. Cancelarul Angela Merkel (susţinătoare a unei nete laicităţi europene) i-a solicitat germanului Benedict al XVI-lea o poziţie clară faţă de incident. După o primă atitudine mai vagă, Vaticanul a cerut episcopului Williamson să-şi renege public cuvintele privitoare la Holocaust.

Superiorul general al comunităţii integriste "Fraternitatea Sfîntului Pius al X-lea", Monseniorul Bernard Fellay, a declarat că actul episcopului negaţionist e străin de concepţiile comunităţii pe care o conduce, a cerut iertare Papei şi "tuturor oamenilor de bunăvoinţă, pentru consecinţele dramatice ale acestui act" şi i-a interzis Monseniorului Williamson, pînă la un nou ordin, "orice luare de poziţie publică în chestiuni politice şi istorice". Conferinţe episcopale naţionale au condamnat şi ele atitudinea episcopului, îndemnîndu-l "să dobîndească o atitudine pozitivă faţă de evrei".

Blamînd negaţionismul episcopului Williamson, Papa s-a arătat totuşi indignat de virulenţa criticilor din mediul german la adresa deciziei sale de a-i reprimi în Biserica catolică pe episcopii integrişti. Ea ar trăda reactivarea unor sentimente anticatolice, mereu latente în Germania.

Asemenea predecesorului şi prietenului său Ioan-Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea are de articulat logica fraternităţii faţă de iudaism şi logica unei Biserici catolice care vrea să rămînă fidelă misiunii ei, să recapete putere şi unitate, să îşi mărească vizibilitatea publică şi influenţa socială. Or, mediul integrist e caracterizat prin angajament religios puternic, prin mulţimea vocaţiilor preoţeşti, prin iniţiative personale. Vaticanul a încercat mereu reintegrarea integriştilor în Biserică, sperînd ca vigoarea lor să participe, cu ajustările necesare, la binele eclezial comun.

În cuvîntul cu care şi-a inaugurat pontificatul, Benedict al XVI-lea s-a adresat "fraţilor evrei" de care creştinii "sînt legaţi printr-un mare patrimoniu spiritual ce-şi are rădăcina în făgăduinţele irevocabile ale lui Dumnezeu". El reafirma astfel o convingere teologică - formulată solemn în declaraţia conciliară Nostra Aetate (1965) - care a cîştigat putere în modernitate, dar care e de sursă paulină: tradiţia ebraică îşi continuă destinul salvator, neinvalidată de apariţia creştinismului. Pe de altă parte, Papa a stîrnit protestul responsabililor evrei atunci cînd a dat o mai largă posibilitate de celebrare vechii liturghii catolice, unde evreii sînt calificaţi drept "popor deicid" - noţiune pe care Vatican II o îndepărtase din liturghie şi din doctrină. Ioan-Paul al II-lea, un Papă al fraternităţii religioase, nu a putut evita, nici el, confruntarea celor două logici. El a făcut gesturi-reper în privinţa iudaismului - vizita în 1986 la sinagoga din Roma, cererea de iertare pentru persecutarea evreilor şi pentru Inchiziţie, călătoria din 2000 în Ţara Sfîntă -, alături de acte care au stîrnit reticenţe de partea evreiască. Canonizarea Edithei Stein a fost percepută ca o încercare de prozelitism. Reflecţia Vaticanului privitoare la Holocaust (1998) a dezamăgit prin faptul că, spre deosebire de Declaraţia expiscopilor francezi, textul pontifical nu menţiona influenţa anti-iudaismului în formarea antisemitismului, ci condamna Holocaustul exclusiv ca act al regimurilor totalitare.

Magisteriul catolic are aşadar de acoperit dubla sarcină de a păstra însufleţit imensul depozit al tradiţiei şi de a trata critic temele exclusiviste pe care istoria unui creştinism istoric triumfător l-a depus acolo. Teologii catolici şi protestanţi au renunţat de mult la ceea ce istoricul Jules Isaac a numit "învăţătura dispreţului" privitoare la evrei. Au înlocuit-o cu o "învăţătură a fraternităţii" care continuă să îşi elaboreze precizări doctrinare.

Cercetările istorico-critice ale textelor biblice, studiile întreprinse de teologi şi de specialişti în ştiinţele omului privitoare la începuturile creştinismului au contribuit şi ele la a spori, în publicul larg, conştiinţa legăturii dintre cele două tradiţii. Se admite astăzi ca de la sine înţeles că primii creştini şi-au trăit credinţa ca membri ai tradiţiei ebraice, că din punct de vedere istoric separarea celor două comunităţi a fost determinată de presiunea romană asupra Israelului, în faţa căreia ele au reacţionat diferit. Israelul s-a adăpostit în propria specificitate; creştinismul a sfîrşit prin a compune din punct de vedere istoric cu Imperiul.

Spiritual vorbind, dialogul actual între iudaism şi creştinism are accidente şi hopuri, dar şi rezultate spectaculoase în raport cu scurta lui istorie. Imaginea fiecărei tradiţii se limpezeşte în ochii celuilalt, se curăţă de exclusivisme şi dispreţ. Din perspectivă ebraică, Iisus e socotit astăzi un mare profet şi vizionar, chiar dacă logica ebraică nu admite întruparea divinului în istorie, ci doar la capătul ei. Însă acest capăt poate fi gîndit astfel încît logicile celor două tradiţii - rămînînd distincte - să conveargă: nu spre o dogmă comună, ci spre acel punct atemporal în care istoria se articulează cu Ierusalimul ceresc.

Chestiunea cu adevărat nevralgică pentru întîlnirea celor două tradiţii constă în tendinţa (pe care unii din reprezentanţii lor o iau drept o datorie) de a-şi obiectiva fără rest misiunea. Iudaismul are de evitat riscul de a-şi gîndi unicitatea ca pe o superioritate. Creştinismul are de evitat riscul de a gîndi Adevărul întrupat într-un sens strict istoric, de unde ar decurge pretenţii de universalitate orizontală. Chiar întîlnirea între iudaism şi creştinism, chiar dificultăţile ei teologice îndeamnă fiecare tradiţie să se privească pe sine şi să o privească pe cealaltă din punctul de vedere al Autorului lor comun.

Rugăciunea pentru evrei - Francesca BĂLTĂCEANU
În urma articolului meu de săptămîna trecută – „Vaticanul şi evreii“ – doamna profesor Francisca Băltăceanu mi-a trimis un mesaj în care face binevenite precizări referitoare la rugăciunea pentru evrei din mai vechile liturghiere catolice. Îmi cer iertare faţă de cititori pentru faptul de a mă fi referit la această rugăciune în mod inexact, ţinînd seama mai ales de reacţiile pe care le-a stîrnit în presă decizia de a permite o mai largă oficiere a vechii liturghii romane. Îi sînt recunoscătoare Franciscăi Băltăceanu pentru precizări şi pentru bunăvoinţa cu care contribuie la cordialitatea între religii (Anca Manolescu).

Felicitări pentru curajul de a aborda în Dilema veche problema „fierbinte“ a Liturghierului din 1962, încadrînd-o echilibrat în ansamblul relaţiilor între Bisericile apusene şi evrei; e păcat să se încingă atmosfera degeaba! O singură clarificare poate că ar fi necesară, apropo de textul liturgic. Acceptarea (la începutul lui 2008) a folosirii de către unii a Liturghierului din 1962, deci de dinaintea Conciliului Vatican II, este o concesie făcută paseiştilor, care oricum nu sînt prea mulţi: ideea e că grupul retro mai bine să folosească Missalul vechi (cu ilustraţiile lui de epocă cu tot), decît să nu se mai ducă la biserică sau să-şi facă una clandestină!

Nu se spune nicăieri în el că evreii ar „deicizi“, niciodată nu s-ar fi admis aşa ceva astăzi. Rugăciunea „incriminată“ nu face parte din textul Liturghiei, deci nu riscă să fie auzită toată ziua de credincioşii „nostalgici“. Este vorba de textul vechi (remaniat totuşi, faţă de ediţia din… 1570, pentru că s-au scos expresii care puteau suna prea de tot, există un tabel comparativ în http://veritatis.free.fr/Documents/) al unei rugăciuni care se spune o singură dată pe an, anume în Vinerea Mare. Atunci se face, tradiţional, o rugăciune universală, pentru toţi şi toate (cler, popor, conducători, credincioşi, necredincioşi etc., un fel de ectenie amplificată). În ea, a 8-a invocaţie are ca titlu Pro conversione Iudaeorum, iar textul din 1962, zis /cîntat numai de preot, sună aşa:
Oremus et pro Iudaeis: ut Deus et Dominus noster auferat velamen de cordibus eorum; ut et ipsi agnoscant Iesum Christum Dominum nostrum.
Oremus – Flectamus genua – Levate!
Omnipotens sempiterne Deus, qui Iudaeos etiam a tua misericordia non repellis: exaudi preces nostras, quas pro illius populi obcaecatione deferimus; ut agnita veritatis tuae luce, quae Christus est, a suis tenebris eruantur. Per eundem
Dominum... Amen.

