SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

Israel, locul unde se întâlnesc religiile lumii

Ierusalimul este principalul loc de pelerinaj al creştinătăţii şi nu numai. Locurile de rezonanţă biblică, mărturiile trecerii lui Iisus şi măslinii milenari fascinează turistul. În Israel, te poţi bucura de o plimbare pe Drumul Crucii sau prin deşert, de un tratament cu nămol la Marea Moartă sau de o noapte într-unul din cluburile din Tel Aviv.

Capitala Israelului, Tel Aviv, este un oraş tânăr şi plin de viaţă. Zgârie-norii eleganţi ai cartierelor noi se iau la întrecere cu clădirile similare din marile oraşe ale lumii. Aici se află una dintre cele mai impresionante densităţi de sedii de corporaţii şi oameni cu bani din câţi a văzut pământul. Urbea are toate atuurile unui oraş cosmopolit.

Piaţa Kikar Hamedina atrage turisţii dornici să cumpere lucruri deosebit de luxoase. Străzile Allenby şi Lilienblum sunt recunoscute pentru cluburile şi barurile unde buna dispoziţie, distracţia şi petrecerile se ţin lanţ. Iar Jaffa, centrul vechi al oraşului, abundă în uliţe cu clădiri vechi, în ton cu atmosfera arabă a locului.

Ierusalimul văzut de sus





Dar punctul forte al Tel Aviv-ului este faleza la Marea Mediterană, plină de hoteluri dichisite şi binecuvântată cu o plajă lată, cu nisip fin. Aproape la orice oră din zi şi din noapte vezi oameni care aleargă sau care-şi plimbă căţeii, tineri care înoată ori se distrează cu picioarele în valuri şi turişti sau localnici care-şi petrec timpul la terasele din zonă.

Miniparadis economic în deşert

Ţinta noastră de această dată era însă Ierusalimul, aşa că am lăsat repede în urmă noua capitală a Israelului. Pe drum am întâlnit deşert cât vezi cu ochii, sate de beduini, cămile, peşterile manuscriselor de la Marea Moartă şi câteva kibbutz-uri. Acestea sunt forme de convieţuire socială, un fel de cooperative ale deşertului. Câteva zeci de oameni se strâng într-un grup, fac un contract foarte dur şi apoi se stabilesc în inima deşertului. Statul îi ajută cu infrastructura. Adică le creează o cale de acces, aduce electricitatea şi, mai ales, apa atât de preţioasă aici. Şi mâna aceasta de oameni, în care fiecare are un rol extrem de bine definit, transformă o palmă de nisip şi piatră într-un miniparadis economic. Fiecare îşi investeşte toate economiile, energia şi vreo 20 -30 de ani din viaţă în această comunitate. Aici cele mai multe bunuri sunt la comun.



Nimeni nu are voie să părăsească oaza decât cu aprobarea specială a celorlalţi şi cine nu se supune voinţei grupului pierde toată agoniseala. Prin contract, te poţi retrage doar după un mare număr de ani, dacă vrei să beneficiezi financiar de partea ta. În astfel de locuri, clădite pe un sistem oarecum „comunist", direct în inima deşertului, cu apă adusă de la sute de kilometri depărtare, oamenii produc de toate. De la lactatele şi legumele care uneori ajung şi în supermarketurile din România şi până la fructe ori alte trufandale pentru care noi şi alţi europeni plătim o mulţime de bani.

Marea Moartă, sănătate pentru turişti

În drum, spre Ierusalim, am trecut şi pe la Marea Moartă (aflată la mai puţin de o oră de mers faţă de Tel Aviv) şi am coborât în cel mai jos loc uscat de pe suprafaţa globului. Ne aflam la peste 400 de metri sub nivelul mării. Mare lucru nu prea poţi face, dar dacă ai venit aici pentru sănătate şi frumuseţe, ai nimerit în locul ideal. Turiştii se ung toată ziua cu nămol, fac tratamente specifice, înoată în piscine şi citesc ziarul pe spate în mijlocul mării. Asta pentru că oricât de mult am încercat să mă scufund, n-am avut nicio şansă. Apa extrem de sărată mă arunca de fiecare dată la suprafaţă ca pe un buştean. Concentraţia de sare şi alte minerale este de 30%, de zece ori mai mare decât în ocean.

Pe Drumul Crucii

Credincioşi în curtea Vechiului Templu





În prima zi în Ierusalim am mers pe Drumul Crucii. Via Dolorosa este plină de comercianţi, cu precădere arabi, care se bagă-n sufletul tău, de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Zona abundă în suveniruri religioase. Ca orice turist, mi-am făcut o fotografie cu locul în care s-a sprijinit de zidul unei clădiri Iisus Hristos, pentru a-şi trage sufletul în drum spre Golgota. Pentru creştini, Biserica Sfântului Mormânt trădează o spiritualitate aparte. Construită acum 1.000 de ani de către cavalerii cruciaţi, biserica adăposteşte Mormântul lui Iisus Hristos şi locul unde a fost înfiptă Crucea Domnului în stâncă.

Ciprian Enea la Zidul Plângerii





A doua zi, am urcat pe Muntele Măslinilor, unde m-am plimbat printre măslinii groşi şi scorburoşi, despre care unii localnici susţin că ar fi de pe timpul lui Iisus. Apoi am luat prânzul având la picioare Grădinile Ghetsimani.

Preţuri şi taxe în marile oraşe din Israel

Cele mai bune locuri pentru a cumpăra mâncare şi legume sunt pieţele în aer liber: Carmel Market din Tel Aviv şi Mahane Yehuda Market din Ierusalim. Nu schimbaţi banii la bancă, comisionul este astronomic, cele mai convenabile sunt birourile de schimb valutar care nu iau comision şi au acelaşi curs valutar ca la bancă. Un bilet de autobuz costă 1,6 dolari, un prânz la restaurant - de la 13 dolari de persoană, o sticlă de apă - 2 dolari, iar o bere - 6,5 dolari. Dacă închiriaţi o maşină, veţi plăti de la 31 de dolari pe zi. Unele magazine permit recuperarea TVA de 15% la vamă, în anumite condiţii. Pentru a fi siguri că primiţi banii înapoi, întrebaţi ghidul cum trebuie procedat.

Masa, servită în tradiţia „cuşer"

Israelul se învecinează cu Libanul, în nord, Siria, în nord-est, Iordania, în est, şi Egiptul, în sud-est. Ţara are ieşire la trei mări: Marea Mediterană, Marea Moartă şi Marea Roşie. Verile sunt lungi, fierbinţi şi uscate, iar iernile umede şi călduroase. Marea Galilea şi râul Iordan furnizează cea mai mare cantitate de apă dulce a ţării.

Populaţia numără aproximativ şapte milioane de locuitori, din care câteva sute de mii sunt de origine română. Peste trei sferturi dintre cetăţenii Israelului aparţin cultelor evreieşti, iar 16 procente sunt musulmani. Creştinii reprezintă mai puţin de un procent. Limbile oficiale sunt ebraica şi araba. Moneda locală este shekel. Pentru un euro se oferă la schimb cinci shekeli.

Doi tineri într-o cafenea tradiţională





Mare atenţie la frontieră, unde toţi turiştii sunt întrebaţi dacă transportă pachete sau bagaje ale altor persoane sau dacă au asistat personal la împachetarea fiecărui lucru din bagaj. O surpriză aţi putea avea şi cu modul de a servi mâncarea în tradiţia „cuşer" a celor mai multe hoteluri şi restaurante. Pe scurt, la mesele unde se servesc preparate din lapte (în special dimineaţa) nu se servesc preparate din carne şi invers. Mâncărurile din peşte ori vegetale sunt considerate alimente neutre şi se pot afla pe masă tot timpul. Unele restaurante sunt chiar profilate fie pe reţete unde sunt acceptate produsele lactate ori pe meniuri pe bază de carne.

Periplu pe urmele lui Iisus Israel şi Iordania

Sărbătorile de Paşte au o semnificaţie divină dacă sunt petrecute pe tărâmuri sfinte. În fiecare an, la Ierusalim, în biserica Sfântului Mormânt, are loc miracolul Sfintei Lumini: flacăra sacră se aprinde singură. Asistă la o ceremonie unică şi savurează fiecare moment magic!

Pe coasta Mediteranei vei descoperi Haifa, un splendid oraş, aflat într-un golf la poalele Muntelui Carmel. Muntele mai este cunoscut sub numele de Via Domnului şi este cea mai apropiată bucăţică de Rai pe pământ: cu hrană pentru suflet, minte şi spirit. Pe munte se află Locurile Sfinte Baha’i, grădina zoologică şi parcul Gan Ha’em.

Pe ţărmul frumos, cum mai este numit Haifa, prin traducerea celor două cuvinte ebraice hof şi yafe, merită să vizitezi Mânăs­tirea Stella Maris, locul unde s-a înfiinţat Ordinul Carmelit şi Grădinile Baha’i, cu o vedere unică asupra Mării Mediterane şi o sumedenie de chiparoşi, arbuşti şi tufe veşnic înflorite care încântă pe orice vizitator.

În satul Cana domină biserica unde a avut loc prima minune a Domnului – transformarea apei în vin în timpul unei nunţi. Franciscan Wedding Church din Cana este o capelă pe a cărei faţadă sunt chipuri de îngeri şi este flancată de două clopotniţe. La etaj vei descoperi o capelă cu un dom simplu, iar în partea inferioară se află un mic muzeu cu artefacte, printre care o presă de vin şi unul dintre cele şase borcane folosite pentru miracol. Magazinul local din Cana vinde vin de nuntă şi numeroase suveniruri.

Nazareth-ul te va întâmpina, la rândul său, cu locuri sacre pe care merită să le descoperi: Biserica Catolică Buna Vestire, ridicată pe locul casei Sfinţilor Ioachim şi Ana şi Biserica Ortodoxă Sf. Arhanghel Gavril – cu izvorul unde acesta i-a vestit Fecioarei Maria că va naşte pe Iisus Hristos. Paşii te poartă apoi spre Capernaum – supranumit Oraşul Domnului, Tabgha, unde Iisus a săvârşit minunea în­mulţirii pâinilor şi a peştilor, Muntele Fericirilor – locul unde Mântuitorul a rostit Fericirile. Pentru o experienţă inedită alege o minicroazieră cu o copie a bărcii lui Iisus, pe apele Mării Galileii.

Ca să ajungi în Valea Iordanului trebuie să parcurgi drumul dintre Israel și Iordania. Nu departe de ieşirea Iordanului din Marea Galileei este locul real al Botezului lui Iisus. A devenit loc de pelerinaj: înveşmântaţi în alb, nenumăraţi pelerini îşi așteaptă rândul să fie cufundaţi, precum Hristos şi contemporanii Săi, în apa sfântă a Iordanului – simbolica poartă a Împărăţiei. De cum treci graniţa în Iordania, la Qumran, descoperi Marea Moartă, o altă atracţie cu semnificaţie religioasă. Ce­le­brele Manuscrise de la Marea Moartă surprind perioada pe care Iisus a petrecut-o la Esenieni, o sectă din secolele II – I î.Hr., care urmau îndeaproape Legea lui Moise şi credeau în nemurirea sufletului şi în pedepsirea divină a păcatelor. Ieriho, oraşul în care Iisus a venit de mai multe ori, prezent şi în pilda Sama­rineanului milostiv, se mândreşte cu Biserica Greco-ortodoxă, unde se află „Dudul lui Zacheu“, cu Biserica şi Căminul Ro­mâ­nesc.

3 aprilie este Ziua mult aşteptată! Participi la ceremonia Venirii Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt. După terminarea vecerniei, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, iar apoi se dezbracă de veşmintele arhiereşti, rămânând doar în stihar. Este controlat riguros de către poliţiştii evrei ca nu cumva să deţină vreo sursă de foc, brichetă, chibrit şi apoi intră în Sfântul Mormânt.

Mormântul este presărat cu vată, pe care se lasă de la sine, o umezeală, ca un fel de rouă. Patriarhul se aşază în genunchi şi se roagă lui Dumnezeu să trimită din Cer Lumina. Sfânta Lumină vine sub forme diferite în fiecare an: raze, fulgere, spirală, ploaie de lumină.

Oraşul Bethleem îţi va rămâne în suflet datorită Bisericii Ortodoxe a Nativităţii şi a Criptei unde Dumnezeu S-a făcut Om, pentru mântuirea noastră (aici se află o icoană a Maicii Domnului Apărătoarea Bethleemului, făcătoare de minuni). Biserica romano-catolică Sf. Ecaterina şi Grota Laptelui sau Grota pruncilor ucişi sunt atracţii care nu pot lipsi din programul de vizite.

Ce nu spune Biblia despre lupta dintre David şi Goliat
Arheologii din sudul Israelului au făcut o "descoperire majoră", care pune într-o lumină diferită Biblia, scrie Fox News. Este vorba despre o metropolă veche de 3.000 de ani, locuită de filisteni, portretizaţi în Biblie drept cei mai aprigi duşmani ai evreilor. Printre aceştia, se număra şi uriaşul Goliat, învins de regele David după ce a fost pus la pământ cu ajutorul unei praştii.
Aren Maeir, arheologul care s-a ocupat de săpături, a declarat că mai bine de 100 de oameni din întreaga lume lucrează de peste 15 ani la dezgroparea relicvelor din Israel. "Când am deschis cel de-al cincisprezecelea sit, am găsit multe dovezi despre o cultură foarte prosperă şi interesantă. Dacă citeşti Biblia, rămâi cu impresia că filistenii erau doar nişte barbari. Dar, de fapt, reprezintă o cultură foarte sofisticată, uneori mai sofisticată decât a evreilor", a precizat Maeir.


Arheologul-şef a explicat şi de ce filistenii sunt prezentaţi negativ în Biblie. "Biblia este un text religios, ideologic, scris de evrei. Astfel, e normal ca filistenii să fie prezentaţi într-o manieră subiectivă. Noi (n.r. echipa de arheologi) am vrut să aflăm cum trăiau filistenii zi de zi şi să înţelegem adevărul din spatele descrierii lor din Biblie", a explicat Maeir.
El spune că autorii Bibliei au "uitat" să menţioneze anumite aspecte legate de duşmanii lor. "Spre exemplu, în Biblie nu se menţionează că filistenii provin din altă regiune, iar noi am găsit dovezi clare că ei au venit din jurul Greciei antice. Chiar şi numele filistenilor, cum ar fi Goliat, sunt diferite de cele ale evreilor. În plus, există diferenţe substanţiale între filisteni şi evrei. Spre exemplu, filistenii mâncau carne de porc şi de câine, deşi la evrei acest lucru era interzis. Deci relaţiile dintre cele două civilizaţii sunt mult mai complexe decât se arată în Biblie", precizează arheologul.
"Nu ştiu dacă vom găsi şi craniul lui Goliat, cu o gaură în el"
În metropola descoperită de arheologi, numită Gath, s-au găsit rămăşiţele unei "structuri mari, posibil un templu, cu două coloane", notează Fox News. În general, descoperirile din Gath susţin ideea că povestea lui Goliat, prezentată în Biblie, reflectă realitatea geopolitică a vremii, adică foarte violentele confruntări dintre filisteni şi regele evreilor, la graniţa dintre cele două civilizaţii.
"Asta nu înseamnă că vom şi reuşi să găsim craniul lui Goliat, cu o gaură cauzată de piatra aruncată de David. Totuşi, ne putem da seama care era mediul social de atunci", conchide Maeir.

YOM HAZIKARON (ZIUA AMINTIRII)

Yom HaZikaron este comemorata pentru cei care au cazut in timpul serviciului activ in fortele armate israeliene. Aceasta zi solemna este pe 4 Iyar, cu o zi inainte de Ziua Independentei.

Incepe la apusul soarelui si se termina a doua zi la rasaritul stelelor care marcheaza ajunul Zilei Independentei.
Se aprind lumanari comemorative in baze militare, scoli, sinagogi, locuri publice si in locuinte particulare. Steagurile sunt ridicate numai pana la jumatatea catargului pe tot cuprinsul tarii.

In tot decursul zilei soldatii servesc ca garzi de onoare la memorialele militare din toate localitatile si orasele. Familiile celor cazuti la datorie participa la ceremonii memoriale la cimitirele militare.
Comemorarile de Yom HaZikaron incep oficial la ora 8 seara cu o ceremonie la zidul de vest din Ierusalim. Presedintele Israelului si Comandantul General al armatei tin de obicei discursuri la ceremonie. Toate cinematografele si alte locuri de amuzament sunt inchise.
Sirena suna la 11 dimineata timp de doua minute, iar ceremoniile au loc la 42 de cimitire militare unde vorbesc ministrii din guvern si membrii ai Knessetului. Rabinatul israelian a desemnat rugaciuni speciale atat pentru Shabbatul dinaintea Zilei memoriale a Holocaustului, cat si pentru Yom HaZikaron. In aceasta zi se tin ceremonii memoriale in 42 de cimitire memoriale din toata tara pentru cei 19109 de soldati israelieni cazuti.
O ceremonie speciala a avut loc la cimitirul militar Mt. Herzl din Ierusalim pentru cei peste o mie de polititti si graniceri morti. Pentru prima oara, in 2000 au fost comemorati si civilii care au fost omorati in atacurile teroriste palestiniene incepand din 1948. Aceasta zi memoriala se incheie cu aprinderea ceremoniala a unei torte in ajunul Zilei Independentei.

