SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Scris de Admin 02.03.06 19:01

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

Scris de anita47 16.04.10 8:39

Poporul evreu sarbatoreste Ziua Independentei
SHALOM ISRAEL

Ziua Independentei Israelului, YOM HA’ATZMAUT, marcheaza proclamarea statului independent Israel, la 14.05.1948, cand a luat sfarsit mandatul britanic asupra Palestinei, pe baza unei Rezolutii a Adunarii Generale a ONU, din 29.11.1947; aceasta stipula crearea pe teritoriul Palestinei a doua state: unul evreu si altul arab. Data aniversarii acestui eveniment variaza, in fiecare an, in functie de calendarul ebraic.

Ziua Independentei Israelului este sarbatorita pe 5 Iyyar dupa calendarul iudaic. In aceasta zi, in anul 5708 (14 mai 1948) a fost infiintat statul Israel. Aceasta zi cade anul acesta pe data de 3 mai. Ceremoniile din ajunul Zilei Independentei incep cu aprinderea tortei la Mt. Herzl. A doua zi, presedintele ii primeste la resedinta sa pe cei mai remarcabili soldati din acel an si are loc Concursul international al Bibliei. In multe sinagogi din toata tara si din lume se recita rugaciuni speciale de multumire si se tin mese festive si serbari pentru a comemora reinfiintarea dupa 1900 de ani a Statului Israel pe pamantul Israelului. Imediat dupa lasarea intunericului in ajunul Zilei Independentei se poate vedea si auzi prima salva de artificii pe cerul Israelului. Acestea dureaza pana tarziu in noapte. Aproape fiecare oras din Israel ridica o scena sau o platforma unde dau concerte cei mai buni cantareti israelieni. Dupa aceea se danseaza pana la orice ora din noapte. Atmosfera este foarte festiva. Cu cateva zile inainte de sarbatoare, municipalitatile si orasele decoreaza stalpii de pe strada cu steaguri israeliene. Intersectiile sunt acoperite cu steaguri si luminite decorative, la balcoane se atarna steaguri israeliene, iar pe masini se atarna stegulete. Steagurile se vand peste tot, iar vanzatorii stradali le vand in tot felul de forme si dimensiuni.
Ziua Independentei este o zi speciala in sine. Israelienii sarbatoresc Ziua Independentei in multe feluri. Unii se scoala devreme in dimineata Zilei Independentei pentru a pleca in excursie cu familia. Numeroasele parcuri si rezervatii naturale ale Israelului sunt pline de oameni. Peste tot se raspandeste fum de la gratare. Puteti gasi oameni la picnic si pe micile portiuni de iarba de pe marginea soselei.
Festivitatile din Ziua Independentei sunt inaugurate oficial in ajunul sarbatorii printr-o ceremonie de stat pe muntele Herzl din Ierusalim. Se aprind douasprezece torte care simbolizeaza cele douasprezece triburi ale Israelului. Este o mare onoare sa fii ales purtator de torta pentru a aprinde una din aceste torte.

Scris de Admin 28.03.10 14:11

Pesah - sărbătoarea eliberării naționale a evreilor

de Lucian-Zeev HERȘCOVICI

Ce reprezinta sarbatoarea de Pesah? Care este semnificatia si rolul ei in calendarul mozaic, precum si in istoria evreiasca? Ce explicatii istorice, filosofice si teologice, precum si nationale evreiesti, pot fi date acestei sarbatori? Ce simbolizeaza ceremonialul dinaintea sarbatorii, precum si cel din prima ei seara, ca si din ultima ei zi? Imi pun aceste intrebari in fiecare an, ca un fel de "Ma nistana" personale, individuale. Mentionez aici ca cele patru intrebari numite "Ma nistana" dupa primele cuvinte ale primeia ("ce s-a schimbat", in traducere libera: cu ce difera) sunt obligatorii tuturor in seara de ajun de Pesah ("seder"). De obicei, ele sunt puse de cel mai tanar dintre comeseni. Daca nu este un copil care sa le puna, ele sunt puse de sotia celui care organizeaza "sederul". Daca cineva este singur, trebuie sa-si puna aceste intrebari lui insusi. Personal incerc sa-mi pun asemenea intrebari intr-o forma speciala, chiar daca ele sunt diferite de cele din cartea "Hagada shel Pesah" (Povestea iesirii lui Israel din Egipt), dar cu acelasi continut.

Chiar daca unii oameni afirma ca evenimentul celebrat in seara de Pesah este o legenda, iar datele istorice si cele arheologice indruma spre alte concluzii, sarbatoarea de Pesah este incetatenita in traditia iudaica. Imi amintesc de faptul ca, in urma cu cativa ani, un arheolog israelian sustinator al tezei negarii evenimentului istoric al iesirii evreilor din Egipt a fost intervievat la postul de radio "Kol Israel" (Vocea Israelului) in ziua de 14 Nisan, respectiv in ajunul sarbatorii. Dupa ce a explicat punctul lui de vedere, a fost intrebat ce va face in seara aceleiasi zile, respective in seara de "Seder". Raspunsul lui a fost ca va celebra "sederul", la fel ca toata lumea, ca toti evreii, la el acasa, impreuna cu familia lui.

Sarbatoarea de Pesah si modul de celebrare al ei au un continut multiplu. Ideea dezvoltata este cea a eliberarii nationale. Dar sensul modern al aceste idei "de eliberare nationala" a aparut mai tarziu. Initial era vorba despre traditia iesirii lui Israel din Egipt, ca urmare a alegerii lui Israel de catre Dumnezeu. Aceasta era dovada ferma a faptului ca Dumnezeu isi respecta promisiunea si Legamantul incheiat cu Avraham, Ithak si Iacov, stramosii poporului lui Israel. In acest scop, Dumnezeu face orice. Minunile facute de Dumnezeu au un dublu scop. Primul este al eliberarii lui Israel din robie si de a arata poporului lui Israel ca El este Dumnezeu Unicul. Dar al doilea scop este de a arata acelasi lucru egiptenilor politeisti, deci - conform unei interpretari - tuturor popoarelor.

Numele sarbatorii ("Pesah") vine de la verbul ebraic "pasoah" (a sari). Din ce cauza? Pentru ca Dumnezeu a sarit peste casele israelitilor in noaptea in care a pus in aplicare cea de a zecea plaga, uciderea primilor nascuti. Astfel, evreii au scapat de aceasta lovitura puternica si au putut parasi Egiptul si iesi din robie. Dar acest aspect are un caracter moralizator. Dumnezeu nu este rau, ci bun. Ceea ce a facut El este un element cu caracter special. Ulterior, cand poporul lui Israel plecase, dar oastea faraonului pornisera dupa ei si ii urmareau pentru a-i ucide sau pentru a-i aduce indarat in robie, urmeaza trecerea marii. Israelitii trec, dar oastea faraonului se inneaca. Israelitii incep sa cante de bucurie, dar Dumnezeu se manie pe ei, deoarece nu au voie sa se bucure la moartea creaturilor Lui. Dumnezeu nu vrea moartea nimanui, ci corijarea morala a tuturor. Comentariile din Midrash, Talmud si literatura rabinica vin sa completeze povestirea din cartea biblica "Shemot" (Exodul). Cartea "Hagada shel Pesah", citita in prima seara a sarbatorii (in afara Eretz-Israelului in primele doua seri), la masa de "Seder" (=ordine) vine sa explice aceasta povestire si aceste comentarii.

Deci, primul aspect al sarbatorii de Pesah este cel istoric. Ulterior, acest aspect a creat ideea sperantei lui Israel. Speranta era in Dumnezeu, ca si in ideea mantuirii. Evenimentul iesirii din Egipt (in limba ebraica: Mitzrayym, respectiv stramtorile), a capatat sensul figurativ de iesire de la stramtoare, din suferinta. Deci, Pesah a devenit sarbatoarea iesirii din robie, din suferinta. O asemenea suferinta putea capata si un sens individual, iar simbolul putea fi cel al mantuirii individuale. Intregul iudaism ca sistem filosofic si religios isi are originea in ideea iesirii din "Mitzrayym". Unii comentatori au mers intr-atat de departe incat au interpretat-o ca pe ultima faza a creatiei divine. Fara a ne referi la aceasta interpretare - si chiar fara a o accepta - putem afirma ca mesajul mantuirii individuale si al mantuirii colective se bazeaza pe acest eveniment istoric real sau chiar denaturat. Imi amintesc o afirmatie a fostului Sef-Rabin Dr. Moses Rosen: Nu are importanta pentru mine daca Moshe (Moise) a existat sau nu, ci faptul ca eu cred ca a existat. Deci, putem interpreta si noi faptul ca, din punct de vedere filosofico-teologic (individual si colectiv) nu are importanta pentru noi daca si in ce conditii istorice a avut loc evenimentul iesirii lui Israel din Egipt: importanta lui este ca noi credem ca a avut loc si a adus mantuire lui Israel atat ca o colectivitate, cat si fiecarui om din neamul lui Israel ca individ. Deci, este vorba despre o traditie puternic incetatenita, chiar daca cercetarea istorica si arheologica propune alte variante, care pot fi analizate din punctul de vedere al stiintei istorice moderne. Cele doua aspecte pot coexista, istoria si arheologia din punctul lor de vedere, iar filosofia si teologia din punctul lor de vedere.

Istoria si arheologia analizeaza evenimentele petrecute cu ajutorul documentelor, comparand documente diferite cu cele existente in povetirea din Tora. Dar traditia ne da dreptul sa credem ca mantuirea va veni totdeauna, atat pentru colectivitate, cat si pentru fiecare om personal. Aceasta traditie este un paralelism intre speranta mesianica generala si colectiva pe de o parte si speranta mesianica individuala a fiecaruia pe de alta parte. Mai tarziu, ideea iesirii din Egipt a fost interpretata ca eliberarea nationala. Este o interpretare modernizata, partial modificata si politizata, dupa aparitia ideii de nationalitate evreiasca moderna. Idee preluata de miscarea sionista si ulterior de ideologia statului Israel contemporan. Uneori s-a vorbit chiar despre iesirea fiecaruia dintre imigrantii in Israel din "alte Egipturi", fiind comparati cu generatia celor iesiti din Egipt, a celor 40 de ani petrecuti in pustiu. Interpretare care urmarea sa justifice dificultatile integrarii noilor imigranti in Israel, dar care este departe de a fi conforma interpretarilor traditionale ale iesirii evreilor din Egipt.

O intrebare care se pune asupra sarbatorii de Pesah este asupra timpului ei, a perioadei ei. In Tora este mentionata si cu numele "Hag Hamatzot" (Sarbatoarea Azimelor). Dupa unele interpretari, sarbatoarea de Pesah este in prima zi, in restul zilelor ("Hol Hamoed" si "Ahron shel Pesah") fiind "Hag Hamatzot". Aceasta deorece in Tora se vorbeste despre cele 7 zile in care evreii vor manca "matzot" (azime) si nu "hametz" (paine dospita). Este adevarat ca denumirea provine de la faptul ca, in noaptea iesirii din Egipt, evreii nu au putut astepta ca aluatul sa dospeasca, ci l-au luat cu ei nedospit. Azima simbolizeaza painea saraciei ("lehem ony"). Conform interpretarilor talmudice si rabinice, un om bogat este obligat sa manance painea saraciei o saptamana pe an pentru a-si aminti ca a fost sarac si a-i respecta si ajuta pe cei saraci. Consumul azimelor, a painii saraciei, poate fi interpretat si ca un simbol al unitatii poporului. Nu mai exista bogat si sarac, ci toti sunt egali in fata lui Dumnezeu. De aici si obligatia invitarii saracilor la masa de "Seder" (=ordine, fiind aranjata dupa un anume sistem stabilit de normele halahice), precum si ideea prezentei tuturor, simbolizata de "cei patru fii", frati diferiti intre ei, asemanatori celor patru plante binecuvantate in timpul altei sarbatori, Sucot.
Pesah este si sarbatoarea primaverii, a reinnoirii. Inlaturarea "hametzului" (painea dospita) si arderea lui simbolizeaza nu numai eliminarea lui fizica, ci si reinnoirea, resuscitarea. Interesant este faptul ca Pastele crestin, bazat pe sarbatoarea de Pesah, vorbeste despre reinviere. Este de fapt reinvierea naturii, venirea primaverii, ceea ce determina denumirea sarbatorii de Pesah "Hag Ha-Aviv" (Sarbatoarea Primaverii). Este tot o forma a iesirii din suferinta, din greutatile iernii, dar si o forma a inceputului unui an nou. Sa ne amintim ca in Talmud luna Nisan este considerata prima luna a anului din punct de vedere religios. Este anul nou al regilor. Si aceeasi sarbatoare este considerata si "Hag Ha-Herut" (Sarbatoarea Libertatii). Libertatea este rezultatul iesirii din robie, dar si rezultatul iesirii din iarna, a intrarii in libertate si in primavara. De aici ideea de "Pesah casher", in conformitate cu toate normele halahice: ideea inlaturarii a tot ce este vechi, a inceputului noului.

Pesah este una dintre cele trei sarbatori mentionate in Tora, in care avea loc pelerinajul evreiesc la Templul de la Ierusalim. Aceste trei sarbatori erau : Pesah, Shavuot, Sucot. Ele simbolizeaza eliberarea poporului lui Israel. Intre aceste trei sarbatori este o unitate profunda. Culmea lor este Shavuot, sarbatoarea primirii Torei. Pesah a deschis drumul spre aceasta inaltare spirituala, chiar daca robii eliberati ramasesera robi in gandire si inca nu stiau sa se bucure de libertate. Dar iesirea din Egipt a deschis drumul spre libertate. Unii interpreti vorbesc despre ea ca fiind prima revolutie din istoria omenirii. Chiar daca aceasta revolutie este invaluita in legenda, ea a creat ideea libertatii si egalitatii umane. Aceasta este traditia nascuta din cea a iesirii lui Israel din Egipt.

citeste[...]

Scris de anita47 27.03.10 17:46

PESAH-pastele evreiesc

Una dintre sarbatorile evreiesti cele mai respectate, Pesah este o sarbatoare de origine biblica care marcheaza sfarsitul sclaviei evreilor in Egipt, acum peste 3000 de ani, si nasterea natiunii evreiesti.
Una dintre sarbatorile evreiesti cele mai respectate, Pesah este o sarbatoare de origine biblica care marcheaza sfarsitul sclaviei evreilor in Egipt, acum peste 3000 de ani, si nasterea natiunii evreiesti. Este o sarbatoare de opt zile, care include doua zile speciale de sarbatoare la inceput si doua la sfarsit. In timpul celor opt zile mancam matzah(azima) si ne abtinem de la toate produsele facute cu drojdie, pentru a comemora painea nedospita pe care au mancat-o evreii cand au plecat din Egipt, deoarece nu au avut timp sa lase aluatul sa creasca. Toata mancarea dospita din casa trebuie cautata si vanduta sau distrusa inainte de inceperea sarbatorii. In primele doua seri de Paste, se tine un Seder in timpul caruia se repovesteste istoria evreilor care au plecat din Egipt pentru a-si obtine libertatea. Aceasta poveste se citeste din Haggadah, o culegere de pasaje din Torah si din scrierile rabinilor, care descriu exodul din Egipt. In timpul Sederului, se beau patru pahare de vin si se mananca marror, ierburi amare.

Marile personalitati care au pus bazele spirituale ale poporului evreu sunt Avraham si Sarah, fiul si nora lor, Isaac si Rebecca, si fiul si nurorile acestora, Iacob, Rachel si Leah.

Din Iacob, Rachel si Leah s-a dezvoltat o familie de 70 de persoane care, in urma unei foamete in Israel, a fost fortata sa se refugieze in Egipt. Aici, aceasta familie a crescut si a prosperat intr-o asemenea masura incat evreii au ajuns sa fie priviti ca o amenintare de catre gazdele lor egiptene. Respectul si admiratia acestora s-au transformat in ura si,in final, intr-un program organizat de sclavie si opresiune. Dupa o serie de amenintari ale lui Moise neluate in seama de catre Faraon, amenintari care au avut ca rezultat cele Zece Plagi, Dumnezeu a eliberat o natiune, provenuta dintr-o familie care avea la origine 70 de persoane. Sapte saptamani mai tarziu, aceasta natiune nou creata primea Tora pe Muntele Sinai.

In timpul unei mese speciale de Pesach, numita Seder, se citeste Haggadah. Haggadah este povestea nasterii evreilor ca popor. Ea trateaza in principal evenimentele din Egipt, care au dus de la sclavie la libertate, dar acopera si intreaga perioada de la Avraham la daruirea Torei pe Muntele Sinai. Se poate spune ca Haggadah este certificatul nostru national de nastere. Mai mult decat un document istoric, ea vorbeste despre idealuri si valori care constituie esenta constiintei si identitatii noastre nationale.

Cuvantul Haggadah inseamna a spune sau a relata. Haggadah este o naratiune vie, asezata in contextul unui dialog intre parinti si copii. Pesach, cu Haggadah in centru, spune fiecarui evreu trei lucruri: cine este, de unde a venit si ce reprezinta.

Mesajul inerent in Haggadah este ca identitatea si continuitatea evreiasca se bazeaza pe incurajarea copiilor de a pune intrebari - si pe pregatirea parintilor de a da raspunsuri logice si competente. In iudaism, a fi erudit, invatat si intelept nu este un scop in sine, ci este un mod de viata.

Cuvantul "Pesah" poate fi despartit in doua cuvinte: Peh (gura) si Sach (a vorbi). Aceasta ne aminteste ca desi porunca de a ne aminti de Exod se aplica "in fiecare zi din viata noastra" (Deuteronomul 16:3), totusi, de Pesah nu este de ajuns sa ne amintim, ci trebuie sa spunem povestea exodului si sa "vorbim" despre ea pe indelete

SEDERUL Pe masa de Seder exista sapte mancaruri simbolice principale care amintesc poporului evreu de perioada sclaviei sale in Egipt.
Cele sapte mancaruri simbolice de Seder sunt:

1. Matzah: Paine nedospita, asemanatoare cu un biscuit, care simbolizeaza sclavia evreilor in Egipt. Cand evreii se pregateau in graba sa plece din Egipt, nu au avut timp sa coaca paine dospita si au copt in schimb painea nedospita cunoscuta, sub numele de matzah.