Adică: „Să ne rugăm şi pentru iudei: ca Domnul şi Dumnezeul nostru să îndepărteze vălul de pe inimile lor, ca şi ei să-l recunoască pe Isus Cristos, Domnul nostru.“
„Să ne rugăm. Să ne plecăm genunchii“ (aici lumea îngenunchează) – „Ridicaţi-vă!“ (lumea se ridică: gestul e la fel la toate rugăciunile din serie). „Atotputernice, veşnice Dumnezeule, care nu-i îndepărtezi nici pe iudei de la îndurarea ta: ascultă-ne rugăciunile pe care le aducem pentru orbirea acelui popor, ca, recunoscînd lumina adevărului tău, care este Cristos, să fie scoşi din întunericul lor. Prin acelaşi Domn Isus Cristos... (finalul obişnuit al rugăciunilor). Amin.“

Evident, nu e foarte politicoasă, reflectă nişte mentalităţi depăşite, dar expresiile de tip „întunericul necredinţei“, „orbirea...“ apăreau frecvent în rugăciunile pentru păcătoşi/necredincioşi/cei care credeau altfel etc. Unii rabini s-au supărat (ex. conferinţa rabinică italiană), alţii nu (iar unii evrei au zis că „între prieteni, criticile sînt permise“!). În Osservatore Romano din 10 aprilie 2008, cardinalul Walter Kasper, preşedintele Comisiei pentru relaţiile religioase cu ebraismul, a scris un articol în care a explicat că rugăciunea are un caracter total eshatologic şi nu e nicidecum un apel la o misiune concretă către evrei, ci o încredinţare în mîinile lui Dumnezeu. La 14 mai 2008, Cardinalul Tarcisio Bertone, Secretar de Stat al Vaticanului, a trimis o scrisoare către Marele Rabinat al Israelului, în care aprofundează această poziţie. La 17 aprilie 2008, la vizita în SUA, Papa Benedict s-a întîlnit cu reprezentanţii evrei, a vizitat o sinagogă, cu mare respect, la fel la vizitele în Australia, în Franţa. S-a opus din nou oricărei forme de antisemitism (Osservatore Romano, 14 septembrie 2008) etc. (am o listă întreagă de evenimente). Ceva cu totul deosebit a fost faptul că, la Sinodul episcopilor din 2008, care avea ca temă Biblia, după deschiderea oficială (6 oct. 2008), Rabinul-şef de Haifa a fost invitat să le vorbească episcopilor despre semnificaţia Bibliei în viaţa religioasă ebraică (e o premieră absolută!) etc. etc.

Toate astea le-am luat din Osservatore Romano din 17 ianuarie 2009. http://www.vatican.va/news_services/or/or_qo/commenti/2008/ (dar se intră mai greu direct, eu nu reuşesc decît cerînd pas cu pas de la www.vatican.va, ediţia italiană).

Toate concesiile acestea cu Missalul vechi şi cu ridicarea excomunicărilor vor să atenueze o tensiune pornită de mult, în Occident, între retrograzi (puţini) şi Biserica mare, primii şocaţi cîndva şi de unii „inovatori“ care au sărit peste cal, aşa cum se întîmplă la orice reformă. Ideea cu ridicarea excomunicărilor a fost cam ca la şcoală: decît să exmatriculezi elevii de nesuportat, riscînd să-i împingi în găşti, mai bine îi ţii la marginea şcolii, cu notă mică la purtare, dar înăuntru, sperînd să-i mai educi… Normal, majoritatea mare din Biserică se roagă în Vinerea Mare şi pentru evrei, cu respect şi afecţiune, după Liturghierul curent:

VI. Pro Iudaeis Orémus et pro Iudaeis, ut, ad quos prius locútus est Dóminus Deus noster, eis tríbuat in sui nóminis amóre et in sui foderis fidelitáte profícere. Oratio in silentio. Deinde sacerdos: Omnípotens sempitérne Deus, qui promissiónes tuas Abrahae eiúsque sémini contulísti, Ecclésiae tuae preces cleménter exáudi, ut pópulus acquisitiónis prióris ad redemptiónis mereátur plenitúdinem perveníre. Per Christum Dóminum nostrum. R. Amen.

VI. Pentru iudei: „Să ne rugăm şi pentru evrei, pentru ca Domnul, Dumnezeul nostru, care le-a vorbit lor mai întîi, să le dea harul să crească în iubirea faţă de numele său şi în fidelitate faţă de legămîntul său.“ Rugăciune în tăcere (aşa cum e în Liturghierul actual la toate invocaţiile din serie). Apoi, preotul:
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai dăruit făgăduinţele tale lui Abraham şi urmaşilor lui, ascultă cu bunătate rugăciunile Bisericii tale, pentru ca poporul pe care ţi l-ai dobîndit la început să se învrednicească a ajunge la plinătatea răscumpărării. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.“

N-am îndrăznit să scriu direct Dilemei vechi. Dar ar fi bine ca lumea să afle cumva despre ce e vorba exact. Ar fi păcat să se redeschidă răni vechi, care şi aşa se închid greu…

Cu drag şi cu cele mai bune urări, Francisca BĂLTĂCEANU

Evreii se pregătesc de Purim, cea mai veselă sărbătoare mozaică
Luni şi marţi, evreii din toate colţurile lumii serbează Purimul, considerat cel mai vesel eveniment al istoriei acestui popor, marcând astfel eşecul tentativei de distrugere a religiei iudaice şi a celor ce o împărtăşesc.

Povestea Purimului, care a avut loc acum 2300 de ani, este descrisă în Cartea Esterei, pe care evreii o ascultă la sărbătoare. Eroii poveştii sunt Estera, o tânără evreică din Persia, şi Mordehai, unchiul care o crescuse. Pentru că regele Persiei, Ahasverush, îşi ucide soţia în timpul unei petreceri sălbatice, iar apoi se îndrăgosteşte de Estera, fără să-şi dea seama că aceasta este evreică, sfetnicul Haman plănuieşte să-i distrugă pe toţi evreii. Estera, însă, îl înduplecă pe Ahasverush, iar acesta îl pedepseşte pe Haman.

Cuvântul Purim are înţelesul de “sorţi”, şi se referă la “loteria” folosită de sfetnicul Haman pentru alegerea unei date anume când să aibă loc exterminarea evreilor.
În timpul sărbătorii de Purim, oamenii obişnuiesc să se mascheze, să organizeze carnavaluri, să pună în scenă spectacole şi să mănânce delicatese, nelipsită fiind prăjitura tradiţională Humentaschen (adică “buzunarele lui Haman), umplută cu mac, miere şi nucă, de formă triunghiulară, la fel ca şi pălăria în trei colţuri a fostului sfetnic al regelui Persiei.

De ce e așa de importantă arheologia în Israel?,este rolul si importanta arheologiei in statul Israel? Aceasta intrebare poate capata un raspuns pe baza interesului pe care arheologia il prezinta in aceasta tara. Se poate afirma achiar existenta unui anumit "cult" pentru arheologie in randul israelienilor laici si religiosi moderni. Arheologia este studiata la toate universitatile israeliene mari. Muzee arheologice exista in mai multe orase. De asemenea, exista locuri istorice, de fapt descoperite prin sapaturi arheologice. Exista si functia de arheolog regional. In cadrul Ministerului Culturii functioneaza un Departament pentru antichitati.

Oameni politici citeaza uneori rezultate ale sapaturilor arheologice, iar rezultate noi sunt prezentate adeseori la posturile de radio, televiziune si in presa scrisa. Este vorba despre rezultate ale sapaturilor arheologice referitoare la perioade diferite, din preistorie (chiar din paleolitic) pana in perioada otomana. Arheologia este considerata un istrument de cercetare al istoriei "Tarii lui Israel" ("Eretz Israel").

Dimpotriva, in societatea ultrareligioasa evreiasca, arheologia este respinsa, cel putin partial. Motivul principal este interdictia profanarii mormintelor evreiesti ale stramosilor. Uneori, acest lucru provoaca conflicte intre arheologi si grupurile ultrareligioase. Conflicte care au fost uneori violente. Intr-un rand - acum circa 20 de ani - s-a ajuns la blestemarea arheologului Moshe Shilo de catre evrei ultrareligiosi.

Cu toate ca unii rabini ultrareligiosi s-au opus acestui act huliganic, afirmand ca este contrar principiilor Torei. Totusi au fost cazuri in care lucrari arheologice au fost intrerupte, iar osemintele descoperite au fost reinmormantate. Uneori au fost cazuri de intrerupere ale unor lucrari de constructie moderna, deoarece se constatase existenta unor morminte. Apoi incepea disputa : daca este vorba despre morminte evreiesti sau nu. Uneori, in asemenea cazuri, aparea o "coalitie" ciudata intre arheologi si liderii evreilor ultrareligiosi, impotriva antreprenorilor de constructii, care incercau sa se eschiveze atat de acordurile cu evreii ultrareligiosi, cat si cu Departamentul de antichitati.

Arheologie biblică

Ce determina interesul atat de puternic pentru arheologie in Israel? Raspunsul este: elementul politic, al ideii legaturii intre poporul lui Israelsi Tara lui Israel. Radacinile evreiesti sunt cautate in Eretz Israel (Palestina) in cadrul istoriei acestei tari, cu ajutorul sapaturilor arheologice. O parte a publicului israelian laic accepta afirmatii istorice din Biblia Ebraica (Tanakh; numita in crestinism Vechiul Testament) ca documentatie istorica. Totusi, acesti oameni nu accepta toate aceste afirmatii "ad litteram", considerandu-le partial legende. Alta parte a publicului laic nu accepta aceste afirmatii decat in cazul dovedirii lor. In privinta publicului evreiesc religios modern, el cauta de asemenea justificari. Aceste justificari istorice vin cu ajutorul arheologiei.