De la distrugerea Templului si de la exilul din Israel in anul 70 e.n., evreii au fost imprastiati in toata lumea, dar visul lor de a se intoarce in Tara lui Israel ca o natiune libera si independenta a fost pastrat in viata in toata Diaspora. Israelul si Ierusalimul au fost centrul rugaciunilor si poeziei evreiesti, in speranta de a reuni poporul evreu si de a avea izbavirea mult cautata.

http://www.romania-israel.

Cabala, grupul înţelepţilor care nu primeşte şomeri

Adrian Silvăşanu, cel care coordonează comunitatea cabaliştilor din România, povesteşte că mişcarea Cabala este o ştiinţă a realităţii, şi nu o religie. La noi sunt câteva sute de adepţi.
Câteva milioane de cabalişti sunt în toată lumea, iar numărul lor devine din ce în ce mai mare. Punctul de plecare al mişcării este în Israel, acolo unde s-a înfiinţat o Academie dedicată studiului spiritualităţii. Sunt milioane de studenţi în toată lumea, de la copii de creşă până la bătrâni care, pe finalul cursei, îşi caută prin Cabala rostul pe lume.

Adrian Silvăşanu, un român de 35 de ani, plecat acum 16 ani din ţară să găsească spiritualitatea, este, de ceva vreme, un membru important al comunităţii de cabalişti din Israel. I-a luat 13 ani să observe care e adevăratul drum spre fericire. După cercetări duse până în India, a ales Cabala. Spune că nu e o religie, e o înţelepciune veche care te ajută să conştientizezi că toţi oamenii sunt un suflet universal. N-are legătură nici cu brăţările lui Demi Moore, nici cu apa sfinţită a Madonnei, cu care şi-a umplut caloriferele din reşedinţele luxoase din America. "E vorba doar de spiritualitate", spune Silvăşanu. Membrii comunităţii sunt numiţi "puncte din inimă".

UN IED MIC, NUMAI UN IED (“HAD GADYA”) de Lucian Zeev HERȘCOVICI
“Hagada”, povestirea ieşirii neamului lui Israel din Egipt, citită în prima seară de Pesach (Paştele evreiesc) în Israel (“Ţara Sfântă”) şi în primele două seri de Pesach în afara Israelului se încheie cu un cântec vesel, optimist, cu aspecte realiste legate de viaţa zilnică însoţite de elemente fantastice şi mesianice. Textul cântecului este scris în gen popular. Acest cântec este iubit de copii şi pare destinat copiilor pentru a-i menţine treji până la miezul nopţii, oră până la care trebuie continuată masa specială de “seder” (=ordine) conform tradiţiei. Cântecul pare un basm versificat pentru copii. Cântecul acesta, în limba arameică, este intitulat “Had Gadya”, în traducere exactă “Numai un ied”. Diferite traduceri devenite populare i-au schimbat puţin titlul, adoptând formula inexactă (dar încetăţenită în folclor) “Un ied mic” sau “Un ieduţ”. Formă în care mi-l amintesc din copilărie şi, desigur, şi-l amintesc şi alţii.
Originea cântecului “Had Gadya”
Istoricii literari şi cercetătorii istoriei muzicii şi folclorului afirmă că “Had Gadya” – atât textul, cât şi muzica – este de origine germană, bazat fiind pe un cântec popular german din secolul al 16-lea (“Der Herr der schickt den Jokel aus”; informaţii în acest sens in “Encyclopaedia Judaica”, ediţia 1971, volumul 7, coloana 1048), bazat pe un cântec popular francez medieval destinat copiilor. Aceiaşi cercetători işi sprijină punctul de vedere pe faptul că “Had Gadya” este introdus pentru prima oară în textul “Hagadei de Pesach” în ediţia apărută la Praga în anul 1590 (o “Hagada” existentă în cercul evreilor aşkenazi) şi nu făcuse parte din textul “Hagadelor de Pesach” din cercurile evreilor sefarzi şi yemeniţi: aceştia au adoptat cântecul “Had Gadya” mult mai târziu, probabil sub influenţa evreilor aşkenazi, păstrând textul arameic, dar modificând melodia, înlocuind-o cu melodii proprii existente în culturile şi folclorul lor. Faptul că textul este compus în limba arameică reprezintă o indicaţie a folosirii limbii arameice talmudice de către evreii aşkenazi învăţaţi în Talmud în acea perioadă. Probabil că a existat chiar o tendinţă de paralelizare a textului cântecului cu legende din Talmud şi cu modul de viaţă al evreilor în perioada talmudică, deci anterioară secolului al 6-lea al erei creştine.
Motivele literare şi aspectele simbolice
Textul cântecului are forma unei poezii medievale epice bazată pe ritm şi aliteraţie. Un om – tatăl – cumpără un ied contra sumei de doi zuzi. Denumirea monedei aminteşte pe cea a vechii monezi “scud” (plural: “scuzi”) existentă în Franţa medievală şi renascentistă; pentru comparaţie menţionăm această denumire, în formă literară, atât în cronici, cât şi, sub influenţa lor, în romanul “Cei trei muşchetari” de Alexandre Dumas. Tatăl aduce iedul acasă. Motanul, flămând şi sălbatic, se repede la ied şi îl sfâşie. Câinele, probabil un dulău uriaş, se repede apoi la motan, îl muşcă de moarte şi îl sfâşie. Dar apoi sare ciomagul, îl loveşte pe câine şi îl ucide. Însă nici ciomagul nu scapă de duşman şi de pedeapsă: este ars în foc, fiindcă focul se năpusteşte asupra lui. Dar focul este stins în cele din urmă de apă (poate de ploaie, poate ca urmare a creşterii apelor, poate de apă aruncată de oameni asupra focului incendiar pentru a-l stinge). Apa rămâne (poate într-o băltoacă, în care nu apucase să se usuce), dar este băută de o vită însetată (vacă sau bou). Dar vita este apoi tăiată de un casap, desigur pentru a servi drept hrană oamenilor. Casapul moare după aceea, fiind adus la moarte de Îngerul Morţii. Însă nici Îngerul Morţii nu este veşnic: el este ucis (formă menţionată în text; sau, poate înlăturat, gonit, oprit de a mai ucide) de către Dumnezeu. Precum vedem, cântecul include aspecte care descriu viaţa zilnică rurală şi de târg semirural, într-o formă parţial tristă şi parţial satirică, unele elemente fiind legate de credinţa religioasă, altele hiperbolizate. Elementul principal este cel al relaţiei între faptă şi răsplată. Fiecare îşi primeşte pedeapsa meritată de la cineva mai puternic decât el, nimeni nu este veşnic, deasupra tuturor se află Dumnezeu, care încheie ciclul, fiind Cel care decide asupra vieţii şi morţii tuturor. Unii cercetători au comparat tema cu cea a romanelor picareşti spaniole din secolele 16-17 (printre care şi cu tema personajului principal al romanului “Don Quijote de La Mancha” de Cervantes). Trecerea de la un element la altul, de la un aspect la altul, de la o distrugere la alta, până la încetarea suferinţei şi apariţia liniştei supreme – ca o mântuire – aminteşte şi de romanul picaresc anonim spaniol “Lazarillo de Tormes”, precumşi de unele legende prezente în literatura bizantină. Alţi cercetători au găsit paralelisme între “Had Gadya” şi unele poeme indiene şi persane. Ne putem gândi eventual la unele paralelisme cu unele “pilde” de Esop prezente în Esopia şi cu unele fragmente din romanul popular “Alexandria”. Folclorul include elemente asemănătoare în toate culturile, la toate popoare, afirmă unii cercetători ai folclorului comparat. Lucru valabil şi pentru literatura populară scrisă.
Interpretări rabinice şi teologice
Interpretările teologice au fost moralizatoare: ideea raportului între faptă şi răsplată, sau ideea că fiecare duşman are duşmanul lui. Interpretările rabinice au introdus ideea raportului între Dumnezeu şi poporul lui Israel. De asemenea, este ideea speranţei în Dumnezeu, precum şi ideea mesianică a mântuirii pentru neamul lui Israel. Tatăl, cel care cumpără iedul pentru doi zuzi este Dumnezeu. Cei doi zuzi, deci două monede, ar fi Moshe (Moise) şi Aharon (Aaron), cei doi oameni prin intermediul cărora Dumnezeu a vorbit poporului lui Israel. Iedul ar fi poporul lui Israel. Motanul care a sfâşiat iedul ar fi Asiria, care a cucerit regatul nordic în anul 722 înaintea erei creştine. Dulăul ar fi Babilonul (respectiv Noul Babilon), care a cucerit regatul Asiriei. Ciomagul ar fi Persia, care a cucerit Babilonul. Focul ar fi Macedonia, care a cucerit regatul persan în timpul regelui Alexandru cel Mare. Apa ar fi Imperiul Roman, care a cucerit regatele elenistice. Vita ar fi arabii, sarazinii, care au cucerit Palestina de la “Roma” (de fapt, de la Bizanţ). Casapul ar fi cruciaţii: ei au cucerit Palestina de la arabii sarazini musulmani şi au întemeiat un regat al lor cu capitala la Ierusalim. Îngerul Morţii ar fi turcii otomani, care au cucerit Palestina ulterior. În cele din urmă, Dumnezeu învinge şi alungă Îngerul Morţii şi răzbună neamul lui Israel, ales de El, “unicul ied”. Deci, neamul lui Israel se va reface cu ajutorul lui Dumnezeu. Este ideea mesianică, paralelă cu ideea revirimentului oaselor uscate, existentă în cartea Yeshayahu (Isaia) din Tanakh (Biblia Ebraică). Observăm caracterul teologic, optimist şi moralizator al interpretărilor. Mesajul principal este cel al supremaţiei lui Dumnezeu, al raportului între Dumnezeu şi Israel, al ideii alegerii lui Israel de Dumnezeu şi răzbunării lui Israel de Dumnezeu, al refacerii şi resuscitării lui Israel. Este un fel de interpretare optimistă a speranţei, a ideii mesianice de salvare, de renaştere cu ajutorul Divinităţii. Unii comentatori au introdus chiar o comparaţie între “Had Gadya” şi ideea relaţiei între trup şi suflet în mistica iudaica. S-au făcut încercări de paralelizare între povestirea din “Had Gadya” şi povestirea vieţii lui Iosef, fiul lui Iacov din Biblia Ebraică. O interpretare recentă, a rabinului Israel Meir Lau, fost Şef-Rabin al Israelului, astăzi Şef-Rabin al oraşului Tel Aviv şi preşedinte al Consiliului de conducere a Institutului Yad Vashem, este că “Had Gadya” include ideea memoriei şi recunoştinţei. Rabinul Lau citeză în acest sens pe rabinul Moshe Sofer (Hatam Sofer) din prima jumătate a secolului al 19-lea, precum şi o întâmplare legată de fostul şef al Marelui Stat Major din Statele Unite ale Americii, generalul Colin Powell.
Prezentări artistice şi traduceri în limba română
“Had Gadya” a inspirat numeroţi artişti. Motive din acest cântec apar în pictură şi desen. Asemenea reprezentări picturale apar în numeroase ediţii ale “Hagadei de Pesach”. Sunt renumite cele realizate de pictorul şi ilustratorul Zeev Raban, dar există si multe altele, mai vechi dar şi contemporane. Cântecul a fost tradus în numeroase limbi, împreună cu textul “Hagadei”, în special în secolele 19-20. Asemenea traduceri, dar în proză, neversificate sau conţinând versuri albe, apar şi în limba română, în traducerile “Hagadei de Pesach”. Regretatul poet Albert Goldenberg, originar din Piatra Neamţ şi stabilit ulterior la Tel Aviv din România a scris un poem, versificat, bazat pe “Had Gadya”, dar modernizând şi actualizând sensul cântecului.
Încerc să traduc textul cântecului în versuri, după puterile mele, mai jos, fără a fi poet. Nu ştiu dacă va plăcea cititorilor sau nu, nu ştiu în ce măsură se poate vorbi despre respectarea totală a fidelităţii.
HAD GADYA - UN IED MIC, NUMAI UN IEDUŢ
Traducere în limba română de: Lucian-Zeev Herşcovici
Un ied mic, doar un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ,
Tata a adus din piaţă
Într-o bună dimineaţă.
Cu doi zuzi îl cumpărase
Şi acasă îl luase.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Dar motanul a venit,
La ieduţ s-a repezit
Şi, flămând, a sfâşiat
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ.
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Iar dulăul a sărit,
Furios s-a năpustit
Şi de moarte l-a muşcat
Pe motanul ce-a sfâşiat
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Dar ciomagul a sărit
Şi pe dulău l-a pălit,
Până l-a lăsat mort, lat,
Bun numai de îngropat.
El, dulăul ce sărise
Şi furios se năpustise
Şi de moarte îl muşcase
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Însă se aprinse focul
Şi se-ntinse în tot locul,
Iar ciomagul s-a aprins
Şi a ars şi nu s-a stins.
Ciomagul de lângă uşă
S-a făcut totul cenuşă.
El, ciomagul ce sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce, turbat, muşcase,
Motanul care sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Însă apa s-a întins
Şi focul uriaş l-a stins.
Focul care, lângă uşă,
Făcu ciomagul cenuşă.
Ciomagul care sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce, turbat, muşcase,
Motanul care sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Apa în băltoacă sta,
Când veni vita s-o bea.
Vita bău, însetată,
Apa ce rămase, toată,
Care focul îl stinsese,
Foc ce ciomagul arsese,
Care mai anţârţi sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce el îl muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Apoi vita, cum se ştie,
Fu dusă la căsăpie.
Cu-n satâr, un măcelar
A tăiat-o aşadar,
Pe vita care, însetată,
Băuse chiar apa toată,
Care focul îl stinsese,
După ce ciomagu-arsese,
Care pe dulău pălise,
După ce anţârţi sărise
Şi pe motan îl muşcase,
După ce el sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Apoi casapul muri,
Atunci când timpul îi veni,
Îl chemă Îngerul Morţii
Şi-i spuse care-i sunt sorţii,
Lui, casapul ce-njunghiase
Vite multe şi tăiase
Şi pe vita însetată,
Care bău apa toată,
Ce stinsese focul care
Arsese ciomagul mare,
Ciomagul ce sărise
Şi pe dulău îl pălise,
Pe dulăul ce-l muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase,
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.
Dumnezeu ce-a făcut lumea,
Făcu şi acum minunea:
A ucis Îngerul Morţii,
Chiar lui îi veniră sorţii,
Lui, ce trecuse prin coasă,
Oameni mulţi şi, nemiloasă,
Moartea le venise-n faţă
Şi le luase scurta viaţă.
Unul, casap ce-njunghiase
Şi vite multe tăiase,
Una fu cea însetată,
Care bău apa toată,
Ce stinsese focul care,
Mistui un ciomag mare,
Care pe dulău sărise
Şi cu sete îl pălise,
După ce el îl muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Bethleem: locul în care dispar creştinii
„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Un grup eteroclit, în care predomină însă sud-americanii şi anglo-saxonii. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră: un zid imens de beton completat de sîrmă ghimpată, o imagine de tip închisoare sau lagăr, separă zona controlată de Autoritatea Palestiniană, de statul Israel, în chiar inima acestuia. Pe alocuri, pe ziduri, graffiti de natură războinică care arată indivizi cu cagule, în plină acţiune – aruncînd cu pietre sau folosind o praştie – descriu istoria acţiunilor de protest palestiniene, începînd cu prima Intifada. Lîngă ele, plictisiţi şi toropiţi de căldură, îşi fac rondul foarte tineri soldaţi israelieni. Sîntem preluaţi de un bătrîn în costum gri care ne conduce spre un magazin cu obiecte de artizanat. Unele sînt la fel de kitschoase ca acelea de prin mînăstirile şi bisericile noastre: brăţări cu iconiţe, medalioane cu Fecioara Maria, Cina cea de Taină sculptată în lemn masiv, toate la preţuri ameţitoare. Pentru ca toate confesiunile să fie mulţumite, în spiritul turismului ecumenic, poţi să alegi din oferta de icoane ortodoxe, figurine catolice din ipsos, viu colorate, Biblii în engleză, pentru uz protestanto-american, sau chiar menore sau mezuze, în cazul în care se ivesc şi turişti israelieni. Pe un raft, omniprezentele produse cosmetice bazate, pasămite, pe nămolurile şi apele-minune de la Marea Moartă, în vecinătatea compartimentului cu sticluţe cu apă sfinţită.
În sfîrşit, reuşim să trecem de punctul de control, într-o înghesuială formată în bună măsură de femei în veşminte musulmane însoţite de patru-cinci copii. De altfel, la intrarea pe teritoriul palestinian, o inscripţie pe zid ne face o declaraţie de dragoste: „I love tourists“.
Lupta pentru supravieţuire
Bătrînul în costum gri ne spune, pe scurt, povestea arabilor creştini din Bethleem: la începutul anilor ’80, erau în jur de 60.000, din 80.000 de locuitori. Apoi, au început să dispară în ritm accelerat: astăzi, sînt maximum 12.000, şi ei pe picior de plecare. Primele victime, într-un război care nu-i priveşte, pe care nu l-au declanşat şi nu l-au dorit. Cu fiecare conflict, atentat sinucigaş, Intifada, contraofensivă israeliană, ei sînt primii care-şi fac bagajele şi se duc unde văd cu ochii.
Sentimentul de nesiguranţă a devenit acut de cînd Bethleem-ul a intrat sub control palestinian. Puţinii rămaşi sînt chemaţi de rudele aflate deja în Europa, SUA, Australia. Astfel, ne aflăm în plin paradox: pe pămîntul sfînt, vizitat de milioane de pelerini creştini din toată lumea, creştinii născuţi în chiar locul Naşterii sînt o specie pe cale de dispariţie. În Biserica Naşterii Domnului, coada de pelerini pare fără sfîrşit, iar la cîţiva paşi, în casele de piatră albă tipice Orientului Mijlociu, o altă familie îşi face bagajele. „Iar ceea ce vedeţi aici, doamnelor şi domnilor – continuă bătrînul –, sînt rezultatele muncii noastre. Fiindcă, vă daţi seama, ce activitate economică ar putea să fie profitabilă într-un astfel de loc al războiului? Ce fel de comerţ ar fi posibil aici? Aşa că acum, noi, cei rămaşi, trăim din turism. Din obiectele pe care le vedeţi aici.“ Pînă atunci indiferenţi şi absenţi, vizitatorii deschid poşetele, portofelele şi buzunarele. Se cumpără icoane, brăţări, tablouri, broşuri.
Pelerinii
„Ştii, eu nu sînt o persoană religioasă sau chestii de genul ăsta. Cred în spiritualitate. Mă interesează toate religiile. M-am născut catolică, dar nu vreau să mă limitez la o singură credinţă, e plictisitor. Practic yoga, cînd vreau să mă regăsesc. De-asta cred că aici se află un punct energetic important, pozitiv, al planetei. Mă înţelegi, nu?“ O braziliancă drăguţă împărtăşeşte convingerile ei religioase, proaspătului amic mexican. În aer pluteşte un început de flirt, aşa că toată lumea care înţelege spaniola zîmbeşte îngăduitor cînd le aude conversaţia. Sobrul tată de familie german, venit cu soţia şi cei trei copii, e uluit cînd aude că trebuie să-şi pună o eşarfă, ceva peste genunchi, fiindcă bermudele se opresc deasupra. Alături, un norvegian scapă „la mustaţă“: şi el are bermude, dar un pic mai lungi. Aşteptăm, de vreo trei sferturi de oră, în Biserica Naşterii, să ajungem în grota în care o stea argintie marchează locul în care tradiţia spune că s-a născut Iisus. „Vi s-a spus dinainte care sînt regulile în privinţa hainelor“ – spune excedat Jorge, ghidul care ne-a preluat la intrarea în lăcaş. „Femeile trebuie să-şi acopere umerii şi decolteul. Bărbaţii – să poarte pantaloni deasupra genunchilor. Aici este o biserică ortodoxă şi regulile sînt stricte. Ce e atît de greu de înţeles?“ Biserica de piatră, cu o curte încăpătoare, în care se intră printr-o uşă foarte joasă ce te obligă să te apleci, numită „poarta smereniei“, e împărţită în trei compartimente: catolic, armean şi ortodox. Însă ortodocşii, prin Patriarhia greacă a Ierusalimului, au monopolul administrativ al grotei Naşterii. În mijlocul Bisericii se află un mozaic, vestigiu – afirmă ghidul – al primei biserici din Bethleem, construită de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare. În jur, tot soiul de pelerini: de la „spiritualişti“ de genul tinerei brazilience, pînă la călugăriţe ortodoxe, de la călugări franciscani italieni, la grupuri de turişti americani. Ghizii şi pelerinii vorbesc concomitent în toate limbile pămîntului: la un moment dat, se aud şi frînturi de conversaţii în română. Cîteodată, procesiuni de pelerini cu lumînări în mînă, care cîntă şi se roagă, vin în valuri. Coborîm cîteva scări şi intrăm în grota Naşterii. Şi aici, dai peste atitudini diferite: de la femeile ortodoxe cu capul acoperit, care se roagă în genunchi, pînă la sud-americani macho care îşi aranjează freza înainte de a se fotografia în faţa stelei argintii din grotă. Fiindcă această masă umană atît de diversă are ceva în comun: aparatele de fotografiat care ţăcăne neîncetat. Intrarea în grotă e străbătută, cu efect vizual de fulger, de lumina blitz-urilor.
Nu departe, o altă biserică e construită pe Cîmpul Păstorilor, locul unde s-ar fi plimbat, cu turmele, smeriţii ciobani care aveau să fie martori ai primelor momente pe pămînt ale Pruncului sfînt. Preoţi şi pastori ţin predici în spaţiul din spatele bisericii, ascultaţi cu evlavie de credincioşi. Şi pe un deal, nu departe, arătare din alte timpuri, un cioban în haine umile îşi îndeamnă cele cîteva oi anemice să înainteze. Orice conversaţie se opreşte: sîntem furaţi de această apariţie care a făcut timpul să încremenească, peste două milenii.
În foc încrucişat
În faţa bisericii, o moschee şi o biserică îşi alătură semiluna şi crucea pe cerul de un albastru pal, lipsit de nori. Simbolic vorbind, o imagine puternică, dar lipsită de acoperire în realitate. Creştinii se simt tot mai stingheri în acest loc, pe care broşurile turistice vor să-l prezinte ca pe o oază a toleranţei interconfesionale.
Jorge – ghidul care ne prezintă Bethleem-ul în engleză şi spaniolă – este palestinian. Tatăl lui, spaniol, a întîlnit o arăboaică, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Cînd a trimis o aplicaţie la o universitate din Spania, spaniolii au fost intrigaţi de numele lui cu rezonanţe iberice şi l-au primit. După cîţiva ani, s-a întors acasă şi acum însoţeşte grupurile de turişti care vor să viziteze locurile sfinte. Şi el se plînge de situaţia grea, dar evită să spună ce anume se întîmplă, de parcă nenorocirea ar fi abstractă, o chestiune de destin, o povară venită de sus.
Spre seară, grupul nostru de pelerini se întoarce la Ierusalim. Aici, pentru un moment de linişte după o zi atît de încărcată, poposim într-un restaurant. După cîteva pahare de vin, cînd limbile se dezleagă, patronul, arab creştin-ortodox, începe să vorbească despre situaţia din Bethleem: „Practic, sîntem prinşi de ani întregi într-un foc încrucişat. Pentru israelieni sîntem doar arabi, deci aliaţi de facto ai musulmanilor. Pentru musulmani sîntem creştini, deci străini, «cruciaţi», prieteni ai israelienilor. După ultima Intifada, imediat după 2000, şi eu m-am gîndit să plec. Ei se bat şi noi plecăm, fiindcă nu înţelegem nimic din ce se întîmplă. Fiica mea e deja în Canada, am trei băieţi mai mici, dar şi ei ar vrea să plece. Cred că restaurantul ăsta şi oaspeţii pe care îi am din cînd în cînd, ca dvs., sînt ultimele lucruri care mă reţin. Şi, poate, pasiunea mea pentru vinuri. Ăsta e întotdeauna un motiv bun să rămîi, şi unul la fel de bun să pleci. Ştiţi că aici, în Israel, avem vinuri foarte bune? Daţi-mi voie să vă prezint cîteva...“