2. Haroset: Un amestec de nuci macinate, mere, scortisoara si miere, care simbolizeaza mortarul folosit de sclavii evrei in Egipt pentruconstructiile Faraonului. (vezi mai jos reteta pentru aceasta delicatesa de Pesach)

3. Ou: Se foloseste un ou fiert tare pentru a simboliza viata si renasterea.

4. Apa sarata: Oul se inmoaie in apa sarata care simbolizeaza atat lacrimile provocate de opresiune, cat si cele produse de bucuria libertatii.

5. Marror: Acesta este hrean foarte amar care simbolizeaza greutatile sclaviei..

6. Karpas: Este un amestec de cartofi fierti sau ridichi si patrunjel care se inmoaie in apa sarata si simbolizeaza atat subnutritia sclavilor evrei, cat si noul anotimp al primaverii.

7. Z'roah: Aceasta bucata de carne, reprezentata cateodata de un os, simbolizeaza mielul pascal si se refera la salvarea evreilor de catre D-zeu din sclavia Egiptului. Sederul de Paste nu simbolizeaza numai o sarbatoare a eliberarii din sclavie, ci si o perpetua reafirmare a credintei in Dumnezeu. Mitzvoturile (codul de comportament) pentru Seder: Exista sapte mitzvoturi diferite pe care le aplicam la Seder.

Primele doua rezulta direct din Tora iar celelalte provin de la rabini:
1) povestirea Exodului;
2) mancatul de matzah;
3) mancatul marrorului (a ierburilor amare);
4) mancatul Afikomenului (o bucata de matzah suplimentara pentru desert, ca amintire a darului de Pesach); 5) spunerea Hallel-ului (Psalmi de lauda);
6) bautul a 4 pahare de vin (se prefera vinul, dar este permis si sucul de struguri);
7) simularea unor acte de libertate si aristocratie - sezutul pe o pernita si statul intins in timp ce mancam si bem

PESAH SAMEAH VE KASHER !

Scris de Admin 14.03.10 16:05

Poţi să fii şi evreu, şi creştin? – comunitatea evreilor mesianici –

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=317&cmd=articol&id=12649
În SUA sînt cunoscuţi mai ales sub denumirea de „Jews for Jesus“. O contradicţie în termeni, s-ar părea. Pastorul (numit de unii credincioşi rabinul) Florin Suciu afirmă că, pe lîngă comunităţile din România, unde sînt concentraţi în Oradea, în Capitală şi în Moldova, sau din Basarabia, ar exista grupuri asemănătoare în Argentina, Germania, Ucraina, Ungaria, Marea Britanie, Rusia. Ei povestesc că punctul de plecare al credinţei lor în România l-a constituit vizita evreului Iosif Rabinovici, din Chişinău, la Ierusalim, unde s-ar fi convertit la creştinism după ce a mers pe urmele lui Isus, dar a rămas cu dorinţa să păstreze caracteristicile şi cutumele Legii lui Moise. Asta se întîmpla cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Întors în Basarabia, a fondat grupul Fiii Noului Legămînt, care există sub această denumire şi astăzi. Cei mai mulţi convertiţi provin însă dintre evreii români în rîndurile cărora au desfăşurat o intensă activitate misionară scandinavii şi britanicii protestanţi, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceştia au încercat să găsească cea mai bună formulă care să-i facă pe evrei să se convertească, dar să-şi păstreze cumva identitatea etnică şi culturală.

Între cruce şi steaua lui David

Simbolul lor este o stea a lui David în mijlocul căreia se găseşte o cruce. Unele femei poartă, în timpul serviciului religios, o năframă pe care sînt aliniate într-un şir continuu o stea a lui David, o menoră şi un peşte – semnul de recunoaştere al primilor creştini.
Din punct de vedere al practicii religioase, evreii mesianici urmează Vechiul Testament, ca şi cei tradiţional religioşi. Ziua Sfîntă este sîmbăta – Shabat-ul, cu toate prescripţiile care o însoţesc, recomandarea este să mănînce kosher, poartă kippah – acoperămîntul capului tipic bărbaţilor evrei şi tallit – specificul şal alb cu margini albastre etc. Pînă aici s-ar conforma aproape întru totul legii poporului lui Israel. Dar diferenţa uriaşă de-abia de aici începe – pentru ei,Yeshua (Isus) este „ha Maschiah“, fiul lui Dumnezeu, şi a venit acum 2000 de ani, ceea ce i-ar situa în tabăra creştină.

Mesianicii consideră, cu mîndrie, că sînt o punte între mozaism şi creştinism. „Aşa erau primii creştini, aşa erau apostolii, dacă vă uitaţi la noi, vedeţi primele comunităţi creştine din rîndul israeliţilor – precizează ei. Ce erau apostolii, dacă nu evrei 100%, la capitolul practicii şi regulilor religioase, care credeau însă că Mesia a venit?“. Însă evreii şi creştinii deopotrivă, cu excepţiile de rigoare, nu sînt prea entuziasmaţi de existenţa lor, şi îi văd mai curînd ca potenţială sursă de poticnire, decît de dialog. Pentru evrei, odată ce mesianicii cred că Mesia a venit, şi-au pierdut, din punct de vedere religios, evreitatea. În plus, sînt consideraţi un cal troian inventat de neo-protestanţi, ca să pătrundă în comunitatea evreiască şi să convertească cît mai mulţi membri la creştinism. De partea cealaltă, creştină, nu sînt suficient de creştini, o ciudăţenie, o diversiune, din aceeaşi perspectivă religioasă.

Ei pot cere cetăţenia israeliană, în rînd cu evreii, lucru de care unii mesianici s-au folosit, mai ales în ultimele decenii, cînd regulile au devenit mai laxe: în Israel există o comunitate de acest tip, formată din imigranţi recenţi, de vreo 15.000 de oameni. Majoritatea israeliană şi statul evreu, suficient de seculari să nu le pese, nu consideră că existenţa lor ar fi scandaloasă sau periculoasă. Au apărut însă conflicte cu evreii ortodocşi. „Acum cîţiva ani – spune Marian Iancu Codreanu, membru al comunităţii din Bucureşti – un copil din rîndul evreilor mesianici israelieni a primit un cadou în care era o bombă. A explodat, dar din fericire băiatul a fost doar rănit. Televiziunea israeliană a transmis evenimentul cu lux de amănunte, şi aşa a aflat majoritatea, cu surprindere, că există aşa ceva în rîndurile lor – «Ia uite, avem nişte evrei care cred că Mesia a venit»“. În schimb, povesteşte Marian Iancu Codreanu, care este cadru militar, în România este văzut de ceilalţi, mai ales de majoritatea ortodoxă, ca evreu. „Colegii de la armată îmi spun mereu, cînd e la televizor vreo ştire despre conflictul din Orientul Mijlociu sau altceva care implică israelienii – «ai văzut ce-au făcut evreii tăi? Acum ce mai zici? Le iei apărarea?»“

De Purim

Mesianicii ţin toate sărbătorile evreieşti, plus Crăciunul şi Paştele – acesta din urmă mixt, adică semnifică şi ieşirea evreilor din robia egipteană, şi învierea lui Isus. Cînd am ajuns la locul de întîlnire al uneia dintre comunităţile din Bucureşti, din strada Iuliu Valaori, era sîmbătă, Shabat, în ziua specială a sărbătorii de Purim, celebrarea veselă în care, conform scripturilor iudaice, Esthera şi-a salvat poporul de mînia şi intenţiile exterminatoare ale lui Haman, în vremea regelui Ahashverus. Salutul de bun-venit e evreiescul „Shabat Shalom!“. Peste tot sînt steguleţe cu steaua lui David, în faţă tronează aceeaşi stea, cu crucea în mijloc. Lîngă ea, din baloane colorate, este format cuvîntul „Purim“. Alte baloane în culori vii se găsesc în spatele încăperii şi cu ele se joacă copiii prezenţi la sărbătoare – de Purim, veselia este permisă, chiar încurajată. Se cîntă imnuri în ebraică şi română, cu pasaje şi din Vechiul, şi din Noul Testament, însoţite de muzică, la chitară şi sintetizator. Comunitatea – spune pastorul Suciu – e formată din 17 membri, însă vin şi cei numiţi „aparţinători“. Dumnezeu este numit de fiecare dată „Adonay“, Isus – „Yeshua ha Maschiah“. O familie a venit la serviciul religios tocmai din Călăraşi. O tînără mărturiseşte că e baptistă, dar a trecut pe acolo „să vadă cum este“ – de altfel, în aceeaşi curte este şi o biserică baptistă. Cele mai multe femei, de diferite vîrste, au capul acoperit, ca evreicele din comunităţile tradiţionale. Se povesteşte episodul biblic al Estherei, după care cîţiva enoriaşi vorbesc despre semnificaţia lui pentru evreii şi credincioşii din toată lumea. Printre cei care iau cuvîntul se numără un evreu mesianic român care trăieşte actualmente în Canada. Toţi evidenţiază faptul că oricine a prigonit poporul ales de-a lungul istoriei, ca Haman, a pierit, însă evreii vor trăi pînă la sfîrşitul veacurilor.

Există şi membri ai comunităţii care se duc la sinagogă? – îl întreb pe Florin Suciu. Da, însă acolo se poartă exclusiv ca nişte evrei şi au grijă cum discută, ca să nu fie acuzaţi de prozelitism. „Dacă mă întreabă cineva despre credinţa mea îi răspund, dacă nu, nu.“ După serviciul religios urmează dansuri, jocuri, concursuri, organizate special cu ocazia Purim-ului. Florin Suciu povesteşte că acestea au constituit sursa unei relatări tendenţioase într-un important cotidian, acum cîţiva ani, care a făcut ca mesianicii să fie foarte circumspecţi în relaţiile cu presa. „A venit un ziarist şi ne-a văzut că dansăm, nu ştia ce se întîmplă de Purim, şi a scris un articol cu titlul «Ţopăind pentru Mesia». Deşi nu era nimic zgomotos, ţipător sau ciudat în dansuri, pentru că sărbătorim Purim-ul cu cumpătare. De-atunci avem grijă cu cine avem de-a face.“

Credincioşii urmează regulile stricte ale iudaismului tradiţional, inclusiv cele alimentare? „Le recomandăm, sînt indicate, dar nu toţi le urmează cu rigoare maximă. Dar nici evreii mozaici nu le urmează întru totul, cei mai mulţi sînt secularizaţi. Fiecare cît poate şi în funcţie de locul în care trăieşte.“

Scris de Admin 07.03.10 16:07

Paşte în Ţara Sfântă

Întemeiat în anul 1948, Israelul se află în Asia de sud-vest, având ieşire la Marea Mediterană. Istoria poporului evereu şi a iudaismului are origini străvechi, se spune că acesta este unul din cele mai vechi popoare din lumea civilizată. De altfel, biblia ebraică (Torah) are renumele de cea mai influentă carte din istoria omenirii.
Ierusalimul, un oraş ce defineşte un popor, o legendă creştină ce se afişează în faţa ta odată ce ai păşit în el printr-una din porţile sale. Oraşul este împărţit în secţiuni: oraşul vechi, înconjurat de ziduri, cu cele patru cartiere (evreiesc, musulman, creştin şi armean), oraşul nou israelian (Ierusalimul de Vest) şi cel arab (Ierusalimul de Est). Impresionant este oraşul vechi, înconjurat de ziduri, cu străzi înguste, în care se intră prin opt porţi, cea mai cunoscută fiind Poarta Leilor.
Niciunde în lume nu poţi trai mai intens sentimentul că eşti creştin aşa cum îl poţi simţi atunci când păşeşti pe Via Dolorosa (Drumul Calvarului) către Biserica Sfântului Mormânt. Locul pe care a fost rificată această biserică este considerat de creştini ca fiind Golgota, Muntele Calvarului, unde Hristos a fost răstignit. Biserica “Dominus Flevit” are formă de lacrimă şi o găseşti pe Muntele Măslinilor alături de Biserica Pater Nostre.
Păşeşte prin Grădina Gheţimani, printre ramurile măslinilor care dăinuie de peste 2.000 de ani şi vezi locul de întâlnire al celor 12 Apostoli cu Isus la Cina cea de Taină.

Referinţe religioase

Domul din Ierusalim, construit în anul 691, este locul unde Abraham şi-a dus copilul pentru a fi sacrificat. Este deopotrivă un loc sfânt şi pentru musulmani, deoarece se spune că de aici s-a înălţat Mahomed la cer.
Zidul Plângerii, situat la marginea Muntelui Templului, este locul de întâlnire al culturii arabe cu cea ebraică. Zidul este un loc sacru pentru evrei, deoarece este tot ce a rămas din faimosul templu al lui Solomon. Evreii vin aici să se roage şi îşi scriu dorinţele pe bilţele pe care le introduc în crăpăturile zidului.
Un loc cu o mare rezonanţă biblică este Bethleem. Multe locuri ţi se vor părea familiare datorită scrierilor biblice: Biserica Sfintei Naşteri, considerat cel mai vechi lăcaş de cult creştin din lume (încă se mai oficiază slujbe aici), Ieslea în care s-a născut Iisus, iar dacă urci pe muntele Sionului te poţi reculege la Biserica Adormirii Maicii Domnului. Tot aici se află şi mormântul regelui David.
Capernaum sau Cetatea Domnului este locul în care Iisus a venit după ce a fost alungat din Nazaret şi unde a înfăptuit prima minune. Coborârea la râul Iordan şi vizitarea locului în care a fost botezat Mântuitorul este cu siguranţă un prilej de emoţie pentru oricare dintre noi.

Cât ne costă

Ca să poţi cuprinde toate aceste obiective este bine să optezi pentru un circuit organizat. Tariful unei astfel de călătorii este cuprins între 700 şi 900 de euro de persoană. Acesta include şapte nopţi de cazare cu demipensiune, transport şi asistenţă turistică.

Scris de Admin 02.03.10 16:36

Sarbatoarea PURIM

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=48279Purim (in limba ebraica, "Sorti") este o sarbatoare care comemoreaza eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan antic de la distrugerea de catre Haman, dupa cum este scris in Cartea Esterei. In functie de poveste, Haman trage la sorti, pentru a stabili data la care sa fie exterminati evreii.

Purim este celebrat in fiecare an, in functie de calendarul ebraic, la a 14-a zi a lunii ebraice Adar, a doua zi dupa victoria evreilor asupra dusmanilor. Ca si in alte sarbatori evreiesti, Purim incepe de la apusul de soare in ziua precedenta. In orasele care s-au protejat de un zid in zilele lui Josua, inclusiv Shushan (Susa) si Ierusalim, Purim este sarbatorit pe data de 15 a lunii, cunoscut sub numele de Shushan Purim si este caracterizat prin recitari publice ale Cartii Esterei, oamenii oferindu-si reciproc alimente si bauturi, dand pomana saracilor si pregatind o masa de celebrare. Alte obiceiuri includ bautul vinului, purtarea de masti si costume, si sarbatoriri publice.

Scris de anita47 21.02.10 8:05

PURIM

Noi evreii sarbatorim zilele acestea sarbatoarea de Purim.
Intelesul cuvantului "Purim" este "sorti",
care se refera la loteria folosita de Haman pentru a alege o data pentru a-i extermina pe evrei.

Purim este de multe ori considerat cea mai vesela sarbatoare a iudaismului,deoarece se obisnuieste ca oamenii sa se mascheze, sa organizeze carnavaluri, sa puna in scena piese si toata lumea sa sarbatoreasca si sa manance delicatese.
Asta bineinteles dupa ascultarea la sinagoga sau acasa ,a povestei lui Esther,punctata de zgomote,pocnitori si galagie intru blamarea lui Haman.

Istoria confirma ca imperia persana a existat, regele Achasverosh era o realitate, erau multi evrei in teritorile controlate de imperia persana.

E interesant sa observam cum interesele politice si manipulatile au existat si atunci, dar totusi nu e usor sa intelegem felul de viata existent atunci, nici logica unor actiuni.

Dupa istorie, dupa ce acest rege nou a luat controlul imperiei, omorand pe fostul rege cu intreaga familie, dar pastrandu-si o fata a fostului rege ca nevasta, Achasverosh, noul rege, a inteles ca trebuie sa ia o actiune necesara ca sa-si consolideze puterea.
A invitat pe toti conducatori locali, pe toti bogatasi, sa vina ca sa se cunoasca, la el, in capitala, adica in orasul Shushan. A luat ceva timp ca toti sa se adune, imperia fiind mare si nu exista pe vremea aceea avioane.

Cand aproape toti au sosit, in timpul unui banchet, regele a ordonat ca nevasta sa, adica fosta fica a regelui omorat, sa vina in fata adunari, dar complect goala. el stia ca multi din cei invitati au cunoscut-o pe aceasta fata ca fiica fostului rege. Asta era un gest politic, care sa arate ca ,controlul este in mainile lui.
Dar fata , stiind despre ce este vorba,si findu-i rusine, a trimis vorba ca nu poate sa vina ca sufera de ezeme diferite pe corp, si ar rusina pe rege sa apara asa.
Regele, infuriat ca porunca lui nu a fost ascultata, a ordonat ca fata sa fie omorata. De atunci toate femeile din lume imediat reactioneaza pozitiv la toate poruncilor barbatilor.