Arheologii sapa si descopera localitati mentionate in Biblia Ebraica, in Talmud si in Noul Testament. De asemenea, ei descopera asezari evreiesti vechi, uneori sinagogi din perioada romana si bizantina. Uneori grupuri de tineri dornic sa se colonizeze se aseaza exact in locul in care fusese asezarea evreiasca antica, sau cel putin alaturi de ea. In unle cazuri, toponimele arabe ale localitatilor ajuta la recunoasteri arheologice. Arheologia ajuta atat reconstituirii istoriei Tarii lui Israel, cat si a poporului lui Israel. Arheologi care cerceteaza istoria perioadei primului Templu de la Ierusalim, ca si a celui de al doilea Templu de la Ierusalim (epoca post-exilica), fac acest lucru cu Biblia Ebraica in mana.

Arheologia ofera documente, obiecte justificative pentru demonstrarea prezentei evreiesti in Palestina dealungul secolelor si mileniilor. Pentru arheologi, in general evrei laici, ca si pentru publicul laic in general, este vorba despre dovezi credibile, spre deosebire de cele scrise in Biblia Ebraica, unele considerate legende. Desigur, nu numai arheologia pe teme evreiesti este cercetata, ci si toate celelalte ramuri ale ei: preistoria, asezarile altor popoare, asezarile grecesti, romane, bizantine, asezarile crestine, asezarile arabe musulmane (respectiv ramasitele lor arheologice). Investitiile pentru cercetarile arheologice provin atat din bugetul statului (respectiv al Ministerului Culturii sau al Ministerului Invatamantului si Culturii), cat si din fondurile universitatilor, sau chiar din donatii din strainatate.

Interes străin

Exista si societati straine, interesate in cercetarea arheologieica a Tarii Sfinte, care finanteaza sapaturi arheologice, iar treprezentantii lor participa la acestea. Sa ne amintim ca interesul pentru arheologia Tarii Sfinte a aparut inca in secolul al XIX-lea. Printre altele, putem cita renumita Ecole Biblique et Archeologique Francaises din Ierusalim, precum si - mai tarziu - British School of Archeology. Exista Muzeul Rockfeller, in Ierusalimul rasaritean, iar Muzeul Israel in Ierusalimul apusean. Sa ne amintim si despre interesul aratat de lumea germana pentru arheologia Tarii Sfinte in secolul al XIX-lea, interes care de asemenea continua si astazi. De asemenea, arheologi americani sunt interesati in descoperirile din Israel. In privinta arheologilor crestini din alte generatii, precum William Albright, Kathleen Kenyon, Roland de Vaux, ca si al altor organizatii crestine care patroneaza sapaturi arheologice in Israerl sau in teritoriul palestinian (sau, cel putin participa la sapaturi), este vorba despre cautarea izvoarelor crestinismului.

Descoperirea manuscriselor de la Qumran ("manuscrisele de la Marea Moarta") au largit interesul pentru arheologia israeliano-palestiniana. Interesul a crescut atat in cercurile evreiesti, cat si in cercurile crestine. Au aparut teorii aerheologice diferite, cu concluzii istorice diferite. Disputele continua pana in prezent. Dupa cum disputele continua pana in prezent in privinta existentei (sau, dupa unii, a non-existentei) istorice a exodului. Alte dispute se refera la perioada primului Templu de la Ierusalim (epoca pre-exilica), din lipsa de dovezi arheologice (a existat chiar o incercare de falsificare a unei inscriptii, din fericire dovedita la timp). Trecerea fostului Sef al Marelui Stat Major Igal Iadin in domeniul arheologiei si sapaturile organizate de el la Masada au avut de asemenea consecinte, chiar politice. Masada, asa cum a fost descoperita de Igal Iadin, a devenitr un simbol pentru societatea israeliana, cu scop educativ si national (chiar nationalist), desi ulterior s-a observat ca era un mit istoric...

Oricum, cercetarile arheologice continua, cu scop academic, dar si religios, polic, educativ. Unele cu influenta mai mare, altele cu influenta mai mica. Poate ca ele au ajuns sa reprezinte o parte din viata culturala israeliana, desi sub forma mistificata, o parte a publicului neintelegand exact despre ce este vorba. Totusi, cercetarea merge inainte, desi uneori electiv...

citeste[...]

Pamantul Nasterii Domnului

In aceste zile de adanca pace si bucurie, gandul nostru se indreapta spre locurile sfinte marcate de prezenta pamanteana a Domnului Iisus si a celor din jurul sau, care L-au pretuit si L-au urmat intru totul. Bethlehemul, ca loc de nastere a lui Hristos, este dominat de Biserica Sfintei Nasteri (Biserica Nativitatii), dar acesta nu este singurul loc pretuit de credinciosi. Una dintre cele mai impunatoare biserici din zona este Biserica Bunei Vestiri, aflata in Nazaret. Biserica romano-catolica, ea a fost inaltata deasupra pesterii in care Arhanghelul Gabriel i s-a aratat Fecioarei anuntand-o ca va naste un fiu.

Evreii sarbatoresc Hanuka
Hanuka 5769 sau „Sarbatoarea luminilor” este marcata de comunitatea evreiasca incepind de duminica, 14 decembrie. Timp de opt zile credinciosii merg la sinagoga, aprind luminari si impart daruri si bani copiilor.
***
Potrivit unei traditii de peste 2.000 de ani, Hanuka reprezinta „Sarbatoarea inaugurarii” sau „Sarbatoarea luminilor” si comemoreaza victoria macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria, care incerca sa distruga religia evreiasca si sa elenizeze popoarele de sub dominatia sa. Evenimentele istorice la care face referire sarbatoarea s-au desfasurat intre 165-163 i.Ch. Lupta armata a macabeilor impotriva grecilor a durat insa multi ani.
Regele Antiohus IV Epifanes a ordonat represalii impotriva evreilor si profanarea Templului din Ierusalim, pe care a vrut sa-l transforme intr-un lacas pagin, instalind o statuie a lui Zeus si sacrificind un porc (animal care nu este „kosher”) pe altar.
Impotriva lui Antiohus s-au ridicat evreii condusi de Matitiahu si de fiul acestuia, Iehuda Macabeul. Sub conducerea celui din urma a fost recucerit Templul din Ierusalim, altarul a fost refacut, iar menorah (hanukia – celebrul sfesnic cu sapte brate, n.r.) aprinsa. Numai ca, dupa lupte, mai ramasese doar o cantitate mica de ulei pentru menorah, cit sa arda o singura zi. Atunci au observat o minune, putinul ulei a ars neintrerupt, timp de opt zile si opt nopti.
Hanuka sarbatoreste tocmai aceasta minune a uleiului.
Traditia spune ca menorah se asaza la fereastra, pentru ca trecatorii sa afle si ei de minunea intimplata de Hanuka. Cele opt luminari trebuie puse in linie dreapta , la acceasi inaltime. Exceptie face a noua luminare prezenta in sfesnic, care este shammus-ul (luminarea de serviciu), care se aseaza la o inaltime diferita (mai sus sau mai jos), pentru a putea fi diferentiata de celelalte.
Luminarile trebuie sa arda cel putin jumatate de ora, in fiecare noapte a sarbatorii. Acestea se aprind incepind din partea dreapta a hanukiei. In fiecare seara se mai adauga o luminare, in stinga celei aprinse in noaptea precedenta, iar aprinderea luminarilor se face incepind din stinga (cu luminarea pusa pentru seara in curs).
In serile de Hanuka, cei mici primesc „geld” (bani) si daruri si exista obiceiul jucatului cu Dreidel – un titirez. Acesta este marcat cu patru litere ebraice: Nun, Gimel, Hei si Shin, pe care se construieste expresia „Nes Gadol Hayah Sham” (in traducere – „o mare minune a fost acolo”) – referire la miracolul uleiului care a rezistat timp de opt zile.
Evreii considera Hanuka nu numai o sarbatoare a victoriei, a luminii, ci si a innoirii. In timpul acestei sarbatori, munca si alte activitati nu sint interzise.
De Hanuka sint traditionale mincarurile prajite, iar cele mai gustate sint gogosile latkes (din cartofi, ceapa, oua, faina, ulei).
In Capitala, sarbatoarea a debutat duminica, la Sinagoga Mare printr-un ceremonial religios.
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania a lansat pentru duminica 21 decembrie o invitatie la Centrul Comunitar Evreiesc – JCC – unde se va desfasura Hanuka Fest, „spectacol special cu Maia Morgenstern, fetele de la Amadeus si trupa de dansuri Hora, dar si gogosi pe saturate”.

Incepe Hanuca, Sarbatoarea Luminilor
http://www.agenda.ro/news/news/14409/incepe-hanuca-sarbatoarea-luminilor.html
Pentru credinciosii de rit mozaic incepe Hanuca, una dintre cele mai insemnate sarbatori mentionate in calendarul Luah. Conform traditiei, ea aminteste de victoria evreilor asupra seleucizilor care, in secolul al II-lea i.Hr, au pangarit Templul de la Ierusalim incercand sa distruga obiceiurile iudaice.