Magie şi superstiţie la evrei
Cartea constituie o explorare fascinantă a unor forme religioase care nu au dispărut cu totul, ci persistă în imaginarul popular. Potrivit autorului, nu este posibil să înţelegem corect spiritualitatea şi istoria poporului evreu fără să încercăm să îi recuperăm folclorul şi credinţele din secolele trecute.
JOSHUA TRACHTENBERG
„Magie şi superstiţie la evrei"
Religie, 380 pagini, Editura Herald, Colecţia „Cultură şi civilizaţie".
Preţ: 34 lei.

CINE ESTE EVREU: O PROBLEMĂ NEREZOLVATĂ A STATULUI ISRAEL


Recent in statul Israel a fost redeschisă – pentru a nu ştiu câta oară - o problemă veche: cine este evreu. De data aceasta nu sub forma unei definiţii, ci a unui aspect legislativ, respectiv al convertirilor la iudaism. Este vorba de legea propusă de deputatul David Rotem din partidul “Israel Beiteinu”, aflat în coaliţia guvernamentală, partid condus de ministrul de externe Avigdor Lieberman.
Deocamdată legea nu a fost supusă la vot în cea de a doua şi a treia lectură, ca urmare a intervenţiei primului ministru Beniamin Netanyahu. El a afirmat că această lege va distruge unitatea poporului evreu şi va produce o ruptură în relaţiile dintre Israel şi diaspora evreiască (în special cea americană) – şi a cerut şase luni pentru rediscutarea şi amendarea ei, după consultaţii prealabile cu Agenţia Evreiască şi cu reprezentanţi ai curentelor religioase reformist şi conservativ din Statele Unite ale Americii. Motivul? Evrei din aceste curente sunt printre susţinătorii materiali ai statului Israel, pe lângă faptul că sunt susţinători politici ai lui. Precum şi să o rediscute împreună cu reprezentanţi ai partidelor religioase şi a partidului ”Israel Beitenu” şi să o reanalizeze împreună cu aceştia.
CINE ESTE EVREU?
Pentru a prezenta ideea fundamentală care a stat la baza legii propuse (Legea convertirilor la iudaism) şi conţinutul rezumativ al ei, este important să ne referim pe scurt la definiţia conceptului de evreitate. Diferite încercări în acest domeniu au fost considerate problematice. Totuşi, statul Israel a avut nevoie de o definiţie clară, acceptată din punct de vedere juridic, inclusiv pentru definirea satutului persoanelor interesate de a imigra în ţară şi a primi cetăţenia ei. In cele din urmă, “legea reîntoarcerii” din anul 1950 a specificat că poate imigra în Israel orice evreu din lume, iar un amendament la această lege, din anul 1970, a specificat că poate imigra în Israel şi primi cetăţenia statului (respectiv calitatea de “ole hadaş”) atât orice evreu sau evreică, cât şi orice copil sau nepot al unui evreu sau al unei evreice, cu condiţia de a nu-şi fi schimbat religia în mod voluntar niciodată. Precum şi membrii familiei lui (sau ei) care vin în ţară împreună cu el sau cu ea. În privinţa apartenenţei la evreitate, cel dintâi prim-ministru al Israelului, David Ben-Gurion a convocat o conferinţă de intelectuali de tendinţe politice, apartenenţe culturale şi orientări religioase (sau nereligioase) diferite, care în cele din urmă a adoptat punctul de vedere tradiţional halachic: evreu este cel născut de o mamă evreică şi cel care a trecut la iudaism.
Deci, etnicitatea evreiască este stabilită după mamă; este o rămăşiţă a matriarhatului, precum şi ideea certitudinii, în cazul în care tatăl nu este cunoscut. În privinţa convertirii la iudaism, fără o specificare clară, ea trebuia făcută la un rabin ortodox, deoarece sistemul religios instituţionalizat din Israel era ortodox. Totuşi erau acceptate şi persoanele trecute la iudaism în străinătate. Persoanele imigrate în Israel fără să fie de religie evreiască nu se bucură de unele drepturi legate de primirea serviciilor religioase, precum dreptul de a se căsători religios, de a-şi înregistra copiii ca evrei şi de a fi înmormântate în cimitirele evreieşti, cu excepţia unor parcele speciale. Lucru care a nemulţumit aceşti oameni, astazi în număr de circa 250.000 sau chiar 300.000 persoane (nu cunoaştem numărul lor exact, uneori este prezentat exagerat, alteori minimalizat; majoritatea lor sunt imigranţi din fosta Uniune Sovietică, dar şi din alte ţări, inclusiv din România). Ideea acceptării etnicităţii evreieşti şi după tată, susţinută de unii politicieni şi intelectuali israelieni, printre care renumitul cercetător al Cabalei Gershom Sholem (şi acceptată de unele grupuri reformiste din SUA) nu a fost acceptată oficial în statul Israel.
CURENTELE RELIGIOASE ÎN IUDAISM
În prezent există patru curente religioase în iudaism: ortodox, conservativ sau tradiţionalist, reformist şi reconstrucţionist. În statul Israel, singurul curent recunoscut oficial este cel ortodox, în diferite variante: aşkenaz şi sefard, hasidic şi lituanian oponent hasidismului, ultrareligios (“haredy”) dar şi religios moderat modernsau naţional-religios ori sionist religios (“hatzionut hadatyt”). Între aceste aspecte ale curentului evreiesc ortodox există diferenţe, uneori mari, de exemplu între evreii ultraortodocşi şi cei religioşi moderni, de obicei moderaţi în chestiuni halachice, sau între evreii ultrareligioşi aşkenazi şi cei sefarzi.
M-am referit la aceste diferenţe în câteva articole precedente şi nu vreau să insist asupra lor din nou. Ceea ce trebuie să specific este existenţa Şef-Rabinatului de stat, condus de doi Şef-Rabini, unul aşkenaz şi al doilea sefard, care conduc afacerile religioase, inclusiv Tribunalul Rabinic Suprem. De asemenea, există Consilii religioase locale, precum şi rabini ai oraşelor, ultimii în aceeaşi formă – aşkenaz şi sefard. De obicei, in aceste funcţii sunt aleşi rabini de orientare religioasă moderată, proveniţi din rândul sionismului religios; uneori însă, pot fi aleşi rabini de orientare mai strictă, apropiaţi de cercurile ultrareligioase.
Curentele conservator, reconstrucţionist şi reformist nu sunt recunoscute în mod oficial în statul Israel: ele funcţionează în mod particular, independent, fără o recunoaştere oficială, neputând lua decizii acceptate de autoritatea statală. Aceste curente activează în special în afara Israelului, în Diaspora evreiască, alături de curentul ortodox, în special în SUA, dar şi în Canada, ţările Americii Latine, Australia, ţările europene (unde reformismul este denumit ”iudaismul liberal”). Curentul ortodox cere respectarea strictă (sau, cel puţin, atentă) a normelor halachice. Curentul sionist religios caută punerea în aplicare a normelor halachice în condiţiile noi, ale existenţei statului Israel. Curentul reformist (apărut în forme mult mai moderate în secolul al 19-lea) afirmă că încearcă adaptarea normelor halachice în condiţiile secolului 21, determinând practic anularea unora dintre acestea.
Curentul conservator, întemeiat în secolul al 19-lea de către rabinul Zacharias Fraenkel, numit şi “reforma conservatoare”, urmăreşte un reformism moderat, păstrând tradiţia într-o formă diferită, fără obligarea respectării normelor halahice, ci a aspectelor tradiţionale. Curentul reconstrucţionist, întemeiat în secolul al 20-lea de către rabinul Mordechai Kaplan urmăreşte menţinerea vieţii evreieşti pe calea punerii accentului pe educaţie. Un alt curent, neo-ortodox, întemeiat în Germania în secolul al 19-lea de catre rabinul Samson Raphael Hirsch, a încercat modernizarea ortodoxiei, bazat în parte pe teze atribuite filosofului Moses Mendelssohn. Acest curent însă a pierdut teren şi astăzi este puţin reprezentat.
PROBLEMA CONVERTIRII LA IUDAISM
Istoria evreiască a reunit aspectul etnic şi aspectul religios. De aceea, în afara apartenenţei etnice dovedită prin naştere, a apărut şi apartenenţa prin convertire. Ea a existat dealungul întregii istorii evreieşti, încă din perioada biblică. Uneori, trecerea la iudaism era făcută cu simplitate şi uşurinţă: este cazul moabitei Ruth, aşa cum apare în cartea cu acelaşi nume din Biblia Ebraică. Numărul convertiţilor la iudaism a fost mare în perioada elenistică. Ulterior, el a fost mare şi în perioada Talmudului. Au apărut chiar două “şcoli” menţionate în Talmud reprezentând două puncte de vedere asupra convertirilor la iudaism şi a acceptării convertiţilor. Prima este cea a învăţatului Shammai, care cerea rigorismul: poate fi acceptat în calitate de convertit cel care a studiat Tora (Pentateucul), cunoaşte cele 613 comandamente ale Torei şi le respectă cu stricteţe. Cea de a doua este cea a învăţatului Hillel, de orientare moderată: el cerea unui candidat la conversiune să înceapă să înveţe Tora, să cunoască baza ei, iar apoi să continue să înveţe Tora în măsura posibilului, ca orice evreu nativ şi să respecte ceea ce a învăţat. Întrebat de un candidat la conversiune care este baza iudaismului, rabinul Hillel a răspuns: “Iubeşte pe semenul tău ca pe tine însuţi”, iar când acel candidat la conversiune a declarat că acceptă acest lucru, rabinul Hillel l-a convertit. Cele două curente au continuat să existe dealungul istoriei evreieşti, până în prezent. Desigur, voinţa cuiva de a se converti la iudaism a fost influenţată de multe aspecte istorice, social-politice, culturale, religioase şi individuale-psihologice.
PROBLEMA CONVERTIRII LA IUDAISM ÎN STATUL ISRAEL
Deoarece singurul curent religios recunoscut în statul Israel este cel ortodox, rabinii aparţinând acestui curent sunt singurii în drept să convertească pe cineva la iudaism. Bineînţeles, convertirile recunoscute oficial sunt cele făcute în faţa unui tribunal rabinic oficial, aparţinând statului şi funcţionând pe baza legii statului, care le acordă atribuţia de a face convertiri la iudaism. Dar există câteva aspecte. Primul este, dacă respectivul rabin judecător rabinic (“dayan”) este mai strict în aplicarea normelor halachice, cerând candidaţilor la conversiune respectarea strictă a celor 613 comandamente ale Torei, sau dacă este mai liberal sau mai elastic în concepţia şi gândirea lui, renunţând să ceară acest lucru de la început. Deci, vechea dispută între rabinii Shammai şi Hillel în condiţiile Israelului contemporan. Al doilea aspect se referă la cetăţenia respectivilor candidaţi la conversiune, respectiv dacă sunt cetăţeni ai Israelului şi locuitori ai săi, ori sunt centăţeni ai altor state veniţi în Israel din motive diferite (studenţi, turişti, muncitori străini, parteneri de căsătorie ai unui cetăţean israelian, bebeluşi adoptaţi în străinătate) care doresc să treacă la iudaism. Cel de al treilea aspect este cel al existenţei persoanelor convertite la iudaism în străinătate care vor să imigreze în Israel. Cel de al patrulea aspect este cel al atitudinii şi motivelor care determină un cetăţean israelian sau o cetăţeancă israeliană laic sau respectiv laică dar care nu este născut evreu sau evreică să treacă la iudaism. Cel de al cincilea aspect este cel al atitudinii diferitelor categorii ale populaţiei Israelului faţă de convertiţi.
În privinţa primului aspect, trebuie să menţionăm că există diferite feluri de judecători rabinici. Unii dintre ei afirmă un punct de vedere extremist: unul era chiar mândru că nu a acceptat convertirea la iudaism a nimănui în tot cursul carierei sale. Dar alţii acceptă convertirile cu mai multă uşurinţă, iar o convertire făcută nu poate fi anulată decât cu greutate. În privinţa celui de al doilea aspect, trebuie să menţionăm ca statul încurajează sau cel puţin ajută convertirea la iudaism a cetăţenilor săi care nu sunt evrei în conformitate cu normele halachice. Este vorba despre oameni care au învăţat în şcoli israeliene, vorbesc limba ebraică, au servit sau servesc în armată, lucrează în ţară. Deci, este necesar ca aceşti oameni să nu fie diferiţi de ceilalţi şi să se integreze total în ţară. În privinţa cetăţenilor altor ţări, atitudinea nu este aceeaşi, tendinţa fiind de a verifica motivelor care îi determină să treacă la iudaism. O atitudine relativ dură este în special faţă de lucrătorii străini care vor să rămână în Israel şi să capete cetăţenia lui. În privinţa celui de al treilea aspect, trebuie să menţionăm că, în mod teoretic, orice convertire la iudaism făcută în străinătate trebuie recunoscută. Totuşi au existat dispute şi în acest sens, cercuri ultraortodoxe cerând controlul aspura rabinilor care au făcut convertirea în străinătate. A fost chiar un caz în care un ministru de interne şi-a dat demisia şi partidul lui a părăsit coaliţia guvernamentală, datorită acordării cetăţeniei israeliene unei femei convertită la iudaism de către un rabin reformist din SUA. În cele din urmă, ea a primit cetăţenia israeliană şi buletin de identitate, fiind recunoscută şi căsătoria ei religioasă cu un cetăţean israelian, de asemenea oficiată în străinătate de către un rabin reformist.
În privinţa celui de al patrulea aspect, trebuie să menţionăm că trecerea la iudaism a unur cetăţeni israelieni care nu sunt evrei din punct de vedere halachic este văzută de aceştia ca o formă de identificare cu ţara şi o dorinţă a lor de a fi ca toţi ceilalţi şi de a beneficia de drepturi la servicii religioase legale. Dar în acelaşi timp, în rândul unor cetăţeni israelieni laici, fenomenul este văzut ca un element religios acceptat de populaţia laică fără ca evreii laici să-l accepte din punct de vedere religios, ci numai din punct de vedere social: căsătorii legale, copii circumcişi care să nu fie diferiţi de ceilalţi la şcoală şi la armată sau în alte cazuri de viaţă colectivă, înmormântări ca ale tuturor. Mulţi dintre evreii laici care influenţează asupra rudelor lor neevrei de a trece la iudaism, sunt complet necunoscători în domeniul teologiei iudaice. Uneori se ajunge chiar la un paradox: unii candidaţi la conversiune devin cunoscători în acest domeniu mai mult decât rudele sau prietenii lor evrei laici nativi, devin convinşi de ideile religioase şi decid să părăsească societatea laică şi să treacă în tabăra religioasă. În privinţa celui de al cincilea aspect, trebuie să menţionăm că atitudinea societăţii israeliene faţă de convertiţi nu este unică, ci ambivalentă: pe de o parte ei sunt bine primiţi (aici trebuie să menţionăm că în Biblia Ebraică este o frază care cere iubire faţă de străin, “şi vei iubi străinul”), pe de altă parte în unele cercuri religioase ei sunt extrem de verificaţi, deoarece se consideră că nu au un “blazon” şi există reticenţe în privinţa căsătoriei cu ei sau cu urmaşii lor imediaţi.
Desigur, există şi atitudini speciale faţă de bebeluşii înfiaţi de familii israeliene în străinătate şi convertiţi la iudaism ca minori. Dacă la vârsta de 12 ani fetele sau la 13 ani băieţii (majoratul religios) nu declară că vor să părăsescă iudaismul, ei rămân evrei, decizia de convertire semnată de părinţi pentru ei rămâne valabilă. Deoarece şi în acest caz s-a cerut părinţilor să trăiască o viaţă religioasă, bazată pe normele halahice, iar unii nu au putut sau nu au vrut acest lucru, aceştia au declarat trecerea copiilor la iudaism în cadrul comunităţii conservative. În cele din urmă, aceşti copii au fost recunoscuţi ca evrei. Aici trebuie să adăugăm încă un aspect. Unii oameni, atât evrei complet laici, cât şi care nu sunt evrei din punct de vedere halachic şi nu sunt nici credincioşi, nici practicanţi ai niciunei religii, ci atei declaraţi, preferă să nu facă actul convertirii la iudaism, considerat ca nefiind potrivit gândirii lor personale.
Datorită greutăţii convertirii la iudaism a unor tineri cetăţeni israelieni, statul a luat unele măsuri în urmă cu câţiva ani: uşurarea convertirii la iudaism a soldaţilor care nu sunt evrei, precum şi a tinerilor care voiau să se căsătorească. Un curs de convertire la iudaism durează circa un an an. Incercarea a fost de a-l scurta pentru cei care aveau unele cunoştinţe iudaice. A fost întemeiat un institut special, condus de rabinul ortodox moderat Haim Druckman, unul dintre liderii sionismului religios, om popular în rândul tineretului datorită activităţii lui în domeniul educaţional şi de popularizare a iudaismului, de asemenea fost deputat în Knesset din partea Partidului Naţional-Religios. În cadrul acestui institut predau cursuri atât rabini ortodocşi, cât şi rabini conservativi şi reformişti, examenele erau suţinute în faţa lor, dar şi în faţa unui tribunal rabinic ortodox moderat condus de rabinul Haim Druckman, el fiind cela care trebuia să recunoască respectiva convertire. Totuşi era o liberalizare, o uşurare. Dar după câţiva ani, unii oameni politici ultrareligioşi au pornit împotriva acestui institut şi a trbunalului rabinic al rabinului Druckman. S-a mers până la a se cere anularea unor conversiuni. Rabinul Druckman a protestat, dar ulterior a trebuit să accepte să-şi părăsească postul şi să iasă la pensie. Problema convertirilor la iudaism a reapărut şi s-a agravat din nou.
PROPUNEREA DE LEGE A DEPUTATULUI DAVID ROTEM

Partidul “Israel Beiteinu”, bazat în mare parte pe voturile originarilor din fosta Uniune Sovietică a decis să ia măsuri în acest sens, pentru a satisface interesele acestei părţi a votanţilor lui. Dar în coaliţia guvernamentală sunt şi partide religioase. Rezultatul a fost încercarea unei soluţii de compromis. Propunerea de lege a deputatului David Rotem include două aspecte. Primul este decizia de permitere a acceptării conversiunilor de către rabinii municipali. Aceasta este o uşurare: mulţi rabini municipali sunt adepţi ai metodei rabinului Hillel şi nu a metodei rabinului Shammai. Deci, convertirile la iudaism vor putea fi făcute mai uşor, fără a li se cere convertiţilor sau părinţilor copiilor convertiţi să adopte un mod de viaţă religios halachic fără voia lor. Dar orice convertire va trebui să fie recunoscută de Şef-Rabinatul de stat. În acest caz apare o problemă. În majoritate cazurilor, Şef-Rabinii sunt aleşi din rândul rabinilor ortodocşi moderaţi, ai sionismului religios.
Dar ce se întâmplă în cazul unui Şef-Rabin care să prefere metoda rabinului Shammai şi nu a rabinului Hillel? Acesta va putea anula o convertire făcută de un rabin (respectiv de un tribunal rabinic) orăşenesc local şi va putea impune modul de viaţă ultrareligios sau religios unor convertiţi pentru a nu li se anula conversiunea. Deci o complicare a lucrurilor şi accentuarea diferenţei între evreii laici născuţi evrei şi convertiţii la iudaism care ar prefera un mod de viaţă laic, dar fiind evrei. Faptul a provocat nemulţumire chiar şi în partidul “Israel Beiteinu”: propunerea de lege nu satisface cererea imigranţilor din fosta URSS. Nici partidele ultrareligioase “Yahadut HaTorah” – ashkenaz şi “Shas” – sefard/oriental – nu au fost mulţumite de această lege, considerând că totuşi schimbă status-quo-ul existent. S-a ajuns chiar la pericolul unei crize guvernamentale (poate că acesta a fost unul dintre scopurile disputei), dar în cele din urmă s-a constatat că nici un partid politic nu este interesat în aceasta, mai ales înaintea vacanţei parlamentare.
În cele din urmă, soluţia temporară, o amânare, a venit din partea primului ministru Netaniayahu. Proteste au venit şi din partea liderilor curentelor conservativ şi reformist din SUA, fie direct, fie prin intermediul liderilor lor locali din Israel. Ambele părţi, cea ortodoxă şi cea reformistă-conservativă au început să facă presiuni. Liderii reformişti şi cei conservativi au afirmat că această lege înseamnă monopolul Şef-Rabinatului israelian (ortodox) asupra convertirilor. Dar deputatul Rotem a afirmat că legea nu se referă la Diaspora evreiască, în străinătate fiecare putând trece la iudaism aşa cum crede, ci se referă numai la statul Israel. Reacţia cercurilor reformiste a fost că nu-i pot părăsi pe fraţii lor din Israel atunci când aceştia au nevoie de ei. S-a ajuns ca ambele părţi să se acuze reciproc de presiune politică. Afirmaţia cercurilor reformiste era că legea crează o prăpastie în mijlocul poporului evreu. Reacţia cercurilor ortodoxe a fost că pe această cale unitatea poporul evreu nu este păstrată, ajungându-se la asimilare.
În cele din urmă, punctul de vedere al primului ministru a fost acceptat. Deocamdată. Ce va urma? Nu ştim. Să sperăm că bine…Deocamdată, amânarea votării legii.

I-a pedepsit Dumnezeu pe romani pentru distrugerea...



Arheologul biblic Hershel Shanks a găsit dovezi care atestă că anumite surse literare şi epigrafice fac legătura între două evenimente apropiate temporal, care au avut impact devastator asupra evreilor şi romanilor: distrugerea Templului din Ierusalim şi dispariţia oraşului Pompei.
Într-un articol, intitulat “Distrugerea orașului Pompei – răzbunarea lui Dumnezeu”, publicat în revista Biblical Archeological Review, arheologul biblic Hershel Shanks, examinează unele izvoare istorice, care atestă că o anumită parte a populației orașului Pompei, probabil de origine evreiască, a asimilat erupția vulcanului Vezuviu cu o pedeapsă divină pentru distrugerea Templului lui Irod.
Proximitatea temporală a celor două evenimente și data calendaristică similară la care au avut loc (Tisha B’av – ziua în care evreii comemorează distrugerea celor două temple din Ierusalim), constată arheologul, ar fi putut naște o astfel de legătură în rândul comunității evreiești.
Ce izvoare istorice atestă legătura?
Percepția istoricilor romani, care au relatat evenimentul, printre care Cassius Dio și Pliniu cel Tânăr, este una de distrugere absolută. Aceștia arată că evenimentele au fost atât de devastatoare și manifestarea erupției atât de violentă, că toți observatorii direcți au crezut că asistă la sfârșitul lumii, în care soarele dispărea pentru a lăsa loc nopții, în spatele unui nor de cenușă, iar pământul se surpă, pentru a înghiți umanitatea. Distrugerea templelor zeilor locali, inclusiv celui a lui Jupiter Capitolinus, a avut un efect psihologic distructiv asupra participanților la eveniment, confirmându-le senzațiile. Totuși, istoricii romani nu au făcut nicio legătură între evenimentele investigate de Shanks.
Mult mai probabilă a fost asimilarea celor două evenimente în cadrul comunității evreiești – atestată istoric în Pompei – mult mai marcată de distrugerea Templului de către legiunile romane conduse de Titus în anul 70 d.Ch.
Arheologul a găsit dovada unei astfel de legături în cartea patru a Oracolelor Sibilinice, compuse din previziuni ale un sibile evreice. Deși, respectivele paragrafe sunt revelate după erupția din 79, ele apar cu titlu de previziune:
“O furtună a războiului se va abate asupra Ierusalimului
din Italia, și va distruge marele Templu al lui Dumnezeu
Un lider roman [Titus] va veni... și va arde Templul din Ierusalim,
ucigând mulți evrei, distrugându-le pământurile”
…
“Când lemnul va arde, din măruntaiele pământului [Vezuviu]
în Italia, și se va ridica până în ceruri
va incendia multe orașe, distrugându-le locuitorii.
Multă cenușă va umple cerul
și o ploaie de rocă incandescentă va lovi pământul.
Vor simți furia lui Dumnezeu”.
O sursă epigrafică, ulterioară erupției vulcanului, scrisă cu litere latine, confirmă ipoteza furiei divine, în accepțiunea comunității evreiești. La scurt timp după tragedie, un locuitors reîntors al Pompeiului scrijelea cuvintele “SODOM GOMOR”, pe peretele unei case. Arheologul consideră că ploaia de foc abătută asupra Pompeiului a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu. Totuși, ceea ce nu lămurește arheologul este legătura directă cu evenimentele din 70 d.Ch. Cercetările arheologice din Pompei și Herculaneum au relevat o serie de fresce reprezentând poziții erotice chiar pornografice și numeroase alte mozaice, statuete și alte obiecte care denotă senzualitatea. Așadar, există posibilitatea reală ca sursa epigrafică să aibă în vedere decadența morală a pompeienilor, similară celei din cauza căreia locuitorii Sodomei și Gomorei au dispărut, stârnind mânia lui Dumnezeu.

Israel: „Nu“ partidelor ultrareligioase



Un recent sondaj de opinie citat de „ Jerusalem Post“ relevă că majoritatea israelienilor vrea excluderea din coaliţia guvernamentală a celor două partide ultrareligioase – Shas şi Iudaismul Unit al Torei.
Astfel, 95% din alegătorii evrei laici, dar şi 62% din evreii credincioşi consideră că partidele ultrareligioase şi-au pierdut credibilitatea în ochii publicului care doreşte menţinerea democraţiei şi a statului de drept.
Declaraţia îi aparţine rabinului Uri Regev, directorul organizaţiei Hiddush - Pentru Libertate Religioasă şi Egalitate în Israel, care a realizat sondajul. Cetăţenii nu vor tolera ca viitorul Israelului să fie amanetat partidelor ultra­religioase, a precizat el.
Potrivit sondajului, 58 la sută din cei chestionaţi ar dori un guvern de uniune naţională în care să intre, în locul celor două formaţiuni ultrareligioase, partidul Kadima (acum în opoziţie).
Conflictul dintre laic şi religios
Rezultatele sondajului ilustrează o stare de fapt cunoscută de multă vreme în Israel - conflictul dintre caracterul laic şi religios, mai ales sub forma sa extremistă, al statului evreu.
Există analişti care consideră că ideologia ultrareligioasă, prezentă pregnant în coloniile evreieşti din Cisiordania, este o ameninţare la securitatea Israelului. La ora actuală, afirmă ei, o mare parte a corpului ofiţeresc al armatei israeliene, odinioară bastionul laicităţii, este compusă din tineri ultrareligioşi educaţi în ieşivoturi (şcolile religioase).
Viaţa de zi cu zi a israelienilor este tulburată de numeroase manifestări violente ale ultrareligioşilor, cum au fost cele din vara trecută, împotriva unor parcări private din Ierusalim care funcţionau şi sâmbăta.
De curând, mii de părinţi ultrareligioşi au protestat faţă de hotărârea Ministerului Învăţământului de a unifica două şcoli religioase de fete şi au refuzat să-şi trimită copiii acolo.

DISCRIMINARE RASIALĂ SAU DIFERENȚĂ RELIGIOASĂ
http://www.acum.tv/articol/14271
Recent, in Israel a aparut un nou aspect social care a ajuns in dezbaterea publica: nonacceptarea unor eleve de origine sefardo-orientala intr-o scoala ultrareligioasa din localitatea Imanuel. Este vorba despre o asezare evreiasca ultrareligioasa moderata din Shomron, un oras destinat initial sa fie un oras in care sa predomine modul de viata ultrareligios. Insusi numele orasului este semnificativ: in limba ebraica, Yim anu El (Imanuel) inseamna: Dumnezeu este cu noi. Bineinteles, majoritatea locuitorilor acestui oras mic sunt indentificati ideologic cu partidele si curentele ultrareligioase: Yahadut HaTora (Iudaismul Torei, respectiv al Talmudului si Bibliei Ebraice, partidul ultrareligios al evreilor ashkenazi) si Shas (Shomrei Tora Sfaradim, respectiv Sefarzii Pastartori ai Torei, partidul ultrareligios al evreilor sefarzi). Bineinteles, in acest cadru toate deciziile sunt luate de rabinii apartinand celor doua curente. In privinta evreilor ultrareligiosi ashkenazi din oras, grupul cel mai puternic s-a dovedit a fi cel al hasidimilor de Slonim.
Totusi, desi este vorba despre evrei ultrareligiosi (care din pacate sunt uneori neintelesi, neacceptati si chiar respinsi de societatea israeliana laica datorita modului lor diferit de comportare, viata si imbracaminte, precum si datorita culturii lor diferite) evreii ultrareligiosi din orasul Imanuel au fost acceptati, in mod partial, ceva mai usor: motivul este ca acesti oameni recruteaza si servesc in armata israeliana.
Intrucat evreii ultrareligiosi au o perceptie de viata si socioculturala diferita de cea a evreilor laici si traditionalisti moderni, ei si-au creat un sistem de invatamant diferit, bazat pe sistemul de invatamant traditional evreiesc, existent in anumite forme inca dinaintea modernizarii. Baza educatiei copiilor lor nu o formeaza materiile laice, ci studiul Bibliei Ebraice, Talmudului si comentariilor rabinice. Totusi, in scolile lor sunt predate si unele materii laice, necesare tinerilor ultrareligiosi pentru a-si face o profesiune practica. Desi, trebuie sa mentionam ca multi evrei ultrareligiosi prefera sa se ocupe numai cu studiul Torei toata viata, preferand saracia materiala si bogatia spirituala (conform interpretarii lor) bogatiei materiale si saraciei spirituale. Ei sunt convinsi ca pe aceasta cale indeplinesc un comandament divin. Adaugam ca aceste scoli apartin ele insele curentului religios care le-a intemeiat, iar parintii elevilor se identifica ei insisi cu acel curent. In numeroase cazuri, aceste scoli se intretin in special din donatii particulare, din partea unor evrei ultrareligiosi din Israel si mai ales din strainatate care se identifica cu punctul de vedere al curentului religios respectiv. Dar aceste scoli – cu exceptia celor apartinand curentului antisionist extremist – primesc si fonduri din partea guvernului israelian. Acest lucru le obliga sa accepte unele aspecte legate de sistemul de invatamant “modern”: predarea unor materii laice si acceptarea tuturor copiilor in scoala, indiferent de apartenenta comunitara si religioasa a parintilor. Totusi, acest ultim aspect este receptat uneori in mod partial si teoretic, fara a fi pus in practica in mod real. Ministerul Invatamantului intelege situatia si prefera sa evite conflicte sociale care pot duce la conflicte culturale si chiar politice, mergand pana la instabilitate guvernamentala: partidele ultrareligioase moderate, care colaboreaza cu “sionistii”, pot parasi coalitia guvernamentala, lucru care nu este de dorit nici pentru politicieni, nici pentru societatea israeliana, chiar daca evreii ultrareligiosi sunt nedoriti ca persoane.
Una dintre problemele scolilor ultrareligioase este ca educatia copiilor se face in conformitate cu normele halahice, respectiv ale dreptului traditional iudaic. Dar o unitate totala in acest sens nu exista. Dreptul traditional iudaic, respectiv normele halahice, difera de la o comunitate la alta. Dealungul istoriei evreiesti, in care existau comunitati si nu exista o autoritate statala, normele juridico-halahice au aparut ca urmare a initiativei particulare a unui rabin invatat sau a altuia, fara a putea sa fie impuse altei obsti sau comunitati, care putea accepta interpretarile altui rabin cazuist. Ca urmare, au aparut norme halahice diferite de la o comunitate la alta, desi era vorba in special despre norme marginale, baza fiind totdeauna aceeasi. Totusi, aceste norme marginale, ca si diferentele in privinta conditiilor de viata au generat aparitia unor tipuri diferite de evrei. Astfel au aparut comunitati de orientare diferita: ashkenaza traditionala lituaniana oponenta hasidismului; ashkenaza hasidica (in cadrul careia au aparut numeroase curente hasidice diferite unul de celalalt); sefarda; irakiana; iemenita; etiopiana; italiana; romaniota-bizantina si altele. Pana si cartile de rugaciune sunt diferite de la un curent la altul, iar ritul religios este diferit si el. Codul de legi al iudaismului (Shulkhan Arukh), redactat de rabinul sefard Yosef Karo in secolul al 16-lea in spiritul traditiei sefarde, a trebuit sa fie adaptat necesitatilor evreilor ashkenazi de catre rabinul ashkenaz Moshe (Moses) Isserles in secolul al 17-lea. Ulterior a aparut un compendiu al sau, al rabinului ashkenaz Shlomo (Solomon) Gantzfried, in secolul al 19-lea, dar diferentele intre interpretarile sefarde si cele ashkenaze au ramas. Bineinteles, exista si diferente intre educatia baietilor (adeseori in ieshive) si a fetelor, pregatite mai mult pentru viata practica.
Scoala de fete din orasul Imanuel la care a inceput disputa este ashkenaza. Disputa a inceput deoarece nu au fost acceptate eleve de origine sefarda orientala la aceasta scoala. Faptul a provocat protestul unor rabini de origine sefarda orientala (principalii fiind fostul Sef-Rabin Ovadia Yosef si fiul acestuia, rabinul Yakov Yosef). Dar faptul ca acesti rabini au protestat public a creat o ocazie unor personalitati publice laice sa se amestece, afirmand ca aceasta este o discriminare comunitara. Ocazie extraordinara pentru acesti oameni politici laici sa-si suflece manecile si sa castige noi adepti dintre evreii laici antireligiosi pe cale demagogica. Fara sa inteleaga despre ce este vorba, sau prefacandu-se ca inteleg lucrurile “altfel”, acesti politicieni au pornit la atac. Intr-atat incat rabinii ultrareligiosi sefarzi au inteles ce se intampla si au preferat sa treaca de partea colegilor lor ashkenazi. Dar era prea tarziu: diavolul discriminarii comunitare iesise deja din sticla in care fusese inchis si isi bagase codita lui cea barligata in societatea israeliana. Propaganda impotriva discriminarii comunitare in aceasta scoala s-a extins in presa scrisa si electronica, devenind unul dintre subiectele preferate de mass-media israeliana, care prezenta lucrurile numai intr-o forma strict exterioara. Faptul ca rabinul Yakov Yosef s-a adresat Curtii Supreme laice a statului a agravat situatia. In cele din urma, Curtea Suprema a decis ca discriminarea este interzisa (personal adaug: pe buna dreptate), iar conducerea scolii respective, precum si parintii elevelor ashkenaze, trebuie sa accepte elevele sefarde-orientale in scoala. Daca nu, va fi pusa in aplicare o sentinta judecatoreasca: arestarea parintilor elevelor ashkenaze, atat a tatilor cat si a mamelor.
Publicul laic si in special cel antireligios a tresaltat de bucurie: in sfarsit, o palma trasa evreilor ultrareligiosi. Parintii elevelor ashkenaze, ca si alti evrei ultrareligiosi ashkenazi, au protestat. Ei au explicat – din pacate cu intarziere – ca nu este vorba despre o discriminare de ordin comunitar si rasial, ci de diferente religioase in privinta normelor halahice si de interpretare religioasa. In mod cu totul neasteptat, rabinii ultraortodocsi sefarzi si orientali s-au alaturat rabinilor si in general evreilor ultraortodocsi ashkenazi. Ei au afirmat ca nu erau de acord initial cu metoda, insa nu vor sa accepte amestecul politicienilor si publicului laic si antireligios in viata lor. S-a creat un paradox. Parintii elevelor ashkenaze au afirmat ca prefera sa mearga la inchisoare decat sa aplice o hotarare a unuit tribunal laic, care este opusa normelor halahice. Ceea ce s-a si intamplat. Ei au afirmat direct ca legea religioasa, a Torei, este mai presus decat legea juridica a statului si preponderenta acesteia din punctul lor de vedere. Incurarajrea lor a venit din partea Admorului de Slonim, respectat la Imanuel in mod deosebit. Tribunalul Rabinic Superior Ultrareligios a decis ca intr-adevar legea Torei, legea religioasa, este preponderenta fata de legislatia laica, deci ea trebuie sa fie respecata si nu legislatia laica in cazul unei contradictii intre aceste doua legislatii. Prin urmare, acesti evrei ultrareligiosi ashkenazi au fost arestati, (de fapt s-au prezentat ei singuri la inchisoare in haine de sarbatoare, organizand o manifestatie), iar acest lucru a provocat noi proteste. Faptul ca, din motivul de a se face presiuni asupra parintilor ultrareligiosi au fost trimisi la inchisoare atat tatii cat si mamele (care si-au luat cu ele pruncii), iar unii copii si adolescenti au ramas acasa singuri, a incitat publicul. In cele din urma s-a ajuns la un acord – dar nu este clar cum este si cum va fi aplicat – ca parintii sa mearga la inchisoare cu randul, intai tatii, apoi mamele. Publicul ultrareligios s-a unit in jurul acestei chestiuni, producandu-se o adevarata solidaritate in respingerea hotararii Curtii Supreme laice. Un ministru adjunct ultrareligios si-a mutat biroul in apropierea inchisorii in care se afla evreii ultrareligiosi arestati din acest motiv. Scandalul a devenit si mai mare prin faptul ca aceste arestari sunt valabile numai pana la finele anului scolar in acea scoala, deci circa doua saptamani de la data publicarii deciziei, ulterior nemaiavand nici un efect, in afara celui social.
S-a ajuns chiar la o afirmatie din partea unor personalitati laice: hotararea Curtii Supreme a fost un act de dreptate, dar lipsit de inteligenta. Din ce cauza? Pentru ca a aparut un cerc vicios, o sabie cu doua taisuri. Pe de o parte, punerea in aplicare a deciziei Curtii Supreme inseamna un conflict intern deosebit de grav: un numar mare de evrei ultrareligiosi au afirmat ca…vor sa mearga la inchisoare si ei, din solidaritate cu cei trimisi la inchisoare. Mai mult, conflictul intre evreii laci si cei ultrareligiosi s-a agravat, iar in randul multor evrei ultrareligiosi s-a accentuat sentimentul instrainarii. O asemenea ruptura ii poate indrepta spre grupurile ultrareligioase extremiste, care nu recunosc statul Israel si nu accepta ideologia sionista. Pe de alta parte, a nu pune in aplicare aceasta decizie inseamna desconsiderarea Curtii Supreme in societatea israeliana si pierderea pestigiului si rolului social, juridic si politic al acesteia. Deci, rau in ambele variante.
Ce ar fi trebuit sa faca Curtea Suprema? Nu sunt jurist pentru a face o propunere. Pot doar sa citez afirmatii de pe strada, facute de oameni simpli, sau transmise de ie la posturi israeliene de radio si televiziune, in conversatii cu publicul. Aceasta desi nu sunt adeptul amestecului strazii in chestiuni juridice. Curtea Suprema laica ar fi trebuit sa recunoasca faptul ca este un proces legat de normele halahice ale dreptului religios si nu de normele laice ale dreptului civil, administrativ si public – si ar fi trebuit sa decida transferul procesului la Tribunalul Suprem al Comunitatii Ultrareligioase, sau cel putin la Tribunalul Suprem Religios de Stat, care sa decida pe baza dreptului religios traditional. In plus, trebuia sa ia in consideratie faptul ca desi oamenii politici – pe baza teoriei sioniste – sustin ideea unitatii intregului popor evreu, aceasta unitate nu exista. Cel putin in prezent, o asemenea unitate este o fictiune: realitatea este ca exista in continuare evrei ashkenazi si evrei sefarzi, evrei occidentali si evrei orientali, evrei germani, polonezi, bulgari, romani, rusi, irakieni, iemeniti, etiopieni, marocani, francezi, argentinieni, englezi, americani, etc. Fie ca ne place sau nu, aceasta realitate exista si ea trebuie sa fie respectata. Daca cineva vrea sa depaseasca cadrul sau comunitar, casatorindu-se sau locuind impreuna cu un partener sau o partenera de alta origine comunitara sau de alta nationalitate, este liber sa faca acest lucru in mod individual. Dar aceasta nu inseamna anularea cadrului comunitar si al traditiilor religioase si folclorice sau chiar laice ale fiecarui grup si chiar ale fiecarui individ. “Unitatea poporului” mai poate astepta sau poate fi interpretata intr-alta forma, din punct de vedere civic si a pozitiei cetateanului in stat si in viata economica. O existenta statala de 62 de ani nu poate anula o istorie si o traditie de 2000 de ani. Sa ne amintim ca in toate tarile in care convietuiau evrei ashkenazi si evrei sefarzi, unii reprezentand o minoritate mare si altii o minoritate mica in cadrul unei minoritati mari, existau sinagogi, scoli, abatoare rituale, spalatorii de decedati si cimitire separate pentru fiecare dintre aceste doua comunitati de origine tocmai din cauza diferentelor de interpretare halahica, recunoscute de liderii si de rabinii ambelor comunitati. Desi unitatea era in privinta pozitiei in stat, particularismul se pastra in problemele interene. Bineinteles, fiecare avand dreptul liberei alegeri. Ceea ce s-a intamplat si in Romania in cea de a doua jumatate a secolului al 19-lea si in prima jumatate a secolului al 20-lea. Ceea ce se intampla si in prezent in unele tari civilizate, precum Franta, Italia, Spania, Statele Unite ale Americii, Canada, Argentina si altele.
Sa ne opunem discriminarii si rasismului, indiferent cum ar fi si s-ar manifesta. Dar sa-i intelegem pe evreii ultrareligiosi. Si sa intelegem traditia. Sa ne amintim de titlul unui roman de Mihai Sebastian, desi il putem prezenta intr-un context diferit: “De doua mii de ani”.

Evreii: aleşi, dar nu excepţionaliÎnţelepciune, pricepere, creativitate, subtilitate şi abilitatea de a nuanţa. Calităţi pe care evreii şi le autoatribuie firesc. Cât de legitimă este însă această autoînsuşire a excepţionalismului, se întreabă editorialistul evreu Michael Chabon, într-o fină analiză a condiţiei poporului "ales", publicată de NYT.
"Flota din Gaza împinge Israelul într-o mare de stupiditate", constata cotidianul israelian Haaretz în urma incidentului din 31 mai, când o intervenţie a forţelor navale israeliene asupra navei turceşti Mavi Marmara, care transporta ajutoare umanitare spre Fâşia Gaza, a lăsat în urmă 9 morţi şi 30 de răniţi în rândul pasagerilor navei. Astfel alege editorialistul evreu Michael Chabon să-şi înceapă articolul dedicat condiţiei poporului din care face parte, publicat de The New York Times.
Chabon încearcă să raporteze acest incident sângeros la imaginea de sine pe care "poporul ales" şi-a creat-o de-a lungul istoriei: aceea a unui grup de indivizi înzestraţi cu o nativă, aproape magică, agilitate a intelectului.
Evreii au dat şi un nume acestui autoatribuit dar genetic: "seichel". Un termen care, tradus rigid, înseamnă înţelepciune, însă implică şi pricepere, creativitate, subtilitate şi abilitatea de a nuanţa.
"Evreii au avut tot timpul nevoie de ‘seichel' pentru a supravieţui. Un evreu va căuta întotdeauna calea isteaţă de rezolvare a problemelor pentru că înţelege că acţiunea directă - forţa brută, spre exemplu - reprezintă adesea soluţia cea mai puţin elegantă", citează Chabon un alt evreu, Jeffrey Goldberg, semnatar al revistei The Atlantic.
Citat pe care îl etichetează, sec, drept o absurditate. Evreii pot sau nu să fie mai deştepţi decât alte popoare - îşi începe argumentarea Chabon - dar cert este că dovada existenţei acelei însuşiri supranaturale invocate anterior nu poate fi găsită în istoria evreilor, în aceeaşi măsură înţesată de "capete de lemn" ca şi cea a altor naţiuni.
Mai mult, continuă editorialistul, nici măcar supravieţuirea evreilor de-a lungul secolelor - în ciuda urii, persecutării, intoleranţei şi mai ales a genocidului la care au fost supuşi - nu este vreun truc mintal, ci doar un alt exemplu de continuitate în cadrul speciei umane.
"Ne construim istoria naţională ascunzându-ne prostia în anecdote", spune Chabon, amintind de Chelm, "oraşul proştilor" din folclorul evreiesc. Şi mai amendeză o dată cultul inteligenţei promovat în rândul evreilor: pentru a-ţi imagina că există un Chelm ai nevoie să crezi că este şi un loc populat numai de deştepţi.
Chabon oferă un strop de experienţă personală pe acest subiect, mărturisind că încă de mic a fost instruit despre plusul evreilor de dibăcie, inteligenţă, chiar genialitate. Aşadar, obişnuit cu fluxul de informaţie documentată şi opinii solide receptat în familie la fiecare masă de Paşti, Chabon menţionează că a crescut învăţând să ignore prompt orice caz de evreu mai puţin dotat intelectual, aşa încât să-şi păstreze "aura" cultivată acasă.
Educaţia din familia evreiască este sursa următoarei comparaţii: "Un evreu prost este ca o gaură pe interiorul buzunarului de la pantaloni. Uiţi de ea de fiecare dată când te îmbraci, însă îţi aduci aminte, şocat, atunci când monedele cad zăngănind pe podea".
Acest şoc repetat iar şi iar, dar niciodată ţinut minte, a revenit în momentul în care evreii s-au reînâlnit cu stupiditatea lor ca popor primind vestea împuşcăturilor de pe nava Mavi Marmara, îşi reia Chabon firul gândirii.
Trecând peste teoria "poporului ales", pestea cea a binecuvântării care de fapt este o povară sau peste aceea a excepţionalismului, evreii trebuie să se confrunte acum şi cu ipoteza stupidităţii naţionale, într-o lume dominată de Chelm-uri, crede Chabon. Care îndeamnă la interpretarea istoriei evreilor şi a Israelului ca o pe orice poveste a evoluţiei umane, cu gloria şi eşecul, măreţia şi decăderea, crimele şi filantropia aferente.

Citând Declaraţia de Întemeiere a Statului Israel, care spune că evreii "au dreptul să fie stăpâni ai propriei sorţi, precum alte naţiuni, în cadrul statului lor suveran", Chabon observă că, "precum alte naţiuni", evreii sunt la fel de capabili de acte de barbarism şi stupiditate.
"Să ne lepădăm de iluzii, oricâtă stupiditate am fi moştenit. Să nu uităm de eterna gaură din buzunarul nostru uman. Haideţi să nu judecăm Israelul pentru curajul, echitatea sau autoritatea sa morală decât după standardele contradictorii pe care le aplicăm nouă înşine sau celorlalţi. Şi haideţi să nu ne iertăm pe noi înşine - după cum nu iertăm nici Israelul - pentru această contradicţie", încheie Chabon.

Teroriştii palestinieni, urmăriţi cu „ARTA“
https://talusa1946.forumgratuit.ro/post.forum?mode=reply&t=10418
Oamenii Biroului „Orient“
În faţa acestui pericol, şeful de atunci al Direcţiei de Contraspionaj, regretatul general Neagu Cosma, hotărăşte crearea unui colectiv care să se ocupe exclusiv şi intens de problema studenţilor străini, şi mai ales de cei palestinieni. Deoarece pe atunci coordonam activitatea biroului de contraspionaj „Orient“, am primit ordin ca în 24 de ore să prezint schema colectivului şi planul de acţiune. Noaptea târziu, după ce am terminat împreună cu cei trei ofiţeri întocmirea planului de măsuri, ne‑am gândit să dăm şi un nume acestei micro‑subunităţi şi am botezat‑o „ARTE“ (prescurtarea de la Arab‑Terorism), denumire care, după câteva zile, s‑a transformat pe nesimţite în „ARTA“. Prin urmare, aveam un plan bun şi un nume, dar ne lipsea esenţialul: ochii şi urechile în proximitatea obiectivelor.
„Mustafa“, băiat deştept
Pentru început, am pus ochii pe „Mustafa“, unul dintre cei mai activi afacerişti. Învăţase binişor româneşte, era simpatic, şmecheraş, cu trecere la femei, foarte sigur pe el şi, după cum ne informaseră cadrele didactice, foarte inteligent. Nu dădea prea mare atenţie agitaţiilor naţionaliste ale colegilor săi şi, chiar mai mult, unul dintre studenţii cu care făcea afaceri ilegale era israelian get‑beget. Am analizat mai multe variante de a‑l contacta discret, fără a‑l face să intre în panică şi să‑şi alerteze conaţionalii.
O colaboratoare de-a noastră, studentă româncă, despre care ştiam că se bucura de oarecare atenţie din partea lui „Mustafa“, i‑a spus acestuia că vărul ei, care lucrează în Ministerul Învăţământului, a văzut‑o într‑o zi cu el la un bar şi s‑a arătat interesat să‑l cunoască, pentru a discuta despre problemele studenţilor străini din România. Colaboratoarea l‑a întrebat pe „Mustafa“ dacă este de acord să‑i facă cunoştinţă cu vărul ei. Fără să stea prea mult pe gânduri, el s‑a arătat încântat, afirmând în glumă că o relaţie la minister nu strică.
După două zile, într‑o discretă cafenea din Cotroceni a avut loc întâlnirea cu „Mustafa“, iar după ce a făcut prezentările, colaboratoarea şi‑a cerut scuze că trebuie să plece, având cursuri. Rămaşi numai noi doi, după puţin timp „gheaţa“ s‑a spart şi am început să discutăm prieteneşte despre viaţa studenţească, despre familia lui, despre ceilalţi studenţi străini şi despre faptul că unii au uitat de ce au venit aici şi se ţin numai de afaceri, petreceri şi alte prostii. Râzând, „Mustafa“ a recunoscut că şi el mai face câte o mică afacere, dar se ţine şi de carte. Prinzând momentul, l‑am întrebat glumind, care sunt acele „alte prostii“ de care se ocupă unii dintre colegii lui: „aiureli politice“. Era clar că inteligentul meu interlocutor intuise ceva şi venea în întâmpinarea problemelor ce credea că m‑ar interesa. După puţin timp m‑am întâlnit cu generalul Cosma, care, dintr‑o maşină parcată în apropiere, ascultase toată discuţia cu „Mustafa“, datorită emiţătorului ce‑l aveam asupra mea. Era mulţumit. Au urmat multe întâlniri cu „Mustafa“, care a început să ofere cu promptitudine informaţiile solicitate. Relaţia noastră a rămas una de prietenie dintre un student şi un funcţionar al Ministerului Învăţământului, aceasta fiind soluţia cea mai convenabilă pentru „Mustafa“, care dorea să salveze aparenţele.
„Fane“ şi „fraţii“ săi
După ce făcusem primul pas, experienţa acumulată şi informaţiile obţinute ne‑au permis să mărim numărul colaboratorilor din rândul lor, folosind cele mai variate metode: atragerea treptată, organizarea de flagrante în afacerile lor ilicite, sub acoperirea organelor de poliţie, cointeresarea (evitarea unei exmatriculări, obţinerea aprobării de căsătorie cu românce, rezolvarea favorabilă a unor dosare de accidente de circulaţie fără urmări grave etc.).
Dintre cei atraşi se evidenţia prin devotament, ataşament faţă de noi, spirit de iniţiativă şi inteligenţă, cel căruia îi dădusem numele conspirativ „Fane“. Ne considera familia lui din România: pe mine mă numise „unchiul“, iar căpitanul Dumitru era „fratele“ lui.
Într‑o seară, „Fane“ i‑a telefonat „fratelui“: era foarte agitat şi l‑a chemat urgent la o întâlnire. Adusese cu el o valiză în care se găseau obiecte personale, dar „Fane“, cu mâinile tremurând de încordare, a desprins fundul valizei, scoţând la iveală partea în care erau aşezate, în lăcaşuri de poliester expandat, un pistol automat, câteva încărcătoare pline cu cartuşe, două grenade, un steag palestinian împăturit şi câteva exemplare ale unei declaraţii în limba engleză prin care explicau de ce au atacat Ambasada Israelului din Bucureşti.
Ce se întâmplase? În seara respectivă, „Fane“ a primit un telefon de la o rudă din Israel – teritoriu palestinian, care l‑a informat că se află la aeroportul Otopeni şi vine la el acasă. Deşi mirat, totuşi colaboratorul i‑a făcut o primire călduroasă rudei. După scurt timp, ruda a deschis valiza cu care venise şi i‑a arătat armele din compartimentul mascat, destăinuindu‑i că era şeful unui comando palestinian format din trei persoane, care aveau misiunea de a ataca Ambasada Israelului din Bucureşti şi de a‑l executa pe ambasador, considerat un vechi duşman al poporului palestinian. Ceilalţi membri ai comandoului urmau să sosească separat, tot cu avionul, urmând ca ruda lui „Fane“ să‑i preia de la aeroport.
Ruda lui „Fane“ i‑a mărturisit că a acceptat această misiune fiindu‑i teamă să refuze. „Fane“ l‑a asigurat că va găsi o formulă pentru a‑l ajuta să n‑o ducă la îndeplinire şi, în acelaşi timp, să nu suscite bănuieli acasă. I‑a spus că are un prieten, fiul unui şef de la Miliţia română, şi‑l va contacta imediat pentru a se consulta cu el. „Fane“ şi‑a lăsat ruda acasă, a luat valiza şi s‑a întâlnit cu ofiţerul nostru, iar acesta, nu mai puţin emoţionat, mi‑a telefonat informându‑mă asupra celor ce se petreceau.
Întâlnire cu glonţ pe ţeavă
Şeful comandoului, convins de „Fane“, a acceptat să se întâlnească cu noi şi, la ora stabilită, cei doi au coborât din maşină la adresa indicată. Eu şi căpitanul Dumitru îi aşteptam la intrare. „Fane“ a făcut prezentările. Pentru prima oară de când eram în aparatul de contraspionaj, la ordinul generalului Neagu Cosma, eu şi căpitanul Dumitru luasem asupra noastră pistoalele din dotare, băgând şi cartuşul pe ţeavă. Era o măsură de precauţie absolut necesară, de vreme ce noi nu ştiam despre „invitatul“ din acea noapte decât că era şeful unei echipe de terorişti înarmaţi şi puşi pe fapte mari.
Discuţia purtată prin intermediul lui „Fane“ a fost cordială. Generalul şi‑a exprimat admiraţia pentru lupta poporului palestinian, dar a subliniat că nu putea fi de acord cu producerea de evenimente sângeroase pe teritoriul nostru, ceea ce ar crea mari probleme politicii internaţionale a României. „Oaspetele“ asculta atent şi dădea mereu din cap afirmativ, iar când i s‑a expus planul nostru pentru neutralizarea celorlalţi membri ai comandoului, nu a ridicat nicio obiecţie.
Membrii comandoului, fiecare cu valiza lui cu arme, s‑au cazat la hotelul „Tranzit“, iar tot armamentul l‑au ascuns sub cada din baie. A doua zi dimineaţa au plecat pentru a face recunoaşterea terenului din perimetrul Ambasadei Israelului şi au servit masa la un restaurant, oferind timp echipei noastre de tehnicieni să pătrundă în camera de la hotel şi să neutralizeze tot armamentul (percutoarele de la automate au fost tăiate, cartuşele au fost golite de pulbere, iar grenadele, dezamorsate).
Intră pe fir serviciul israelian
Toţi membrii comandourilor au fost reţinuţi, li s‑a confiscat întregul armament şi, în mod elegant, au fost obligaţi să părăsească ţara. După aceste episoade, conducerea direcţiei a considerat oportună trimiterea lui „Fane“ să‑şi viziteze familia din teritoriile ocupate şi, în acelaşi timp, să încerce să stabilească dacă se mai puneau la cale acţiuni teroriste care să vizeze obiective evreieşti din România sau Ambasada Israelului din Bucureşti.
Înainte de a pleca în ţările calde, era obligatorie administrarea unui vaccin a cărui eficacitate era de aproximativ o lună. „Fane“ şi‑a făcut vaccinul şi a plecat. Deoarce sejurul la familia sa s‑a prelungit cu mult peste o lună, la întoarcere trebuia să rămână în carantină câteva zile. În Palestina, activitatea colaboratorului nostru a intrat în atenţia Shin‑Bet (Serviciul de contraspionaj al Israelului) care, probabil, şi‑a propus să stabilească – în argou – „pe ce parte dansează“. Cunoscând că „Fane“ depăşise termenul de valabilitate al vaccinului, Shin‑Bet a trimis cu avionul cu care pleca acesta, un agent care „întâmplător“ nu avea vaccinul făcut.
După raţionamentul celor de la Shin‑Bet, dacă „Fane“ era agentul nostru, atunci imediat l‑am fi scos din carantină pentru a‑şi goli sacul cu informaţii. Probabil că aşa s‑ar fi petrecut lucrurile dacă „Fane“ nu ne‑ar fi telefonat din carantină cerându‑ne să nu‑l scoatem. Solicita doar să‑i trimitem o fată care să se dea drept prietena lui, iar el avea să‑i relateze ei de­spre ce era vorba.
Israelul aflase că autorităţile române nu tolerează acţiunile teroriste, de aceea nici până în ziua de azi nu înţeleg de ce a trebuit ca organele de contraspionaj israeliene să se deranjeze atât pentru a stabili care este statutul lui „Fane“, când ar fi putut foarte simplu, ca semn de recunoştinţă, să ne transmită că „Fane“ a avut un comportament suspect prin intrarea în legătură cu diferite persoane cunoscute ca fiind potenţial terorişti, iar de restul ne ocupam noi.
La aproximativ un an şi jumătate după aceste evenimente, „Fane“, la volanul maşinii sale, se deplasa cu viteză spre Ploieşti. La un moment dat, autoturismul a derapat şi s‑a răsturnat, lovindu‑se violent de copac. Acul kilometrajului se oprise la 130 km pe oră. Organele miliţiei rutiere, la cererea noastră, au făcut o verificare minuţioasă, dar concluzia a fost: „accidentul s‑a produs din cauza neadaptării vitezei la condiţiile carosabilului“.
După cum se ştie, fenomenul acţiunilor teroriste a luat amploare pe plan internaţional, iar în locul micului grup „ARTA“ s‑a înfiinţat mai întâi un serviciu „ARTA“, care, mai apoi, şi‑a schimbat numele, devenind U.M.0625/R.P. În decembrie 1977 a fost creată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă USLA.

Ashkenazii sunt o ramură a poporului evreiesc

Ashkenazii sunt evrei din Europa Centrală şi de Est, originari din Germania.

Numele vine din idiş, ashkenaz. Ei sunt diferiţi de evreii sefarzi de origine spaniolă prin limba idiş, un amestec de ebraică şi de germană, de refuzul oricărei influenţe culturale externe şi folosirea unor formule liturgice şi a unor practici rituale deosebite. Ashkenazii s-au instalat de-a lungul Rinului în secolul al XIV-lea şi s-au răspândit în regiunile Europei centrale, baltice şi slave, un secol mai târziu, dând naştere unor comunităţi active, cu viaţă culturală intensă. Persecutaţi de regimul ţarist în cursul secolului al XIX-lea, au alimentat un puternic curent de emigraţie înspre SUA. Au fost obiectul unei acţiuni sistematice de exterminare nazistă, mare parte din cei 6 milioane de victime ale Holocaustului au fost evrei ashkenazi.

Intoarcerea uriasilor

Uriasii sunt strans legati de istoria veche a evreilor. Populeaza folclorul si sunt mentionati si in Biblie, intre potopul lui Noe si perioada regelui David. Nefilimii, deveniti dusmanii de moarte ai poporului lui Abraham, se pare ca au avut drept descendenti niste uriasi. ...

Citeste tot articolul

Evreii si-au pastrat continuitatea genetica


Evreii sunt apropiati din punct de vedere genetic de ciprioti si drusi, iar cei din diaspora au pastrat o solida continuitate genetica, in ciuda distantelor foarte mari dintre ei, potrivit unui studiu asupra geneticii populatiilor umane publicat, pe 9 iunie, in revista britanica Nature.

"Am gasit dovada potrivit careia comunitatile evreiesti sunt originare din Orientul Apropiat", s-a felicitat Doron Behar de la Rambam Health Care Campus din Haifa, Israel, cel care a condus cercetarile.

"Descoperirile noastre genetice se potrivesc cu datele istorice", a tinut sa sublinieze Behar, citat de AFP.

Rezultatele oamenilor de stiinta au fost realizate pe esantioanele de ADN obtinute de la 121 de persoane ce traiau in 14 comunitati evreiesti din diferite zone ale lumii: Israel, Africa de Nord, Europa, Asia Centrala si India.

Acestea au fost comparate cu cele obtinute de la alte 1.166 de persoane care faceau parte din 69 de populatii non-evreiesti, inclusiv din regiuni in care traiau si comunitati evreiesti.

Cercetatorii au mai inclus in studiul lor si datele genetice obtinute in urma analizei a 16.000 de esantioane de cromozomi Y masculini si a ADN-ului mitocondrial transmis exclusiv pe linie materna.

Obiectivul lor era sa repereze combinatiile variatiilor de segmente de ADN, denumite SNP (single nucleotide polymorphisms), care servesc drept marcatori in diferentierea grupurilor umane.

Studiul a confirmat astfel ca Orientul Apropiat este regiunea de origine a evreilor, exact cum se precizeaza si in vechile texte evreiesti.

In plus, informatiile din SNP-urile evreilor sunt mai apropiate de cele ale cipriotilor si drusilor decat de ale oricarei alte populatii din Orientul Apropiat.

Evreii din diaspora, puternic legati prin traditii sociale, culturale si religioase, si-au mentinut, la randul lor, o solida continuitate genetica, in ciuda amestecului ADN-ului lor cu ADN-ul populatiilor din tara gazda, se mai arata in acelasi studiu.

La populatiile non-evreiesti, marcatorii SNP au confirmat o apropiere genetica intre beduini, iordanieni, palestinieni si sauditi.
detalii »

Conflictul israeliano-egiptean, mutat şi în patul conjugal
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/conflictul-israeliano-egiptean-mutat-patul-conjugal

Înalta Curte Administrativă a confirmat sâmbătă o decizie care îi deposedează de cetăţenie pe egiptenii care se căsătoresc cu femei israeliene, într-un caz care ilustrează sensibilitatea subiectului în Egipt, în pofida păcii semnate cu Israel în urmă cu peste 30 de ani, relatează AFP.
Judecătorul Mohammed al-Husseini a decis că Ministerul de Interne trebuie să îi ceară Guvernului să ia măsuri pentru a-i deposeda de cetăţenie pe egiptenii căsătoriţi cu o israeliană, precum şi pe copiii lor.
Hotărârea Înaltei Curţi nu poate fi atacată în apel.
Judecătorul a declarat că decizia nu se aplică egiptenilor căsătoriţi cu femei arabe care au cetăţenie israeliană.
"Cazul unor bărbaţi (egipteni) căsătoriţi cu femei arabe israeliene este diferit de cel al celor căsătoriţi cu israeliene de origine evreiască deoarece (arabii israelieni) trăiesc sub ocupaţie israeliană", a declarat Husseini în faţa Curţii.
"Decizia Curţii ţine cont de securitatea naţională a Egiptului", a subliniat el.
Anul trecut, un tribunal de primă instanţă a cerut Ministerului de Interne să examineze cazul unui egiptean căsătorit cu o israelliană, şi al copiilor lor, pentru a "lua dispoziţiile necesare în vederea deposedării lor de naţionalitate".
Ministerele egiptene de Interne şi de Externe au atacat în apel această decizie, argumentând că acest tip de hotărâre revine Parlamentului.
Nabil al-Wahsh, avocatul care a adus cazul în faţa tribunalului, a subliniat că "legea privind naţionalitatea egipteană avertizează asupra oricărui mariaj cu o persoană considerată sionistă".
Nu trebuie să se permită naşterea unei generaţii "care să nu mai fie loială Egiptului şi lumii arabe", a declarat el. Copiilor rezultaţi din aceste căsătorii "nu trebuie să li se permită să efectueze serviciul militar", potrivit lui.
El a afirmat, de asemenea, că autorităţile egiptene au refuzat să furnizeze numărul exact al egiptenilor căsătoriţi cu israeliene, estimările sale fiind de aproximativ 30.000. "Majoritatea sunt căsătoriţi cu israeliene considerate sioniste şi numai 10 la sută s-au căsătorit cu o arabă israeliană", a adăugat el.
"Decizia Curţii este în favoarea Egiptului, o naţiune de leadership, de istorie şi civilizaţie", a continuat Wahsh, apreciind că "este pentru protecţia Egiptului şi a tinerilor egipteni, precum şi pentru securitatea naţională".
"Decizia survine în timp ce Israelul continuă asaltul asupra celor care iubesc pacea. Ultimul exemplu este agresiunea împotriva unui vapor cu ajutor umanitar care se îndrepta spre Fâşia Gaza, aflată sub blocadă", a declarat el.
Luni, comandouri israeliene au atacat un convoi de nave care transporta sute de militanţi propalestinieni şi tone de ajutoare umanitare pentru Fâşia Gaza, provocând moartea a nouă civili.
Mii de egipteni, în special dintre cei care locuiau în Irak şi care au fost nevoiţi să părăsească ţara în timpul războiului din Golf din 1990, au plecat să caute de muncă în Israel, unde s-au şi căsătorit.
Egiptul a fost, în 1979, prima ţară arabă care a semnat un tratat de pace cu Israelul. Problema relaţiilor cu Israelul rămâne însă delicată în cadrul societăţii egiptene.

Iona Lazăr: Mareea pălăriilor negre
Ultra-ortodocşii au trecut printr-un an dificil: ciocniri violente vara trecută la intrarea în parcarea Carta la Ierusalim, manifestări furtunoase în ziua de odihnă sacră, în faţă la Intel, diferite chestiuni legate de abuzarea copiilor, linii de autobuz separate, cadavre de ascuns de ochiul autorităţilor, pentru a împiedica autopsiile, intransigenţă în ceea ce priveşte conversiile, fiasco-ul de la centrul Barzilai, controverse în ceea ce priveşte serviciul militar şi aplicării legii Tal, steaguri incendiate de ziua Independenţei. Ultima ispravă pe tapet: şcoala Emmanuel, unde copiii sefarzi sunt separaţi de aşkenazi.
Haredimii sunt obişnuiţi ai primelor pagini din ziare. Însă în ultimele săptămâni, au devenit ţinta predilectă a jurnaliştilor. A fost bunăoară un atac sulfuros din partea ziristului şi prezentatorului Gabi Gazit la Radio Hafsaka, care i-a atacat într-un monolog rostit pe nerăsuflate, numindu-i „viermi”, „lipitori” şi „paraziţi de ultimă teapă”. Lunga sa tiradă s-a voit a fi un răspuns ultimelor ciocniri care au avut loc de Yom Haatzmaut între ultra-ortodocşii sectei sioniste Netourei Karta şi poliţie. Incendierea drapelului alb-albastru ne-a făcut să ne amintim scene similare care s-au desfăşurat la Teheran, Beirut sau Damasc. Însă pentru Ierusalim, un atare gest, este ceva nou.
La puţină vreme după aceste evenimente, primarul Tel-Avivului, Ron Huldai, a vorbit într-un discurs fulminant despre educaţie, declarând că ţara trebuie să se ocupe de „aceşti ignoranţi, oameni care se înmulţesc cu o viteză ameţitoare, dar care trag ţara înapoi”. El a accentuat subliniind că ţara „are dreptul să intervină asupra problemelor de bază, cum ar fi educaţia”. El s-a referit în mod special la acele şcoli religioase, care deşi independente sunt finanţate de stat şi care neglijează studiul limbilor străine, a matematicii şi a ştiinţelor pentru a se afunda în studiul Talmudului, a Mișna sau altor texte sacre.
Tiradele primarului Tel-Avivului şi a jurnalistului Gabi Gazit au zguduit atât pe oamenii politici cât şi personalităţi ortodoxe care i-au taxat drept rasişti, acuzându-i de incitare, indivizi care se joacă în mod crud cu temerile conaţionalilor. Ministrul afacerilor interne Eli Yishai (Shas) l-a acuzat pe Huldai că vrea să-şi facă reclamă la nivel naţional stârnind această polemică a educaţiei. Aceeaşi ipoteză este îmbrăţişată şi de ziaristul de la Yediot Aharonot, Nahum Barnea: „guvernul habar n-are cum să rezolve problema. Aşa că lasă un gol pe care se zoresc să-l acopere poiticieni ambiţioşi ca Ron Houdai”

Educaţie civică ? Ce-aţi vrea să-i învăţ?

Ditriamba primarului de la Tel Aviv a provocat o serie de dezbateri la televiziune şi în presa scrisă. Unul dintre momentele centrale l-a constituit tentativa Canalului 10 de a atinge fondul chestiunii, şi anume educaţia. Postul de televiziune a difuzat un interviu cu un profesor ortodox, care avea chipul şi vocea blurate. „Matematica? Nenecesară după vârsta de 10 ani. Educaţia civică? Ce-aţi vrea să-i învăţ? Să-şi plătească tichetele de parcare?” se întreba acesta.Trebuie să înţelegeţi că,scopul educaţiei este să-l transforme pe copil într-un bun yeshiva (școală religioasă), nu într-un specialist în tehnologie”. Atunci când reporterul a insistat asupra importanţei studiului limbii engleze şi a ştiinţelor, profesorul a răspuns direct: „Şcolile laice nu-i învaţă pe copii decât păcătoşenia”.
Yair Lapid, celebrul cronicar al Yediot Aharonot, n-a fost surprins de o asemenea abordare. În hebdomadarul său a publicat „Scrisoare către prietenul meu haredin”, articol în care-şi exprima îngrijorarea pentru viitorul ţării: „Copiii noştri vor ajunge să trăiască într-o lume cu care nu vor putea coexista”. El a dezvoltat subiectul: „Ce le cer la urma urmei? Să-şi lase pruncii să beneficieze de avantajele educaţiei. Cunoştinţe fundamentale cum are fi ebraica, engleza, matematica şi informatica sunt cunoştinţe indispensabile pentru a deveni un cetăţean pe propriile picioare”.
Punctele nevralgice ale acestei probleme au fost analizate într-un studiu din 2009 al centrului Taub, condus de profesorul Dan Ben-David. După opinia lui, cu 50 de ani în urmă, 61 la sută dintre copii au fost cuprinşi în sistemul public de educaţie, în timp ce numai 15 procente au urmat şcoli ortodoxe sau arabe. În jurul anilor 1980, numărul copiilor depăşea 26 la sută. Rezultat: douăzeci de ani mai târziu numărul şomerilor dintre absolvenţii şcolilor religioase era de 65 la sută, majoritatea adulţilor ultra-ortodocşi omorându-şi timpul cu studiul Torei, iar dintre arabi, numărul şomerilor era de 27 la sută. Dacă această tendinţă se menţine, atunci în 2040, numai 14 la sută dintre copii vor mai urma şcoli laice.
Consecinţele ar fi: săbirea economică, fără a mai vorbi de prăbuşirea armatei, căci arabii şi ultra-ortodocşii sunt scutiţi de serviciul militar. Concluziile profesorului Dan Ben-David sunt înspăimântătoare. Singura soluţie pe care o întrevede economistul constă în operarea unor reforme radicale în educaţie, manevră riscantă, având în vedere că mulţimea percepţiilor diferă de la lumea laică la sfera haredimă.
După ce a prezentat cele două puncte de vedere, canalul naţional a dat cuvântul reprezentanţilor lumii ortodoxe: rabinului Israel Eichler, ziarist şi vechi membru al Iudaismului Unificat cu Tora şi Dudi Zilbershlag, publicist şi editor: „Ţara noastră progresează, cu aceeaşi credinţă în domeniul nostru. Ce vă dovedeşte asta?” a întrebat Eichler. Zilbershlag a adăugat: „Haredimii sunt cei care construiesc ţara”.
Cu un simplu gest au măturat concluziile raportuui Taub, lămurind chestiunea cu un răspuns prefabricat: „Toate studiile anti –ortodoxe sunt finanţate cu banii evreilor americani reformaţi, care au declarat război iudaismului.”

La ce-ar servi un compromis?

Este foarte adevărat că opinia publică are o teamă pandemică faţă de această comunitate şi de influenţa pe care o are asupra ţării. Aceasta se alătură problemelor pe care le avem legate de ameninţarea iraniană şi problema palestiniană. Socotind aceasta alături de manevrele politice, portretele nepoliticoase şi aprecierile inutile, de izbucnirile violente în apărarea Shabbatului, chestiunea haredimilor este cu adevărat o problemă socială. Dar sectorul ortodox recunoaşte oare?
Shahar Ilan, corespondentul agenţiei Haaretz pentru probleme religioase conchide: „Presa ortodoxă agită capa roşie, dar cred că aceasta este totuşi conştientă de problemă”. Fără îndoială că şi pentru Noah Efron, autorul cărţii „Adevăraţii evrei: Laici contra ortodocşi” este evident că haredimii nu sunt dispuşi să facă nici un compromis: Există un sentiment care creşte în sânul comunităţii ortodoxe: acela că viitorul le aparţine şi nădejdea că într-un viitor apropiat vor deveni majoritari. Această senzaţie de putere, îi face să refuze orice compromis, aşa o antantă cu laicii este inutilă. Aceeaşi senzaţie o au şi laicii, care se simt copleşiţi de un coşmar”.
Atunci oare vântul unei rebeliuni se abate asupra Israelului, aşa cum susţine Huladi?
Jurnalistul de la Yediot Aharonot – Nahoum Barnea nu crede: „Israelul a depăşit faza revoluţiei. Dar să schimbi năravurile este destul de dificil. Raportul Taub nu va schimba nimic. Din contră, ce-ar trebui să ne preocupe cu adevărat este ce se va întâmpla în următorii zece ani cu ameninţarea iraniană”.
Mareea pălăriilor negre poate să mai aştepte.

Talmudul, legea plină de învăţături a evreilor



TVR Cultural va difuza astăzi un documentar despre cea mai importantă carte de norme, legende şi folclor a culturii iudaice.... Citeşte

Adam MAZUR - ARTE VIZUALE. A fost aici o sinagogă?

Wojciech Wilczyk (n. 1961) aparţine generaţiei de artişti care stabilesc cadrul discursului artistic în Polonia. În afara activităţii artistice, prin numeroase publicaţii, participări la conferinţe şi expoziţii în instituţii poloneze de prestigiu (Galeria Naţională de Artă „Zacheta“, Centrul pentru Artă Contemporană Zamek Ujazdowski, Muzeul de Artă din Lodz), Wilczyk face legătura între mediile şi generaţiile documentariştilor, organizînd totodată în jurul propriei persoane un grup al „fotorealiştilor“. Stabilit la Cracovia, fotograful realizează consecvent, de la sfîrşitul anilor ’90, serii de fotografii care prezintă dezintegrarea formelor industriale din Silezia. Melancolia imaginilor create de Wilczyk, în felul lor nişte mărturii ale procesului istoric, este o consecinţă a reflecţiei asupra caracterului ireversibil al schimbărilor impuse de Capital (acesta este şi titlul unei expoziţii şi al unui album editat de Wilczyk), la o scară care depăşeşte graniţele unei regiuni a Poloniei. Retragerea în trecut a epocii industriale nu este singura temă abordată de Wilczyk. Fotografiile maşinilor retrase din exploatare din seria „Viaţa de după viaţă“, care îndeplinesc funcţia unor reclame de pe marginea drumurilor, par a fi mult mai ancorate în existenţă, ba chiar nostalgice. La rîndul lor, imaginile care surprind participanţii la ceremoniile religioase din sanctuarul din Kalwaria Zebrzydowska (ciclul „Kalwaria“, realizat pe parcursul a zece ani) fac trimitere la tradiţia umanistă prezentă în artă şi fotografie cel puţin de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Wojciech Wilczyk se raportează consecvent la istoria înregistrării documentare topografice, încercînd să prezinte memoria locurilor într-un stil propriu. În fotografiile din seria „A fost aici o sinagogă?“, Wilczyk fotografiază foste temple evreieşti, sinagogi şi case particulare de rugăciune, din care au rămas nu mai mult de 350 între graniţele actuale ale Poloniei. Peisajul arhitectural din diferitele epoci ale istoriei evreieşti în Polonia interferează cu utilizarea actuală a clădirilor care au subzistat, slujind acum ca biblioteci publice, posturi de pompieri, depozite en-gros, supermarketuri, magazii C.A.P. părăsite şi degradate. Acest atlas special al viziunilor „completează“ ceea ce pînă acum era exclus din peisajele aflate sub semnul „fotografiei patriei“, ai cărei creatori au luat evident ca model „Heimatfotografie“ germană. Evitînd patosul şi motivul suvenirului din călătoria în Polonia, Wilczyk surprinde forme din trecut aparent înrădăcinate în peisajul contemporan, dar care se distanţează de el, trezind amintirea unui trecut încîlcit. Fotografia de-vine pentru memorie un vehicul, ochiul fotografului observă ceea ce de obicei rămîne ascuns, ceea ce, ajuns cotidian, devine invizibil. Pe de altă parte, clădirile predate comunităţilor şi foştilor proprietari sînt adaptate unor scopuri noi, surprinzătoare. În acest fel, nu numai că sînt „folosite“, ci şi trezite la viaţă. Privirea grijulie şi tandră a artistului fixează pe peliculă forma arhitectonică şi socială schimbătoare în care apare acum istoria. Nu există aici artificii şi nici un parc tematic pentru turiştii din Israel, Germania şi America. Deşi se poate vizita şi un asemenea parc tematic – Artur Grabarczyk scrie în Dziennik (14.03.2008, p. 11): „Va fi creat un ştetl evreiesc“. Totul datorită iniţiativei Muzeului din Chmielnik, care a decis să „recreeze scenele, sunetele şi mirosurile unui oraş antebelic. Vizitatorul va auzi zarva pieţei, şoaptele rugăciunilor, cîntece în idiş, va simţi mirosul azimei coapte ...“. La Wilczyk nu se aude nici un cîntec şi nici o şoaptă în idiş, nu se simte nici un miros. Ce-a fost s-a dus şi nu se mai întoarce. Se vede ce-a rămas şi ce fac alţii cu cele rămase. Simpla înregistrare documentară cu care avem de-a face privind peisajele lui Wilczyk demască această iluzie, dezvăluie spectatorului peisajul pustiu al Realului descris de Slavoj Zizek. Cu alte cuvinte, influenţa imaginilor-document ale lui Wilczyk, prezentate în expoziţii şi publicate în presă, ne face să ne gîndim la efectul de distanţare (Verfremdungseffekt) descris de Bertold Brecht şi folosit de el în concepţia teatrală. În locul simulării comode trebuie să ne solicităm intens imaginaţia pentru a auzi şoapta istoriei. Efortul vizitatorilor galeriei este oricum incomparabil cu dificultatea călătoriilor neîntrerupte în colţuri ale Poloniei a căror existenţă a fost uitată nu numai la Varşovia. Sinagogă după sinagogă, zile, luni, ani în şir, pînă la efectul scontat.



A fost aici o sinagogă? – întrebarea pusă artistului de locuitori şi de artist locuitorilor orăşelelor de provincie este adresată şi publicului, care se freacă la ochi de uimire văzînd depozitul en-gros de geamuri, barul local, firma de pompe funebre sau depozitul de mobilă olandeză. Întrebarea pusă de trecătorii anonimi, scoşi din rutina zilnică de apariţia fotografului, este totodată o negare şi o confirmare a cunoştinţelor de istorie, a lucrurilor pe care le-a auzit fiecare, dar cumva le-a uitat sau, mai bine zis, nu a vrut să le ţină minte. Iar dacă şi le aminteşte, dintr-o dată apare emoţia. De obicei însă nu îşi aminteşte. De ce să ţii minte dacă poţi să uiţi? E mai uşor şi mai nimerit în situaţia de faţă, cînd datorită miliardelor de euro din Uniune provincia poloneză devine mai puţin provincială, iar modernizarea înseamnă în acest caz ştergerea urmelor trecutului. Nepremeditată, distanţată în timp, pentru a trece pe cît posibil neobservată.

Da, aici a fost o sinagogă. Dacă nu ne credem ochilor, trebuie să credem aparatul îndreptat spre aceste clădiri de fotograful tăcut, dar insistent. Un fotograf care ar putea fi numit în mod paradoxal peisagist, mai degrabă însă peisagist revizionist, căci Wilczyk impune în proiectul său o viziune complet nouă a peisajului polonez comparativ cu cea lansată cu trudă de propagandiştii ante- şi postbelici. Peisajul natal se dovedeşte a fi mult mai diferenţiat decît am putea bănui astăzi, într-o Polonie mai unită etnic ca niciodată. Incompatibilitatea dintre imaginea acestor rămăşiţe ale unei societăţi multiculturale şi felul în care ne imaginăm că ar trebui să arate, azi, Polonia este problematică. Mai ales că priveşte nu numai realităţi poloneze şi evreieşti, ci şi germane. Nu vorbim aici totuşi despre mutarea graniţelor după conferinţa de la Ialta, în urma căreia una din zece clădiri se găsesc pe Teritoriile Redobîndite, adică fost germane. Istoria în această parte a Europei se complică tot mai mult. Dar trecem deja la altă chestiune. Se pare că, privite cu detaşare, seriile de fotografii ale lui Wilczyk vorbesc despre aspecte mult mai universale decît urzeala tragică a istoriei acestui popor sau a altuia. Exilările şi războaiele, urmele materiale rămase de la culturi trecute, distruse sau izgonite, sînt tema fundamentală a strădaniei lui. Ce e de făcut cu toate acestea? De uitat nu se poate, iar de păstrat nu e nimeni în stare. Morţii nu se mai întorc, viii nu vor să-şi mai amintească, să zgîndăre rănile. Întotdeauna se poate ridica un monument, se pot provoca discuţii în tabloide sau lansa o uniune revanşardă, dar poate e mai bine să fotografiezi. E poate mai modest şi mai rezervat, dar mult mai favorabil reflecţiei, muncii memoriei care trebuie şi este depusă permanent.



––––––––––––––

Adam Mazur – doctor în ştiinţe umaniste, critic, istoric de artă, cadru didactic la Şcoala Superioară de Psihologie Socială din Varşovia. Curator al Centrului pentru Artă Contemporană Zamek Ujazdowski din Varşovia. Redactor al revistei de artă Obieg (Circuit).

Via Dolorosa – loc de veneratie al crestinismului

Reprezentativ pentru cele trei mari religii monoteiste, Ierusalimul este considerat de evrei, crestini si musulmani un „oras al lui Dumnezeu”.
Pentru crestini el reprezinta locul Patimilor, Inmormantarii si Invierii lui Iisus Hristos. Din multimea locurilor sfinte, venerate de credinciosi, se remarca in mod deosebit Via Dolorosa sau Drumul Calvarului, cel pe care Iisus l-a suit cu crucea in spinare. Acesta serpuieste prin labirintul de stradute ale Orasului Vechi, pornind de la Manastirea Ecce Homo pana la Basilica Sfantului Mormant. Este drumul parcurs de Mantuitor, de la Sala de judecata a lui Pilat in Antonia, pana la Golgota, „Dealul Capatanii”, unde a fost crucificat. Cele 14 popasuri evocate in Evanghelii sunt marcate prin capele, manastiri si Basilica Sfantului Mormant.

Legenda Golemului din Praga

Adevărata legendă a Golemului din Praga



Alături de legenda „evreului rătăcitor” ( unii îi spun jidovul, fără sens peiorativ), a lui Hamlet, Don Quijote, a Olandezului Zburător, a lui Dracula, ş.a., Evul Mediu a cunoscut şi legenda Golemului, care la rândul ei a avut destule ecouri în cinematografia secolului XX.

În Psalmul 139, se vorbeşte despre o substanţă amorfă, numită „golem”, cu înţeles şi de embrion. În Talmud se spune că şi Adam a trecut în cursul plămădirii sale, prin faza de golem. Destui învăţaţi, rabini, savanţi se fereau de viaţa publică a cetăţii, studiau cărţile vechi, Cabala, astfel că populaţia a început să creadă că este ceva necurat sau divin în preocupările lor, că omul poate fi creat artificial, prin vrăji. Se spune că Ben Sira a creat o asemenea făptură, împreună cu tatăl său, i-au scris pe frunte cuvântul „emet” ( adevăr), dar creatura s-a speriat că va muri ca şi Adam, astfel că cei doi învăţaţi au şters litera e, cuvântul devenind „met”( moarte), iar creatura s-a stins. Au mai circulat o serie de legende asemănătoare, dar, abia în secolul XVI , în timpul împăratului Rudolf II, care a fost şi un pasionat alchimist, Golemul a devenit o întruchipare a năzuinţei evreilor pentru izbăvirea de persecuţii. Rabinul Eliahu din Helm s-a adresat lui Dumnezeu care l-a ajutat să alcătuiască un Golem, de aceea rabinul a căpătat şi numele de Baal Şem ( a nu se confunda cu Baal Şem Tov din sec. XVIII, fondatorul Hasidismului). Baal Şem înseamnă stăpânul Numelui. Nici acest Golem nu a trăit mult, pentru că aspectul şi puterile sale înfricoşau . Era suficient să i se scoată din frunte biletul cu vrăjitul cuvânt „emet”, că personajul se prăbuşea în propria ţărână. Rabinul Iehuda Loew din Praga, numit şi Maharal ( 1513-1609) a fost mai perseverent, a creat şi a subordonat creatura pe nume Golem, care a devenit o pavăză pentru evreii acuzaţi fie de deicid, de „omor ritual”, de „profanarea ostiilor”, toate blestemăţiile inventate de fanatici călugări, episcopi, simpli credincioşi. Numeroşi evrei au fost arşi de vii numai pentru o vorbă aruncată de un oarecare, nebun sau interesat în uciderea unui vecin evreu. Golemul era obligat sâmbătă să rămână ascuns, dar rabinul Loew a uitat să-i scoată biletul din frunte şi, cu greu l-a găsit pe Golem lângă o sinagogă. Speriat să nu se făptuiască o nelegiuire, rabinul Loew l-a prefăcut în lut. Această grămăjoară este arătată şi azi turiştilor creduli.

Scrierile lui Gustav Meyrink, romanul ”Golem”, piesa lui H.Leivik, filmele cu Frankenstein, ş.a. au pornit de la prezenţa Golemului în tezaurului Evului Mediu. Învăţatul Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, visiting profesor la numeroase universităţi din lume, o autoritate în domeniul misticii în genere, a celei iudaice, în special, apreciat la superlativ de Ioan Petru Culianu, a scris o carte pasionantă „Golem”, privind sub aspectul mistico-cabalistic această creaţie, evident imaginară. Cartea a părut la Ed. Hasefer, în 2003, în limba română. Sunt citaţi Bruno Schulz, nefericitul gravor şi scriitor, care a spus că fiecare om simte nevoia de a crea ceva, de a fi demiurg, Norbert Wiener, autorul eseului „Dumnezeu şi Golem S.A.”, care a echivalat maşina cu Golemul, în spiritul ciberneticii pe care el a creat-o, ş.a Cel puţin o sută de personalităţi culturale, filosofi, teologi, scriitori, de diverse credinţe, catolici, ortodocşi, evrei s-au implicat în dezbaterea posibilităţilor omului de a crea ceva alături de Dumnezeu. Cabala a avut numai de câştigat din această experienţă, iar literatura mai are multe de spus.

Aventura Profetului Iona
Aventura profetului Iona






Marin Sorescu a dedicat o cunoscută piesă dramatică profetului Iona, care a devenit „clasică” pentru dramaturgia ultimelor decenii. Să vedem ce l-a atras din istoria acestui personaj biblic.

Iona face parte din şirul profeţilor de a „doua mărime”. De Ziua Pocăinţei, Yom Kipur, după Anul Nou evreiesc, se citeşte capitolul dedicat lui Iona. Acesta era fiul lui Amitai şi al unei femei care fusese înainte, soţia lui Ţarefat, cel sculat din morţi de către profetul Eliahu (Ilie). A trăit în regatul Iudeei, sub un rege nelegiuit, Iereboam II, pe vremea unui alt profet Amos. A profeţit prăbuşirea regatului, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi Dumnezeu, pentru a-l feri de mânia cetăţenilor, l-a trimis la Ninive, capitala Asiriei, spre a propovădui pacea dintre asirieni şi evrei. Iona s-a considerat jignit din cauza eşecului său ca profet şi a încercat să fugă de însărcinarea primită de la Cel de Sus, care era şi foarte riscantă. S-a îmbarcat în portul Iafa

( actualmente, parte a oraşului Tel Aviv, este unul dintre cele mai vechi porturi din lume), pe o corabie ce pleca în Spania, ţara cea mai depărtată de Iudeea, în lumea cunoscută de evreii antici. Abia pornită în larg, corabia a fost cuprinsă de o furtună extrem de violentă, limitată numai în locul unde plutea corabia. Marinarii au crezut că zerii lor ( echipajul era fenician) sunt mâniaţi, dar l-au zărit pe Iona chinuit de remuşcări. Acesta le spuse că el a fugit de Dumnezeu şi acesta, probabil, cere jertfa slujitorului său. Iona a rugat să fie lăsat să se înece în mare, iar marinatrii, după ce au tras la sorţi şi sorţii l-au indicat tot pe Iona, s-au hotărât să-l coboare în apă. Cum a părăsit acesta corabia, furtuna s-a potolit complet. Iona s-a scufundat, dar un peşte uriaş, unii au considerat că era vorba de o balenă, ceea ce , sub aspect zoologic nu este posibil ( balena nu poate înghiţi obiecte, prăzi mari), l-a înghiţit imediat. Povestea este dezvoltată şi de Talmud care vine cu completări. Peştele uriaş se temea de o fiinţă marină şi mai mare, Leviathanul, dar Iona l-a salvat rostind rugăciuni către Dumnezeu. Peştele l-a plimbat pe Iona pe mări şi oceane, ca în povestirea lui Jules Verne, „20.000 de mile sub mări”. După mai multe peripeţii, Iona ajunge la ţărm, iar marinarii fenicieni, care au urmărit toată aventura s-au convertit la credinţa în Dumnezeul Unic.





Iona a ajuns la Ninive , unde a început să profeţească pieirea capitalei imperiului asirian, pentru necredinţa locuitorilor şi opresiunea împotriva evreilor. Locuitorii au început să se roage de Domnul evreilor, care s-a milostivit şi a iertat oraşul. Iona s-a simţit din nou ca un profet mincinos. În faţa lui s-a ivit o plantă, se pare ricin, care a crescut repede, iar Iona, necăjit s-a culcat la rădăcina arborelui miraculos şi a avut un vis. Să fecea că un vierme se urca pe trunchiul copacului şi îl distrugea. Visul l-a îngrozit şi l-a trezit din somn. Dumnezeu i-a spus – „Dacă ţie îţi pare rău pentrru că viermele a distrus o plantă pe care tu nici nu ai îngrijit-o, cum să distrug eu Ninive, pe care tot eu l-am construit?”. Aici se încheie povestea lui Iona, care se spune că ar fi trăit până la vârsta de 140 de ani.

Povestirea despre Iona are unele trăsături ale teatrului absurd, modern, pe care Marin Sorescu a ştiut să le pună în valoare. De asemenea este vorba de destinul omului într-o lume a violenţei şi a lipsei de repere morale. Nu în ultimul rând, este o povestire despre Dumnezeu, despre felul Său de a judeca faptele oamenilor, de a le ierta anumite păcate, acordând o mare atenţie aleşilor pe care doreşte să-i aibă ca profeţi. Cartea lui Iona este, alături de cartea lui Iov, una dintre cele mai pilduitoare din literatura biblică.

Gog şi Magog

În Vechiul Testament ( Biblia ebraică), Gog este numele unei localităţi din Armenia antică, dar, prin mitologizare, simbolurile creştine, Gog şi Magog au devenit personaje care ar urma să lupte înaintea Judecăţii de Apoi, de partea Satanei, pentru a opri venirea Mesiei. Literatura beletristică a preluat de mult aceste simboluri ( v. şi Giovanni Papini, ş.a.). Prin apariţia la Ed. Hasefer a volumului cu titlul de mai sus, a lui Martin Buber ( traducere din germană, de Ruxandra Hosu, redactor- Alin Croitoru), semnificaţia acestor două nume este mult extinsă. Avem o antologie de pilde hasidice, scrisă într-un stil impecabil, pentru că autorul a fost şi filosof şi scriitor. Câteva cuvinte despre Martin Buber – născut la 8 februarie 1878, la Viena, şi-a petrecut copilăria în casa bunicului, Solomon Buber, un savant rabin din Lemberg ( azi, Lvov), capitală a Galiţiei, unde s-a născut şi hasidismul, în secolul XVIII, mişcare religioasă care punea accentul pe exprimarea liberă, necanonică a iubirii faţă de Dumnezeu, mişcare ce are acum centrul în SUA. Kafka, Sarte, Camus au apreciat şi au fost influenţaţi de opera lui Buber ( „Eu şi Tu” a apărut şi în română, sub îngrijirea lui Ştefan Augustin Doinaş ). „Omul care nu a simţit farmecul acestei vieţi nu va cunoaşte nici farmecul Paradisului” ...”Mai mare este ultima minune decât prima”... „Dumnezeu se ascunde pentru cel care ştie că El se ascunde şi pentru cel care nu ştie” ( formulare tipic talmudică)... „Dumnezeu ascultă şi rugile secrete” – sunt formulări din cărţile sale despre hasidism.

Volumul despre care discutăm aici a apărut în original la Ierusalim, în ebraică, în 1943, iar în engleză, la Philadelphia, în 1945. A fost tradus apoi în mai multe limbi europene. În postfaţa scrisă de autor, el explică motivul care l-a îndemnat să publice această antologie. Buber nu expune ideile proprii, nici nu are cum, din moment ce este vorba de folclor, el doar face o selecţie din „tezaurul imens al hasidismului”, cum numeşte acest folclor, prea puţin cunoscut la noi. Se spune că fondatorul hasidismului, Eliezer Baal Şem Tov a locuit o perioadă în zona Neamţului, din Moldova.

Ca să analizez sau să prezint pe scurt fiecare povestire, ar trebui să ocup un spaţiu care ar depăşi posibilităţile oricărei reviste. Mă voi rezuma la o prezentare a povestirii „Văzătorul”, cu care se deschide volumul. În apropierea unui castel din Lublin (Polonia), în urmă cu ceva secole, s-a stabilit o comunitate evreiască, nu înainte de a asana mlaştina şi a construi, casă cu casă un mic târg, un „ştetl”, cum se spune în idiş. Acolo se naşte un om cu capacitatea de „a privi de la un capăt al lumii la celălalt”, aşa cum ar fi dorit şi Domnul să-l făurească pe primul om, dar ştiind că păcatul este mai tare decât virtutea, i-a luat acest dar. Disperat de ceea ce vedea, Jakob Jizchak ( îi vom spune JJ) , şi-a legat ochii timp de şapte ani , astfel că vederea sa a slăbit mult, dar sufletul continua să privescă la fel ca înainte, cu aceeaşi putere de pătrundere. Veneau la el oamenii săraci, bolnavi, loviţi de năpaste să-l roage pentru un sfat, un ajutor. JJ aduna bileţele, apoi cugeta. Se gândea că este mai bine să-l iubeşti pe cel păcătos care îşi cunoaşte păcatul, decât pe cel drept , care se laudă că este drept. Mai puţin demn de milă este cu cel care este rău şi nu ştie acest lucru, acela nici la poarta Iadului nu se schimbă. JJ prefera pe un adversar al hasidismului unui aderent care la care nu se simţea pasiunea, căldura sufletească. Mai degrabă un adversar pasionat, care poate deveni un aderent la fel de pasionat, decât un om „călduţ”. Cel mai mult acest rabin-ţadik ( ţadik înseamnă om drept) ura tristeţea. Păcătosul, spunea el, ştie să se veselească, în timp ce evlaviosul este mereu trist. Povestirea are un tâlc, care constituie esenţa hasidismului – „La Dumnezeu să vii cu bucurie, nu cu mâhnire, învinge mâhnirea”. Citind întregul volum, oricare lector cu suflet şi minte neatinse de prejudecăţi va simţi ceva din bucuria spirituală a unei credinţe care ne face mai fericiţi decât am fi fără ea. – credinţa în binefacerea divină.