Regele persiei stia asta, si stia ca populatia nu era exact multumita ca el i-a curatat pe fosti conducatori. Deci , ca s-ai tina ocupati cu altele, a declarat ca el, regele cauta o nevasta, si ca ori si cine poata sa incerce. Si cine nu vrea sa devina regina?
Mordehai, evreu, lucra pe langa palatul regal, cunostea cum merge treaba acolo si stia ca evrei, pentru securitatea lor, trebuie sa fie cat mai apropiati de tron.
Deci de aia acest Mordehai a inpins-o pe Esther , nepoata sa, sa incerce si ea norocul , si ea fiind foarte frumoasa, sexy si desteapta a reusit si a devenit noua nevasta a regelui, mai aproape de tron nu se putea.
Purim se tine un post negru de dimineatza pina seara exact cum se spune ca a tinut regina Ester si de altfel se numeste TAANIT ESTER.
Postul comemoreaza perioada cand regina Ester i-a condus pe evreii din Persia intr-un post de trei zile si s-a rugat ca acestia sa fie salvati de la masacrul pe care Haman il pregatise pentru ei.
Suparat pentru ca Mardoheu nu ii arata cinstea cuvenita, Haman il convinge pe Achashverosh(undeva am auzit ca il chema pe latina Artaxerxe) sa dea un decret pentru uciderea evreilor de pe tot cuprinsul regatului, in ziua de 13 a lunii Adar.
Auzind ce ii asteapta, evreii sunt cuprinsi de mare spaima, se imbraca in sac, isi pun cenusa in cap si postesc rugandu-se lui Dumnezeu pentru salvare. Ester, despre care la palat nu se stia ca este evreica, decide sa-si salveze poporul de la pierire.
Inainte de a trece la infaptuirea planului de salvare, abandoneaza si ea hainele cele scumpe, bijuteriile, cremele si parfumurile si trei zile, in sac si cu cenusa, posteste, plange si se roaga. Aceste zile sunt rememorate prin ceea ce de atunci a ramas ca Postul Esterei.

Deci Purimul, sarbatoare mare, ca evrei au scapat de acest holocost posibil, este un festival de veselie si printre altele se mananca Oznei Haman, adica urechile lui Haman, care sant deliciose, nu urechile ci prajiturile .
PURIM SAMEAH!

Scris de Admin 19.02.10 19:40

Evreii adevăraţi nu există?
Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”, un popor de origine turcică ce a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagră şi Marea Caspică, de la Volga la Munţii Caucazului, ai cărei conducători au declarat iudaismul ca religie de stat în anul 740 d.Hr.
Evreii se auto-împart în două mari categorii: Ashkenazim şi Shephardim. Primii, numiţi şi aşkenazi (khazarii), au apărut pentru prima oară într-o regiune din sud-vestulAsiei, în Imperiul Khazar (sau Chazar). Dar de unde au apărut ? La această întrebare nu există nici un răspuns. Mister total. „Enciclopedia evreiască” recunoaşte că aceştia s-au convertit la iudaism în jurul anului 740 d.Hr. Oare ei să fie al treisprezecelea trib? Khazarii formează majoritatea covârşitoare a poporului evreu modern. Evreii Shephardim, numiţi sefarzi, au emigrat din Palestina în ţările mediteraneene şi se presupune că sunt înrudiţi cu triburile originare din Israel.
Sefarzii vorbeau limba latino, un dialect hispano-ebraic. Cei numiţi khazari (aşkenazi) vorbeau idiş, un dialect germano-evreiesc. În lucrarea “Al 13-lea trib”, Arthur Koestler ne spune că prin 1960 erau cam 500.000 de sefarzi iar restul milioanelor de evrei erau aşkenazi. Doar un număr infim din cei ce-şi zic evrei se trag din evrei semiţi adevăraţi, care au o oarecare legătură cu Biblia, restul „evreilor” nu au nimic de-a face cu aceştia.

Scris de anita47 31.01.10 10:17

vineri seara si simbata in Israel a fost sarbatoare Tu-Bi-Shvat . Despre aceasta sarbatoare veti afla mai multe din ardicolulk de mai jos....

Tu-bi-Shvat sau Anul Nou al Arborilor este o sarbatoare minora in calendarul evreiesc. Nu este mentionata in Biblie si referiri la aceasta sarbaroare dateaza din perioada celui de al Doilea Templu.

Aceasta sarbatoare este cunoscuta sub mai multe denumiri si anume "Ros Hasana la Ilanot" (Anul Nou al Copacilor), "Hamisa Asar bi-Svat" (15 Svat) - denumire care provine de la data calendaristica a acestei sarbatori care se sarbatoreste la 15 ale lunii Svat ("Hamisusar" - in idis) si "Tu bi-Svat" - unde cuvantul Tu este echivalentul valorii numerice a cifrei 15.

Fixarea unei date semnificand Anul Nou al arborilor este legata de zeciuiala asupra recoltei de fructe. Ziua de "Tu - bi - Svat usura delimitarea recoltei vechi de cea noua, ea devenind astfel data limita de fixare a zeciuelii: fructele coapte inainte de Anul Nou al Arborilor erau incluse in calculul anului precedent, iar tot ceea ce se cocea dupa aceasta data trebuia taxat in anul urmator.

Dupa cum am aratat mai sus, "Tu -bi-Svat" nu este mentionata in Biblie. Discutii privind aceasta sarbatoare apar in timpul perioadei Misnaice. Rabinii din timpul Misnei sunt de acord ca Anul Nou al copacilor trebuie sa fie in luna Svat, luna marcand sfarsitul iernii si inceputul primaverii, dar sunt disensiuni si discutii asupra datei exate: intai ale lunii sau 15 ale lunii Svat. Misna relateaza o discutie intre scoala lui Hilel - care fixeaza inceputul la 15 Svat - si scoala lui Samai care fixa Anul Nou al Arborilor la 1 Svat. Dezacordul reflecta pare-se diferenta de prosperitate dintre cele doua scoli. Optand in cele din urma pentru data de 15 Svat (Tu-bi-Svat), rabinii incadreaza aceasta sarbatoare in randul celorlalte sarbatori cu caracter agricol - Pesah si Succot - celebrate de asemenea la mijlocul lunii.

Interesant ca, odata cu distrugerea celui de al Doilea Templu, - care face legile zeciuielii ineficiente si inaplicabile Ierusalimului si Tarii Sfinte in general - sarbatoarea Anului Nou al Arborilor nu se pierde. Ea se pastreaza si in exil in conditii climaterice total diferite. Ea reprezinta totusi legatura cu Eret Israel si cu ritmurile naturale din aceasta tara.

2. Obiceiuri si ceremonii legate de Tu - bi - Svat
"Tu-bi-Svat" este o sarbatoare a naturii si nu este legata de nici un serviciu religios special in sinagoga. Calendarul o marcheaza ca o zi in care nu se posteste.

Sunt insa foarte multe obiceiuri legate de aceasta sarbatoare a naturii in general si a copacilor in special.
In Eret Israel, in timpul celui de-al Doilea Templu era obiceiul de a planta un copac la nasterea unui copil: un cedru - copac falnic si rezistent - daca era baiat si un chiparos - copac mai mic si fragil - daca era o fata. Din lemnul acestui copac era cladit la nunta baldachinul - hupa.

In secolul al 15-lea misticii din Safed au introdus ceremonii legate de Anul Nou al Arborilor. Aceasta sarbatoare se celebra printr-o adunare la care se mananca fructe anumite, specifice tarii, se canta cantece special compuse pentru aceasta ocazie si se beau 4 pahare de vin, asemanator sederului de Pesah (masa de Paste ). Aceasta traditie s-a raspandit apoi in comunitatile sefarde din Europa si din tarile islamice. In 1753 a fost publicata o culegere de texte anume pentru aceasta sarbatoare, sub denumirea de Peri et hadar "Fructul arborelui frumos".

Alte comunitati au introdus pe linga aceste cantece si obiceiul de a consuma fructe specifice Israelului, si alte traditii. Evreii din Grecia de exemplu, din comunitatea Saloniki obisnuiau sa se costumeze in costume simbolizand diferitele feluri de copaci, sa cante si sa recite texte care aminteau de importanta copacilor in viata oamenilor. Aceste reprezentatii erau tinute in sinagogi sau in alte locuri publice.

In Kurdistan evreii obisnuiau sa aseze fructe in jurul unui copac simbolizind abundenta si fertilitatea pamintului. Aceasta procesiune era legata si de intonarea unor cantece si rugaciuni pentru o recolta bogata in anul care urmeaza si pentru copii.

Indiferent de felul in care evreii sarbatoreau Anul Nou al Copacilor, de obiceiurile diferite, traditia consumarii fructelor specifice Eretz Israel este comuna tuturor. Locul de onoare printre aceste fructe il ocupa roscova care creste din abundenta in Israel. De asemenea smochinele, curmalele si stafidele.
Printre copacii care au semnificatie deosebita in Israel este migdalul - ghiocelul de pe aceste meleaguri. El este primul copac care infloreste si anunta inceputul primaverii.

Astazi in Israel se obisnuieste - la gradinite si in scoli - ca fiecare copil sa planteze cate un pom in aceasta zi. Pomii sunt pusi la dispozitie de catre Keren Kayemet (Fondul funciar )si locurile sunt stabilite in functie de necesitatile tarii.

(articol a fost copiat din forumul Romania-Israel- )

Scris de Admin 10.01.10 16:49

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=308&cmd=articol&id=12235
Calendar solar, calendar lunar – de ce vine Anul Nou în ianuarie –
Din vremuri imemoriale (cca 2772 î.e.n.), egiptenii utilizau un calendar solar constituit dintr-un an solar de trei sute şaizeci şi cinci de zile, divizat în douăsprezece luni de treizeci de zile fiecare, cu cinci zile de sărbătoare adiţionale la sfîrşitul anului. Începutul anului era fixat în mijlocul lunii iulie, în momentul în care apele Nilului se aflau la cota maximă, iar concepţia egipteană despre timp era determinată de mitologie şi teogonie. Cînd Nabucodonosor al II-lea (605-562 î. e. n.), regele Babilonului, a cucerit Ierusalimul şi a distrus Primul Templu (587 î.e.n.), evreii măsurau timpul prin concatenarea săptămînilor de şapte zile, iar Anul Nou era identificat cu prima lună nouă a primăverii. După invazia babiloniană, diaspora evreiască din Egipt a adoptat şi a inovat calendarul solar egiptean, care devine calendarul solar egiptean-evreiesc, constituit dintr-un an de trei sute şaizeci şi patru de zile, divizat în douăsprezece luni şi cincizeci şi două de săptămîni. Anul Nou coincidea în mod invariabil cu o zi de miercuri, a patra zi a săptămînii, în concordanţă cu Facerea, 1, 14-19, unde textul biblic menţionează că Dumnezeu a creat Soarele, Luna şi stelele în cea de-a patra zi a săptămînii creaţiei. Atunci cînd regele persan Cirus al II-lea (cca 556-530 î.e.n.) a acordat evreilor permisiunea de a reveni în Palestina (538 î.e.n.) şi de a reconstrui Templul din Ierusalim (515 î.e.n.), evreii care s-au întors din diaspora egipteană au adus calendarul solar egiptean-evreiesc, iar evreii care s-au întors din diaspora babiloniană au adus calendarul lunar babilonian. Cercetările întreprinse de Annie Jaubert şi Hartmut Stegemann au reliefat că Facerea, 1, 5-31 afirmă că ziua începe cu răsăritul Soarelui şi este alcătuită dintr-o jumătate luminoasă, urmată de o jumătate nocturnă, în concordanţă cu calendarul solar egiptean, nu cu calendarul lunar babilonian.

În acest fel, preeminenţa Torei a determinat adaptarea calendarului solar egiptean la cronologia biblică, la ciclul hebdomadar şi la serviciul sacerdotal al celui de-al Doilea Templu: într-o perioadă de şase ani, fiecare familie sacerdotală conducea, succesiv, serviciul liturgic menit să celebreze marile sărbători stipulate în Tora. În perioada celui de-al Doilea Templu (515 î.e.n. – 70 e.n.), calendarul solar egiptean-evreiesc a coexistat cu calendarul lunar babilonian. Cel dintîi s-a identificat cu sistemul sacerdotal-liturgic al celui de-al Doilea Templu, iar cel de-al doilea a fost utilizat de statul evreiesc şi de societatea evreiască în ansamblul său. Guvernat de zeul Lunii, Shin, calendarul lunar babilonian era focalizat asupra intervalului de douăzeci şi nouă de zile şi jumătate, delimitat de două luni pline: acest calendar era constituit dintr-un an lunar de douăsprezece luni (fiecare alcătuită din 29-30 de zile; Nisan, Iyyar, Sivan, Tammuz etc.) şi trei sute cincizeci şi patru de zile.

Marele Preot Menelaus a introdus pentru prima dată (167 î.e.n.) calendarul lunar babilonian în serviciul sacerdotal al celui de-al Doilea Templu, iar această decizie a fost promulgată de Marele Preot Ionatan (152 î.e.n.). În acest context, comunitatea de la Khirbet Qumran a considerat că numai calendarul solar egiptean-evreiesc se afla în acord cu cronologia biblică şi cu voinţa lui Dumnezeu. Din raţiuni de disidenţă religioasă, qumraniţii au dezavuat serviciul sacerdotal al celui de-al Doilea Templu, determinat de calendarul lunar babilonian, şi au continuat să celebreze sărbătorile biblice după calendarul solar egiptean-evreiesc. În anul 358 e.n., patriarhul Hillel al II-lea (Nasi al Sanhedrin-ului între anii 320-385 e.n.) a întemeiat calendarul lunar babilonian pe noi calcule matematice şi astronomice. Prima scriere care tratează despre cronologie este Seder olam Rabba, atribuită lui Yose ben Halafta, tanna din secolul al II-lea e.n. Timpul biblic se revelează în calitate de olam ha-ze („această lume“) şi olam ha-ba („cealaltă lume“, „lumea ce va să vină“). Polisemantismul cuvîntului olam în ebraica biblică exprimă simbioza misterioasă dintre timp şi eternitate, spaţiu şi timp, lumea terestră şi cealaltă lume, lumea ce va să vină. În opinia lui Sylvie-Anne Goldberg, „un singur termen (olam) conţine ansamblul sensurilor posibile învestite în noţiunea de timp: eternitatea şi durata limitată a vieţii omeneşti, lumea terestră şi lumea ce va să vină; timpul limitat şi infinitul, măsura şi incomensurabilul, ceea ce este ascuns sau necunoscut“. În concordanţă cu Gerhard Von Rad, trebuie luată în consideraţie conexiunea dintre maniera lineară şi cronologică de a concepe istoria, adoptată de Israel, şi actualizarea istoriei salvării pe durata marilor sărbători: „Actualizarea istoriei salvării, în forma stabilită de cadrul cultual, nu era oare exclusă din principiu prin maniera cronologică de a concepe istoria? Ideea de contemporaneitate (...), care transpunea în mod direct şi real adoratorii, pe durata sărbătorilor, în evenimentul salvării (...), era fără îndoială distrusă, deoarece cultul, în lumea antică, era esenţialmente anti-istoric. Prin urmare, Israel avea două căi de actualizare a istoriei, una cultuală şi cealaltă cronologică? De fapt, putem doar să presupunem că aceste două căi au fost practicate concomitent“.

Caius Iulius Caesar (100/101-44 î.e.n.) a înlocuit vechiul calendar lunar roman cu un calendar solar egiptean-roman, în conformitate cu care anul alcătuit din trei sute şaizeci şi cinci de zile era divizat în douăsprezece luni de treizeci de zile.

Începutul anului era fixat în momentul solstiţiului de iarnă, în luna martie (guvernată de Marte, zeul războiului), cînd legiunile romane plecau în campaniile militare, după răgazul de iarnă. Simbioza dintre noţiunea de tempus egiptean-roman, noţiunea grecească de chrónos-aíón şi noţiunea de olam egiptean-ebraic sub-tinde concepţia de timp creştin. Perspectiva hristocentrică despre olam defineşte timpul evanghelic, creştin, în calitate de timp mesianic-apocaliptic, deschis spre sfîrşitul lumii terestre şi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, deopotrivă „timp nou“ şi „pămînt nou“ (Apocalipsa după Ioan, 21, 1-27). Cuvintele Evangheliei delimitează un spaţiu-timp liturgic în care Dumnezeu Se revelează nu în calitate de destinatar al serviciului liturgic îndeplinit de fiinţele omeneşti, ci în calitate de slujitor al fiinţelor omeneşti, iar structura interioară a acestei noi identităţi sacrificiale se exprimă, în context ritualic, prin ofranda sufletului Fiului Omului. La intersecţia timpului sacrificial iudaic şi a timpului sacrificial evanghelic, moartea lui Iisus pe Cruce este înţeleasă de primii creştini ca un korban hatath: Dumnezeu, Tatăl ceresc, a vrut să-L sacrifice pe Fiul Său în centrul timpului terestru, pentru a salva comunitatea omenească.

În calitate de Divin Infinit, El este Cel care aduce sacrificiul şi totodată victima sacrificată. Omniprezenţa Sa omnipotentă covîrşeşte timpul şi eternitatea, timpul şi non-timpul. Din perspectiva temporalităţii creştine, interludiul vărsării de sînge, parte esenţială a martiriului hristic, este o contemplaţie de Sine a divinităţii, în cadrul căreia Dumnezeu Se regăseşte în identitatea liturgică a ofrandei. În creştinism, teologia istoriei identifică trei vîrste ale timpului istoric: timpul pre-hristic, timpul hristic şi timpul post-hristic. În concepţia augustiniană (De Civitate Dei, L. XXII, C. XXX), timpul istoric situat între Facere şi Apocalipsă cuprinde opt perioade: Adam – Potop; Potop – Avraam; Avraam – David; David – Imperiul Babilonului; Imperiul Babilonului – naşterea lui Iisus Hristos; timpul hristic dintre naşterea lui Iisus Hristos şi a Doua Sa Venire – Judecata cea de pe urmă; sabbat-ul sfinţilor; Ziua Duminicală. Această viziune asupra timpului defineşte spaţiul religios creştin şi reprezintă un element de continuitate între gîndirea evanghelică şi gîndirea patristică. În sistemul de referinţă al teocraţiei creştine, constituit prin dedublarea sistemului de referinţă al teocraţiei ebraice, reînnoirea liturgică a spaţiului religios este însoţită de o reînnoire a timpului religios, iar continuitatea istorică devine o continuitate a salvării aduse de Fiul lui Dumnezeu, care a coborît din eternitatea cerească în timpul terestru. Origen (cca 185-254 e.n.) dezvăluie sensul Paştelui nu ca pătimire a Mîntuitorului, páthos, ci drept „traversare“ pascală-temporală sau diábasis. Sîngele lui Hristos a instituit Paştele continuu al Noului Testament în calitate de „nou fel de viaţă“, pe care creştinii trebuie să o traverseze ritualic, prin aneantizare sacrificială, din Egiptul păcatului, al morţii şi sclaviei, pînă în Ţara Sfîntă a libertăţii sacre, a vieţii veşnice şi a mîntuirii. Timpul salvării hristocentrice se revelează drept timp infinit din punct de vedere ontologic.