Cunoscuta si drept Sarbatoarea Luminilor, Hanuca vorbeste deopotriva despre miracolul supravietuirii evreilor prin credinta si speranta, asa cum, odinioara, uleiul necesar pentru a mentine vie flacara candelei pentru o zi a durat de fapt opt, dand lumina cat tine sarbatoarea. De aceea, in casele evreilor si in lacasurile de cult mozaic, se aprinde cate o lumanare in fiecare dintre cele opt zile de Hanuca. Se incepe cu una, numarul lor creste zilnic, iar in ultima zi a Sarbatorii Luminilor, care anul acesta este celebrata intre 22 si 29 decembrie, opt flacarui ard amintind de statornicia in credinta.

Membrii Comunitatii Evreilor din Timisoara, prezidate de catre Paul Costin, s-au adunat duminica dupa amiaza sub cupola Sinagogii de pe Bulevardul Iuliu Maniu nr. 55, unde o predica festiva a deschis perioada de Hanuca. Dupa o traditie deja incetatenita in orasul nostru, recunoscut drept un centru important al ecumenismului, la sarbatoare au participat, alaturi de credinciosii mozaici, reprezentanti ai altor culte religioase, oficialitati si prieteni ai evreilor timisoreni.

Politic / Extern (07-12-2008) Descendenții lui Avraham se luptă la Hebron, de George Gross: citeste[...]

Oraşul cu două porţi

Până în prezent, situl era atribuit oraşului biblic Azeka. Dar descoperirile din vara acestui an au arătat că această aşezare datează de la începutul secolului al X-lea î.Hr., din Epoca Fierului. Arheologii au scos la lumină, între altele, o fortificaţie masivă construită din megaliţi, mulţi dintre ei fiind stâlpi groşi de piatră ("massebah"), cu formă conică, înfipţi cu vârful ascuţit în zidul care înconjoară astăzi ruinele oraşului. Pentru cunoscători, descoperirile pot fi monumentale. Un oraş antic cu două porţi de acces, una înspre est (spre Ierusalim, considerată poarta principală, acoperită ulterior de un zid construit în perioada elenă), cealaltă înspre vest. O asemenea aşezare cu două porţi este unicată în Regatele lui Iuda şi al Israelului, susţin arheologii. Zidurile sunt înalte şi fortificate (câţiva bolovani au patru-cinci tone), iar, potrivit unor calcule, oraşul ar fi adăpostit, la sfârşitul secolului al XI-lea î.Hr. şi începutul secolului al X-lea î.Hr., cam 500 de suflete.

Ostraconul

Una dintre cele mai uimitoare descoperiri a fost un ostracon, care a ieşit la lumină cu un mesaj. Un mesaj lăsat moştenire probabil de un scrib, care a trăit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani. Pe suprafaţa acestui ciob de formă aproape pătrată şi a cărui latură este de aproximativ 15 centimetri au fost scrijelite, cu un fel de cerneală, 50 de caractere aparţinând probabil limbajului proto-canaanit (precursorul alfabetului ebraic). Scrisul pe cinci rânduri este vizibil pe alocuri, iar arheologilor le-a atras atenţia sintagma "al-ta’as" (cuvinte folosite exclusiv de triburile iudee), care însemna "nu o face". S-au descifrat totodată termenii "rege", "judecător" şi "sclav", iar arheologii speră să poată desluşi şi alte cuvinte pentru a înţelege textul în ansamblul său.

Specialiştii spun că, după toate probabilităţile, acesta pare cel mai lung text găsit vreodată în ebraica veche. Ceea ce i-a şocat pe cercetători a fost însă faptul că această mărturie a trecutului este mai veche decât cea mai veche scriere ebraică cunoscută până în prezent, respectiv Manuscrisele de la Marea Moartă. În vreme ce Manuscrisele au fost scrise în urmă cu 2.000 de ani, acest ciob de vas are o vechime de cel puţin 2.850 de ani.

Oamenii de ştiinţă nu se grăbesc să speculeze. Spun însă că au nevoie de cel puţin opt-zece ani pentru a analiza fiecare element în parte şi a oferi verdictul. Până atunci însă, în cercuri restrânse, se nasc tot felul de întrebări – era acesta un oraş filistean şi dacă da, atunci de ce anume se temeau acei războinici de şi-au construit ziduri înalte şi întărite? Era acesta un oraş israelit şi dacă da, atunci aceasta este o dovadă a legendelor biblice despre marele David şi regatul său?

Moştenirea de la Shaaraim

Tehnologiile de ultimă oră folosite în astfel de domenii care ne pot dezvălui trecutul ar putea schimba foarte uşor istoria. Mai ales după ce arheologii au găsit în urmă cu câteva săptămâni o a doua poartă şi se pare că a fost singurul oraş fortificat cu două intrări din Epoca Fierului.

Profesorul Garfinkel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim susţine că, dată fiind configuraţia acestei aşezări, a mărturiilor găsite aici şi a testelor arheologice şi radiometrice, acest sit ar fi aparţinut oraşului biblic iudeu Shaaraim (termen care, în limba ebraică, însemna "două porţi" şi care apare scris de trei ori în Biblie, de două ori oraşul fiind legat de numele Regelui David). Argumentele folosite de Garfinkel în apărarea acestei ipoteze sunt: localizarea geografică a sitului; faptul că Shaaraim a fost menţionat ca oraş iudeu în Scriptură; existenţa aşezărilor fortificate construite pe platouri (în câmpii, văi etc.); zidurile-cazemate specifice stilului iudeu; iar principala intrare în oraş se făcea prin poarta care "dădea" înspre Ierusalim. Argumentele de ordin fizic (descoperite până în prezent) sunt: inexistenţa oaselor de porc (au fost găsite resturi de animale, dar nu şi de porc. Carnea acestui animal nu era consumată de iudei, ci de filisteni); vasele sunt diferite faţă de cele din regiunea filisteană Gat; conform analizelor petrografice, piesele descoperite aici aparţin ceramicii din Valea Elah, iar inscripţia de pe ostracon este în limba pre-ebraică.

"Este o descoperire critică în ceea ce priveşte aprecierea noastră viitoare la valoarea istorică uriaşă pe care acest loc a jucat-o în regatul lui Iuda", a declarat Barnea Selevan, codirector al Fundaţiei Stone, care se ocupă de organizarea vizitelor pentru studenţi şi pentru turişti la acest sit.

Poarta de est

Poziţionată în partea de est a oraşului, în direcţia Ierusalimului, a doua poartă a fost construită din lespezi mari de piatră, fiecare cântărind 10 tone, fapt ce i-a făcut pe arheologi să susţină că ordinul întăririi acelor ziduri a venit de undeva de sus, probabil de la un guvern centralizat. Cu ajutorul testării cu carbon 14 s-a arătat că aşezarea era încă activă în perioada dintre anii 1000 şi 965 î.Hr. "Toate oraşele din acea perioadă şi cele pe care le-am descoperit până acum au o singură poartă. Aici am găsit două porţi, ceea ce este foarte neobişnuit", a spus profesorul Garfinkel. Specialistul susţine că descoperirile echipei sale indică fie că oraşul era întărit din anumite motive, fie că era un avanpost militar, mai precis o structură centralizată ce făcea parte din sistemul guvernamental administrat de regele David al Israelului. Răspunsuri clare şi concrete vom afla însă mult mai târziu, unii vehiculează chiar perioade de opt-zece ani de cercetări şi săpături la Khirbet Qeiyafa. Trebuie luaţi în calcul toţi factorii – "geografici, biblici, testele radiometrice. Nimic nu este o coincidenţă. (...) Poate că vom găsi o inscripţie pe poartă indicându-l pe cel care a construit oraşul: «Eu, David, fiul lui Isai, am ridicat acest oraş»", a adăugat Garfinkel.

Sceptici

Şeful echipei de arheologi spune că situl Khirbet Qeiyafa pare mai degrabă un avanpost militar din regatul Iudeu, prin care se exercita controlul asupra pământului din sud-vestul Asiei şi Palestina şi care a reprezentat predecesorul regatului Israel. Nu toţi specialiştii susţin însă ipoteza lui Garfinkel, mai ales că nu se ştie deocamdată cine controla această fortăreaţă cu rol strategic – iudeii sau filistenii.

Amos Kloner, profesor la Universitatea Bar Ilan şi fost arheolog în zona Elah, este de părere că, deşi pare inedită, descoperirea celei de-a doua porţi nu denotă faptul că acesta a fost un oraş iudeu. Nici Israel Knohl, expert în studii biblice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, nu împărtăşeşte teoria lui Garfinkel. Într-o declaraţie citată de National Geographic, el a precizat că "principala problemă legată de acest sit este că nu a fost găsită nici o dovadă care să ateste că oraşul ar fi fost iudeu". "Dacă mă întrebaţi ce fel de viaţă se ducea chiar şi în Ierusalimul din perioada regelui David, n-aş putea să vă răspund", a adăugat Knohl.

Dar Garfinkel insistă asupra faptului că ostraconul şi a doua poartă a fortăreţei constituie descoperiri uimitoare, care nu au precedent în câmpul arheologiei biblice. El susţine că, deşi a fost săpată doar o suprafaţă foarte mică din sit, dovezile sunt numeroase şi par covârşitoare.

CIOBURI
Cioburile scoase la iveală anul acesta din şantierul arheologic de la Khirbet Qeiyafa pot oferi numeroase mărturii despre locul pe care profesorul Yosef Garfinkel, arheolog la Universitatea Ebraică din Ierusalim, îl atribuie oraşului biblic Shaaraim. Specialiştii au fost fascinaţi de descoperirile făcute şi speră ca ele să confirme teoria potrivit căreia situl arheologic a aparţinut cândva unui oraş iudeu fortificat, aflat în centrul unei regiuni tumultuoase încă din acea perioadă.

CALUL DOVEDIT
Printre piesele de ceramică a fost găsit şi acest cap de cal cu căpăstru. Animal domestic folosit la muncile câmpului sau armă de luptă? Ar putea confirma această piesă teoria conform căreia situl de la Khirbet Qeiyafa s-a numit cândva Shaaraim şi a avut o importanţă geopolitică strategică, jucând un rol deosebit între regiunile de coastă şi cele muntoase? Arheologii nu cunosc deocamdată răspunsul – este nevoie de timp pentru a-l afla. Există însă păreri potrivit cărora ruinele acestui oraş fortificat într-un spaţiu unde Biblia spune că s-a desfăşurat lupta dintre David şi Goliat pot vorbi totodată despre autoritatea regeului Israelului, pe care unii istorici din zilele noastre consideră că ar fi condus un trib numeros şi incult.

SCURT ISTORIC
Acesta este situl în care echipa de arheologi profesionişti şi amatori a făcut senzaţionalele descoperiri. Excavaţiile au fost iniţiate în vara anului trecut de o echipă condusă de profesorii Yosef Garfinkel de la catedra de arheologie a Universităţii Ebraică din Ierusalim şi Saar Ganor de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi. În august 2007, timp de două săptămâni, au fost observaţi megaliţii şi zidurile de apărare, construite, din pietre cântărind în total 200.000 de tone, sub forma unei cazemate. Tot în aceeaşi perioadă au început săpăturile la cea de-a doua poartă descoperită în situl arheologic. S-a observat că poarta era străjuită de doi coloşi de piatră, a câte aproximativ 10 tone. Deşi în 2005 profesorul Ganor a observat că situl aparţine Epocii Fierului, săpăturile au început mult mai târziu.

Între 28 iunie şi 1 august 2008, arheologii au săpat aproximativ 600 de metri pătraţi din suprafaţa şantierului. Timp de şase săptămâni, specialiştii au delimitat cu precizie poarta ce "priveşte" spre Ierusalim (şi au observat că aceasta este formată din patru încăperi) şi au curăţat de resturi zidul fortificat lung de 700 de metri, precum şi două locuinţe. Lucrările vor continua şi anul viitor, săpăturile urmând să se defăşoare în perioada 28 iunie-7 august.

Deşi nu s-a confirmat că această aşezare a purtat numele Shaaraim, arheologii susţin că vasele din ceramică sunt vechi de mii de ani. Unele piese seamănă chiar cu cele existente în secolul al XVII-lea î.Hr., în regiunea în care se afla şi încă se află oraşul-port Ashdod, legendar pentru "anakim"-ii (giganţii) antici, dar şi pentru rolul de capitală a provinciei asiriene (după anul 712 î.Hr.). Arheologii au observat totodată că ceramica găsită în oraşul antic Gat nu seamănă cu cele de la sfârşitul existenţei Filisteei, în care vasele erau decorate şi bicolore. Pe de altă parte, testele cu radio-carbon efectuate pe patru rădăcini de măslini găsite la faţa locului arată că oraşul datează din perioada în care, potrivit Bibliei, David s-a urcat pe tronul monarhiilor unite iudee şi israelită. "Cea mai logică concluzie este aceea că situl apariţine unui vechi oraş iudeu", spune Garfinkel.

TESTE LA OXFORD
Arheologii au folosit detectorul de metale pentru a descoperi şi alte dovezi ale oraşului antic. Datarea oraşului a fost însă făcută la Universitatea Oxford în octombrie şi, respectiv, noiembrie în urma unor teste efectuate pe patru rădăcini de măslini. Astfel datarea a fost atribuită fie perioadei dintre anii 1000 şi 975 î.Hr., fie perioadei dintre anii 1000-969 î.Hr. În ambele cazuri, datarea corespunde perioadei de domnie a lui David (aproximativ anii 1000-965 î.Hr.). Ca şi structură, oraşul ar fi fost mai degrabă o fortificaţie decât o aşezare rurală. Acest lucru este demonstrat, în special, de existenţa zidului care înconjura cetatea. Acest zid, de 700 de metri lungime şi patru grosime, era ridicat din megaliţi a câte patru-cinci tone fiecare, cu o excepţie: poarta de est era străjuită de două blocuri de piatră a câte zece tone.

Războinicii Bibliei
Un grup de arheologi profesionişti şi voluntari pretinde că a descoperit în Israel locul în care s-au luptat David şi Goliat, precum şi o scriere veche de aproximativ 2.850 de ani, cu mult înaintea conceperii Manuscriselor de la Marea Moartă.

Deşi dovezile istorice despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 3.000 de ani sunt puţine, arheologii cred că au găsit răspunsul la întrebarea legată de locul în care s-a desfăşurat celebra luptă biblică dintre Goliat din Gat şi David, cel care avea să devină conducătorul regatului unit al lui Israel şi Iuda.

O echipă de arheologi a descoperit la aproximativ 30 de kilometri de Ierusalim un ciob şi alte câteva indicii care, puse cap la cap, ar putea dezvălui mistere nepătrunse până acum de mintea omului modern. Pe această bucăţică de pământ ars, o minte iscusită a aşternut câteva rânduri despre care specialiştii din zilele noastre susţin că descriu lupta dintre doi eroi ai secolului al XI-lea înainte de Hristos. Mărturia datează de aproximativ trei milenii, după cum au arătat testele cu carbon 14 efectuate luna trecută la Ierusalim, şi pare că descrie lupta dintre uriaşul Goliat din Gat, filisteanul înalt "de şase coţi şi-o palmă" (aproximativ trei metri), şi păstorul David, viitorul rege al Israelului unit.

Păstorul neînfricat

"Alegeţi dintre voi un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji." Acestea au fost cuvintele, descrise mai târziu în Biblie (Vechiul Testament, Cartea I a lui Samuel, "Războiul cu Filistenii"), cu care înfricoşătorul luptător, cu "zale cu solzi în greutate de cinci mii de sicli de aramă" (aproximativ 57,5 kilograme), cu "tureci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri", a provocat oştile lui Israel la luptă. "Coada suliţei lui (a lui Goliat, n.r.) era ca un sul de ţesut şi ferul suliţei cântărea şase sute de sicli de fer (6,9 kilograme, n.r.). Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui."

Deşi nu era soldat, ci un simplu păstor şi mezinul celui mai bătrân om (al lui Isai) "între ceilalţi oameni", David s-a oferit să-l slujească pe regele Saul, primul rege peste Israel, acceptând provocarea lui Goliat. Băiatul, "bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă", bun cântăreţ la harpă, "priceput la vorbă şi bărbat chipeş", nu s-a temut nici de scutul de aramă pe care uriaşul filistean îl purta pe umăr, nici de coada suliţei ori de fierul acesteia. "Robul tău (al lui Saul, n.r.) a păscut oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu Filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu. (...) Domnul, care m-a izbăvit din ghiara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui Filistean!" Vorbele tânărului David, păstrate până în zilele noastre în Cartea I a lui Samuel din Vechiul Testament, denotă o siguranţă de sine aproape ieşită din comun. Un simplu păstor să ţină piept unui uriaş feroce? Nici soldaţilor israeliţi, nici regelui lor nu le venea să creadă.

Mărturii concrete, fizice despre locul bătăliei nu am avut până în prezent. În Biblie este scris că filistenii şi-au strâns oştile pentru război, şi-au ridicat tabăra între Soco (o cetate a lui Iuda) şi Azeca, la Efes-Damim, iar israeliţii şi-au aşezat tabăra în Valea Terebinţilor. "Filistenii se aşezaseră pe un munte de o parte şi Israel pe un munte de cealaltă parte; doar valea îi despărţea."

Khirbet Qeiyafa

În apropierea oraşului de astăzi Beit Shemesh, se află situl Fortăreţei Elah (Khirbet Qeiyafa, în arabă, n.r.). Având o suprafaţă de peste două hectare, situl este localizat la 32 de kilometri sud-vest de Ierusalim, pe dealurile care înconjoară Valea Elah. Aceasta era o locaţie strategică din punct de vedere geopolitic, ea aflându-se la confluenţa dintre Filisteea şi zonele de coastă şi regiunea ce lega Ierusalimul de Hebron. Arheologii spun că aici ar putea fi locul în care David l-a răpus pe Goliat cu o singură piatră şi apoi i-a retezat capul cu sabia filisteanului. O poveste legendară despre care aflăm din Sfânta Scriptură.

Deşi regele Saul a insistat ca tânărul păstor să poarte hainele sale, coiful de aramă, zalele şi sabia sa, David a refuzat şi "şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârău cinci pietricele netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi cu praştia în mână a înaintat împotriva filisteanului". Uimit de curajul băiatului, Goliat a râs şi l-a întrebat: "Ce! Sunt câne de vii la mine cu toiege?". Răspunsul fu pe măsură: "Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în numele Domnului oştirilor, în numele Dumnezeului oştirii lui Israel pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul, astăzi voi da stârvurile taberii filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu; Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre".