În teologia musulmană, cuvîntul ’a-lam generează, de asemenea, un polisemantism deschis deopotrivă spre lumea terestră şi spre Împărăţia lui Dumnezeu. În calitate de spaţiu-timp, ’a-lam relevă un model cvadripartit: ’a-lam al-khalq sau lumea creată; ’a-lam al-mitha-l, lumea intermediară sau mundus imaginalis; malaka-t sau lumea sufletelor celeste şi a sufletelor omeneşti; al-jabaru-t sau lumea luminii divine, ishra-q, Împărăţia lui Dumnezeu ca spaţiu iluminat de Soarele Divin. La fel ca şi conceptul egiptean-biblic de olam, conceptul babilonian-islamic de ’a-lam exprimă o simbioză între timp şi spaţiu, între temporalitate şi eternitate, întemeiată pe anul lunar babilonian de trei sute cincizeci şi patru sau trei sute optzeci şi trei de zile. Puterea divină manifestată prin opera cosmică, exprimată prin opera calendarului, este cea care determină Pelerinajul (hadjdj) la Mecca.

Bibliografie: Augustinus, Aurelianus, De Civitate Dei / La Cité de Dieu, Paris, Port-Royal, 1853; Corbin, Henry, Histoire de la philosophie islamique, I-II, Paris, Gallimard, 1964; Epstein, Isidore (ed.), Talmud Bavli / The Babylonian Talmud, London, Soncino Press, 1936-1952; Goldberg, Sylvie-Anne şi Wigoder, Geoffrey (ed.), Dictionnaire encyclopédique du judaïsme, Paris, Cerf, 1993; Goldberg, Sylvie-Anne, La Clepsydre. Essai sur la pluralité des temps dans le judaïsme, Paris, Albin Michel, 2000; Jaubert, Annie, La Date de la Cène. Calendrier biblique et liturgie chrétienne, Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1957; Lewis, B., „Hadjdj“, in H. A. R. Gibb, J. K. Kramers, E. Lévy-Provençal, J. Schacht, B. Lewis, Ch. Pellat (ed.), The Encyclopaedia of Islam, Leiden, E. J. Brill, 1986, vol. III, pp. 31-38; Lupaşcu, Silviu, L’Imaginaire religieux au carrefour des espaces sacrés, Paris, Honoré Champion, 2007; Origen, Peri Pascha / Treatise on the Passover, R. J. Daly (trad.), New York & Mahwah, New Jersey, Paulist Press, 1992; Sauneron, Serge şi Yoyotte, Jean, „La Naissance du monde selon l’Égypte ancienne“ in A.-M. Esnoul, P. Garelli, Y. Hervouet, M. Leibovici, S. Sauneron, J. Yoyotte (ed.), La Naissance du Monde, Paris, Seuil, 1959; Stegemann, Hartmut, The Library of Qumran. On the Essenes, Qumran, John the Baptist, and Jesus, Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U. K., William B. Eerdmans Publishing Company et Leiden / New York / Köln, Brill Academic Publishers, 1998; Von Rad, Gerhard, Old Testament Theology, Tome II – The Theology of Israel’s Prophetic Traditions, San Francisco, Harper & Row Publishers, 1965.

Scris de Admin 20.12.09 16:19

HANUKKAH: ISTORIE, LEGENDĂ ȘI TRADIȚIE

de Lucian HERȘCOVICI

Povestea sarbatorii de Hanukkah are sensuri multiple. Ce este Hanukkah? Talmudul Babilonean a pus aceasta intrebare in Tratatul Shabath 21, 2. Care este originea sarbatorii de Hanukkah? Din ce cauza Cartile Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei? Oare spiritul acestor patru carti este diferit de cel al cartilor din Biblia Ebraica? Dar povestirea minunii de Hanukkah apare in Talmud. De ce un eveniment istoric de o deosebita importanta politica a fost pastrat in memoria colectiva a poporului evreu numai sub forma aspectului sau moral-religios, mistic, al legaturii dintre poporul evreu si traditia lui: intemeierea unui stat ca toate celelalte, sau tarnosirea Templului de la Ierusalim?

Pentru a raspunde la aceste intrebari trebuie sa mentionam ca la originea sarbatorii de Hanukkah este un eveniment istoric: rascoala Makkabeilor. Dar impotriva cui s-a indreptat aceasta rascoala, cum s-a desfasurat si ce consecinte a avut? Raspunsul la aceasta intrebare a cunoscut doua raspunsuri.

Primul este ca rascoala Makkabeilor a izbucnit impotriva dominatiei politice a regatului elenistic al Seleucizilor din Siria asupra Iudeei, datorita presiunilor facute de regele Antiochus al IV-lea Epiphanes de a introduce cultul sau personal in randul evreilor, printre care impunerea inaltarii unei statui a lui, ca zeu, in Templul de la Ierusalim. Acest lucru ar fi lovit in monoteismul iudaic, incercand impunerea unui politeism nou. Sirienii elenizati din punct de vedere cultural si lingvistic ar fi fost "grecii", elenii (in limba ebraica: "yawanym"). Rascoala, izbucnita la refuzul preotului (cohen) Matitiahu Hasmoneul din Modyyn de a aduce jertfe inchinate cultului regelui in anul 164 inaintea erei noastre, ar fi devenit o rabufnire populara generala. Dupa moartea lui Matitiahu Hasmoneul, rascoala a continuat, condusa de cei cinci fii ai lui. Primul dintre ei, Yehudah, a fost supranumit HaMakkaby (Macabeul; in traducere: Ciocanul). El s-a dovedit un conducator militar talentat intr-un razboi de guerila. Regele Antiochus nu a putut infrange rascoala, care s-a extins, desi a folosit corpuri mari de armata.

Desigur, presiunea Romei asupra Siriei Seleucide a influentat asupra situatiei politice. Dupa moartea regelui Antiochus IV, fiul si urmasul sau Antiochus V a incheiat un acord de pace cu rasculatii, care pareau sa fi ajuns la un acord cu Roma. Rezultatul a fost intemeierea statului autonom al Makkabeilor. Ulterior au avut loc noi razboaie. Incercarile lui Yehudah HaMakkaby de a-l infrange pe regentul Lisias, general numit in aceasta functie de catre regele Antiochus V, au fost dificile. Vazandu-si libertatea religioasa asigurata, unii adepti ai Makkabeilor renunta la lupta. Urmeaza noi batalii, printre care cea de la Beith Horon, in care armata siriana, condusa de generalul Nicanor, este infranta de Yehudah HaMakkaby in anul 162 inaintea erei noastre. Ierusalimul a fost cucerit si recucerit de cateva ori. Dupa moartea lui Yehudah HaMakkaby, conducerea este preluata de fratele sau Yonathan, iar dupa uciderea acestuia in lupta de la Trypho, de catre alt frate, Shimon. Noul rege al Siriei i-a acordat nu o simpla autonomie, ci dreptul de a bate monezi cu efigia sa, in anul 138 inaintea erei noastre. Conflictele insa renasc. Dupa uciderea lui Shimon (in anul 134 inaintea erei noastre), puterea este preluata de fiul sau, Ioan Hyrkanos. Se naste o dinastie, care conduce statul macabeu pana in anul 63 inaintea erei noastre, cand urmeaza supunerea fata de Roma.

Desigur, istoria Regatului Hasmoneu este interesanta prin ea insasi. Studii ale istoricilor Elias Bickerman si Menachem Stern, ca si ale unor cercetatori de astazi sunt interesante pentru aceasta cunoastere. Totusi se pune si intrebarea asupra aspectului mistic si traditional al sarbatorii de Hanukkah. Cu aceasta ocazie, mentionam ca renumitele carti al Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei, ci sunt apocrife, probabil datorita faptului ca au fost scrise cu pathos, intr-o forma - si partial dintr-o conceptie - diferita de cea a autorilor cartilor din Biblia Ebraica in privinta prezentarii si interpretarii evenimentelor. In acelasi timp, trebuie sa mentionam ca cele patru carti ale Makkabeilor s-au pastrat in limba greaca, autorii erau evrei elenizati (desi probabil ca prima carte a fost scrisa initial in limba arameica avand si portiuni in limba ebraica). Ele au fost "redescoperite" de evrei la sfarsitul secolului al XVIII-lea, fie din Biblia Crestina (care le-a pastrat), fie ulterior, din lucrarile istorice scrise de Basnage, iar ulterior in secolul al XX-lea de Benziger si de Ernest Renan. Interpretarea istorica a evenimentelor care au dus la aparitia sarbatorii de Hanukkah dateaza din secolul al XIX-lea, odata cu aparitia nationalismului evreiesc modern, care a adoptat Cartile Makkabeilor, a afirmat ca era vorba despre o victorie militara evreiasca pe care rabinii au innecat-o in ulei, iar Makkabeii trebuie sa fie exemple de eroi pentru evreii contemporani, pentru o renastere nationala. Era vorba despre inceputul anilor 80 ai secolului al XIX-lea.

Cea de a doua interpretare a sarbatorii de Hanukkah si a evenimentelor istorice care au determinat aparitia ei provine din analiza ei teologico-religioasa. Aceasta interpretare nu neaga evenimentul istoric, dar il explica in alt mod, cu ajutorul izvoarelor pastrate de evrei si de iudaism. In Talmud este mentionata minunea uleiului sfant. Atunci cand Makkabeii au reintrat in Templul de la Ierusalim, ei au urmarit purificarea Templului. Au reusit sa gaseasca un singur ulcior cu ulei. Acest ulei ar fi trebuit sa arda timp de o zi. Dar minunea a fost ca el a ars opt zile. De aici cele opt zile de Hanukkah (deci, mai mult de o saptamana, sapte zile fiind un element de baza in Biblia Ebraica, iar opt zile mai mult decat atat, deci mai bun decat atat), in care este adaugata cate o lumanarica suplimentara in fiecare zi, pana in ultima. Deci, crestere pana la sfarsit si nu scadere pana la sfarsit. Optimism, speranta si incredere - si nu slabire si renuntare prin reducere treptata. Interpretarea religioasa istorica pune accentul pe o fraza dintr-o binecuvantare suplimentara adaugata Rugaciunii celor 18 Binecuvantari in zilele de Hanukkah:

”In zilele lui Matitiahu fiul lui Yochanan Mare Preot Hashmonay si a fiilor lui, atunci cand Regatul Greciei cel pacatos a presat asupra poporului Tau pentru a-i face sa uite Invatatura Ta si sa-i faca sa renunte la legile date din Vointa Ta. Si Tu, in Mila Ta, ai fost alaturi de ei in clipa necazului lor, ai luptat lupta lor, al judecat judecata lor, ai razbunat razbunarea lor, ai dat viteji in mana celor slabi, si multi in mana celor putini, si spurcati in mana celor curati, si pacatosi in mana celor drepti, si nelegiuiti in mana celor care traiesc in conformitate cu Torah (Invatatura) Ta. Si Tie ti-ai facut un Nume Mare si Sfant in Lumea Ta, iar poporului Tau Israel i-ai adus o mare mantuire si mutumire in aceasta zi. Si dupa aceea au venit fiii Tai in Casa Ta, si au eliberat Templul Tau, si au purificat Temlul Tau Sfant, si au aprins lumanari in curtea Templului Tau Sfant, si au stabilit aceste opt zile de Hanukkah (Tarnosire), pentru a multumi si a lauda Numele Tau Mare".

Adaugam si faptul ca Psalmii de lauda (Halel) sunt cititi integral in fiecare dintre zilele de Hanukkah, lucru diferit fata de sarbatoarea de Pesach (Pastele evreiesc), in care sunt cititi numai o parte dintre acesti Psalmi, datorita violentei si uciderii. Dar de Hanukkah, desi este vorba despre un razboi, cu victime omenesti de ambele parti, acesti Psalmi sunt cititi integral. Desi de Hanukkah este celebrata aminitirea unui razboi, a unei victorii militare. Din ce cauza? Raspunsul dat de sustinatorii acestei interpretari este ca aceasta victorie militara, acest razboi, nu a fost al oamenilor, ci a lui Dumnezeu.

Ce se intamplase? In cadrul regatul Seleucid, ca si anterior, in cadrul regatului Ptolemaic, evreii din Iudeea se bucurau de autonomie religioasa. Centrul religios - si conducator pentru evrei - era Templul de la Ierusalim. Conducator era Marele Preot ("Cohen Gadol"). Dar a aparut tendinta unui Mare Preot, Iason, de adoptare a culturii si filozofiei grecesti, precum si a modului de viata elenistic. In Palestina nu erau greci, dupa cum greci nu erau nici in Siria, nici in Egipt. Era vorba numai despre localnici elenizati. Acest fenomen apare deci si in Palestina, in randul evreilor din clasa conducatoare din Ierusalim. Era o forma de asimilare culturala.

Dupa inlaturarea Marelui Preot Iason, devine Mare Preot Menelaos, care era si mai indreptat spre asimilism. La Ierusalim este construit un stadion; incepe antrenarea tinerilor evrei, chiar dezbracati, dupa modul de comportare elenic. De asemenea, un Gymnasyon. Incepe studiul filosofiei grecesti, iar studiul Torei (Invatatura iudaica) este neglijat. Treptat se trece si la slavirea zeitatilor elenistice. Problema dificila, care a cunoscut diferite interpretari in secolul al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea. Una dintre ele este a fostului Sef-Rabin al Romaniei, doctorul Jacob Isac Niemirower: iudaismul lui Menelaos este imposibil, nu are sanse de supravietuire. Evreii simpli nu accepta acest iudaism asimilat, a carui forma era nu reunirea intre traditia iudaica si cultura moderna sau a altor popoare, ci disparitia. Ei se revolta. Revolta nu a fost deci indreptata impotriva impotriva "grecilor", nici chiar a sirienilor elenizati, ci impotriva evreilor elenizati cultural. Lupta era deci impotriva pierderii traditiei religioase si culturale evreiesti.

Desi regele seleucid ajuta elenizatilor, probabil pentru a mentine ordinea in regatul lui si a-si cultiva si intari pozitia politica si religioasa in acest regat, totusi era vorba despre un razboi civil, intre evreii traditionalisti si evreii elenizati. Matitiahu insusi, desi preot, nu era din familia din care se recrutau Marii Preoti, a caror tendinta era spre adaptare si ulterior asimilare culturala si fizica, pana la disparitia iudaismului. El traia la Modyyn si nu la Ierusalim. Victoria a fost a rasculatilor, care nu erau in numar mare; probabil ca numarul elenizatilor, a asimilistilor in conditiile regatului sirian elenistic era mai mare. Desigur, victoria lor s-a datorat conditiilor existente, politice si sociale. Ei au atribuit-o ajutorului lui lui Dumnezeu: interventia Divinitatii nu putea veni decat in favoarea pastratorilor traditiei. Insa Makkabeii s-au autoproclamat regi. Dar din punctul de vedere al traditiei iudaice, ei nu aveau voie sa faca acest lucru: rege putea fi numai cineva provenit din tribul Yehudah, un urmas al regelui David. Makkabeii erau "cohanim", proveneau din tribul Levi: destinatia lor politico-sociala era de a fi preoti si nu regi. Deci, ei au luptat la inceput pentru Torah, pentru Invatatura Divina si traditie si au fost ajutati de Dumnezeu - dar ulterior au pacatuit ei insisi, incalcand o porunca divina, autoproclamandu-se regi desi nu aveau acest drept, ci datoria de a fi preoti si au fost pedepsiti de Dumnezeu. Din acest motiv s-a prabusit statul macabeu, afirma aceasta interpretare: era pedeapsa pentru incalcarea unei porunci divine. De aceea, Cartile Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei in cadrul codificarii Bibliei Ebraice: ele reflectau nu numai apararea traditiei, ci si un pacat. Aceasta pe langa faptul ca glorificau violenta si nu aratau ca razboiul a fost facut nu de oameni, ci de Dumnezeu impotriva pacatosilor, care nu respectau poruncile Lui. Printre altii, un sustinator al acestei interpretari a fost profesorul Yeshayahu Leibovici, un ideolog important religios de stanga din Israel in anii 70-80 ai secolului XX.

Care este realitatea? Probabil ca evenimentul necesita o reinterpretare istorica. In orice caz, actualizarea lui de catre unii oameni politici, bazata pe reactualizarea lui odata cu aparitia nationalismului evreiesc modern trebuie parasita. Traditia iudaica cere interpretare si disputa, respingand existenta si acceptarea unui singur punct de vedere.

Sarbatoarea de Hanukkah ramane Sarbatoarea Luminii. O legenda vorbeste despre speranta evreului, totdeauna, in lumina. Lumina reprezinta viata. Ea este si Sarbatoarea Luminii nu numai pentru evrei, ci pentru toate popoarele si religiile. Lumina adevarata, pura, vine de la Ierusalim,din ideea credintei in Dumnezeu Unicul si se extinde in intreaga lume. In special astazi, cand majoritatea oamenilor se bazeaza pe ideea monoteista, noahista. Fie ca Lumina, speranta, Lumina Zilei Dintai, destinata dreptilor din toate generatiile, din intreaga omenire, sa invinga intunericul si sa lumineze intreaga omenire. Poate ca acesta este mesajul sarbatorii de Hanukka. Important ca si cunoasterea originii ei. citeste[...]