Replicile dure anunţau parcă o luptă înverşunată. Sorţii au ţinut de la bun început cu tânărul cu părul bălai: "Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu faţa la pământ. Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decât filisteanul; l-a trântit la pământ şi l-a omorât fără să aibă sabie în mână. A alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorât şi i-a tăiat capul. Filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă. Şi bărbaţii lui Israel şi Iuda au dat chiote şi au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porţile Ecronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe drumul care duce la Şaaraim până la Gat şi până la Ecron. (...) Iar David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său".

Situl biblic de la Khirbet Qeiyafa

Khirbet Qeiyafa a fost lăsat în voia sorţii până în 2005, când profesorul Saar Ganor a descoperit aici structuri impresionante datând din Epoca Fierului. A fost neglijat atât de arheologi, cât şi de oamenii bisericii. Anul trecut însă, o echipă de specialişti, condusă de Yosef Garfinkel de la catedra de arheologie a Universităţii Ebraică din Ierusalim şi de profesorul Ganor de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi, a iniţiat o serie de lucrări în acest sit. "Descoperirile lui Garfinkel pot avea ecouri politice şi religioase. Statul modern Israel se consideră succesorul regatului biblic unic al Iudeei, pe care l-a creat David. Pe site-ul Ministerului israelian de Externe, graniţele moderne sunt desenate conform cu harta regatului lui David şi al lui Solomon, aşa cum apare el în Biblie", scrie un jurnalist american pe pagina de internet a publicaţiei Bloomberg, într-un articol despre implicaţiile posibile ale descoperirii de la Khirbet Qeiyafa.


.

De Anul Nou la evrei
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=242&cmd=articol&id=9221
„Ori de cîte ori evreul se ocupă sincer de lumea lui,el e mai specific românesc, cu nuanţa inerentă şi cu un aer venerabil.“ (G. Călinescu în Istoria literaturii române)

După 1992 de ani de la naşterea lui Christos, la trecerea dintre 5752 şi 5753 în calendarul evreiesc, eram în Tel Aviv, pe strada Trumpeldor, la masă cu mama mea, cu surorile ei mai mici, tanti Silvi şi aceea numită de mine Sanseverina, cu o nepoată din Germania care-mi dăduse o poză de-a ei, în Berlin, stînd pe soclul statuii lui Marx şi Engels unde se gravaseră cuvintele: „Noi sîntem nevinovaţi!“ şi cu o prietenă a familiei, trăită înainte vreme „pe Jules Michelet“ în Bucureşti şi care timp de 10 minute ne-a povestit cum a căutat în dicţionare ce înseamnă cuvîntul francez „obsolète“ şi nu a găsit... Îl auzise la o emisiune a lui Pivot („acolo, la voi, prindeţi Pivot?“ – m-a întrebat într-o paranteză la ideea de bază): „am o vîrstă cînd trebuie să ştiu ce înseamnă fiecare cuvînt“...
– Tu eşti un caz! a categorisit-o tanti Silvi.
– Ce înseamnă că sînt un caz?
– Ce înseamnă că trebuie să înţelegi fiecare cuvînt? Şi dacă nu ai să înţelegi fiecare cuvînt, ai să faci temperatură?

După care, fireşte, s-a trecut la politică, cu nimic mai blîndă decît la noi, în ’92. Erau ceea ce se numea „de stînga“, adică vroiau pace, eventual cu concesii bine controlate, dar să se termine cu nenorocirile, „da’ ce avem noi nevoie de atîtea teritorii? De ce să ne moară copiii, cînd azi există tehnică şi bani cu care poţi cumpăra orice?“ se avîntă obsoleta.
– Bine, dar există idealul... – am obstaculat-o delicat şi toţi se uitară la mine ca la un întîrziat mintal.
– Care idealuri? Lumea mai are azi idealuri? Ultimul ideal a fost comunismul. Ce a rămas din el? Eu am un pedichiurist, ştiţi ce mi-a zis ieri? Doamnă, comunismul nu a existat... dacă ar fi existat, eu aş fi fost de acord...
– E bun pedichiuristul tău? o întrerupse tot tanti Silvi.
– Excelent, vi-l recomand, deşi s-ar putea să plece în Canada...
– Ah, nu, noi o avem pe Mimi craioveanca...

M-am dat mirat: fusesem aici în urmă cu 10 ani, în ’82, era războiul din Liban, cu Sharon la Beirut, toate astea se discutau în şoaptă... m-am dus cu mama la „Românu-zarzavaturi“ şi el mi-a demonstrat că poate cumpăra toate legumele din lume din cauză că băiatul lui controlează din avion tot Libanul...
Toţi se uitau la mine ca la un personaj straniu – adică tu nu poţi înţelege cum se pot schimba opiniile? Din ce ţară vii? Singură, Sanseverina – cea plecată cel mai tîrziu din Bucureşti, prin ’61 – mă privea cu bănuiala cea mai grea, aceea că aş putea fi ironic, cu totul altceva decît a fi critic sau crud prin glume. Nimic nu era mai grav, după cum mi-o spusese nu o dată, decît să fii ironic „în ţara asta unde nu există cosaşi...“ – fusese suprema ei ironie. Ei nu erau ironici, erau familiari – o extraordinară familiaritate cu toţi guvernanţii care, buni, răi, deştepţi, stupizi, puri sau „aşa şi aşa“ îşi pierdeau orice solemnitate făcînd cu toţii parte dintr-o familie (mişpaha – în ivrit, mişpuhă – în idiş), ca orice cunoscut, ca orice musafir bun de forfecat după ce pleacă din casă.

Era sentimentul „mişpuhologic“, pe româneşte, în mintea mea: „mătuşologic“ care mereu aducea în discuţie o manichiuristă din Arad, un băcan din Bacău, un bijutier din Bucureşti, atenuînd violenţa observaţiei, introducînd o undă de duplicitate ca între, totuşi, rude; se băteau pe umăr cu Bush, Kohl, regina Angliei şi Papa, îi ştiau la bani mărunţi, nici unul nu-i putea trage pe sfoară, cu un laser infatigabil îi pricepeau dintr-o ochire, dintr-o vorbă, dintr-un nimic, „dacă ţin sau nu cu noi“, supremul criteriu de judecată; toată politica lumii se transfigura în categorisire morală; de dreapta sau de stînga pe plan local, în viaţa lumii boşii şi şefii ei deveneau „cutre“ sau nu, „antipatici“ sau invers, „un măgar“ sau „o dulceaţă“, după cum se defineau faţă de problema din zonă.

Numărul cel mare, clipul politic al serii a fost mama explicîndu-ne tranziţia ei în viaţa internaţională de la Mitterrand care-i plăcuse multă vreme pentru franceza lui şi privirea foarte inteligentă ca, după aceea, cu timpul, să vadă „că ţinea ca toată lumea cu arabii“... Mama mi-a făcut un semn cu mîna să mă ţină departe, să stau în banca mea (obsoleta îmi şopti tandru că şi pe ea Mitterrand o dezamăgise, „antisemitismul nu cere studii“...), se lăsă o pauză, „hai, dragă, zi, ce, ai nevoie de un purtător de cuvînt?“ şi mama, pudică, rosti numele cu sfială: „Baker!*... ai văzut cum ştie să poarte un costum?... de cîte ori coboară din avion, îl văd pe tatăl tău...“ Dar tata nu a zburat niciodată cu avionul – i-am amintit. Ea îmi făcu din nou un semn să nu insist, ca orice om inteligent care nu discută decît în ecuaţii superioare.

Zilele trecute, felicitîndu-mă pentru noul an 5769, unchiul meu, om la 91 de ani, îmi spuse că la cursul lor de literatură franceză au ajuns la Stendhal şi a înţeles de ce am numit-o cîndva pe mătuşa mea şi soţia lui, dusă dintre noi, Sanseverina.
* la ora aceea, secretarul de stat al Statelor Unite.

Închipuire sau istorie?
Născută în ţinuturile îndepărtate ale Africii sau din imaginaţia unor popoare antice, înţeleapta regină din Saba a reuşit secole de-a rândul să se învăluie într-o aură de mister. Prin învăţăturile sale a reuşit să îndrume popoare atât de diferite, legate doar prin religia monoteistă.

Născută în ţinuturile îndepărtate ale Africii sau din imaginaţia unor popoare antice, înţeleapta regină din Saba a reuşit secole de-a rândul să se învăluie într-o aură de mister. Prin învăţăturile sale a reuşit să îndrume popoare atât de diferite, legate doar prin religia monoteistă.

Cărţile sfinte ale evreilor, etiopienilor şi musulmanilor vorbesc despre înţelepciunea şi bogăţia unei regine venite dintr-un ţinut la fel de misterios ca propria persoană. Aproape că vorbim despre o fantasmă, care conduce un tărâm de basm, bogat în pietre preţioase, mirodenii şi substanţe parfumate.

Sub vălurile enigmatice ale acestei personalităţi complexe o regăsim pe Makeda, mama sacră a unei naţiuni, pe Bilqis, amanta misterioasă, pe Nicaua, conducătoarea ţinutului Saba. Cum poate însuma o singură persoană toate aceste întruchipări? Atunci să fie ea doar rodul unei minţi iscusite sau al unui suflet singuratic?

Ştiinţa nu ne ajută în desluşirea acestui mister. Poate este creaţia unor forţe mai puternice decât acceptă mintea umană să înţeleagă şi atunci o primim ca pe un dar şi îi creăm o aură de poveşti înălţătoare, o moştenire de legende care sălăşluiesc la graniţa dintre real şi mitic. Să fie regina din Saba o metaforă prin care minţile iscusite ale Evului Mediu au conturat o naţiune apropiată de divinitate şi iubită de Dumnezeul venerat?

Acestea sunt teoriile care se învârt în jurul acestei personalităţi enigmatice, care caută cu înfrigurare cel mai mic semn de recunoaştere. Adevărul se află încă departe de noi şi asta-l face şi mai dorit. Ceea ce putem afirma cu încredere este faptul că regina din Saba a reuşit, voit sau involuntar, să-şi găsească un loc în inima poporului etiopian, care o numeşte mamă. Mai important decât regatul său plin de bogăţii, a reuşit după milenii să stăpânească suflete, iar ghicitorile ei încă mai pun la încercare minţile cele mai agere.

Vă invit să descoperiţi în paginile acestei reviste toate feţele pe care regina din Saba le-a dezvăluit, reuşind să rămână totuşi de neînţeles.

Iscusita regină din Yemen?
Pentru musulmani, Regina din Saba purta numele de Balqis sau Bilqis. În Coran însă, ea nu poartă nici un nume. Povestea Reginei din Saba regăsită în cartea sfântă a musulmanilor se aseamănă pe alocuri cu cea descrisă în Biblie, însă are anumite adăugiri. În Coran ni se spune că Allah i-a dat lui Solomon darul de a vorbi cu păsările. Într-o zi acesta a observat că lipseşte pupăza. La întoarcere, pasărea i-a explicat că a călătorit pe un teritoriu străin, cunoscut ca Saba, al cărui popor venera Soarele, şi nu pe Dumnezeu. Acest popor era condus de o femeie extraordinar de bogată, care şedea pe un tron din aur şi argint. Auzind acestea, Solomon a trimis o scrisoare prin care a invitat-o pe regină să-l viziteze şi să discute despre zeul lui, numit Stăpânul Lumilor în textul islamic. Regina i-a acceptat invitaţia şi a pregătit diverse ghicitori pentru a-i testa înţelepciunea şi cunoaşterea. La sosire, a intrat într-un palat construit de Solomon special pentru ea. Pereţii şi podeaua erau de cristal, iar regina, crezând că sub picioarele ei se află apă şi-a ridicat fusta pentru a păşi fără să se ude şi atunci şi-a dezvăluit coapsele şi picioarele acoperite de păr, ca ale unei capre. Această idee a picioarelor de capră este regăsită şi în scrierile etiopiene.

În cele mai multe transcrieri, cuvantul ebraic "Sheba” a fost înlocuit de arabicul "Saba”, care numea un mare regat aflat pe teritoriul Yemenului de astăzi. Săpăturile din vechiul oraş comercial Marib din Yemen au scos la iveală ruinele unui templu, cunoscut sub numele de Mahram Bilqis sau Templul lui Bilqis, care sprijină teoriile conform cărora această zonă ar fi capitala Regatului Saba. În 2007, după aproximativ 3.000 de ani de la ridicarea templului, o echipă de cercetători, condusă de Bill Glanzman, profesor de arheologie la Universitatea din Calgary, a încercat să-i descopere toate secretele, să afle dacă templul este asociat cu Regina din Saba, cum a fost el folosit de-a lungul istoriei şi cum a ajuns să joace un rol atât de important în folclorul arab.

Univers egiptean
Unii cărturari susţin că numele egiptean antic "Hatşepsut" se traduce prin "Regina din Saba". Legăturile dintre cele două mari femei din istorie constau în venerarea unei zeităţi solare şi în faptul că regina Hatşepsut călătorea mult şi se întorcea din expediţiile sale cu bogăţii nemaivăzute.

O altă teorie îndelung dezbătută aduce în discuţie posibilitatea ca regina africană să vină din Nubia, regatul din sudul Egiptului Antic, împărţit de fluviul Nil şi mărginit de Marea Roşie. Istoria Nubiei aminteşte de o tradiţie şi o bogăţie care ar fi putut proveni de pe tărâmurile Reginei din Saba. Unii scriitori vorbesc despre regina războinică a Nubiei, care i-a ţinut piept lui Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai buni strategi şi conducători militari din istorie, în anul 332 î.Hr. Alţii sunt însă de părere că Alexandru cel Mare, temutul rege al Macedoniei, nu a atacat niciodată Nubia. Renumitul istoric antic grec Strabo scrie despre o luptă între romani şi o altă regină nubiană, descrisă ca având un singur ochi. Nu s-a confirmat însă nici una dintre aceste teorii şi nu s-a demonstrat că Bilqis sau Makeda ar fi fost o regină nubiană.

În loc de concluzie
Atâtea teorii se învârt în jurul unor supoziţii, al unor poveşti scrise foarte de demult. Ele vorbesc despre o regină exotică, venită, cel mai probabil, din ţinuturile africane, însă nimeni nu ştie de unde, unde s-a întors ori dacă a fost ea sau nu doar rodul imaginaţiei oamenilor. Este fascinant cum, dacă este un personaj fictiv, această regină a reuşit să devină o figură-cheie în atâtea culturi. Dacă a fost un personaj real, atunci este din nou fascinant modul în care s-a păstrat o aură mistică în jurul său, nedezvăluind prea multe despre ea, dar destul cât să capteze interesul.

Mai departe, Regina din Saba este aşa cum o construieşti cu propria imaginaţie. Chiar dacă nu a existat acum 3.000 de ani, ea cu siguranţă există acum, în scrierile unor cărţi sfinte, în inimile pline de speranţă ale unor credincioşi sau în paginile simple ale unei reviste.

REGINĂ SAU METAFORĂ?

Interpretarea creştină a scripturilor din Biblia ebraică şi din Vechiul Testament care o menţionează pe Regina din Saba accentuează valorile istorice şi metaforice din această poveste. Întâmplarea este interpretată ca o metaforă creştină sau ca o analogie: vizita reginei este comparată cu o căsătorie metaforică a lui Hristos cu Biserica, unde Solomon este uns Messia, iar Regina din Saba reprezintă poporul care crede şi îl ascultă pe Messia. Castitatea Reginei din Saba este considerată mai mult o reprezentare a Fecioarei Maria, iar cele trei daruri pe care le-ar fi adus cu ea – aur, mirodenii şi pietre preţioase – reprezintă un analog la darurile magilor – aur, smirnă şi tămâie.

"Fiul înţeleptului"
În acest pasaj biblic nu se întrevede printre rânduri nici un fel de atracţie între Solomon şi Regina din Saba. Cei doi sunt descrişi ca doi conducători care se ocupă de treburile statale. Totuşi, există anumite pasaje în Cântarea lui Solomon sau Cântarea Cântărilor, care, după anumite păreri, se referă la dragostea dintre cei doi, însă personajul feminin se aseamănă prea puţin cu regina bogată şi puternică prezentată în Cartea Regilor. Pe de altă parte, în Kebra Nagast, întâlnirea cu Solomon decurge altfel, poveştile merg mai departe şi vorbesc despre seducţie, despre uniunea dintre Makeda şi regele Israelului.

În această legendă regele Solomon o invită pe Regina din Saba la un banchet, unde a servit mâncăruri condimentate pentru a o înseta, apoi a invitat-o să petreacă noaptea în palatul său. Regina i-a cerut atunci să jure că nu o va forţa în nici un fel, iar el a acceptat cu o singură condiţie: ca ea, la rândul său, să nu ia nimic din casa lui cu forţa. Uşor jignită de insinuarea că ea, o regină puternică şi înstărită, s-ar coborî la un gest atât de josnic, l-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla. Totuşi, setea a trezit-o în mijlocul nopţii şi s-a întins către vasul cu apă de la marginea patului în care se odihnea. Atunci a apărut Solomon, care a avertizat-o că îşi încălca promisiunea întrucât era pe cale să ia din casa sa apă, cel mai de preţ bun. După ce şi-a potolit setea, Regina din Saba l-a eliberat pe Solomon de jurământul ce-l făcuse şi au petrecut noaptea împreună. Cartea sfântă etiopiană spune că, la câteva luni de la întoarcerea reginei în Aksum, capitala regatului său, Makeda, a dat naştere copilului lui Solomon, Menelik ("Fiul Înţeleptului", în limba etiopiană – n.r.). Conform acestei poveşti, câţiva ani mai târziu, Menelik I s-a întors la Ierusalim, unde tatăl său l-a primit cu braţele deschise şi l-a invitat să conducă, împreună cu el, Israelul, însă tânărul născut din regina etiopiană şi regele Solomon a refuzat. Întors în ţara în care s-a născut, Menelik a adus cu el una dintre cele mai preţioase comori – Arca Alianţei – care se află şi în prezent pe teritoriul Etiopiei, la Biserica Sfânta Maria din Zion, aflată la Aksum. În concepţia acestui popor, Etiopia este este ţara aleasă de Dumnezeu, este noul Israel, unde El a hotărât că trebuie să se odihnească Arca Alianţei, iar pentru a o aduce aici s-a folosit de ajutorul reginei din Saba şi de cel al fiului acesteia, Menelik I.