Scris de Admin 23.11.09 16:41

Evreul rătăcitor

Controversatul evreu rătăcitor.

Desigur, legenda evreului sau jidovului rătăcitor nu a fost favorabilă evreilor, ea a creat un stereotip de om fără patrie, fără casă, în care nu poţi avea încredere. Antisemitismul s-a alimentat din trei surse mai de luat în seamă – acuzaţia de deicid sau de trădare a Mântuitorului, de omor ritual adică de utilizare a sângelui de creştin pentru pregătirea azimei de Pesah şi acuzaţia de complot împotriva omenirii, în scopul înrobirii acesteia, concretizată în falsele „Protocoale ale Sionului”. „Jidovul rătăcitor” este o legendă adiţională la sacrificarea Mântuitorului. In anul 1602 apărea în Germania o broşură ce avea să se bucure de un mare interes – „ Scurtă descriere şi povestire despre un evreu pe nume Ahasverus” . Din ignoranţa necunoscutului autor, numele regelui persan din Cartea Esterei era transferat unui cizmar evreu din Ierusalim, în vremea sacrificării lui Isus, care i-a refuzat Mântuitorului un pahar de apă şi un răgaz de odihnă. Isus i-a prezis lui Ahasverus că va merge necontenit prin lume, ceea ce s-a şi întâmplat, spune legenda, pentru că acest evreu a colindat prin secole şi va colinda lumea până la Judecata de Apoi. Evul Mediu a mai cunoscut personaje precum Olandezul zburător ( legendă preluată de Wagner), alţi Zburători, din folclorul unor popoare( chiar la români), folclorul marinarilor, piraţilor, etc. Literatura şi, în secolul XX, cinematograful au beneficiat de asemenea legende. Ahasverus a avut predecesori în mitologia indică ( Pindola cel izgonit din Nirvana, Harut şi Marut în folclorul arab, îngeri pedepsiţi pentru desfrâu, Prometeu, Tantal, Sisif, în mitologia greacă,călugărul Isidor din secolul VII e.a. care se întâlneşte cu un etiopian ce aminteşte de Patimile lui Christos, Malchus din comentariile creştine, un slujitor ce l-a lovit pe Isus,ş.a.). Este limpede că legenda jidovului rătăcitor este o făcătură care nu se bazează pe Noul Testament. O asemenea scenă nu ar fi scăpat nerelatată de evanghelişti. Pe fondul acuzei de deicid s-a adăugat ca un apocrif şi această legendă. Literatura a mai reflectat cazuri de evrei acuzaţi prin extrapolare, Shylock, cămătarul lui Shakespeare, evreul Suess, Joseph Oppenheim, eroul lui Feuchtwanger, care descrie un caz real, ş.a.De la evreul rătăcitor la Holocaust antisemitismul a făcut mai mulţi paşi pe un drum presărat cu crime şi acuze dintre cele mai absurde.
BORIS MARIAN

Scris de Admin 23.11.09 11:28

Identitatea iudaică în cultură

http://boris-mehr.blogspot.com/2009_03_01_archive.html#1974806774484831141

Se cunosc cuvintele lui Hilel, întrebat fiind ce este iudaismul, cu condiția de a da răspunsul cel mai scurt, cât poate sta un om într-un picior – la care înțeleptul a răspuns – „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face , restul sunt vorbe”. Deși Noica a încercat să transforme această formulare într-un sofism, într- o dicuție cu Gabriel Liiceanu, totuși marele Hilel are dreptate în continuare. Iudaismul are un sâmbure de adevăr universal . Deși evreii au fost marginalizați, persecutați multe secole și în multe zone, țări unde au locuit, ei au respectat , conform îndemnului biblic și al celui talmudic, legile locului, fără a-și pierde identitatea Ne aflăm în fața unei chestiuni complexe – ce este identitatea iudaică, pentru că definirea iudaismului decurge chiar din prima definire. Identitatea iudaică nu este o noțiune imuabilă, independentă de timp, ea evoluează, de la secol la secol, de la mileniu, la mileniu. Ne întrebăm ce identitate avea Abraham, tatăl popoarelor ( după numele său)? Incepând un dialog cu Dumnezeu, cum spune Tanahul, Abram a devenit Abraham, deci definirea identității sale se rezumă la adoptarea monoteismului. El face un legământ cu Dumnezeu, fiind gata să-și sacrifice chiar fiul, pe Isaac. Al treilea Patriarh, Iaacov sau Iacob s-a luptat cu îngerul care era o întruchipare a Domnului, astfel că la numele Iacob s-a adăugat numele de Israel. Numele de hebreu sau evreu nu definește direct identitatea iudaică, denumirea fiind explicată cu sensul de omul de dincolo de râu, probabil de Eufrat. Israel, cel care s-a luptat cu Domnul, de la egal la egal, fiind totuși un muritor reprezintă concepția despre un Unicul Dumnezeu aflat în dialog cu omul, pentru că lupta simboliza dialogul. Moshe Idel, un mare iudaist și cabalist al timpurilor noastre ne spune mereu să citim Biblia ca pe un text metaforic, nu ca pe o narațiune faptică. Cel care a ajuns la revelația divină și a primit Legea de la Dumnezeu a fost Moise. Decalogul, cele cinci cărți, deci Tora, care cu celelate cărți a devenit Tanah se datorează dialogului lui Moshe – Moise cu Dumnezeu. Identitatea iudaică devine nu numai o închinare în fața Domnului Unic, dar și obligații morale ce trebuie respectate, conform legământului cu Dumnezeu. Brit mila aplicată la bărbați, înseamnă legământul sfânt, ceea ce nu însemană că femeia este exceptată de la obligațiile morale din cadrul obștii., dimpotrivă, femeia, sub aspect moral este mai mult supusă obligațiilor și prescripților ( căsătoria cu fratele defunctului, imposibilitatea recăsătoriei cât timp soțul este viață, chiar dacâ a părâsit căminul și nu a revenit, pedepsirea adulterului, etc.). Este, desigur, vorba despre cutume antice și medievale. Cartea Sfântă cunoaște personalități de frunte, feminine –Debora, preoteasă și luptătoare, Sulamith, iubita regelui Solomon, Estera, soția regelui persan Ahasveros,ș.a. Cu distrugerea celui de al Doilea Templu si marea risipire ( DIASPORA) LA ANUL 7O e.a., despre identitatea iudaică se poate vorbi prin vocea exilului. Comunitatea, sinagoga, rabinul devin repere unice ale vieții evreiești. După primul mileniu, apar ghetourile, o formă de izolare a evreilor, ca măsură represivă, dar și autoprotectoare. Mesianismul din sec. XVII-XVIII (Sabaty Zvi, Frank), hasidismul lui Baal Shem Tov aduc o nouă trăsăturii acestei identități. Apare Tzadikul ca îndrumător al obștii, iar învățații sunt numiți , după o tradiție din Orient, gaoni. Rabinii ortodocși asimilează cu timpul mișcarea hasidică, la început combătută. In apusul Europei, evreii din Spania, Portugalia, adică sefarzii încep, din 1492 o nouă istorie proprie, se risipesc în imperiul otoman, apoi în Europa, Palestina, America, aducând o veche tradiție culturală. Evreii din estul Europei vorbeau idișul, un dialect german din secolul XI, cu elemente ebraice, apoi slave, romanice, formând o arie așkenazită de limbă idiș (Așkenaz era denumirea Germaniei). Haskala, adică iluminismul iudaic inițiat de Moses Mendelssohn în secolul XVIII este drumul deschis pentru reintegrarea evreilor ăîn viața socială, politică,desigur, culturală a țărilor europene, unde aceștia locuiau. Contribuția la cultură și civilizație a evreilor a fost și este enormă, în ciuda atacurilor, calomniilor, măsurilor de izolare, expulzare, încercate de diverși potentați, inclusiv capi ai bisericilor creștine. Holocaustul nazist a pus sub semnul întrebării nu numai existența evreilor în Europa, unde circa 5o% din evrei au fost uciși, dar și puterea de a supraviețui a identității iudaice. Răspunsul a fost ca și acela din vremea Macabeilor, ca și al celor de la Massada ( dar nu pe calea sinuciderii), ca și pe vremea lui Bar Kochba și a lui Rabi Akiva – răspunsul a fost Declarația de Independență a Statului Israel, la 14 mai 1948, împlinirea visului sionist, a previziunii lui Theodor Herzl. Astăzi pentru evrei identitatea este legată și de atașamentul pentru Statul Israel. Desigur, nu este o dogmă, dar a fi antisionist, antiisraelian, implică și o atitudine antisemită, vrând, nevrând.

Scris de Admin 22.11.09 8:55

MISTERELE EVREILOR

http://www.formula-as.ro/2009/892/enigme-16/misterele-evreilor-11799

Poporul evreilor este detinatorul multor secrete, unele mai misterioase decat celelalte, incepand cu magia (probabil de origine caldeeana) si pana la enigmele Cabalei ori textele sacre, despre care unii cercetatori spun ca sunt codate

Nimic mai "natural" la oamenii primitivi, decat sa "vada" pe cer, in copaci sau pe stanci semne multiple care ii avertizau despre pericole necunoscute si invizibile, nascute de forte obscure, cat si prevestiri ale viitorului lor. Norii amenintatori adunati pe cer in timpul furtunii, vantul care urla printre stanci, marea ce crestea in timpul mareelor, tunetul cascadelor, totul era magic in universul lor, totul era legat in mod intim de natura. Fie ca era vorba despre semne sau urme stravechi, oamenii aveau nevoie de ele la fel cum aveau nevoie de aer, de apa sau de hrana.

Pe malul Tigrului si al Eufratul

ui

Pe vremea aceea, la fel ca si stramosul lor Abraham, evreii locuiau de-a lungul vailor formate si fertilizate de catre cele doua mari fluvii care traversau tarile dominate de catre babilonieni.
Magia preotilor asirieni si caldeeni, mostenitori ai secretelor persilor si ale hindusilor, avea o reputatie ce nu era egalata decat de cea a preotilor din Egipt, din aceeasi epoca. In ciuda principiului unicitatii divine, propovaduit de Avraam, triburile de evrei formate din descendenta lui ezitau, totusi, sa-l adore pe noul zeu unic si omnipotent. Adesea, ei invocau legiunile de demoni si de zei mosteniti de la civilizatia babiloniana.
De la Bel Marduk la marele diavol Izuzu, de la zeita Istar si pana la fiica sa, demonica Lilith, descendentii lui Avraam alunecau de la o credinta la alta, practicand ritualuri magice ancestrale. Magicienii caldeeni aveau o asemenea influenta asupra acelei lumi, incat, obligatoriu, evreii o resimteau din plin. Din aceasta cauza, chiar si noua credinta intr-un zeu unic, impusa de catre Avraam, nu a reusit sa anihileze in totalitate practicile magiei care impregnau cultura de generatii intregi.

Un haos magic religios

Chiar si mult mai tarziu, cand triburile evreilor au ajuns in Egipt, practicile magice supravietuiau in continuare, in toate ritualurile vietii cotidiene.

Magia popoarelor de pe Nil s-a grefat pe aceasta cultura formata din practici stranii, pe care evreii le adusesera cu ei. Sa ne reamintim ca principiul credintei intr-un Dumnezeu unic, pe care il propusese batranul Avraam, existase, de asemenea, si in Egipt. Este vorba despre cultul lui Aton, principiul vietii reprezentat de catre un disc solar, pe care l-a propus faraonul Amenophis al IV-lea, devenit Akhenaton, si care a provocat un teribil razboi civil intre egipteni.
Evreii, care traiau o captivitate stranie pe valea Nilului, patrunsesera intr-o societate turmentata. Spiritual, au trebuit sa supravietuiasca intr-un haos de credinte, in care se amestecau falsii zei si nenumarati demoni. A trebuit sa apara Moise, pentru ca evreii, dupa multe ezitari, sa se supuna, in sfarsit, credintei in Yahwe, adoptand regulile unui crez care, la ora actuala, este inca al lor. Cu toate acestea, insusi Moise, desi era demnul mostenitor al invataturii lui Avraam, practica in continuare magia. Preot si initiat, totodata era un veritabil mag in Egiptul de atunci. Pe vremea aceea, frontiera intre scamatorii si miracole nu era inca stabilita cu claritate. Sa ne amintim, de pilda, de toiagul lui Moise (facut din trei feluri de lemn diferit si care a fost depus mai tarziu, probabil de catre Aaron, in fabulosul chivot al legii) cu care acesta a despartit in doua Marea Rosie sau a facut sa tasneasca un izvor in plin desert, atunci cand poporul sau murea de sete.
Exemplele practicilor magice inscrise in cele cinci carti din Pentateuh (acesta a fost numele primelor cinci carti ale Vechiului Testament, pe care iudeii l-au numit Tora, un cuvand ce se trage din verbul "yara" - a preda, a instrui) sunt nenumarate.
La inceput, in Egipt, evreii au adorat un zeu egiptean pe nume Belsefon. Intreaga lor credinta si cultura sunt marcate de aceste practici. Mai tarziu, au ajuns sa-i ofere sacrificii lui Belfegor necuratul, demonul care se strecura in fantani si in crapaturile dintre stanci.
Cabala crestina, o sinteza a Cabalei evreilor, cu tainele credintei crestine unite printr-un singur tablou

Lista divinitatilor pe care iudeii le-au invocat de-a lungul istoriei lor, preluate de la popoarele cu care au venit in contact sau printre care au trait este lunga. Dar si mai lunga e lista regilor, a preotilor si a personalitatilor din lumea iudaica care au practicat magia.
Traditia spune ca Moise insusi, in plin desert, in timpul marii migratii a evreilor, a facut un talisman cu imaginea unui sarpe, pentru a-si proteja poporul. Il facuse, oare, pentru a-i apara pe ai lui de reptile sau era vorba despre o reprezentare simbolica, impotriva tentatiei de a sti, de-a afla si ce era interzis? Nimeni nu poate sti. Chiar si marele Solomon, dupa cum relateaza legenda sa, a practicat sacrificii fidele unor ritualuri magice, spre sfarsitul vietii sale. Cu toate acestea, in mod periodic au aparut profeti care au incercat sa-i indrepte pe evrei catre acea credinta intr-un zeu unic, Yahve cel atotputernic.

Cabala, o cunoastere totala?

Mult mai tarziu (in secolul al V-lea inainte de Hristos), eruditii au creat rituri si metode protocolare care au definit invatamintele Cabalei. O arta magica inedita si noua pentru timpul acela.
Cabala este un sistem metafizic si mistic creat pentru ca un initiat sa poata descifra, ba chiar intelege, originea si destinul universului si al omului. De fapt, ea este o gnoza, o cunoastere sacra, care tinde sa inglobeze toate religiile, toate filosofiile, pentru a le sublima. Cuvantul "kabbale" se poate traduce prin "traditie", desi la fel de potrivit este si intelesul de "arhitectura a universului", cunoasterea arcanelor universului, deci a divinului. Din cauza asta, Cabala a fost considerata o erezie de catre credinciosii evrei.

Cabala propune accesul la aceasta cunoastere suprema si magica prin studierea textelor sacre, incepand cu Tora (Legea), care este constituita din reunirea primelor cinci carti ale Vechiului Testament. In scurt timp, proaspatul cabalist urma sa afle ca mai exista si alte lucrari necesare formarii sale: "Talmudul" (o compilatie a invatamintelor marilor rabini), "Sefer Yetzira" ("Formarea") si "Zoharul" (Cartea stralucirii, a splendorii). Faptul ca aparitia Cabalei e plasata in secolul al V-lea inainte de Hristos se explica prin aceea ca scrierile respective au fost compuse tocmai in acea perioada. Cu toate acestea, legendele afirma ca ea a fost scrisa cu mult inainte, pe vremea lui Avraam, care ar fi fost insusi parintele si initiatorul ei. Altii perpetueaza ideea ca Moise ar fi fost cel care a primit cheile mistice ale scrierilor in Muntele Sinai. Dar indiferent din ce Cabala provin cunostintele, a lui Avraam sau a lui Moise, ele s-au transmis pe cale orala, de-a lungul secolelor, pana in momentul in care rabinii eruditi au scris primele interpretari.
Rabinul Ezdra, in secolul al V-lea inainte de Hristos, a fost primul care a dat o interpretare simbolica Torei. La cincizeci de ani de la prima distrugere a templului lui Solomon, rabinul Akiva a scris "Sefer Yetzira". Elevul sau, rabinul Simon Bar Iohai, a scris "Zohar" cateva zeci de ani mai tarziu. Incepand de atunci, toate textele de acces, esentiale pentru perpetuarea Cabalei, au devenit disponibile.

Magia cuvintelor si a cifrelor

Moise

Pornind de la principiul ca textele sacre contineau secrete (cuvantul este magic, spune Biblia) si ca fiecare litera era legata de o cifra, era suficient, prin urmare, sa le aduni, pentru a forma numere ce deveneau o suma care putea fi redusa. Aceasta tehnica a dat nastere unei discipline divinatorii, care mai tarziu a fost numita numerologie, fiind practicata si in zilele noastre.
Pe acest imens ocean de litere si de cifre au pornit eruditii evrei sa cucereasca acest mare continent necunoscut care ii fascina, fascineaza si ii va fascina intotdeauna pe oameni: explorarea universului si descoperirea principiului creator al lui Dumnezeu, aceasta splendoare, aceasta unicitate fundamentala care explica magia fenomenului existentei.
Ucenicul cabalist trebuia, mai apoi, sa integreze notiunile simbolice continute in arborele cabalistic, sefirotic, numit Arborele Vietii. Conform cabalistilor, in acest desen simbolic se afla planul universului, secretul vietii si posibila perceptie a divinului. Arborele este compus din zece sfere (sephiroth) legate intre ele. Aceasta arhitectura cosmica, desfasurata pe zece planuri simbolice, permite, se spune, accesul la putere, la stapanirea cunoasterii supreme. Cu alte cuvinte, apropierea de misterul lui Dumnezeu, al principiului creator.
Mai tarziu, in secolul al XI-lea, Cabala a ajuns si in Occidentul crestin. Cei mai straluciti eruditi, savanti si alchimisti au inceput sa o studieze. Henri Cornelius Agrippa von Nettesheim, numit in secolul al X-lea "printul magicienilor", scria: "Nimeni sa nu fie surprins de ceea ce se poate afla din valoarea numerica a literelor".