Pentru monarhia etiopiană, păstrarea liniei moştenitoare a lui Solomon şi a Reginei din Saba are o deosebită importanţă politică şi culturală, iar poporul acestei ţări africane păstrează cu sfinţenie povestea întâlnirii lui Solomon cu Regina din Saba, pe care o consideră a lor.

Localizarea unui mit
Nu există dovezi arheologice care să ateste existenţa reginei africane sau, cel puţin, nu există dovezi provenind din acele vremuri. Ruinele de la Aksum sunt cu aproximativ o mie de ani prea "tinere" şi nu pot fi atribuite perioadei în care a condus o regină contemporană cu Solomon, aşa cum a fost el fixat în istorie. Cât despre regatul Saba – unii istorici spun că el s-a aflat, probabil, în sudul Golfului Persic. Scrierile evidenţiază existenţa acestui regat în Arabia şi vorbesc, totodată, despre o serie de nume ale unor regi din aceste ţinuturi, ai căror ani de domnie coincid cu cei ai misterioasei regine.

Şi povestirea din Biblie s-a dovedit a fi imposibil de demonstrat (cel puţin până acum), dar ne oferă destule indicii şi dovezi încât să crească speranţele că regina este un personaj istoric adevărat. Pietrele preţioase, mirodeniile şi parfumurile de care se spune în Vechiul Testament că le-ar fi adus regina cu ea în vizita la Solomon ne dezvăluie un regat bogat în resurse. Doar câteva ţări întrunesc aceste condiţii: Somalia şi Etiopia din nord-estul Africii şi Oman şi Yemen din Peninsula Arabică. Până în prezent nu s-au descoperit nici un fel de dovezi ale unei domnii matriarhale în Yemen de-a lungul primului mileniu dinainte de naşterea lui Hristos, însă unele dintre cele mai timpurii inscripţii din nordul Etiopiei şi Eritreei menţionează regine cu un statut foarte important, foarte probabil egal cu cel al regilor.

În Biblie sunt mai multe persoane denumite Saba sau Sheba, dar se face referire şi la un ţinut cu acest nume. În Cartea lui Ezechiel aflăm despre negustorii din Tir, care aduceau din Saba condimente, pietre preţioase şi aur, exact acele bogăţii pe care aşa-numita Regina din Saba i le-ar fi adus lui Solomon în vizita sa la Ierusalim. "Negustorii din Saba şi din Raema făceau negoţ cu tine (cu oraşul Tir, n.r.); îţi plăteau cu cele la bune miresme, cu pietre scumpe şi aur, mărfurile tale. Haranul, Canehul şi Edenul, negustorii din Saba, din Asiria, din Chilmad, făceau negoţ cu tine; făceau negoţ cu tine de haine scumpe, de mantale de purpură albastră şi cusături la gherghef, de covoare scumpe puse în lăzi de funii, sucite şi bine împletite, aduse la târgul tău.” (Ezechiel 27, vers. 22-24)

Revenirea reginei de miazăzi
Însăşi Regina din Saba este menţionată din nou în Cartea Cărţilor, sub denumirea de "Regina de miazăzi", de această dată în Noul Testament, în Evangheliile după Matei şi după Luca, în care Iisus afirmă că, la judecata finală, ea şi locuitorii oraşului Ninive îi vor condamna pe cei care au refuzat noua credinţă. "Regina de miazăzi se va scula la judecată cu neamul acesta şi-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi iată aici este mai mult decât Solomon.” (Matei 12:42). În Evanghelia după Luca întâlnim aceeaşi idee: "Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi-i va osândi, pentru ca a venit de la marginile pământului, ca să asculte înţelepciunea lui Solomon; şi, iată, mai mult decât Solomon este aici” (Luca 11:31)

Tainica regină din saba Deşi apare în atâtea culturi, de cele mai multe ori în aceleaşi tipuri de împrejurări, după 3.000 de ani de la presupusa ei existenţă nimeni nu poate spune astăzi cu siguranţă cine este Regina din Saba.


Deşi apare în atâtea culturi, de cele mai multe ori în aceleaşi tipuri de împrejurări, după 3.000 de ani de la presupusa ei existenţă nimeni nu poate spune astăzi cu siguranţă cine este Regina din Saba.

Makeda, Bilqis, Nicaula... nume diferite date de popoare diferite aceleiaşi femei enigmatice cunoscută pretutindeni ca Regina din Saba. Misterioasă şi exotică, ea este imortalizată în diverse opere religioase, cum ar fi Biblia ebraică şi Coranul musulman. Şi picturile persane şi turceşti o au ca personaj principal, iar în operele creştine medievale este prezentată ca întruparea Înţelepciunii Divine şi ca întemeietoare a cultului Sfintei Cruci. În ţinuturile africane şi arabe din care s-a ridicat imaginea reginei, povestea sa continuă să fie istorisită cu evlavie şi, iată, întrebările care planează în jurul său o păstrează permanent printre subiectele care intrigă o lume întreagă. Nici o altă femeie din istorie nu este atât de sărbătorită şi totuşi atât de enigmatică. Nimic din ceea ce se cunoaşte despre ea nu este sigur, iar sursele, izvoarele legendelor sunt evazive. Cercetările au rămas la stadiul incipient, arheologii şi istoricii încă se mai întreabă: cine este Regina din Saba? Cum a ajuns ea un personaj atât de cunoscut chiar dacă se ştiu atât de puţine lucruri despre ea?

Mama Makeda a Etiopiei
Fără îndoială, cea mai cunoscută poveste legată de Regina din Saba, prezentă în majoritatea scrierilor vechi, este despre întâlnirea cu Solomon, bogatul şi înţeleptul rege al Israelului. Istorisirea este prezentă, sub o formă diferită, şi în Coran, dar este susţinută şi de istoricul roman Flavius Josephus, care vorbeşte despre o vizită pe care o primeşte Solomon din partea "reginei Egiptului şi Etiopiei". Aceasta este însăşi povestea care stă la baza formării poporului etiopian, iar de aici vin relatările cele mai minunate legate de regina africană, adunate în cartea sfântă Kebra Nagast. Pentru etiopieni, Regina din Saba este Makeda, mama unei naţiuni în care regii, pentru că sunt descendenţi direcţi ai Mekedei, sunt înzestraţi cu drepturi depline. Ceea ce stă scris în Kebra Nagast e literă de lege şi nu este acceptat nici un conducător care nu se ghidează după învăţăturile din cartea sfântă. Acest lucru este demonstrat şi printr-o scrisoare trimisă în 1872 de prinţul Kasa al Etiopiei către regina Victoria a Marii Britanii în care acesta o roagă să afle în mâinile cui se află Kebra Nagast şi cum o poate obţine deoarece poporul său nu îi va asculta ordinele fără această carte de căpătâi a poporului etiopian. Cu permisiunea Victoriei, cartea s-a întors în Etiopia, iar în prezent, ea este păstrată la Biserica Raguel din Addis Abeba.

O vizită exotică la începuturi
Dar să ne întoarcem la începuturi, la regii şi reginele din secolul al X-lea î.Hr., şi la descrierea lor în cartea sfântă a creştinătăţii. Dacă etiopienii se bucură de cele mai multe poveşti despre Makeda, evreii se pot mândri cu una dintre cele mai bogate colecţii de culegeri de povestiri. În Biblie, literele au început să fie înşirate de-a lungul paginilor încă din era fierului, iar povestirile Vechiului Testament ajung până în anii 600-200 î.Hr., când Orientul Apropiat se afla sub ocupaţie persană şi greacă. Aceste povestiri includ, bineînţeles, şi una despre regina exotică. Pentru Solomon, ea nu avea nume, ci era Regina din Saba, iar în Cartea a Treia a Regilor stă scris: "Regina din Saba însă, auzind de slava lui Solomon cea în numele Domnului, a venit să-i încerce înţelepciunea cu cuvinte greu de înţeles. Venind ea de la Ierusalim cu foarte mare bogăţie, cu cămile încărcate cu aromate, cu foarte mult aur şi pietre scumpe, a mers la Solomon şi s-a sfătuit cu el pentru tot ce avea ea pe inimă. Şi i-a dezlegat Solomon toate vorbele ei şi n-a fost vorbă adâncă pe care să n-o cunoască regele şi să nu i-o dezlege. Văzând deci Regina din Saba toată înţelepciunea lui Solomon (...) a zis regelui: Adevărat este ce am auzit eu în ţara mea de lucrurile tale şi de înţelepciunea ta. Însă eu nu credeam vorbele, până n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei şi iată, nici pe jumătate nu mi se spusese; tu ai înţelepciune şi bogăţie mult mai mare decât am auzit eu. (...) Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul tău Care a binevoit să te pună pe tronul lui Israel! Domnul, din dragostea cea veşnică a Lui către Israel, te-a pus rege să faci judecată şi dreptate. (...) Iar regele Solomon a dat Reginei din Saba tot ce a dorit şi a cerut, pe lângă ce i-a dăruit regele Solomon cu mâna lui. Şi s-a întors ea înapoi la ţara ei şi toate slugile ei.”