Codul secret al Bibliei

Inventia calculatorului si a limbajelor sale de programare se pare ca a deschis accesul la un cod ce ar permite descifrarea mesajelor ascunse ale Bibliei. Intr-adevar, in 1997, un ziarist american pe nume Michael Drosnin a scris o lucrare uluitoare, intitulata "Codul Bibliei", in care afirma ca textele sacre contin date codate. Autorul explica faptul ca codul biblic, descoperit si descifrat de catre un matematician israelian in 1994, prevestea evenimente ce vizau nu numai pe evrei, ci toate popoarele de pe Pamant.
Marea Rosie se deschide in fata poporului lui Israel

Cartea incepe cu o ipoteza cutremuratoare: asasinarea lui Yitzhak Rabin era inscrisa in "Geneza"! Cu un an inainte ca asasinatul sa fie comis de catre un fanatic integrist, savantul matematician il avertizase pe poetul Haim Guri, prieten apropiat al lui Rabin, care il prevenise ulterior pe acesta, prin intermediul unei scrisori, de ceea ce avea sa urmeze. Degeaba... Numele lui Yitzhak Rabin era scris o singura data in intregime si era barat de termeni sibilini infricosatori precum "asasinul va asasina". Calendarul evreiesc preciza ca aceasta va avea loc in anul care incepea in septembrie 1995, in era noastra. Pe 4 noiembrie 1995, Yitzhak Rabin a fost asasinat. Nu tinuse cont, se pare, de avertismentul prietenului sau, poetul.
Daca e sa dam crezare spuselor autorului, multe alte preziceri au fost descoperite prin aceasta metoda. Ele sunt teribile si anunta momente sumbre pentru viitorul nostru comun. Se pare ca umanitatea se indreapta spre distrugerea sa, iar evreii sunt depozitarii acestui ultim mesaj, cat si ai unei stiinte magice ancestrale.
Mai raman, totusi, niste conuri de umbra, in legatura cu acest cod biblic. Daca el este intr-adevar real, se pune intrebarea iritanta de a sti cine a ascuns acest cod in texte si de ce evreii au fost alesi pentru a-l pastra de-a lungul istoriei, pentru a-l scoate, intr-o zi, la lumina. Raspunsul la aceste intrebari se afla, poate, in ceea ce le-a adus evreilor atat de multa suferinta si singuratate printre celelalte popoare: sentimentul de a fi poporul ales

Scris de Admin 30.09.09 7:48

Templul lui Solomon

Templul lui Solomon, cunoscut şi ca Templul din Ierusalim, a fost, potrivit relatărilor din Vechiul Testament, primul templu al evreilor, a cărui construcţie a durat din anul al patrulea şi până în an unsprezecelea an de domnie al regelui Solomon. Prin aducerea chivotului Legii în Ierusalim, Împaratul David a făcut din acest oraş centrul religios al lui Israel. În acest scop el şi-a propus să zidească casa Domnului, întrucât chivotul se afla într-un cort modest, dar Dumnezeu a rezervat această realizare a constituirii templului, fiului şi urmaşului său la domnie Solomon (II Sam. 7. 13).
Pe Muntele Sion, colona Moira
În privinţa locului unde a fost amplasat templul din I Paral 22. I, aflăm că David după ce a înălţat un altar pe aria cumparată de la iebuscul Aravna a destinat acest loc pentru viitoarea "casă a Domnului". Aici a construit Solomon templul său (II Paral. 3, 1). Mai exact, este vorba de muntele Sion, cu colina Moria, ce se înalţă spre nord de o altă colină - Ofel, unde se desfăşura oraşul vechi. Deoarece vârful colinei Moria nu este destul de spaţios pentru templu şi curtea interioară, Solomon a înconjurat cu ziduri înalte şi groase poalele colinei, iar golul dintre ziduri şi colină l-a umplut cu pământ şi astfel a amenajat o platformă mai extinsă. Astăzi această platformă este ocupată de către moscheea lui Omar.
Piatra de temelie
Exact sub cupola acestei moschei se află o stâncă în interiorul căreia este săpată o grotă. Această stâncă era cu siguranţă în legătură cu templul lui Solomon. Potrivit tradiţiei pe această stâncă se înălţa altarul holocauslelor din curtea interioară a preoţilor. Templul era amplasat, prin urmare, la vest de această stâncă. Dupa o altă tradiţie, pe stânca de care vorbim s-ar fi aflat chiar Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon. de unde şi denumirea ei de «piatră de temelie» pe care i-au dat-o frecvent rabinii când Mântuitorul i-a zis lui Petru : «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea» (Matei 16, 18) s-ar fi referit, susţin unii, chiar la această piatră peste care se înalţă partea cea mai sfântă a templului.
Alcătuirea Templului
Templul era o clădire de formă dreptunghiulară, divizată în interior în trei părţi: vestibul (la răsărit), numit Ulam, cu o lungime de 10 coţi; prima încăpere numită Heical (palat sau templu), iar mai tarziu — Sfânta, lungă de 40 de coţi; a doua încăpere, numita Debir, iar mai târziu Sfânta Sfintelor, lungă de 20 de coţi. Lăţimea templului era de 20 de coţi. Zidurile despărţitoare nu sunt menţionate, dar ele au existat cu siguranţă. Un astfel de zid a fost între pridvor şi sfântă. Sfânta şi Sfânta Sfintelor erau despărţite printr-un perete de lemn de cedru gros de doi coţi în mijlocii acestui perete se afla o uşă mare de lemn de măslin sălbatic, care se deschidea în două părţi. Înălţimea pridvorului şi a Sfintei era de 30 de coţi. Iar înălţimea Sfintei Sfintelor numai de 20 de coţi. Diferenţa de spaţiu de 10 coţi, care exista între tavanul Sfintei Sfintelor şi acoperişul templului a fost amenajată ca încăpere unde se păstra tezaurul templului. Templul era înconjurat de două curţi.
Cea dintâi, care înconjura templul era numită curtea interioară, a preoţilor sau cea înaltă. A doua curte numită exterioară sau cea mare era destinată poporului credincios şi se afla la un nivel inferior faţă de prima curte. Ar rezulta de aici că privit de la distanţă templul apărea aşezat în terasă. Atât în prima cât şi în a doua curte existau apartamente pentru preoţii care erau rânduiţi la slujba cu săptămâna. Dimensiunile curţilor nu ne sunt cunoscute. Ca şi în Cortul Sfânt, şi în templu se aflau mai multe odoare. În Sfânta Sfintelor era depus vechiul chivot al Legii din Cortul Sfânt. În Sfânta se aflau: altarul tămâierii, care era din lemn de cedru, îmbrăcat în aur (I Regi 6, 20—21 ; 7, 48), masa punerii înainte, confecţionată din aceleaşi materiale şi zece candelabre de aur (I Regi 7.48—49). În curtea interioară, în faţa intrării în Sfânta, se afla altarul jertfelor confecţionat din bronz, iar în partea de sud-est a acestuia se afla „Marea de aramă”, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe spinarea a doisprezece tauri, aşezaţi toţi câte trei, cu capetele către cele patru puncte cardinale.
Jefuirea şi distrugerea Templului lui Solomon
Templul construit de Solomon a dăinuit mai mult de patru secole, fără să fi suferit modificări esenţiale. Însă, templul a suferit şi din cauza unor cuceritori ai teritoriului Ţării Sfinte care au jefuit tezaurul, precum a fost cazul regelui Sesonc al Egiptului (I Regi 14. 26). Dar şi un rege al lui Israel — Ioas nu s-a sfiit să deposedeze templul de tot tezaurul său, după o victorie ce o repurtase asupra lui Amasis (II Regi 14, 14). În anul 586 i.Hr. templul a fost jefuit şi distrus până în temelie de către Nabucodonosor. Totul a fost transportat în Babilon, vasele sfinte şi toate podoabele din aur, argint şi aramă. Templul a fost reconstruit între anii 516 i.Hr – 70 d.Hr cunoscut mai ales sub numele de "Al doilea templu”. A fost distrus de către romani în anul 70 d.Hr., în timpul revoltei evreilor din anii 66 - 70 e.n. contra stăpânirii romane.

http://www.atac-online.ro/29-09-2009/Templul-lui-Solomon.html

Scris de Admin 28.09.09 18:39

Yom Kipur - cea mai importantă sărbătoare religioasă la evrei

de Adrian Boldan, In a doua zi de Roş haşana, în repetiţia sa a Musaf-ului [rugăciunea suplimentară de Şabat şi sărbători], cantorul spune: be’roş haşana icatevun, u’vyom ţom kipur ihatemun... Iata cum traduce Lucian-Zeev Herşcovici această vrajă poetică:

De Roş Haşana se înscrie
Şi de Yom Kipur se pecetluieşte
Ce o sa fie
Pentru oricine care vieţuieşte.
Cine va trăi
Şi cine va muri
Cine-şi va petrece viaţa
Bună, ziua, dimineaţa
Cine insă o va sfârşi
Cine, bietul, va pieri
Cine va muri înnecat
În flăcări sau înjunghiat
Cine va fi răpus de o fiară
Cine de foame o să moară
Cine va muri de sete
Sau în cutremur, sub perete
Cine va muri de ciumă
Fără tată, fără mumă,
Cine va fi strangulat
Cine va fi lapidat
Cine se va odihni
Şi cine se va grăbi
Cine se va linişti
Cine va innebuni
Cine se va îmbogăţi
Şi cine va sărăci
Cine se va înnălţa
Cine se va umili
Cine-o fi in pacea sa
Şi cine va suferi.
Şi pocăinţa, rugăciune, fapte bune
Gonesc ursita rea din lume.

Zece zile după ce D-zeu ne-a înscris în Cartea Vieţii, a venit momentul suprem, când Cartea este sigilată şi decizia Lui devine definitivă. Ziua de Yom Kipur e cea mai sfântă zi a evreilor. În această zi până şi evreii cei mai îndepartaţi de religie simt un fior şi un îndemn de a se apropia de semenii lor, de a fi împreună în momentul Judecăţii supreme.

Scrie în Tora (Numeri 29:7-11): „În a zecea zi a lunii a şaptea să aveţi o adunare solemnă. Să vă îndureraţi sufletele. Să nu faceţi nici un fel de muncă”. Pentru a ne „îndurera sufletele” ne privăm timp de 25 de ore, de la apusul soarelui din seara zilei de Yom Kipur şi până la apariţia stelelor în seara următoare, de orice fel de mâncare sau de băutură, nu folosim parfumuri, ne abţinem de la a face baie, ne abţinem de la relaţii conjugale, excludem obiectele de îmbrăcăminte sau încălţăminte făcute din piele. Folosirea îmbrăcămintei sau a încălţămintei de piele, prin faptul că animalele a căror piele o folosim trebuie omorâte, sugerează supremaţia omului asupra regnului animal. Ne îmbrăcăm în alb, pentru a simboliza puritatea la care am ajuns după cele 10 zile de mântuire. Bărbaţii poartă un halat alb, numit kitel. În ajunul zilei de Yom Kipur, bărbaţii se duc la mikva [baia rituală]. Înainte de Yom Kipur ne salutăm cu urarea Gmar hatima tova [o bună pecetluire a semnăturii] sau cu Ţom kal [post uşor]. Întotdeauna m-am întrebat de ce ne urăm să avem un post uşor, când porunca din Biblie ne cere să ne amărîm sufletele...

În dupăamiaza de dinainte de Yom Kipur tradiţia ne spune să luăm parte la o masă festivă, să punem deoparte bani pentru caritate şi să ne cerem iertare de la semenii noştri. La mine în familie se obişnuieşte să terminăm masa cu două sau trei linguri de miere, în primul rând pentru că încă mai suntem la începutul anului, când mierea nu trebuie să lipsească de pe masă, şi în al doilea rând pentru că se pare că mierea face suportarea postului de a doua zi mai tolerabilă. Pentru caritate, se obişnuieşte a se face promisiunea de a dona bani pentru nevoiaşi, sau de a cumpăra bonduri Israel.

Înainte de apusul soarelui ne punem pantofii care nu sunt făcuţi din piele, femeile aprind lumânările ca de Şabat şi mergem la sinagogă. Cartea de rugăciuni folosită de Roş haşana şi de Yom Kipur e o carte specială, numită Mahzor. La sinagogă, cantorul începe serviciul cu intonarea rugăciunii Kol Nidrei [Toate Jurămintele], o rugăciune recitată în arameică. E o rugăciune veche de peste o mie de ani, prin care „renunţăm” la toate promisiunile şi jurămintele personale. În secolul XI, rabinul Meir ben Samuel (ginerele lui Raşi) a schimbat textul, pentru a preciza că e vorba de jurămintele pe care le vom face în anul care vine, nu de cele făcute în trecut. În perioada persecuţiilor evreilor în Spania, Kol Nidrei a căpătat o semnificaţie deosebită, când în jurul a o sută de mii de evrei au fost obligaţi să renunţe la religia lor şi să se convertească la creştinism. Mulţi din aceştia s-au dus la sinagogi în secret, punându-şi viaţa în pericol, ca să spună rugăciunea Kol Nidrei, pentru a renunţa la jurămintele impuse de Inchiziţie. La începutul secolului al XVI-lea, un hazan [cantor] din Germania a compus melodia clocotitoare care exprimă teama, rugăciunea înflăcărată şi speranţa pentru eliberarea supremă. Această melodie plângătoare a fost adoptată de aşkenazimi în toată lumea, dar nu e folosită şi de sfaradimi, care recită Kol Nidrei cu acelaşi ton ca rugăciunile obişnuite. Cantorul recită Kol Nidrei de trei ori, întâi cu o voce foarte moale, ca cineva care ezită să intre în palatul regelui, a doua oara ceva mai tare, si a treia oară foarte tare, ca cineva care s-a obişnuit să fie parte din suita regelui. Cântă de trei ori, ca să dea timp celor care ajung la sinagogă mai târziu, să audă şi ei rugăciunea. E totuşi de notat că rugăciunea de Kol Nidrei trebuie recitată înainte de apusul soarelui, deci înainte de începutul zilei de Yom Kipur, pentru că de Şabat şi de sărbători nu se pot ierta jurăminte sau promisiuni. Unele sinagogi pregătesc tăvi cu lumânări pe care femeile care vin cu maşina să le poată aprindă înainte de Yom Kipur. O femeie ne-evreică supravegheaza lumânarile ca să nu se întîmple vreun incendiu. Lumânările nu pot fi stinse, trebuie lăsate să se stingă singure.

Serviciul din dimineaţa de Yom Kipur este un serviciu lung, mult mai lung decât serviciul obişnuit de Şabat. Poate dura peste şase ore. Am avut cazuri când cineva din sinagogă a leşinat în timpul serviciului, şi a fost nevoie de intervenţia unui doctor. Din fericire, în multe sinagogi, de multe ori se poate găsi şi câte un doctor, care astfel îşi poate exercita meseria în ziua cea mai sfântă.

Copiii sunt scutiţi de post. De obicei, sinagoga sau comunitatea aranjeaza ca cineva să se ocupe de ei, să le dea câte un sandviş si ceva de băut. E de preferat să nu se dea bomboane, pentru că totuşi nu e o sărbătoare veselă.

Serviciul din dimineaţa de Yom Kipur include recitarea unei varietăţi de poeme liturgice şi citirea Torei. Se evocă serviciul divin ţinut de Cohen Gadol [Marele Preot]. De multe ori ne batem cu pumnul în piept, evocând toate păcatele pe care le-am făcut în timpul anului, listate in ordine alfabetică. Cu ocazia asta toată congregaţia ingenunchează şi se prostrează cu capul până la pământ. În tot servicul religios evreiesc, numai de două ori în tot anul se ingenunchează: de Roş haşana şi de Yom Kipur.

Se citeşte din Va’ikra [Leviticus] 16, partea Aharei mot [după moartea] unde sunt descrise serviciile religioase de Yom Kipur, cu alegerea a doi berbeci, unul de aruncat în prăpastie lui Azazel, al doilea de sacrificat pe Altar. Tora menţionează moartea fiilor lui Aaron în legătură cu Yom Kipur pentru a arăta că, la fel ca de Yom Kipur, moartea oamenilor drepţi afecteaza ispăşirea pentru Israel. Conform cu Zohar, oricine este afectat la lacrimi de moartea drepţilor îşi va câştiga iertarea. Aceasta explică de ce serviciul memorial se ţine de Yom Kipur.

În continuare, se ţine serviciul memorial, Izkor. Iniţial, acum peste o mie de ani, Izkor se ţinea numai de Yom Kipur, pentru a-i îndemna pe oameni să se căiască. Pentru a nu-i tulbura pe cei ai căror părinţi sunt în viaţă, numai orfanii rămân în sinagogă în timpul rugăciunii de Izkor. Astăzi, aşkenazimii îl ţin şi de cele trei sărbători, de Pesah [Paşte], de Şavuot [Pentecost] şi de Sukot [colibe, sărbătoarea pe care o s-o serbăm peste încă cinci zile].

Seviciul de după masă (vorba vine, pentru că de Yom Kipur nu mergem la masă) continuă cu cititul Torei, Va’ikra [Leviticus] 18. Ni se prezintă relaţiile interzise, incest etc. Oricine practică asemenea abominaţii trebuie exclus din rândurile poporului, zice Tora. Urmează Cartea lui Jonah şi Micah.

Serviciul de după masă continuă fără întrerupere până seara. Lumea e slăbită de nemâncare, nebăută, unii au dureri de cap. Se stă foarte mult în picioare, o adevărată „îndurerare sufletească”. În sfârşit, după apusul soarelui, serviciul de Yom Kipur se apropie de sfârşit. Începe Neila [încheierea] care se încheie cu un lung sunet de şofar şi cu urarea şi cântecul La Şana haba’a b’Iruşalayim [La Anul la Ierusalim!]. Cine mai are putere intră în dans în jurul bimei [platforma din centrul sinagogii] şi-i felicită pe cantorii care au condus congregaţia în rugăciuni.

Ne întoarcem acasă. La mine in familie avem obiceiul să „spargem” postul cu un păhărel de vişinată producţie proprie şi cu o felie sau două de chec cu miere, după care urmează o masă festivă.

La Şana haba’a b’Iruşalayim! [La Anul la Ierusalim!].

Adrian Boldan este evreu ortodox și locuiește la Toronto.
citeste[...]

Scris de Admin 20.09.09 10:20

Extremism

Poate fi un evreu extremist?

O
întrebare simplă şi un răspuns la fel de simplu – poate, că doar nu
este înger. Fiecare popor are extremiştii săi de dreapta şi de stânga.
Timp de două mii de ani evreii au fost umiliţi, hăituiţi, acuzaţi de
deicid, infanticid, pângărirea ostiilor sfinte, provocarea
ciumei,complot internaţional, iar mai de curând, în anii aceştia ,de
provocarea crizei mondiale. Ben Gurion a spus că poporul evreu va
deveni un popor normal când va avea hoţii şi prostituatele sale.
Desigur, afirmaţia primului ministru al primului guvern israelian era o
şarjă, nimeni nu se laudă cu asemenea ... păcătoşi. Cineva îmi spunea
că noi, evreii, care am suferit atâta timp discriminarea nu avem voie
să discriminăm la rândul nostru pe alţi etnici. Perfect adevărat. Dar
acest îndemn este valabil pentru orice etnic, nu mai mult sau în
special pentru evrei. Altfel cădem în păcatul unui puritanism politic
pe care , personal, nu l-aş agrea. Avem dreptul să greşim, nu avem
dreptul să fim criminali, avem dreptul să nu ne lăsăm umiliţi,
batjocoriţi, supuşi atentatelor, asasinatului, ameninţărilor de la cele
mai înalte tribune, înjurăturilor din cele mai joase trepte ale scării
sociale. Avem extremiştii noştri –unii care neagă dreptul de existenţă
al propriului stat, se ştie cine sunt, alţii care ar vrea să refacă
regatul lui David, alţii care nu acceptă nici un compromis, alţii care
ar fi gata să ucidă orice adversar, chiar când acesta nu este înarmat.
Avem asemenea extremişti, aşa cum , înainte aşa zisul partid comunist
israelian voia o înfrăţire pe baze marxist-leniniste a aşa zişilor
proletari evrei şi palestinieni.Noţiunea de proletariat s-a cam
falsificat, dar săraci există. Unii din motive obiective, alţii din
lipsă de preocupare pentru o elementară pregătire, dorinţă de muncă. Mă
întreb unde s-au dus enormele sume vărsate în ajutorul populaţiei
palestiniene, timp de 6o de ani, dacă nici astăzi , o mare masă nu este
alfabetizată, nu are condiţii normale , civilizate de trai, în timp ce
o clasă subţire se lăfăie şi face afaceri de miliarde de dolari, nu
exagerez. Insuşi Arafat era un om bogat, în timp ce fraţii lui se
înmulţeau, făceau copii şi cereau ajutor din lipsa oricăror mijloace de
trai. Statul Israel a oferit locuri de muncă multor palestinieni,
reacţia unora a fost ostilă, ei s-au alăturat extremiştilor, Hamas,
Hezbollah. Dar mai ecxistă un aspect pe care noi, evreii îl evităm
uneori să-l abordăm, despre care trebuie vorbit cu toată francheţea.
Este vorba de evreii „antisemiţi”, ceva de genul struţo-cămilei. Aici
se înscriu cu ... necinste oameni de tipul Karl Marx, o serie de lideri
socialişti şi comunişti care au făcut rău nu numai concetăţenilor, dar
şi conaţionalilor, de dragul unui ideal în care, uneori, nici nu
credeau. Adică este vorba de cunoscuta beţie a puterii, cu exemple
triste precum Iagoda, şeful poliţiei politice din URSS, în 1937, la noi
Nicolski, apoi politrucul Chişinevski, ş.a. Mai există o categorie – a
evreilor asimilaţionişti care s-au îmbrăţişat cu duşmani declaraţi ai
neamului evreiesc – cazul lui Sebastian, al lui Steinhardt. Eu nu pun
în discuţie talentul lor literar, nici sensibilitatea lor umană, ci
uluitoarea derută în care s-au aflat, Sebastian mai puţin, revenindu-şi
după duşul aplicat de Nae Ionescu, mai mult la Steinhardt, care a
crezut că a fi anticomunist este foarte înrudit cu iubirea pentru
legionari, chiar în închisoare. Era dreptul lui Sebastian să-şi schimbe
oficial numele, era dreptul lui Steinhardt să se convertească, dar
nimic nu este de laudă în asemenea gesturi. Îi priveau pe ei, ca
persoane, dar au
devenit...cazuri...publice,exemplare,în...scopuri...propagandistice. In
cariera mea de inginer, apoi de jurnalist, am întâlnit evrei care au
ajuns să mă urască, poate, şi din cauza unor defecte proprii de
caracter. Dar de aici la ura faţă de un conaţional, la formarea unor
mici alianţe cu alţi etnici, unii poate neiubitori de evrei, nu seamănă
cu atitudinea unui Kapo? Nici nu am de gând să dezvălui vreodată numele
unor asemenea indivizi. Oare această atitudine se numeşte toleranţă,
ecumenism? Este numai laşitate, lichelism, lipsa unui elementar spirit
naţional. Iar evreii care nu se simt solidari cu alţi evrei, desigur,nu
cu infractorii, nici nu sunt evrei, pot fi orice, au dreptul, eu nu pot
să-i respect.Am spus,mi-am salvat sufletul, vorba latinului.
BORIS MARIAN

Scris de Admin 26.08.09 20:28

Hatikvah (Speranţa), imnul Israelului

Versurile îi aparţin poetului Naphtali Herz Imber
(1856-1909), evreu ucrainean din Galiţia (în Ucraina de astăzi), şi au
fost scrise la… Iaşi , în 1878. Textul a apărut după imigrarea sa în
Israel (adică după 1882), în primul său volum abia în, Luceafărul de dimineaţă (1886). Poemul lui Naphtali Herz Imber se numea Tikavatenu
şi avea nouă strofe. În 1887, pleacă la Londra, apoi în Statele Unite,
unde moare de alcoolism… (în anul 1909), pentru ca în 1953 să fie
reînhumat în Israel.

Muzica îi aparţine unui ţăran, evreu basarabean, Samuel Cohen. A fost compusă, ce-i drept, nu la mama acasă, ci la tata Avraam, în Israel.

În 1940, cîntecul a devenit imnul Ghetoului din Varşovia,
ghetou constituit în centrul metropolei şi care trebuia să îi cuprindă
pe evreii şi ţiganii care trăiau în acea vreme în oraş (adică mai bine
de 30% din populaţia acestuia).

Cîntecul, care a fost adoptat ca imn al mişcării
sioniste la primul congres al acesteia, în 1897, ar avea – zice-se –
ecouri din melodii ucrainiene (Kateryna Kucheryava/Caterina cîrlionţata), dar mai ales din Carul cu boi moldovenesc. Ascultaţi!

Oricum, motivele melodiei au fost preluate în poemul simfonic Vltava/Die Moldau (e vorba de cel mai lung rîu din Cehia), al compozitorului ceh Bedřich Smetana, în 1874.

http://danielfarcas.wordpress.com/2007/11/10/hatikvah/

Scris de Admin 13.08.09 12:58

Muntele are o înălţime de aproximativ 2.300 de metri, iar în vârful lui se găseşte o capelă ortodoxă.

Tradiţia spune că în acest loc ar fi îngrădită piatra din care Dumnezeu a făcut Tablele Legii (cu cele zece porunci).

Panorama pe care pelerinii creştini o admiră în timpul răsăritului creează o atmosferă perfectă pentru rugăciune.

Scris de Admin 05.08.09 18:05

Exista poporul evreu? (teza unui istoric israelian)

http://www.financiarul.ro/2009/04/15/exista-poporul-evreu-teza-unui-istoric-israelian/

Departe de a fi o evidenta atât
de veche si venerabila precum Biblia, notiunea unui popor-rasa evreu
este, ca toate ideile nationaliste, o creatie a secolului al XIX-lea.
Aceasta este pe scurt, teza aparata de istoricul israelian Shlomo Sand
intr-o carte incendiara si controversata, scrie cotidianul elvetian Le
Temps. Evreii secolului al XXI-lea nu sunt descendenti pe linie directa
din Avraam.

De altfel, nu au un stramos comun oricare ar fi:
convertiri si casatorii mixte au modelat diversele comunitati mai
degraba dupa modelul mediilor in care acestea s-au dezvoltat decât dupa
cel al locuitorilor Iudeii in secolul I d.H, data presupusa a marelui
exod care s-ar afla la nasterea tuturora.

O asemenea teza, expusa in anii '20 sau '30 ai
secolului trecut, ar fi fost salutata poate ca un raspuns viguros si
rezonabil din punct de vedere istoric la antisemitismul in crestere.

Astazi, este scandaloasa, este de parere Le Temps.
Este ceea ce incearca sa demonstreze istoricul israelian Shlomo Sand.
Totul incepe, ca intotdeauna in materie de nationalism, in secolul al
XIX-lea si se construieste in jurul a doi poli: o naturalizare a
mesajului religios al Bibliei in maniera pozitivista si o lectura
rasiala - si ea la moda - a raporturilor dintre civilizatii.

Pentru evreii europeni emergenta natiunilor
moderne, construite in jurul unui proiect identitar cuprinzator si a
unui corp de legi egalitar, este o promisiune de a sfârsi cu izolarea.
Dar promisiunea nu se realizeaza complet - vezi afacerea Dreyfus - si
nici pretutindeni.

În lumea slava si germanica, nationalismul se
construieste in esenta pe baze etnice. Mai mult decât legea, sângele
este cel care uneste colectivitatile nationale din care evreii sunt din
aceasta cauza exclusi chiar in momentul in care ei ajung in sfârsit la
egalitate teoretica intr-o lume care nu mai este condusa de religie.

Marginalizati, tinerii intelectuali evrei vor
ingrosa rândurile social-comunismului si ale nationalismului evreiesc.
Acesta din urma nu se construieste intr-o singura zi. Evreii se
recunosc atunci ca apartinând in primul rând comunitatilor geografic
localizate si unui ansamblu de valori si rituri a carui semnificatie
religioasa tinde sa se stearga.

În general, ei cunosc mai bine Talmudul decât
Biblia pe care o invata ca pe un ansamblu discontinuu de texte sfinte
inaccesibile cititorului profan. Pionierii istoriei evreiesti descriu o
comunitate a valorilor mostenite dintr-o povestire bibilica pe care se
feresc sa o ia in consideratie prea “a la lettre”, constienti de datele
critice care induc o stare de indoiala asupra caracterului sau istoric.

Heinrich Graetz, autor al unei voluminoase istorii
a evreilor publicata intre 1853 si 1870, este cel care face acest pas.
Tot el incorporeaza in noua istorie a evreilor mitul crestin - si
antisemit - al evreului ratacitor. Si tot el va incepre sa scrie
“evreu” cu majuscula, asa cum se scrie francez sau german si nu cum se
scrie protestant sau catolic.Viziunea unui popor-rasa care rataceste
departe de pamântul natal alimenteaza gândirea sionista.

Ea este rezumata in declaratia de independenta
israeliana din 1948: “Obligat la exil, poporul evreu va ramâne fidel
tarii lui Israel de-a lungul tuturor dispersiunilor, rugându-se fara
incetare sa se intoarca acolo, mereu cu speranta de a-si restaura
libertatea nationala”.

Confruntarea, repede angajata de noul stat cu
vecinii sai, genereaza, mai ales dupa 1967, o nevoie crescânda de
legitimitate care conduce la punerea in valoare a ipotezei unei origini
evreiesti unice - semintia lui Avraam - purtatoare a unui drept
ereditar incontestabil pe pamântul lui Israel. Prima tinta: exodul
care, dupa distrugerea Templului din Ierusalim de catre Titus in anul
70 d.H, i-ar fi raspândit pe evrei in lume.

Nici o urma istorica nu atesta realitatea acestei
deportari, putin in maniera romana. De altfel, primii autori sionisti
nici nu au crezut in ea. Unii vorbesc despre un exod lent in cursul
primelor secole d.H, altii despre plecari masive - si tot asa de
discrete - dupa cucerirea Ierusalimului de catre arabi, in 638. Altii
au admis ca, daca grupuri poate mari de evrei, dintre cei mai angajati,
au parasit Ierusalimul atât in anul 70 cât si in 638, cei mai multi au
ramas, acceptând o practica mai discreta sau, uneori, convertirea.

Pentru acesti istorici, palestinienii sunt
descendentii iudeilor din anul 70. În cele din urma, fratii care ii vor
primi pe evreii emigranti cu bratele deschise. Cum realitatea a
dezmintit aceasta previziune, bazele sale vor fi maturate de cartile de
istorie. Acestea din urma vor indeparta sau vor relativiza incet-incet
toate marturiile despre importanta iradiere a iudaismului in lumea
elenistica si romana.

Instalate in centrele intelectuale si comerciale
ale acestei lumi cu mult inaintea lui Titus, comunitatile evreiesti au
cunoscut un succes religios important pe care s-a asezat crestinismul
care se nastea. Aceasta iradiere a favorizat, oare, un prozelitism
activ al convertirilor individuale in numar mare? Indiferent care ar fi
raspunsul la acest punct, cel mai discutat din teza lui Shlomo Sand,
istoria a pastrat urma convertirilor in grup despre care scolarii
israelieni nu aud vorbindu-se.

Între acestea, cea mai surprinzatoare convertire,
explicabila fara indoiala prin grija de a se sustrage puterilor
politico-religioase ale momentului, este cea a dinastiei turco-bulgare
a Kazarilor, care a domnit intre secolele VIII si X asupra unui imperiu
care s-a intins de la malul estic al Marii Negre pâna la Marea Aral si
la nord, pâna in Urali.

Un regat reputat pentru toleranta sa fata de toate
religiile, dar in care iudaismul s-a raspândit cu mult dincolo de
mediile conducatoare. Ca toate istoriile nationale, cea a poporului
evreu s-a construit in dispretul unei realitati infinit mai complexe si
mai bogate in care interactiunea ideilor, a fortelor politice si a
culturilor a favorizat o redefinire continua a identitatilor si a
destinelor, noteaza Le Temps.

O realitate in care evreii din Africa de Nord si
din Spania au sanse puternice de a cobori in primul rând din berberii
convertiti din primele secole iar comunitatile idis din lumea slava din
Kazari. Si in care vechii iudei nu au parasit niciodata Canaanul, unde
s-au amestecat cu valurile succesive de nou-sositi pentru a-si lua pe
drum numele de palestinieni. Aceasta viziune este in acelasi timp
incomoda si eliberatoare in actualul context din Orientul Mijlociu,
potrivit ziarului elvetian.

Shlomo Sand pariaza fara ezitare pe virtutile
sale eliberatoare: fara a se debarasa de mitul unui popor evreu a carui
patrie desemnata ar fi, Israelul nu va ajunge la asumarea singurei
optiuni democratice care i se ofera: a se recunoaste ca fiind patria
tuturor cetatenilor sai evrei, musulmani si altii, in mod egal. Si
numai a acestora, incheie Le Temps.

AKPC_IDS += "19608,";

google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);

Scris de Admin 25.07.09 21:45

Exorcizarea la evrei

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 Eliewiesel

Traditia evreiasca pare sa fi dus la perfectiune ideea de drac personal.
Si
asta in figura dibuk-ului, hotul de identitati - o versiune cumva mai
melancolica si benigna a ceea ce s-ar putea numi umbra, avatar sau
alter ego.

Totusi, niciuna dintre aceste variatiuni pe tema
strainului ingropat in noi insine nu este sinonima cu ceea ce Elie
Wiesel, laureat al Premiului Nobel, in 1986, intelege prin dibuk,
figura centrala a romanului „Nebuna dorinta de a dansa” (Editura Trei).

Dibuk-ul este un suflet ratacitor care nu se simte
in siguranta decat in sufletul altei fiinte; este uzurpatorul,
necunoscutul care vorbeste prin gura ta; este suma spaimelor, exceselor
si remuscarilor tale. Spun ca il gasesc mai melancolic decat umbra
pentru ca el nu simte nici dragostea, nici ura, dar e gelos pe cei care
le simt.

Iar mai benign fiindca e mai lesne separabil de suflet,
iar despartirea de el nu ucide. Chiar daca sunt puse in termenii
stricti ai traditiei evreiesti, intrebarile fundamentale ale cartii
sunt universale: „Sa fiu Eu intr-adevar un altul? Si tocmai acest un
altul sa fiu eu insumi?” Mai simplu: Traiesc viata altcuiva? Mai
ironic: Oare si demonii personali au demoni personali? In cabinetul de
psihoterapie, Doriel lupta sa exorcizeze demonul, insa sfarseste prin a
salva sufletul exorcistului.

Confesiunea lui Doriel este calda,
inteligenta, culta, orgolioasa, plina de iubire. Nu e o vanatoare de
balauri, ci mai degraba o asumare cu simpatie a dibuk-ului, care banuim
ca sufera odata cu sinele. In final, cand femeia cu nume profetic
(Liatt, „tu esti al meu”) reface stravechea legatura intre trupul si
sufletul barbatului, nu dibuk-ul este infrant, ci istoria.

Pentru
cei care cred ca literatura evreiasca post-Holocaust este obsesiva si
unilaterala, dar si pentru cei care intuiesc in ea un potential inca
neexploatat, romanul lui Elie Wiesel este lectura perfecta.

Contine
temele de predilectie ale culturii iudaice contemporane (excesul de
memorie, prezentul continuu al traumei, interpretarea textelor
religioase in lumina istoriei recente), dar le pune intr-o ecuatie noua
si vitala cu psihologia si sexualitatea. Iar finalul romanului
marcheaza nasterea unui tip uman-literar pe care l-am putea numi,
oricat ar parea de paradoxal, evreul fericit.

Scris de Admin 25.07.09 21:43

Cartea tarziu numita Talmudul atribuie lui Ezra si urmasilor sai
"oamenii din Marea Synagoga" formularea celor mai timpurii rugaciuni
liturgice, cum ar fi "Amidah". Cand evreii s-au rasculat contra Siriei
elenistice, condusi de fratii Maccabei in sec. II i.H., s-au alaturat
rascoalei un grup de hasidei ("cucernici" sau "evlaviosi"). Se pare ca
fariseii au fost un grup care s-a ivit dintre acesti "cucernici" care
combateau elenizarea si sustineau cu tarie "Tora" si "datina
batranilor". Pentru farisei, poruncile lui Dumnezeu depaseau cadrul
templului, ajungand pana la oamenii de rand si despartind poporul lui
Dumnezeu de neamurile pagane. Ei credeau ca Dumnezeu acorda fiecarei
persoane dreptul de a alege liber caile Domnului. Fariseii credeau cu
tarie in invierea mortilor, in rasplati si pedepse in viata de apoi. Ei
asteptau cu nerabdare un Mesia si refuzau sa recunoasca puterea
exclusiva a aristocratiei religioase a saducheilor. Fariseii sustineau
evlavia si invatatura si au sprijinit raspandirea sinagogilor in toata
lumea antica.

Saducheii pretindeau ca se trag din marele preot
Tadoc (2Sam. 8:17, 15:24-37; 1Regi 1:34-39; Ezec. 40:46, 43:19,
44:10-16) si ca numai ei erau indreptatiti sa interpreteze Scriptura.
Din tata in fiu, saducheii dominau de secole ierarhia templului,
devenind o clasa puternica si bogata. Ei negau invierea mortilor,
nemurirea sufletului, rasplatile si pedepsele din viata de apoi,
ingerii, venirea unui Mesia si capacitatea omului de rand de a
interpreta Tora. De fapt, saducheii se instrainasera de oamenii de rand
si pareau sa se fi adaptat la acei greci si romani care dominau poporul
iudeu. Datina evreiasca descrie pe saduchei ca pe niste aristocrati
lumesti si eretici, interesati numai in mentinerea privilegiilor lor.

Grupul
eseilor sau esenienilor, cunoscut de noi numai datorita istoricului
iudeu Iosefus Flavius, reprezinta o comunitate ascetica a iudaismului
care traia izolata si nu trimitea jertfe la Templu. Comunitatea de la
Qumran, atestata arheologic in pesterile de la Marea Moarta pare sa fi
fost alcatuita din esei cu unele conceptii si practici diferite de cele
ale eseilor descrisi de Iosefus. Manuscrisele de la Qumran dateaza
dintre anii 200 i. H. - 68 d.h., fiind interesante fiindca inceteaza la
o data destul de timpurie, ca sa nu fie suspectate ca ar fi fost
influentate de crestini. Cel mai cunoscut manuscris biblic de la Qumran
este sulul complet al cartii Isaia in ebraica. El contine si vestitul
capitol 53 despre care adeptii iudaismului sustineau ca a fost
modificat de crestini si nu il citesc niciodata in sinagogi, desi nu au
curajul sa-l scoata din Biblie. In prezent, autenticitatea acestui
capitol nu mai poate fi pusa la indoiala, nici faptul ca prooroceste
lucrarea Domnului Isus cu peste 100 de ani inainte ca ea sa aiba loc.

In
sec. I i.H. se dezvolta si scolile biblice pentru rabini. Intr-o
asemenea scoala (yeshivah - academic) a studiat la Babilon un evreu
nascut acolo, Hillel, care a venit la Ierusalim pe la 40 i.H.. El pare
sa fi ales saracia ca mod de viata si scrierile lui oglindesc
preocuparea pentru dreptate sociala si dragoste pentru cei saraci.
Hillel este descris ca un om cu o adanca smerenie, a carui scop
principal era sa aduca oamenii mai aproape de Tora. Intelepciunea si
blandetea lui au fost observate de timpuriu, de pe vremea cand isi
facea studiile. Hillel a fost numit presedinte (nasi) al Sanhedrinului,
institutia suprema religioasa si juridica a iudeilor. Hillel si-a
impartit slujba cu Shammai, un invatator al Legii a carui rigiditate
contrasta izbitor cu indulgenta si amabilitatea lui Hillel.

Shammai
a fost remarcat pentru atitudinea sa transanta si literalismul sau
extremist in interpretarea Scripturii. El insista asupra unei separari
complete de neamuri. Cand un pagan a venit la Shammai si a pretins ca
vrea sa se converteasca dar cu conditia ca Shammai sa-l invete intreaga
Tora in timpul cat se poate sta intr-un picior, Shammai l-a dat afara.
Hillel, i-a raspuns totusi paganului cu blandete spunand: "Ce tie nu-ti
place sa ti se faca, nu fa aproapelui tau; aceasta este Tora intreaga,
restul sunt comentarii. Du-te si invata asta si pe altii." Paganul s-a
convertit.

Fariseii credeau ca invataturile iudaismului fusesera
comunicate intr-un lant neintrerupt din geneatie in geneatie, incepand
de la Sinai. Acest lant al traditiei a fost numit Shalshelet Hakabbalah
(Kabbalah i ceea ce s-a primit): Moise a primit Torah de pe Sinai si a
transmis-o lui Iosua, Iosua - batranilor, batranii - profetilor. Iar
profetii au transmis-o oamenilor Marii Synagogi. (Talmud). Hillel a
contribuit la standardizarea metodelor si calauzirii folosite pentru
interpretarea Torei si aplicarea Traditiei (datina batranilor). Hesed
(indurare, dragoste, compasiune, har) a devenit principiul normativ
care trebuie aplicat de un duh smerit in relatie de credinciosie cu
Dumnezeu.

Scris de Admin 25.07.09 21:43

SCURT ISTORIC AL GÂNDIRII IUDAICE

In urma cu 4000 de ani, patriarhul Avraam - inconjurat de popoare
politeiste, cu un ritual diversificat al jertfelor - a incheiat un
legamant cu Dumnezeu. Acest legamant fagaduia lui Avraam urmasi fara
numar si tara Canaanului. Semnul legamantului era circumcizia. Au urmat
patriarhii Isaac, Iacov-Israel si Iosif si caderea poporului Israel in
robia egipteana din care a fost scos de Moise. Legamantul dintre Moise
si Dumnezeu, avand la baza mai ales Decalogul, marcheaza inceputul
religiei mozaice. Incepe scrierea Bibliei. Luarea in stapanire a tarii
Canaanului s-a produs in timpul lui Iosua iar organizarea ei, sub
judecatori si regi. Profetul Samuel marcheaza un moment important in
istoria religiei mosaice, intemeind prima scoala de profeti. David
stabileste centrul religios al iudaismului la Ierusalim iar Solomon
construieste acolo singurul Templu al singurului Dumnezeu. Cartile
juridice, istorice, poetico-didactice si profetice la Vechiului
Testament se asociaza cu gandiri religioase extrem de variate si de
profunde. Influenta politeismului duce insa la destramarea vietii
religioase mozaice, ilustrata de impartirea in doua regate, Israel si
Iuda, de caderea poporului din regatul de nord, SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 IH065569

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 IH065569

Israel in robia asiriana (721 i.H.), de caderea poporului din regatul de sud, iudeii, in robia babilonica
(605-586 i.H.).

Profetii
mari, incepand cu Isaia din sec. VIII i.H., continua in epoca robiei
babilonice cu Ieremia, Ezechiel, Daniel. Incepand din 583 i.H.,
imperiul persan permite iudeilor sa se intoarca in tara lor si sa
reconstruiasca Templul din Ierusalim, daramat de babilonieni.
Restaurarea iudaismului cu centrul la Ierusalim a inceput sub
conducerea lui Zorobabel, Hagai si Zaharia si s-a incheiat sub
conducerea lui Ezra si Neemia. Monoteismul mozaic devine extrem de
intransigent. La sfarstiul sec V i.H., profetul Maleahi scria ultima
carte canonica a Vechiului Testament. Dupa cucerirea Imperiului Persan
de catre Alexandru Macedon, evreii cad sub dominatia alternativa a
regatelor elenistice ale Egiptului lagid si Siriei seleucide. In
Alexandria se formeaza o mare comunitate evreiasca, datorita careia,
Vechiul Testament va fi tradus prima data in limba greaca sub numele de
Septuaginta. Incercarea Siriei de a zdrobi iudaismul duce la refacerea
regatului independent Iudeea (sec. II - I i.H.) care cade sub dominatie
romana in sec. I. i.H.

Dupa nasterea lui Isus Hristos, in timpul
regelui Irod cel Batran, Iudeea devine provincie romana (anul 6.
d.H.)Dupa modul in care s-a desfasurat cultul mozaic in centrul sau
principal, iudaismul poate fi impartit, convetional, in trei perioade:
- prima, de la Moise la Solomon, cand centrul cultului mozaic se afla in cort;
- a doua - epoca primului templu, de la Solomon pana la robia babilonica din 586 i.H.;
-
a treia - perioada celui de-al doilea templu, de la refacerea lui in
516 i.H. pana la distrugerea lui de catre romani in 70 d.H.

Diaspora
sau risipirea iudeilor printre neamuri, inceputa prima data in 721 i.H.
cu robia asiriana, a pus problema descentralizarii cultului mozaic.
Astfel, cultul de la templu, bazat pe jertfe animale, incepe sa fie
inlocuit cu serviciile religioase din noul locas de cult, sinagoga,
bazat pe predica, rugaciuni si cantari, model care avea sa fie preluat
de Biserica primara (Iacov 2:2, unde D. Cornilescu traduce prin
"adunarea voastra" expresia greaca "sinagoga voastra"). De fapt,
cuvanul "synagoge" inseamna p SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 5B.l

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 5B.l

e
greceste "adunare". Ea era condusa de un invatator numit in ebraica
"rabbi". Ca sa existe o sinagoga, mai era necesar sa existe un exemplar
al
Torei (Legea sau Pentateuhul - cele cinci suluri sau carti ale lui
Moise) si zece evrei de sex masculin in varsta de la 13 ani in sus. O
astfel de adunare din cel putin 10 barbati forma un `uorum sau "minian"
(adunare statutar constituita). Synagoga nu era o cladire; ea putea sa
aiba loc sub un copac, in camera din spate a unei case particulare si
abia mai tarziu intr-o casa construita special pentru ea.

Scris de Admin 25.07.09 21:40

MOZAICISMUL - 17 POZIŢII

1. Iudaismul a fost infiintat in jurul anului 2000 î.C. de Avraam, Isaac si Iacob.

2.
Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul
universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care
el vorbeste.

3. Cuvântul lui este descoperit in Biblia evreiasca
(sau Vechiul Testament), scrisa integral in ebraica - cu exceptia
câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica, limba semitica
asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe
traduceri si cei mai multi cititori din lume.

4. Biblia este impartita in: Torah (cele cinci carti ale lui Moise), Neviim (Prorocii) si Ketuvim (Scrierile, Psalmii).

5. In literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a desemna intreaga Biblie.

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 10679,1220985294,1

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE - Pagina 7 10679,1220985294,1

6. Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud.

7.
Iudeii cred ca, conditia omului poate fi imbunatatita, cuvântul
Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si ca Mesia va aduce, intr-un
final, omenirea intr-o stare paradisiaca.

8. Iudaismul
promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta
evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii
de familie.

9. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si
la sinagoga. Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se
deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din
Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii,
internationale si religioase:
9a. 1.Comunitatea Ortodoxa, care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu;

9b.
2.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a
iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului;

9c. 3.Iudeii Conservatori, care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne.

9d.
Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping conceptul de popor
ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a mostenirii
culturale iudaice.

10. Sinagogele (inseamna in ebraica case de
intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc
pentru a se ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu
conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta
constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult.

11. Chivotul sfânt este partea esentiala, care contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de mâna.

12. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina.
13. In zilele de luni, joi, de Shabbat si in diminetile zilelor de
sarbatoare, este scos unul din aceste suluri pentru a se citi textul
recomandat.

14. Rabinul inseamna Intelept, si este astazi
indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând
diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa
se casatoreasca.

15. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua
binecuvantata si sfintita de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului
Israel, ca semn al legamântului incheiat cu el. Copiii lui Israel au
primit porunca solemna de a intrerupe orice munca in ziua de Shabbat,
acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa Domnului. Pornind de la
aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de munci de baza
interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o
constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat
mai mult de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de
goana dupa bogatie si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de
odihna de Shabbat trebuie sa fie ocupat cu rugaciuni, studiu, o
atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât si acasa.

16.
Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al
legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata,
baietelul este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este
efectuata in general de catre un circumcizor, care rosteste o
binecuvantare potrivita, ca si de tatal copilului. Circumcizia este
ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei, indiferent de
tendinta careia ii apartin.
Regulile alimentare - masa este locul privilegiat al binecuvântarilor
casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si dupa masa. Dintre
mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata, dintre
animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste
zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul,
calul, iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile). Torah
interzice de asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a
consuma orice animal ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale
pentru taierea animalelor si necesitatea de a sara carnea inainte de
taiere. Alimentele din carne nu au voie sa fie amestecate cu cele din
lapte.

Scris de Admin 25.07.09 21:38

KABBALA, SINTEZĂ A MISTICII IUDAICE

PRIMELE EXPRESII ALE MISTICII IUDAICE:

Morfologia
experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă.
Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa
acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această
tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte
până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei
divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea)
gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite
„Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu
sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa,
înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află
tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către
Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive
necunoscute, „coborârea în Merkaba” .
Ascensiunea sufletului la cer
şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună
în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform
precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una
din ramurile evreieşti ale gnozei .
În cursul călătoriei sale
extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia
îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în
picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii
în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului
Iezechiel , stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura
trupului” , adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii,
înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea
Cântarea Cântărilor.
În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a
Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează
„Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această
reprezentare în imagine a Creatorului se dezvoltă pornind de la o
concepţie perfect monoteistă.
Alături de scrierile referitoare la
Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate
ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira
sau „Cartea Creaţiei” . Textul conţine o expunere laconică a
cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord
ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice
referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul
expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de
reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la
Merkaba.
Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale
Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea:
cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale
sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu
Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa
şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul
primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul
Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce
următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale .
Speculaţia
filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica
numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea
„literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte
explicaţia cea mai clară în iudaism.
Sepher Yetsira a fost folosit
şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind
comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.
Pietismul
ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania” :
Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut
în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă
de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea
în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o
creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită
mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi
calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia
rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din
preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi
încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii .
Opera principală
a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote,
paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se
concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu,
întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă
de Dumnezeu .
Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a
spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai
comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe
creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte,
s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind
mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

b. KABBALA MEDIEVALĂ:

O
creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă
Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie” . Această
nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza
fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale
religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni
între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida
acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la
întărirea comunităţilor iudaice din diaspora .
Cea mai veche
expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul,
transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi,
este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence,
în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care
poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori
orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a
doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim
aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în
diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma,
Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor
întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).
Kabbaliştii
din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând
vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente
ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.
În
ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol
important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine
referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o
anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul
devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de
graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a
pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este
vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi
care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia .
Abulafia
dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu,
aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic.
Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea
sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care
trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele
practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale
sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de
litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi
viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare
anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină
supranaturală.
Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au
fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a
lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă
a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text
care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe
secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub
formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi
didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu
prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea
Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem
a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon
.
Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică,
o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi
descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este
lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi
kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul
ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute
care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine.
Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa
dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri
de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul
unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore
(arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul
primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează
simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat
Sieşi .
Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof
ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare.
Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic”
din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în
Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.
Una dintre
inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea
unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte
adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era
permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea
acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după
restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi
unul şi numele Său Unu” .
Kabbala reintroduce în iudaism mai multe
idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la
actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în
Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a
Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine
gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi
în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care
Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care
gnosticismul coexistă cu mistica.

Scris de Continut sponsorizat

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Re: SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Pesah - sărbătoarea eliberării naționale a evreilor

Re: SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Poţi să fii şi evreu, şi creştin?

Paşte în Ţara Sfântă

Sarbatoarea PURIM

Re: SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Evreii adevăraţi nu există?

SARBATORILE DIN ISRAEL

Calendar solar, calendar lunar

HANUKKAH: ISTORIE, LEGENDĂ

Evreul rătăcitor

Identitatea iudaică în cultură

MISTERELE EVREILOR

Templul lui Solomon

Yom Kipur - cea mai importantă sărbătoare religioasă la evre

Extremism Poate fi un evreu extremist? O întrebare simplă ş

Hatikvah (Speranţa), imnul Israelului

Rugăciuni pe Muntele lui Moise

Exista poporul evreu? (teza unui istoric israelian)

Exorcizarea la evrei Traditia evreiasca pare sa fi dus la

Re: SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

SCURT ISTORIC AL GÂNDIRII IUDAICE

MOZAICISMUL - 17 POZIŢII 1. Iudaismul a fost infiintat in j

KABBALA, SINTEZĂ A MISTICII IUDAICE

Re: SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE