SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

Evreul „rătăcitor”



Evreul „rătăcitor”


Legenda evreului veșnic rătăcitor nu are nici o bază istorică. S- a născut în mijlocul mileniului al doilea al erei noastre și a alimentat un antievreism de imagine ( falsă). Se spunea că un evreu din Ierusalim i-ar fi refuzat lui Iisus, în drumul Golgotei, o cană cu apă și chiar a strigat – „Să fie răstignit”. Numit Ahasverus, prin preluarea eronată a numelui unui rege persan care este amintit în Cartea Esterei, evreul respectiv a fost blestemat să nu moară niciodată și să rătăcească pentru a-și răscumpăra vina față de Mântuitor. Legenda contrazice chiar morala creștină care respinge răzbunarea. Dar istoria evreilor este în mare parte o istorie a unei Diaspore ( Risipire, în grecește).
Veniți în Canaan la începutul mileniului al II-lea î.e.n., evreii antici care au antrenat și alte triburi, au reușit la începutul primului mileniu, deci după o mie de ani, să-și întemeieze un regat puternic sub David și Solomon. Regatul se divide în Israel și Iudeea. Apoi, în anul 722 î.e.n. asirienii distrug regatul Israel, iar în anul 586 î.e.n. babilonienii distrug regatul Iudeei. În anul 165 î.e.n. Iuda Macabeul alungă pe grecii regelui Antiochos și întemeiază un nou regat cu capitala la Ierusalim. Dinastia decade, apar regii idumei, Irod și urmașii săi, romanii pun stăpânire pe Palestina, iar în anul 70 e.n. Templul Mare din Ierusalim este distrus. Anul 135 e.n. marchează ULTIMA ÎNCERCARE de refacere a statului evreu, până în anul 1948, când Ben Gurion declară Independența Noului Stat Israel. Timp de aproape două milenii evreii au fost în Diaspora, astăzi , circa jumătate din numărul lor continuă să fie în această Diasporă. Holocaustul, indiferent de ce afirmă negaționiști de diverse orientări, a redus cu circa 30% numărul evreilor în lume, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe produse de oameni contra altor oameni.
Să urmărim evoluția acestei Diaspore în timp. Nu se știe cu precizie numărul evreilor la sfârșitul mileniului I e.n., dar un anumit număr de hazari trecuți la mozaism s-a adăugat evreilor tradiționaliști. În nici un caz ei nu au constituit o majoritate, cum pretind unii falsi istorici. La începutul Diasporei din era noastră, evreii locuiau în mare parte în Occident, apoi, la presiunea Bisericii Catolice și a unor principi catolici o parte s-au stabilit estul Europei, în Polonia, Rusia, Galiția, Ucraina, Moldova. În anul 1492, regii Spaniei, Isabela și Ferdinand izgonesc pe toți evreii din regat, astfel că sefarzii ( evrei spanioli) se răspândesc pe teritoriul Imperiului otoman,în Italia,Franța, Țările de Jos, Germania, iar în est se va crea tradfiia evreilor așkenaziți ( Așkenaz înseamnă german, în ebraică). Evreii sefarzi vor vorbi ladino, un dialect spaniol, iar așkenaziții – idișul, un dialect germano- slav- ebraic. Credința este comună, unele rituri diferă. Astăzi aceste diferențe au cam dispărut, mai importante fiind reformele religioase care au intervenit în ultimele secole. În secolul XVIII, când a început mișcarea iluministă evreiască, în paralel cu cea europeană, trăiau în Polonia un milion și jumătate de evrei, circa 250.000 în vestul și centrul Europei, restul de 750.000 în Asia și Africa de Nord, deci în total circa două milioane și jumătate de evrei. În două secole populația a crescut la 15 milioane datorită îmbunătățirii condițiilor de trai, a asistenței medicale în Europa. Exodul evreilor în America a creat noi centre de cultură și civilizație evreiască, ca și pentru o tendință de asimilare. În ajunul celui de al doilea război mondial, numărul evreilor era de circa 18 milioane, pe toate continentele. Circa jumătate din populația evreiască era cuprinsă în sfera industrială, ca și a micii producții manufacturiere, restul în comerț, finanțe, alte ocupații. Agricultura și serviciul militar a fost interzis evreilor timp de secole. Ghetoul și-a pus amprenta pe viața comunităților evreiești de asemenea, timp de secole. El era și un loc de autoprotecție , dar și de marginalizare socială. El a intrat definitiv în istorie, numai la Ierusalim există un cartier Mea Shearim ( O sută de porți) unde trăiesc ultra-religioși în condițiile ghetoului de altădată.
Să urmărim cum a evoluat Diaspora în diverse țări ale lumii. În Peninsula Iberică – Spania, Portugalia, evreii au ajuns încă în primul secol al erei noastre, dar se pare că au fost coloniști și mai devreme. Istoria evreilor din această parte a lumii a fost determinată de valurile de cuceritori, de la triburile germanice, apoi cuceririle arabe, până în fatidicul an 1492 , când evreii sunt izgoniți di n Spania și după trei ani, din Portugalia. Maimonide, Halevi au fost cele mai strălucite personalități ale evreimii sefarde , într-o perioadă „de aur”, secolul XI-XII. Despre evreii sefarzi s-au scris numeroase cărți. Nici în Franța soarta evreilor nu a fost foarte fericită, presiunea Bisericii, cruciadele, apoi Inchiziția, prejudecățile au creat condiții aspre de conviețuire. O personalitate comparabilă cu Maimonide din Spania, a fost Rași din Troyes. Regii Franței au izgonit și ei pe evrei pentru o perioadă. Împăratul Napoleon a repus relațiile cu evreii pe baze moderne, raționale. Dar la sfârșitul secolului XIX, afacerea Dreyfus a aruncat una dintre cele mai întunecate umbre asupra așa zisei „toleranțe” din Franța, acuzația de trădare care i s-a adus unui ofițer de Stat Major total nevinovat era îndreptată, de fapt, împotriva unui popor. Jurnalistul Theodor ( Bejiamin) Herzl, aflat la proces a suferit o adevărată transformare spirituală renunțând la asimilaționism și devenind inițiatorul sionismului politic. Se poate spune că Statul Israel are, indirect, ca făuritor, fără voie pe căpitanul Dreyfus . Sionismul lui Herzl a pus bazele unei strategii care a dat roade. În Țările de Jos situația evreilor a fost favorabilă unei evoluții normale, rolul Bisericii nu era preponderent. Acolo s-a afirmat filosoful Spinoza, ce avea să fie excomunicat pentru că a adus ideea unui panteism „eretic” în concepția rabinică. În Anglia , atitudinea față de evrei a fost oscilantă, de la ospitalitate la respingere, iar marele Will a adus în scenă un personaj , Shylok, aparent odios, care, de fapt cerea respectarea unor prevederi contractuale. Christopher Marlowe era mai puțin înțelegător, „neguțătorul din Veneția” fiind chiar respingător. În secolul XIX, unul dintre constructorii imperiului britanic a fost evreul convertit Disraeli. În Italia, deși Vaticanul nu accepta o apropiere față de „trădătorii” lui Iisus, evreii au fost mai puțin persecutați, date fiind și condițiile istorice. Italia a devenit stat unitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Insulele din Marea Mediterană au fost oaze de prosperitate pentru evrei, în special după venirea sefarzilor. Despre evreii din Balcani se poate spune că ei au format cea mai veche Diaspora, în Europa, adică de la cucerirea Ierusalimului de către Titus ( 70 e.n.). Aici s-au întâlnit evreii antici cu sefarzii și cu așkenazimii. La curtea lui Ștefan cel Mare era un medic venețian pe nume Șmil, spune legenda, iar în oastea lui Mihai Viteazul s-au aflat și evrei. În Ungaria ,Polonia, ca și în Austria, Germania destinul evreilor a fost dependent de politica guvernanților. În Cehia , toleranța religioasă a fost o bună regulă, la fel ca și în țările scandinave. În Țările Baltice, ca și în unele perioade, în Polonia, antievreismul s-a manifestat destul de violent. Nu mai vorbim de Rusia , unde pogromurile, în secolele XVII-XIX s-au succedat cu o violență nemaiîntâlnită în alte țări. Evreii s-a răspândit pe toate continentele, în Asia, Australia, pe insulele din Pacific, etc. În Africa antievreismul a fost dictat de extremismul islamic, iar în Africa de Sud de naționaliștii albi.
Cum spuneam, Holocaustul a devenit o falie în istoria evreimii, iar crearea Statului Israel este și o consecință a acestui flagel extrem de dureros și extins. Astăzi, Orientul Apropiat este frământat de ciocnirea dintre interesele țărilor consumatoare de petrol, de politica duplictaă a Moscovei, dar și de prezența politico-militară a SUA, ca super-putere. Israelul este singurul stat democratic din zonă, înconjurat de țări cu regimuri autoritare și având ideologii fie moderate, fie extremiste. Cuvântul Armeghedon , care semnifică și sfârșitul Lumii în credința populară creștină, provine de la numele geografic al localității Meghido, unde în antichitate se aflau grajdurile regelui Solomon, dar unde au avut loc și o serie de bătălii. Dar sfârșitul Lumii nu este previzibil și nici de dorit. În orice caz nu evreii îl vor aduce.
BORIS MARIAN

http://www.acum.tv/articol/45951/

Anat Hoffman, activistă progresistă israeliană originară din Ierusalim, care timp de 14 ani a îndeplinit funcţia de consilier municipal, iar apoi cea de director executiv al Centrului de acţiuni religioase in Israel (IRAC), va veni la Los Angeles la începutul lunii februarie. Doamna Hoffman – care în urmă cu doi ani fusese arestată întrucât purtase Tora la Zidul Plângerii – va sosi in California cu următorul mesaj adresat evreilor americani: “Ceea ce se întâmplă în Beit Shemesh este o ameninţare la fel de mare la adresa Israelului, ca ceea ce se întâmplă la Teheran”.Anat Hoffman va vorbi la serviciul divin de Şabat de la Templu Emanuel si Templu Beth Am, din Beverly Hills. Parte din discursul său se va referi la ceea ce se petrece în Beit Shemesh. “Măsura securităţii nu este dată doar de apărarea armată a frontierei, ci şi de posibilitatea unei fetiţe de 8 ani de a se duce la şcoală fără a fi intimidată “. Cuvintele lui Anat Hoffman vizează cazul elevei Naamei Margolese din Beit Shemesh, întrată în atenţia opiniei publice, în urma unui reportaj difuzat pe Canalul 2 TV, care dezvăluia că fetiţa fusese scuipată şi calificată drept „curvă” de bărbaţii ultra-ortodoxi, în timp ce se îndrepta spre şcoală. Aceştia fuseseră deranjaţi că fetita – care face parte dintr-o familie ortodoxă modernă, cu toate că purta o fustă lungă, nu era destul de modest îmbrăcată. Anat Hoffman se luptă de decenii pentru a împiedica manifestările de acest gen, Odată cu ecoul stârnit de povestea micuţei Naama Margolese, se pare că a sosit şi momentul favorabil pentru D-na Hoffman .

„Este pentru prima dată” – a declarat Anat Hoffman – „că problemele legate de egalitatea sexelor şi pluralismul religios pot fi supuse dezbaterii politice israeliene. Consider că este o şansă majoră, pentru că ne aflam în ajunul unor alegeri”.

D-na Hoffman este convinsă că aceste probleme interne – egalitatea între femei şi bărbaţi, pluralismul religios şi drepturile minorităţilor – reprezintă ameninţări pentru viitorul Israelului. “De ce nu ar putea fetele să-şi celebreze majoratul (Bat Mitzvah) la Zidul Plângerii?” s-a întrebat Anat Hoffman.

Ea luptă de mai bine de douăzeci de ani pentru dreptul femeilor de a citi din Tora (Sulul Sfânt), la Zidul Plângerii. În calitate de preşedinte al grupului Women of the Wall , ea a fost mult timp în conflict cu grupul ortodox, care controlează cel mai sfânt loc din Ierusalimul evreiesc. Dar pe Anat Hoffman nu o nemulţumeşte doar influenţa lor asupra locurilor sfinte. O minoritate extremistă de ultra-ortodocşi a devenit tot mai puternică si influenţa ei s-a extins dincolo de limitele comunităţilor lor.

Chestiunea delimitării locurilor pentru bărbaţi de cele ale femeilor în autobuzelor publice, a explodat în cadrul unei dezbateri publice, în decembrie anul trecut, după ce Tanya Rosenblit şi Doron Matalon, militar în Forţele de Apărare Israeliene, au fost hărţuite de ultra-ortodocşi pentru că refuzaseră să se aşeze pe scaunele din spate ale autobuzului.

În 2007 IRAC a depus o petiţie în numele a cinci femei care au fost hărţuite pentru încălcarea segregării din autobuzele publice. În ianuarie a.c. Curtea Supremă a Israelului a stabilit că această practică este ilegală. De atunci Anat Hoffman s-a plasat în mod continuu fruntea mişcării “Freedom Rides”, în care ea şi alte evreice stau pe locurile din faţă ale autobuzelor segregate, pentru a se asigura de respectarea deciziei Curţii Supreme . Totuşi, şoferii acestor autobuze nu intervin când ultra-ortodocşii încep sa hărţuiască femeile. În momentul de faţă sunt pe rol 13 procese intentate împotriva conducătorilor de autobuze care nu respectă legea impusă de Curtea Supremă.

În societatea israeliană secularizată a început procesul de destrămare a unei culturi tradiţionale în care diferenţa dintre sexe era adânc înrădăcinată. Cu zece ani în urmă a fost adoptată legea privind protecţia femeilor faţă de hărţuirea sexuală. Din momentul intrării în vigoare a acesteia, o serie de comportamente tolerate anterior în armată şi guvern au devenit ilegale. În 2011 Moshe Katsav, fostul preşedinte al Israelului, a început executarea celor de şapte ani de detenţie pentru viol. Moshe Katsav nu crezuse ca această lege avea să se aplice şi în cazul lui.

În acelaşi timp, în societatea evreilor ortodocşi femeile au început să câştige putere şi influenţă. Anat Hoffman subliniază faptul că femeile plătesc datoriile familiei şi ele au control asupra carnetului de cecuri – în timp ce bărbaţii primesc doar o educaţie religioasă.
Hoffman, care a urmat facultatea la UCLA, se pregăteşte să abordeze publicul evreiesc din Los Angeles şi San Francisco Bay Area, în speranţa că evreii americani vor pune presiune pe guvernul israelian cu privire la aspectele sociale. “Israelul are nevoie să audă adevărul de la suporterii săi. Sionismul nu este un sport pentru spectatori.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cine-fost-regina-saba
A existat cu adevãrat seducãtoarea reginã din Saba? Douã cãrţi sfinte
, Biblia creştinã şi Coranul o pomenesc. În viziunea asupra casei
regale apuse a Etiopiei un copil al reginei din Saba începe o dinastie
care dureazã 2000 de ani. Conform ambelor scrieri copilul este
conceput într-o noapte de dragoste consumatã între regina arabã şi
regele evreilor, Solomon I. Pânã la cãderea sa în 1974 împãratul Haile
Selasii I al Etipoiei se putea sprijini pe o formularisticã ce îl
desemna drept cel de-al 225-lea urmaş al reginei din Saba şi al
regelui Solomon.

Dar ştiinţa este încãpãţânatã. Nu se multumeşte cu mituri, cautã în
schimb dovezi consistente. Doveditã momentan este dezvoltarea unei
culturi sabaice in oaza Marib cam cu 1000 de ani a.Hr. dar realizarea
respectivã se atribuie unui grup de ţãrani. Cele mai vechi inscripţii
care consemneazã existenţa unui stat al Sabei dateazã din secolul al
VIII-lea. Regele Solomon domneşte însã între 965 şi 926 a. Hr. Prin
urmare istoria ne învaţã cã primul stat sabaic ia naştere la decenii
dupã domnia lui Solomon.

Cercetãtori renumiţi precum John Philby s-au strãduit sã creeze o
punte între istorie şi legendã. Teoria lui Philby spune cã regina din
Saba ar fi fost o femeie de origine nobilã dintr-un trib. Tribul sãu
alcãtuit din arabi sabaici ar fi venit din Mesopotamia prin zona
Siriei, atunci fiecare astfel de trib îşi numea cãpetenia rege/reginã.
Regina ar fi ajuns la Solomon în Ierusalim pentru a plãti tribut
marelui conducãtor. O parte dintre sabaici s-ar fi deplasat dinspre
Mesopotamia spre sud-vestul Arabiei. Acolo s-ar fi stabilizat şi ar fi
înflorit amintirea unei anumite regine, pe care ar fi pãstrat-o vreme
de secole.

În amintirea majoritãţii iemeniţilor existã însã douã regine din Saba.
Legendara reginã din Arabia Sauditã anticã se numeşte Malika Bilqis.
Ei i se atribuie templul ridicat în oaza Marib, dedicat zeului lunar
Almaqah. Se pare cã a fost construit în secolele VIII-VII a.Hr. Pentru
aceastã perioadã, ca de altfel pentru întreaga istorie a regatului
sabaic, nu se poate dovedi prezenţa unei regine. Viaţa şi stãpâniorea
celei de-a doua regine Bilqis (Malika cea tânãrã) sunt însã ceva mai
bine documentate. Este vorba despre Arwa Bint Ahmed as-Sulayhi, fiica
lui Ahmed, integratã în tribul Sulayhi. Un anume Ali Ibn Muhammad
as-Sulayhi conduce o rãzmeriţã în regiunea muntoasã din sud-vestul
capitalei iemenite San”a”, în 1047. Ba chiar reuşeşte sã punã mâna pe
capitalã. Duşmanul sãu era un imam, un credincios care era totodatã un
puternic conducãtor de triburi, dar care ca dinast legitimat religios
nu controla decât o parte din zonã. Sprijinindu-se pe mişcarea
fatimido-şiitã şi pe resurse materiale puse la bãtaie de familia
domnitoare din Egipt, Ali Ibd Muhammad devine sultan, controlând
majoritatea Yemen-ului şi regiunea de coastã a Mãrii Roşii.

Fiul şi moştenitorul lui Ali, Al-Mukarram Ahmed, încheie în anul 1069
un contract de mariaj cu Arwa Bint Ahmed, o fatã din trib cu el. La
numai cinci ani dupã aceasta, din cauza bolii apãsãtoare, sarcinile de
stat revin soţiei sale. În 1074 Arwa se înfãţişeazã istoriei drept
regina Malika. Ea moşteneşte cu adevãrat regatul şi se simte
responsabilã faţã de poporul sãu, fapt recunoscut de politicienii din
Yemen de azi. Unii spun cã ar fi cea mai însemantã conducãtoare a
Islamului. Pentru a stabili care au fost de fapt legãturile dintre
reginã şi poporul sãu ne-ar trebui izvoare care lipsesc. Putem doar
specula cã a avut de-a face cu lupte interne pentru tron şi atacuri
externe.

Lupte sngeroase s-au dus cu sigurantã între fidelii Malikei şi
najahizii care detineau un oarecare control asupra coastei Mãrii
Roşii. Arwa îl poate învinge pe duşmanul sãu periculos, sclavul de
odinioarã Najah, numai când ea însãşi se apropie mai mult de câmpul de
bãtãlie. Pãrseşte aşadar capitala şi transformã micul oraş de munte
Jiblah în reşedinţa sa. De acolo nu era decât o zi pânã la focaul
conflictului. În afarã de asta, Jiblah, aflat pe o rocã de bazalt, era
mai uşor de apãrat.

Najah era din Etiopia. În timpul conflictului primeşte ajutoare şi de
pe celãlalt mal al Mãrii Roşii, din Eritrea de azi. Acolo domnea un
rege creştin. Mulţi dintre susţinãtorii Arwei vedeau în Najah nu doar
un lider local care s-a rasculat, ci şi un agent secret al Etiopiei
creştine. Mai demult sabaicii au rãspândit credinta lor în ţara de
dinolo de Marea Roşie şi au influenţat mult sitlul arhitectural, dar
aceasta a fost înãbuşitã de Islam şi de creştinism. Si ceva nu se
uitase însã de poporul iemenit: cã de 500 de ani nu se eliberaserã
incã teritorii de sub stapânirea etiopianã. De aceea Arwa Bint Ahmed
era vãzutã atât ca o luptãtoare pentru libertate, cât şi ca o
apãrãtoare a dreptei credinte.

Stadiul actual al cercetãrii afirmã cã dupã schimbarea capitalei îi
mai rãmân 51 de ani de domnie. Este sub semnul întrebãrii dacã s-a
cãsãtorit vreodatã. Ar fi trebuit în acest caz sã împartã controlul
statal cu un bãrbat, probabil dintr-un trib rival. În 1138 se pare cã
moare în vârstã de 88 de ani, în Jiblah. Malika este îngropatã în
moscheea localã. Dinastia Sulayhidã nu a supravieţuit mult timp dupã
decesul sãu, din cauza luptelor civile. Dar secolele stãpânirii
sulayhide reprezintã o perioadã înfloritoare atât pentru Yemen, cât şi
pentru zona Mãrii Roşii, Tihama. Atunci oamenii au început s-o
desemneze drept Bilqis cea tânãrã.

Dacã Arwa însãşi s-a perceput ca o urmaşã a reginei din Saba nu se
poate spune. Dar o asemenea comparaţie ar fi rãmas documantatã cumva.
În Coran este menţionatã regina din Saba, dar ea nu are un nume
concret. În timpul Arwei deja era de 200 de ani un obicei pentru
învaţaţi şi poeţi sã o numeascã Bilqis. Aşa se înscrie în istorie
Bilqis I, fondatoarea templului din Marib, iar celei de-a doua Bilqis
poporul îi dedicã o formaţiune naturalã: un con vulcanic lângã Hamam
Damt, care şi astãzi poartã numele de ”tronul lui Bilqis”.

Scriitorii o prefac în eroinã, ghizii în element turistic. Multe
instituţii din Yemen îi poartã numele. Dacã nu ştim nimic sigur despre
existenţa ei din antichitate, acum ştim sigur cã existã în prezent.
Bilqis cea Tânãrã este şi un simbol al emancipãrii feminine. S-au
întreprins deja câţiva paşi în acest sens, pentru cã femeia are şi
drept de vot activ, acces în Parlament sau în fucţii din aparatul de
stat. La sute de ani dupã antichitatea pãgânã, regina din Saba câştigã
mai mult în însemnãtate în ideologia islamicã.

http://www.cotidianul.ro/der-spiegel-israelul-sub-influenta-evreilor-ultraortodocsi-169658/

http://www.enational.ro/live/sfaturi-anticriza-in-biblie-si-ponturi-de-afaceri-in-talmud-118502.html/

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=27679:incredibil-dar-adevrat-rabini-arzand-drapelul-israelului&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

Mişcarea Occupy Wall Street organizează manifestaţii în New York de mai bine de două luni, iar mass-media ignoră sau minimalizează evenimentele. Şi acestea nu sunt singurele manifestaţii de protest din New York despre care presa nu informează corect publicul! În luna septembrie, La New York, în paralel cu demonstraţiile anti-Wall Street – de fapt, la doar câteva sute de metri distanţă – sute de evrei ultra-ortodocşi, în frunte cu câţiva venerabili rabini, au manifestat contra existenţei statului Israel şi contra sionismului, arzând drapelul israelian. Acest fapt pare incredibil, dar este adevărat!
Cine sunt aceşti antisionişti, pe care nimeni nu va îndrăzni totuşi să îi catalogheze drept antisemiţi? Deşi, cu manipularea mediatică a epocii noastre, nu putem şti ce surprize ne mai aşteaptă... Mişcarea Neturei Karta, care este la originea manifestaţiilor antisioniste de la New York, a fost fondată în 1938 la Ierusalim şi are în prezent la nivel mondial sute de mii de adepţi. Ea ţine de un curent iudaic tradiţionalist, a cărui ideologie are la bază Tora, cartea sfântă a evreilor şi care se opune în mod radical sionismului. Acest curent consideră că existenţa unui stat suveran al evreilor în timpul a ceea ce ei numesc „actuala perioadă de exil” încalcă unele principii fundamentale ale iudaismului. Fiind deseori catalogată – din raţiuni propagandistice – drept „o sectă stranie” –, mişcarea Neturei Karta semnalează pe drept cuvânt faptul că ideologia sa nu a adăugat nimic şi nu a modificat cu nimic adevăratele legi ale Torei şi de aceea apelativul „sectă” nu i se poate aplica.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/urmele-lui-goliath

Cu toţii cunoaştem povestea biblicã a luptei dintre David şi Goliath. Tânãrul pãstor neînarmat îl ucide pe uriaşul rãzboinic. Între israeliţi şi filisteni mãrul discordiei nu s-a consumat uşor. Dar cine au fost aceşti filisteni?

O bãtãlie decisivã pune faţã în faţã armatele evreilor şi filistenilor. Din rândul filistenilor se remarcã gigantul Goliath, care doreşte sã provoace o luptã în doi cu unul dintre adversar. Dar israeliţii sunt îngroziţi şi nimeni nu îndrãzneşte sã înfrunte namila de om. Regele Saul îi promite celui care ar îndrãzni cã va avea parte de o recompense consistentãşi de mâna fiicei sale. Aşa cã se anunţã tânãrul pãstor David. Refuzã sabia şi armura regelui şi se repede în luptã doar cu o praştie, cu care îl ucide cu o loviturã într ochi. Israeliţii capãtã curaj, îi urmãresc pe filistenii timoraţi şi nu aratã niciun fel de compasiune. Aceasta a fost una dintre marile victorii ale poporului evreu asupra unora dintre cei mai mari duşmani.

Din spaţiul egeean în Palestina

Filistenii aparţineau iniţial popoarelor mãrii, o coaliţie de diverse populaţii din regiunea Anatoliei şi Mãrii Egee, care atacã de mai multe ori Egiptul în timpul faraonului Ramses al III-lea (1184-1153 a.Hr.). acesta respinge mai multe atacuri, iar în cel de-al 8-lea an al domniei se ajunge la o bãtãlie dublã pe mare şi pe uscat. Victoria o eternizeazã prin inscripţii şi reliefuri în templul sãu de la Medinet Habu. Pe reliefuri filistenii se remarcã prin acoperãmântul capilar, în rest corpul este reprezentat gol exceptând o bucatã de material în jurul mijlocului. Ei purtau un coif special cu tichie şi nu, cum se bãnuia înainte, o coroana cu pene sau vreun fel de frizurã.

Filistenii s-au stability precumpãnitor în Palestina de sud, mai ales în câmpiile de lângã coastã. Mai întâi sub stãpânire egipteanã şi la sfârşitul secolului al XII-lea încã sub control egiptean, oraşele Gaza, Askalon şi Aschdod intrã în sfera de influenţã a filistenilor, care alcãtuiesc Pentapolis. Asadar aceste trei oraşe împreunã cu Akkaron şi Gath sunt guvernate de principi care se reunesc într-o confederaţie cu sediu schimbãtor.

Declinul puterii egiptene are drept rezultat stabilirea filistenilor în regiune şi de aici posibilitatea expansiunii. Dau rapid peste israeliţi şi se naşte o stare de rãzboi care dureazã şi îi implicã şi pe canaaniţi.

În ciuda tuturor descrierilor din Biblie faptele prezentate nu se muleazã mereu pe descoperirile geografice. Este descries amãnunţit mai ales echipamentul militar al filistenilor, respectiv al lui Goliath. Din lagãrul militar filistin iese la ivealã ca luptãtor de prim rang Goliath din Gat, care mãsura şase coţi şi o şchioapã. Pe cap poartã un coif din bronz şi are o platoşã tot din bronz, care valoreazã 5000 de shekeli. Are şi atele de bronz la picioare iar între umeri poartã o secerã. Are o suliţã groasã cât un copac şi extrem de ascuţitã. Înaintea sa pãşeşte scutierul.

Descrierea biblicã ne duce cu gândul la nişte asemãnãri cu hopliţii greci. Lancea, sabia, scutul sau coiful cu perie sunt indicii destul de clare. Dacã se comparã descrierea însã cu reliefurile din Medinet Habu, se ajunge la concluzia cã darea de seamã din Vechiul Testament se potriveşte cel mai devreme pentru secolul al VII-lea, cãci abia de atunci dateazã armura grea.

Filistenii – un popor rãzboinic

Organizarea lor militarã le-a adus cu siguranţã multe avantaje. Carul de luptã şi arcul le-au preluat de la egipteni. Ridicarea unor avanposturi precum şi folosirea unor unitãţi mobile le-au permis extinderea teritoriului ocupat. Prelucrarea fierului şi întrebuinţarea acestuia în domeniul militar le-a fost de mare ajutor. Totuşi un efect secundar a constat în faptul cã triburile din Israel au trebuit sã se refacã militar şi organizatoric, pentru a face faţã acestei ameninţãri.

În domeniul religios filistenii se diferenţiau fundamental de israeliţi. Venerau mai mulţi zei şi zeiţe, de exemplu Dagon sau Baal Zebur. Pentru aceştia ridicau temple şi alte lãcaşuri sfinte unde se realizau sacrificii. Filistenii uzitau şi blocuri sculptate din piatrã, care nu erau pânã atunci cunoscute în zonã, exceptând Ciprul. În marile oraşe ridicau case şi palate, care se disting de tradiţia arhitecturala canaanitã.

Despre moştenirea filistinã

Denumirea de Palestina are de-a face cu filistenii. Dupã ce romanii înãbuşesc rãscoala lui Bar Kochba din 135 p.Hr., integreazã Palestina provinciei Syria. În 193/94 se ajunge la o împãrţire în umra cãreia se creeazã provincial Palestina. Numele se pãstreazã şi azi, aşadar supravieţuieşte stãpânirii byzantine, arabe şi osmane. În conflictul palestino-israelian se încearcã ocazional conectarea palestinienilor cu trecutul filistin şi prin aceastã invocare depãsirea stãrii de rãzboi. Se cere totuşi atenţie, cãci filistenii déjà dispãruserã ca popor cu multe secole înaintea cuceririi romane. Rezidenţii Palestinei de azi sunt urmaşii populaţiei bizantine şi apoi a arabilor infiltraţi în zonã. În ziua de azi încã se mai foloseşte pilda cu David şi Goliath când vine vorba despre o luptã inegalã. Dintr-un anume punct de vedere, prin uriaşul biblic filistenii încã mai au un loc în memoria colectivã, deşi uniunea lor de oraşe este supusã de cãtre asirienii lui Tiglatpilaser al III-lea în 732 a.Hr.

g-geschichte.de

Crăciunul într-o familie de evrei neologi de Eva Galambos

Deşi mă trag dintr-o familie evreiască „pură”, (ca să fiu şi eu puţin rasistă pe invers), îmi aduc aminte că , în copilărie, am sărbătorit Crăciunul şi nu Hanuca.. Nu aveam menora în casă ( mi-am cumpărat eu acum câţiva ani când am fost în Israel fiindcă îmi place ca simbol al iudaismului mai mult decât steaua lui David), în schimb, cel puţin cât eram mici fratele meu şi cu mine, ni se făcea pom. Când am mai crescut ne făceam noi doi dintr-o creangă de brad culeasă din grădină.

Sigur, nu cunoşteam semnificaţia Crăciunului, am aflat-o la orele de religie ortodoxă când am mers la şcoală. Din clasa întâi am urmat şcoala românească, nu evreiască (a mai funcţionat şi la Arad trei ani până la reformă). Nu eram obligată să particip la ora de religie, pe a mea o aveam duminica, spre disperarea mea deoarece când toţi copiii dormeau, eu trebuia să mă scol ca să ajung acolo. Dar părintele Bogdan (şi acum îi ţin minte numele ) nu ne scotea de la oră dacă vroiam să rămânem, dimpotrivă, când ridicam mâna ( şi se întâmpla) mă lăsa să răspund. Nu cred că vroia să mă convertească, eu eram de mult conştientă că sunt evreică, dar mai învăţam câte ceva. Aşa am aflat şi de semnificaţia Crăciunului dar nu o legam de ce se întâmpla la noi acasă. Pomul se făcea ca să primim cadouri şi să nu-i invidiem pe ceilalţi copii. Probabil că ne-ar fi putut da şi de Hanuca, dar părinţilor mei nu le-a trecut prin minte acest lucru. Dar în multe familii de evrei neologi se întâmpla la fel. O poveste similară am aflat mai târziu şi de la soacra mea, timişoreancă. Şi la ei se făcea pom pentru copii. La noi mai interveneau două lucruri. După calendarul unguresc, pe 24 decembrie erau Adam şi Eva (nu sfinţi, ungurii au pentru toate numele, indiferent dacă sunt de sfinţi sau păgâne, respectiv din mitologia maghiară, câte o zi). Şi cum fratele meu şi cu mine eram Adam şi Eva, sigur că ni se spunea că este ziua noastră onomastică.

Tot pe 24 decembrie era şi ziua bunicului meu şi mama mea îşi aducea aminte cum se aduna familia ei atunci la Târgu Mureş. Mai am nişte poze cu bunicul şi toţi nepoţii, eu sunt cea mai mică, să fi avut doi ani. Nu-mi aduc aminte şi după aceea n-a mai fost nimic de felul ăsta, bunicul şi încă vreo 30 de membri ai familiei lui au dispărut în fumul crematoriilor din Auschwitz.. Dar mama aprindea de 24 decembrie o candelă în amintirea bunicului meu.

După ce m-am căsătorit, tot cu un evreu, am continuat să sărbătorim Crăciunul, cu câte un pomişor, cadouri şi mâncăruri tradiţionale. Am învăţat să fac „beigli” (Andrea ştie ce este), un fel de ruladă din cocă de cozonac, cu nucă sau cu mac, e mult mai uşor de făcut decât un cozonac, nu trebuie să-l frămânţi ore întregi….

Acum chiar dacă am rămas singură, tot serbez într-un fel Crăciunul. De multe ori îl combin cu Hanuca, îmi invit prietenii evrei şi creştini la masa care este împodobită cu crengi de brad şi alături luminăricile Menorei, (nu am hanuchie) şi este foarte frumos. Mă amuz şi spun că fac masă ecumenică, ceea ce se întâmplă şi când Pesah-ul cade în acelaşti timp cu paştele şi când prietenii mei creştini se bucură să mânce azimă şi supă cu găluşti de pască. Mai pun nişte verdeţuri pe masă şi explic cum este şi de ce se mânâncă aceste feluri de Seder dar ei ştiu deja.

Revenind la Crăciun, întotdeauna mi-a plăcut atmosfera acestei sărbători. Pentru mine, ca şi pentru alţi evrei, simbolizează pacea şi armonia şi chiar încerc să creez acest spirit, serbând în acelaşi timp cu Hanuca, sărbătoarea evreiască pe care o iubesc cel mai mult. Pentru mine, ambele sunt omagii aduse luminii, viitorului, liniştii şi armoniei dintre noi toţi. Mă gândesc la minunea uleiului, la faptul că nu este voie să lăsăm să se stingă lumina. Şi cred că această idee este valabilă pentru toate credinţele.

CRĂCIUN ÎN ȚARA SFÂNTĂ, VĂZUT DE UN EVREU DIN IERUSALIM

Mi-am pus adeseori o întrebare. Ce reprezintă Crăciunul pentru mine, un evreu tradiţionalist originar din România, cetățean israelian care locuiește la Ierusalim? Uneori mi-am spus că ar fi o zi ca celelalte. Apoi, m-am gândit că nu este chiar așa. Ceea ce este interesant pentru mine ar fi ceremonialul sărbătorii. Apoi am adăugat că ar mai fi ceva. Este ziua de naștere a unui evreu, Yehoshua ben Iosef. Un evreu de orientare diferită, dar totuși evreu. Un evreu care a reușit – poate fără să iși propună acest lucru – să influențeze o lume, să intemeieze o religie sau, mai bine zis, câteva religii și culturi care au determinat evoluția întregii omeniri. Deși ideile acestui om au fost și au rămas respinse de poporul lui (sau, inițial, de liderii și marii învățați ai săi), el rămâne un om de geniu. Desigur, printre altele ca urmare a activității și scrierilor urmașilor lui în credință și gândire, care au difuzat învățăturile lui. Ce putem face, uneori geniile nu sunt acceptate de familia, poporul și țara lor, nu sunt potrivite acelei gândiri, care preferă alte genii, alte gândiri, potrivite lor - și atunci se manifestă în afară, în altă lume. Ulterior lucrurile au evoluat diferit, iar cei care au adoptat învățăturile acestui om l-au considerat Mântuitor, Fiu al lui Dumnezeu și au pornit împotriva poporului în rândul căruia se născuse, care nu accepta și nu putea accepta această idee. Uneori chiar l-au adoptat pe acest om într-o formă ciudată. În primul an după semnarea acordurilor de la Oslo, în seara de Crăciun, musulmanul Yasser Arafat s-a urcat pe acoperișul Bisericii Nativității din Beith Lehem și a tras cu arma sărbătorește, strigând că Iisus a fost primul palestinian, iar Crăciunul este o sărbătoare palestiniană. Reacția turiștilor pelerini nu a fost de simpatie, așa cum spera Arafat, a cărui zi de naștere era – mi se pare – în aceeași perioadă, ci de groază: ei veniseră să serbeze Crăciunul, ziua de naștere a lui Iisus Mântuitorul lor în cântec și bucurie, nu ziua de naștere a lui Yasser Arafat cu focuri de armă și teroare. Nu știu cum ar fi reacționat evreul Yehoshua ben Iosef , susținător al spiritualității, mărinimiei și iertării, adversar al folosirii forței, la această ”sărbătorire” a zilei lui de naștere. Oare ar fi spus că, dacă cineva îți trage o palmă, să-i întinzi și obrazul celălalt? Sau ar fi fost indignat? După cum nu știu cum ar fi reacționat la faptele prezentate într-un tablou de Marc Chagall, care ilustra Holocaustul într-o formă simbolică, arătând ura antievreiască generalizată, bolnavă, ca și ura anticreștină a naziștilor deveniți păgâni. Sau chiar la faptul în sine, dacă s-ar fi petrecut într-adevăr și el ar fi fost martor ocular. Tema? Un convoi de evrei sunt mânați de soldați naziști spre Auschwitz, spre camerele de gazare. Pe drum convoiul îl întâlnește pe Iisus crucificat, pe cruce. Un soldat nazist se îndreaptă spre el, pentru a-l da jos de pe cruce și a-l alătura convoiului, pentru a-l trimite și pe el la Auschwitz, în camera de gazare. Doar și el era evreu, nu-i așa? Deci, recunoașterea naziștilor că este vorba de un evreu pe care voiau să-l distrugă, ca pe orice alt evreu.. Moștenirea lui religioasă și culturală nu avea importanță pentru ei, era evreiască…Uneori simt nevoia să strig, precum scriitorul Isaia Răcăciuni în titlul unui roman scris în perioada Holocaustului, dar publicat abia după cel de al doilea război mondial: ”Dați-ni-l înapoi pe Iisus!”

ALTĂ ÎNTREBARE ȘI ALTE REFLECȚIUNI PERSONALE

Mi-am pus încă o întrebare. Care este poziția Crăciunului, și – prin generalizare – a culturii și religiei creștine la Ierusalim, Orașul Sfânt pentru cele trei religii monoteiste , în Ierusalimul contemporan, dominat de două culturi și religii: cea evreiască iudaică și cea arabă musulmană? Este loc și pentru cultura și religia creștină (sau, pentru culturile și religiile creștine) în acest oraș? Răspunsul subsemnatului este că da, trebuie să fie. Ierusalimul este Orașul Sfânt al tuturor, atât pentru iudaism și islam, cât și pentru creștinism. La fel, Țara Sfântă este sfântă pentru toți. Reprimarea unei religii și a unei culturi este o crimă. În Ierusalim și în Țara Sfântă sunt numeroase biserici, locuri sfinte și urme creștine. Ele aparțin creștinismului, dar și culturii mondiale. Precum și mulți creștini, de toate riturile, fiecare dintre ei devotat bisericii lui, Patriarhatului lui, fie Grec, Latin, Armean, Copt. În fond, creștinismul a apărut în Țara Sfântă, ea rămâne patria lui, centrul lui mondial, strămoșesc. Creștini din întreaga lume vin în Țara Sfântă să vadă locurile sfinte ale religiei lor, să se roage acolo. Pelerinaj sau hagialâc? Același lucru, valabil pentru creștinii de toate riturile, ca și pentru toții evreii și pentru toți musulmanii. Disputele asupra apariției creștinismului – printre care și ideea că ar fi apărut și fără iudaism, datorită numărului imens de zeități păgâne romane, politeismul nemaifiind potrivit societății de la începutul primului mileniu al erei noastre – nu pot șterge rolul Țării Sfinte, al iudaismului și al evreului Yehoshua ben Iosef în această revoluție istorică. Totuși, atât în Israel cât și în țările arabe vecine lui, Crăciunul este considerat sărbătoarea unei minorități. Un prieten creștin religios, un teolog care se afla la Ierusalim de Crăciun, mi-a spus odată că nu înțelege din ce cauză nu este sărbătorit Crăciunul în mod oficial nici în Israel, nici în țările arabe musulmane: în fond, nu este decât bucuria la nașterea unui copil. Totuși nu am fost de acord în totalitate cu prietenul meu: Crăciunul este sărbătorit peste tot, cel puțin menționat, prezentat la televiziune, deși fără multe detalii teologice, prezentarea limitându-se la aspectul ceremonial. I se poate adăuga acestei sărbători elementul mistic, religios, al Bunei Vestiri, al păstorilor, magilor, stelei, luminii? Nu pot intra în această dispută. Pot menționa doar faptul că lumina este prezentă în toate religiile, rolul ei fiind de a goni întunericul. Ca și speranța, care apare ca o vestire, atunci când se naște un copil, fiindcă un copil înseamnă o speranță. Desigur, este dificil și a stabili ziua exactă a nașterii acestui copil. A fost ea stabilită și memorată pe baza unei dispoziții a unui împărat roman, în ziua soarelui, a solstițiului? Sunt unii teologi și istorici ai religiilor care afirmă că ziua de naștere a lui Iisus Christos (Yehoshua ben Iosef) ar fi primăvara, nu în ziua solstițiului de iarnă. Nu sunt autorizat să-mi dau părerea în acest domeniu. Pot afirma doar, că teologii romano-catolici o stabilesc în noaptea de 24 decembrie anul 5 (unii dintre ei vorbesc despre anul 4), pe baza calendarului gregorian. Teologii greco-ortodocși continuă să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, deci în ziua de 6 ianuarie. Teologii gregorieni armeni, monofiziți, au altă tradiție, după părerea lor ziua de naștere a lui Iisus fiind la 18 ianuarie. Deci, câteva date și…câteva sărbători. Bine ar fi dacă toți ar sărbători laolaltă, în fiecare dintre aceste trei zile. Dar acest lucru este imposibil, datorită intereselor patriarhatelor din Ierusalim, a liderilor bisericilor, a unor oameni care nu acceptă punctul de vedere al altora. Este interesant că Biserica Românească din Ierusalim este nevoită să serbeze Crăciunul la 6 ianuarie deoarece este dependentă teologic de Patriarhatul Grec. Totuși, îl serbează de fapt la 25 decembrie, cu ușile închise, deoarece un Sinod al ei a adoptat calendarul gregorian în România încă din anul 1924, de la reforma calendarului. Desigur, ar fi ideal ca toți oamenii, indiferent de apartenența religioasă, să sărbătorească împreună, fiecare atât sărbătoarea lui, cât și sărbătoarea prietenului și vecinului lui. Sau, cel puțin să-și ureze ”Sărbători fericite” reciproc, să se bucure fiecare pentru el însuși, ca și pentru celălalt. În fond, sărbătorile sunt făcute pentru oameni, nu de dragul sărbătorilor și prin urmare, de ce să nu ne înveselim cu toții, de ce să nu fim ca frații?

BEITH-LEHEM, NAZARETH, IERUSALIM

În Țara Sfântă, sărbătorirea principală a Crăciunului are loc la Biserica Nativității din Beith Lehem. Oraș al cărui nume ebraic este ”Casa Pâinii”, menționat în Biblia Ebraică sub forma ”Beith Lechem Yehudah” în cartea Ruth. Deci, dragoste pentru pâine și pace, speranță pentru viață. Orașul de origine al regelui David, nepotul lui Oved, copilul născut din legătura de căsătorie între Boaz și Ruth moabita, convertită la iudaism, devotată fostei ei soacre Naomi. Deci: iudaism și universalitate, dragoste și speranță, victoria vieții asupra morții. Nu este întâmplător: tradiția creștină afirmă, pe baza Evangheliilor că Iisus (Yehoshua) ar fi urmașul regelui David. O formă de afirmare a continuității, bineînțeles problematică, nefiind date complecte, după unele interpretări ideea fiind inexactă, dar – trebuie să adăugăm – fiecare om drept cu credința lui, care trebuie să fie respectată de toți ceilalți oameni, chiar dacă nu sunt dispuși să o accepte, nefiind de acord cu ea. Îmi amintesc de faptul că în copilărie mi se spusese că un creștin poate fi considerat un om drept, cu credință în Dumnezeu, după ce vedem că își face cruce și atunci putem avea toată încrederea în el. Desigur, idee diferită de unele idei actuale ale subsemnatului, dar care merită să fie păstrată, memorată. Revenind la orașul Beith Lehem, menționăm că numele lui a fost transmis de traducerea greacă și de traducerea latină a Bibliei Ebraice sub forma Bethleem, iar în tradiția românească sub forma Vicleim. Chiar și colindul de dinainte de Crăciun este numit Vicleim. În limba arabă, orașul este denumit Bayt Lahme (”Casa Cărnii”), deci tot o memorare a hranei, mai bună. Orașul este situat într-o zonă în care sunt prezenți păstori, ciobani cu oi, în apropiere de Ierusalim.

Conform tradiției creștine, Iisus s-a născut în Grota Nativității, aflată în Biserica Nativității. În acest loc a fost construită o basilică de către împăratul Constantin cel Mare în anul 325 al erei noastre, iar lucrările au fost supravegheate de însăși mama împăratului, Elena. Basilica a fost distrusă după circa 200 de ani de la construirea ei, din vechea clădire păstrându-se numai structura inițială, respectiv cinci naosuri despărțite prin patru rânduri de unsprezece coloane și o mică parte din vechea pardoseală cu un mozaic. Biserica a fost reconstruită de împăratul Justinian, care i-a adăugat trei abside în formă de treflă, un pronaos și două scări laterale către grotă. În anul 614 al erei noastre, în perioada invaziei persane în timpul regelui Chosroes, biserica a scăpat de distrugere ca prin minune: invadatorii s-au oprit în fața reprezentării iconografice a Regilor Magi în cadrul mozaicului care decora frontonul, deoarece aceștia erau îmbrăcați în costume persane. Ulterior, biserica a supraviețuit, dar a cunoscut unele adaosuri arhitectonice în perioada cruciadelor, precum și în perioada otomană. Grota Nativității este un amplasament relativ mic, cu ziduri placate cu marmoră. Într-o absidă mică, ”Altarul nașterii lui Iisus”, sunt 15 lămpi de argint aparținând diferitelor comunități creștine, atârnate de o stea de asemenea din argint. Grota Nativității este proprietatea Patriarhatului Grec. Ea este legată de alte grote, în care se poate intra trecând prin Biserica Santa Caterina, construită de franciscani în anul 1881. De fapt, creștinii catolici celebrează slujba religioasă de Crăciun în această biserică, neavând acces în alt loc, iar creștinii ortodocși – în Biserica Nativității la 6 ianuarie.

Sărbătorirea Crăciunului cu o slujbă religioasă specială are loc și la Nazareth (în limba ebraică: Natzereth, păzitoarea), oraș situat în nordul Israelului, la Biserica Bunei Vestiri. In conformitate cu tradiția creștină, această biserică este construită pe locul grotei legendare în care Maria ar fi primit vestea de la Îngerul Gabriel, că va naște Pruncul. Inițial, pe acest loc a fost construită o basilică, atribuită de asemenea împăratului Constantin și mamei sale Elena. Se pare totuși ca această basilică a fost construită ceva mai târziu, în anul 356 al erei noastre. În aceeași regiune au fost construite și alte biserici, în perioada bizantină și în perioada cruciată, iar mai târziu de către franciscani, pe același loc. Ultima biserică, franciscană, a fost demolată în anul 1955, iar pe locul ei a fost construită actuala biserică, sfințită în anul 1969.

La Ierusalim, Orașul Sfânt pentru cele trei religii monoteiste – iudaismul, creștinismul, islamul – , capitala lor și a Țării Sfinte, precum și a statului Israel, în care se află numeroase biserici, de rituri creștine diferite, sărbătorirea Crăciunului este fastuoasă, dar totuși mai puțin decât cea a Paștelui. Și, bineînțeles, mai puțin fastuoasă decît la Beith Lehem și la Nazareth. Dintr-o conversație cu un prieten bun cunoscător al religiei creștine, motivul ar fi că la Ierusalim ar fost sfârșitul drumului lui Yehoshua ben Iosef (respectiv crucificarea, moartea, învierea) și nu începutul drumului său. Începutul drumului lui este la Nazareth (vestea nașterii) și Beith Lehem (nașterea). De aceea, fastul este mult mai mare în sărbătoririle din aceste două orașe considerate sfinte de asemenea. Ca în fiecare an, orașele Beith Lehem și Nazareth, precum și porțiuni din cartierele creștine ale Ierusalimului au fost decorate, gătite de sărbătoare. La ferestre au fost așezați brazi de Crăciun, decorați. Într-un loc am văzut – în unul din anii precedenți – decorarea cu becuri electrice a unui brad viu, care crește pe stradă. La Poarta Jaffo , din zidurile orașului vechi, s-au distribuit brazi gratuit tuturor celor interesați, în ajun de Crăciun, ca în fiecare an, de către un reprezentant al primăriei orașului capitală. Tradiție existentă încă din perioada mandatului britanic. Ajutor acordat de primărie celor interesați să serbeze Crăciunul. Respect al autorității de stat, evreiască, pentru această sărbătoare creștină și pentru practicanții ei. Unele străzi au fost decorate cu ghirlande de becuri simbolice, printre care Steaua Bunei Vestiri de Crăciun. Altele, în cartierele evreiești ale Ierusalimului, au fost decorate cu becuri în altă formă, cea a candelabrelor de Hanuca. Anul acesta, cele două sărbători au coincis în timp. Ocazie pentru manifestarea ecumenismului, a dragostei pentru pace între oameni și religii. În magazinele din cartierele creștine ale Ierusalimului, în special în cartierul creștin din orașul vechi, dintre ziduri, s-au aglomerat mărfuri potrivite să devină cadouri de Crăciun, precum și beculețe destinate a decora brazii, statuete și desene de sfinți, brazi artificiali ambalați în cutii colorate, păpuși reprezentînd pe Moș Crăciun, ”Santa Klaus”, după cum este numit în cultura anglo-saxonă și americană. Ca și multe alte produse artizanale (sau…foste artizanale), fabricate în China comunistă în serie. Precum și lumânări, artificii, CD-uri cu muzică de Crăciun. Același lucru la Beith Lehem și Nazareth. Mai mult, în urma imigrației evreiești masive din fosta Uniune Sovietică, în cadrul căreia au imigrat în Israel și mulți creștini prin căsătorii mixte intereligioase, asemenea obiecte au apărut și în magazine ”rusești”. Nu numai în Ierusalim, dar și în alte orașe, precum Tel Aviv, Haifa (oraș în care există, oricum, o comunitate creștină arabă destul de mare), și altele. La Beith Lehem, oraș aflat pe teritoriul Autorității Palestiniene autonome, piața din fața Bisericii Nativității a fost gătită sărbătorește. Numită ea însăși Piața Nativității, plină cu magazine destinate turiștilor în mod special. Ocazie bună pentru comercianți de a face ceva afaceri, de a câștiga – și pentru turiștii pelerini de a se bucura, de a-și procura amintiri de Crăciun din Țara Sfântă. Apropo, pentru acești comercianți nu are importanță dacă obiectele de cult sunt creștine, musulmane, iudaice. Ei le au în magazine pe toate, le vând pe toate, tuturor. O formă de dezvoltare a relațiilor de cunoaștere reciprocă și de împrietenire între oameni, de a se bucura de sărbători, chiar și de sărbătorile altora, fie și sub forma comerțului. În Piața Nativității din Beith Lehem au apărut cămile decorate (în locul Sfântului Nicolae cel care dă daruri pentru Crăciun), precum și un localnic, probabil actor, costumat în Moș Crăciun. Dintr-o trăsură, striga ”Merry Christmas”, în limba engleză, salutând și binecuvântând turiștii pelerini. Apropo, numărul turiștilor pelerini care au vizitat și vizitează Țara Sfântă, respectiv Israelul și Autoritatea Palestiniană anul acesta cu ocazia Crăciunului este de circa 100.000 de persoane. Majoritatea lor sunt veniți în grupuri, unii în mod individual. Turiști din întreaga lume, de pe toate cele cinci continente. În schimb,numărul creștinilor locali este în scădere datorită presiunii musulmane din teritoriul controlat de Autoritatea Palestiniană, care îi determină pe unii dintre ei să emigreze, să plece pentru a-și construi viața în alte zări ale lumii. Pregătiri și sărbătoriri dinaintea începutului sărbătorii propriu-zise.

SĂRBĂTOARE

În seara de 24 de decembrie, trecerea din teritoriul israelian în cel palestinian, de la Ierusalim la Beith Lehem – două orașe vecine – a devenit mai ușoară (bine ar fi să fie așa tot timpul, oamenii să devină prieteni). Au trecut mulți turiști, dar și mulți israelieni dornici să vadă sărbătorirea, ceremonialul fastuos. Patriarhul Latin al Ierusalimului, arhiepiscopul Fuad Twail, a plecat la Beith Lehem pentru a conduce slujba religioasă și festivitățile. Slujba s-a desfășurat ca în fiecare an, în biserica Santa Caterina. Festivități se desfășurau afară, în Piața Nativității. Același ”Moș Crăciun” continua să poftească turiștii și să-i binecuvânteze cu ”Merry Christmas”. La Nazareth a avut loc un carnaval. Televiziunea israeliană a transmis o parte din festivități, astfel ca să poată fi văzute de fiecare. Îmi aduc aminte că, în urmă cu mulți ani, înaintea acordurilor de la Oslo, ”guvernul local” era reprezentat de fostul primar al Ierusalimului, regretatul Teddy Kollek, precum și de faptul că programul era transmis alb-negru: încă nu exista televiziune în culori, iar ”Moș Crăciun” nu putea fi văzut la televizor în halatul lui roșu, ca astăzi, ci într-o culoare ștearsă. Imi amintesc și de singura dată când am plecat la Beith Lehem în seara de Crăciun, din curiozitate, invitat de un prieten, ziarist israelian de limba ebraică și de limba arabă. Era în anul 1974; au trecut mulți ani de atunci, situația politică a devenit mult mai dificilă. Oare va fi mai bună în viitor? Oare serbările de Crăciun ar putea contribui cu ceva la îmbunătățirea situației?

Deocamdată a fost serbat numai Crăciunul catolic și protestant. Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim a serbat așa cum a putut. Să așteptăm pentru sărbătorirea Crăciunului ortodox grecesc și rusesc, precum și a Crăciunului armean. Deocamdată, orașele israeliene și palestiniene legate de această sărbătoare și cele în care există comunități creștine continuă să fie gătite de sărbătoare. Desigur că și în legătură cu apropierea anului nou. Turiștii pelerini continuă să vină, comercianții să vândă. Paralelismul între sărbătorile de Hanuca și Crăciun, precum și cu sărbători musulmane continuă. Cu toții caută să se bucure. Să vedem și sărbătoririle viitoare. Și, în rest, să sperăm în pace și liniște. Nu numai de sărbătortile evreiești, creștine și musulmane, ci tot timpul. Iar tuturor, urări de ”Sărbători fericite” fiecăruia după tradiția, religia și credința lui, precum și urări de an nou bun și fericit, și La mulți ani. Atât calitatea, cât și cantitatea.

http://www.agenda.ro/news/news/50333/bataie-generala-intre-preoti-in-biserica-%7C-video.html

http://www.mediafax.ro/externe/fetita-de-8-ani-numita-prostituata-in-orasul-sau-natal-povestea-emotionanta-a-copilului-caruia-ii-este-frica-sa-mearga-la-scoala-video-9105409

Biserica Sfintei Nasteri


http://www.revistamagazin.ro/content/view/9130/7/

In aceste zile scaldate in sacralitate, intreaga lume crestina isi indreapta gandurile si sufletul spre Sfanta Familie si spre locul Nasterii Mantuitorului. Asa cum se stie, El s-a nascut intr-o pestera/iesle din apropiere de Bethlehem, oras in care Sfanta Fecioara si Sfantul Iosif venisera pentru un recensamant, impus de autoritatile romane. Pe locul Sfintei Nasteri, in secolul al IV-lea a fost ridicata o biserica, una dintre cele mai vechi din lume.

Betleem, locul unde s-a născut Iisus Hristos de Editori ACUM

În prag de Hanuka, gândul mă duce la Harry Solomon de Andrea Ghita

De ce a venit rabinul Eli Lando la Bucureşti: cât de "KOSHER" va deveni România

http://www.gandul.info/financiar/de-ce-a-venit-rabinul-eli-lando-la-bucuresti-cat-de-kosher-va-deveni-romania-8901775

Românii ar putea găsi, mai des, în magazine alimente kosher. Pe plan mondial, piaţa produselor kosher - preparate potrivit regulilor mozaice - este evaluată la 16 miliarde de dolari pe an, statisticile arătând că peste 40 de milioane de persoane preferă aceste alimente, majoritatea consumatorilor fiind din SUA, Israel şi Australia.

Circa 44% din producţia kosher - mâncare, băutură, condimente şi altele - este cumpărată de evrei, 19% de musulmani, iar diferenţa de 37% de către cei fără apartenenţă religioasă, dar care acordă o importanţă deosebită stilului de alimentaţie, arată statisticile. Una dintre marile firme de certificare în domeniu, OK Kosher Certification, intenţionează să intre pe piaţa românească, reprezentanţii ei având în această perioadă întâlniri cu mai multe companii din domeniul industriei alimentare, precum şi cu mici fermieri.
Rabinul Eli Lando: "Companiile din România sunt foarte interesate de certificarea kosher"

"Scopul vizitei mele în România este de a prezenta beneficiile culturii kosher. Companiile cu care am avut întâlniri până acum în România au fost foarte interesate. Aceste produse au un mare potenţial pentru export", a declarat pentru gândul Eli Lando, director relaţii internaţionale OK Kosher. Rabinul spune că, după întâlnirile pe care le-a avut cu firme de pe piaţa românească, "reacţia a fost una foarte bună". El a sintetizat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească firmele care vor să fie certificate kosher. "Pe scurt, regulamentele în domeniu prevăd că pentru a fi kosher trebuie avute în vedere trei caracteristici: siguranţă, curăţenie şi transparenţă", ne-a mai declarat Eli Lando.

"În supermarketurile din România nu există astfel de produse. Chiar ieri am vizitat două dintre cele mai mari lanţuri de magazine şi nu am găsit astfel de produse", a declarat pentru gândul Marian Cioceanu, preşedintele asociaţiei Bio România. Asociaţia a organizat recent, în parteneriat cu Centrul Naţional de Testare a Calităţii şi Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti, o conferinţă în vederea certificării produselor kosher, la care au fost invitaţi reprezentanţii firmei reprezentate de Lando.

Între participanţi s-au numărat grupul de panificaţie Dobrogea, Dorna Lactate - care face parte din grupul Lactalis, certificat de OK Kosher -, Hofigal, Fabrica de conserve Râureni, Senator Wine, precum şi o fabrică de ulei de floarea-soarelui presat la rece şi producători de miere.

Cât costă o certificare kosher

Costurile pentru obţinerea certificării kosher sunt importante, cele mai mici fiind pentru industria vegetală, iar cele mai mari pentru producerea de vinuri şi în domeniul procesării cărnii. "De exemplu, pentru a obţine carne kosher, animalele trebuie sacrificate de evrei, iar prelucrarea este inspectată de un rabin. Un evreu va fi zilnic în firmă. Dacă nu are măcar un client pentru produsele kosher, nu merită făcută investiţia pentru certificarea în domeniul prelucrării cărnii şi al obţinerii vinurilor kosher", a explicat Marian Cioceanu.

El a arătat că acesta este şi motivul pentru care produsele "curate" se vând la preţuri mult mai mari comparativ cu cele non-kosher. Astfel că, în SUA, o sticlă de vin ajunge să se vândă cu peste 60 de dolari.

Firme interesate să intre pe piaţă

Firmele contactate de gândul spun că sunt interesate să intre pe această piaţă de nişă. "Intenţionăm să intrăm pe piaţa produselor kosher, dar aceasta este o piaţă mai complexă. Este necesară o certificare specifică. Piaţa prezintă un potenţial de export. Deocamdată nici actualele exporturi pe care le avem, de produse naturale, nu sunt pe cât ne dorim. Este loc şi de mai bine", a declarat pentru gândul Daniela Raiciu, director de marketing la Hofigal.

"Ne interesează orice piaţă de vânzare, fie de larg consum, fie de nişă, cum este cea kosher. Vom avea în curând o întâlnire cu reprezentanţi ai unei mari firme de certificare în domeniu. Vom vedea dacă se va concretiza ceva sau nu", a declarat pentru gândul reprezentantul unei firme din domeniul panificaţiei.

Produse mai scumpe cu 50%

Piaţa Kosher a Statelor Unite este evaluată la 12,5 miliarde dolar şi se aşteaptă ca în 2013 să depăşească 13 miliarde dolari, potrivit Agriculture and Agri-Food Canada.

Consumatorul obişnuit al produselor kosher cheltuie cu 47% mai mult decât consumatorul non-kosher. În industria alimentară, produsele kosher reprezintă sectorul cu creşterea cea mai rapidă, cu o rată a creşterii de 12,5% anual. Puse unul lângă altul pe un raft, produsele kosher se vând cu 20% mai bine decât produsele concurente non-kosher, potrivit publicaţiei internaţionale a consumatorului kosher Kosher Spirit.

La nivel mondial se constată o reorientare către alimentaţia sănătoasă, către produsele tip kosher, nu numai de către comunităţile religioase, cât şi de către alte persoane nemotivate religios. Explicaţia constă în faptul că în cazul produselor kosher nu sunt acceptate organismele modificate genetic şi hibrizi proveniţi de la specii diferite şi, mai mult de atât, sunt supuse unor inspecţii riguroase, de încredere.

Controalele alimentelor kosher sunt riguroase şi cuprind întregul flux de producţie. Astfel se acordă importanţă inclusiv distrugerii deşeurilor animale sau vegetale pentru a nu fi utilizate în alte industrii, considerând că ar conduce la obţinerea de produse nocive.

75.000 de produse kosher

În prezent, în SUA, se comercializează peste 75.000 produse kosher de către 9.850 furnizori certificaţi. Cei mai mari producători de alimente oferă produse certificate kosher - mare parte din ele fiind certificate de OK Kosher. În timp ce rata anuală de creştere a vânzărilor de produse agro-alimentare este, în general, cuprinsă între 1-2% , cea a produselor kosher este de peste 10%.

În condiţiile în care firma îndeplineşte condiţii de certificare şi aceasta este făcută de firma OK Kosher Certification, firmele primesc şi dreptul de a aplica logo-ul firmei OK pe etichetele de export, ceea ce garantează deschiderea către firme de mare prestigiu din SUA: COSTCO, ShopRite, Trader Joe's, WholeFoods - firme ce au cifre de afaceri de ordinul zecilor de miliarde de dolari. Pentru a menţine calitatea produselor certificate OK, şeful organizaţiei, Rabinul Don Yoel Levy vizitează anual fiecare client sau trimite un reprezentant personal care discută cu clienţii detalii privind stadiul afacerilor şi posibilitatea de a ajuta la creşterea volumului de vânzări în condiţii de strictă confidenţialitate.

Categorii de alimente kosher

Cele trei categorii de bază ale alimentaţiei kosher cuprind: carne, lactate şi pareve sau parve (acestea nu conţin carne, lactate sau derivate ale acestora, şi nu au fost gătite sau amestecate cu carne sau lactate).

Sunt considerate animale kosher vitele şi oile. Găina, curcanul, unele raţe şi unele gâşte sunt de asemenea kosher. Potrivit legii iudaice, animalele kosher şi păsările de curte trebuie tăiate de un specialist numit shochet. Laptele şi produsele din lapte de la un animal kosher sunt considerate lactate kosher. Pareve se referă la alimente ce nu conţin nici carne şi nici ingrediente lactate şi nici derivate ale acestora. Fructele şi cerealele sunt kosher şi pareve. Ouăle de la păsările de curte kosher sunt de asemenea kosher. La fel şi icrele de la peştii kosher.

După 5772 de ani

Sînt convins, într-o bună măsură, că nu voi indispune multă lume (trebuie să ai mereu grijă în a nu tînji la unanimităţi) dacă, în aceste zile ale Anului Nou evreiesc, voi alege cîteva mostre de humor iudaic, de mult definit ca o politeţe a disperării.

Alarmă mondială: gheţurile celor doi poli ai pămîntului se topesc irezistibil, se anunţă că, în 48 de ore, întreaga planetă se va scufunda sub ape. Creştinii se adună în toate bisericile şi preoţii le dau ultimele sfaturi: „Căiţi-vă, căiţi-vă, căci în 48 de ore vă veţi înfăţişa Domnului!“. Budiştii se înghesuie în templele lor şi bonzii îi asigură: „Fiţi fericiţi, căci peste 48 de ore veţi cunoaşte Nirvana!“. Evreii se strîng în toate sinagogile şi rabinii le dau cele din urmă indicaţii: „Oameni buni, vă mai rămîn 48 de ore ca să învăţaţi să trăiţi sub apă!“.





Un agnostic şi un rabin discută despre existenţa lui Dumnezeu, despre suflet şi relaţia spirituală dintre om şi lume: „Ţin să te informez, rabi – spune agnosticul, cu oarecare agresivitate –, că marele filozof Spinoza a scris că omul e din aceeaşi esenţă cu orice animal şi că amîndoi sînt produsul aceleiaşi Naturi“. Rabinul îi replică: „Îmi amintesc foarte bine aceste rînduri... dar, spune-mi, care specie de animal a produs vreodată un Spinoza?“.




Un strălucit student dintr-o ieşiva (şcoală religioasă) se duce la bătrînul rabin cu care studiază şi îi spune tranşant:
– Rabi, trebuie să-ţi mărturisesc că am devenit sceptic. Nu mai cred în Dumnezeu.
– Şi de cît timp studiezi Talmudul? se interesează rabinul.
– De cinci ani...
– Doar de cinci ani? exclamă rabinul. Şi ai deja îndrăzneala de a te socoti un sceptic?

În ziua de Iom Kipur, atunci cînd cei care s-au certat tot anul trebuie să se împace, Moşe se apropie de Samuel şi îi şopteşte: „Îţi doresc tot ceea ce-mi doreşti tu mie!“. La care, Samuel îi răspunde: „Iar începi?“.

Cineva l-a întrebat pe Woody Allen de ce a renunţat la saxofon pentru clarinet. Woody i-a răspuns sincer: „E mai comod în cazul unui pogrom“.

În filmul Supă de raţă, un dialog între Groucho Marx şi doamna Teasdale:
– Şi soţul dumitale?
– A murit... (Groucho se arată sceptic, ea insistă): Am stat lîngă el pînă la sfîrşit...
– Nu e de mirare că a murit...
– L-am ţinut în braţele mele, l-am îmbrăţişat...
– Aha! strigă Groucho. E clar că l-ai omorît.

În rai, Eva îi strînge drăgăstos mîna lui Adam şi-l întreabă: „Mă iubeşti?“. Adam (privind-o surprins): „Am de ales?“.

Mila Domnului faţă de creaturile sale s-a epuizat şi i-a chemat pe toţi mai mari lumii să-i anunţe că va distruge omenirea.

Obama s-a dus la Casa Albă şi a comunicat americanilor vestea bună şi cea rea. Vestea bună este că Dumnezeu, adevărul nostru suprem, există şi i-a vorbit. Vestea rea e aceea că El s-a decis să ne termine pe toţi.

Putin, la Kremlin, a fost fără alternativă şi a transmis două veşti rele: Dumnezeu, cîndva „opiu al popoarelor“, există şi intenţionează să lichideze lumea.

Netaniahu a comunicat în parlamentul de la Ierusalim două veşti excelente: „Adonai, în mîinile căruia ne-am încredinţat dintotdeauna soarta, trăieşte şi mi-a vorbit; nu ne va părăsi – şi nu va mai exista niciodată problema palestiniană“.

Scurt scenariu al sărbătorilor evreieşti:
1) Toţi au încercat să ne omoare.
2) Pînă la urmă, i-am biruit.
3) Şi acum, cu toţii la masă!

Carte de urări pentru Anul Nou iudaic

Am ales o reteta proprie, de efect, plina de savoare si totodata o conotatie mediteraneana. Este un semn de prietenie, de dragoste frateasca pentru prietenii mei din Israel, implicit pentru Adriana, Miriam, Didi. Imi pare rau ca nu pot sa gatesc macar uneia dintre persoanele dragi. Reteta transmite un gand bun si La Multi Ani !

Salada de smochine cu arugula

Ingrediente

8 smochine proaspete
500 gr arugula proaspata, bine spalata si uscata
petale de panselute 12 flori
alune de padure sfaramitate in bucati mai mari, nu pisate
2 fire de ceapa verde taiate in rondele
fasole verde in pastai data in clocot in prealabil si apoi racita, marinata (30 minute in suc de lamaie, putin sos Tabasco si f putin suc de portocale)
10 12 pasca evreieasca –Matzoh
50 ml ulei de masline sau de alone de padure
300 gr carne de pui, pregatita in cuptor sau la gratar, dezosata si curatata de pielite usor condimentata
2 lamai

Metoda de preparare

1.Amestecati arugula, petalele de panselute, ceapa si fasolea verde.
2. Asezati salada pe un platou.
3.Taiati smochinele in jumatati sau in sferturi si le dispuneti in jurul saladei.
4. Presarati carnea maruntita si alunele.

Inainte servire stropiti amestecul cu ulei de masline si cu suc din lamaile stoarse.
Se consuma cu Matzoh si cu un pahar de vin rosu, de preferinta un Pinot Noir.

Autorităţile din Londra renunţă la semafoarele cu butoane dintr-o intersecţie pentru ca evreii să nu păcătuiască

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/
Autorităţile din Marea Britanie vor schimba începând din decembrie sistemul semafoarelor cu buton dintr-o zonă aglomerată a Londrei pentru ca evreii să nu încalce regulile religioase.

Trecerea străzii de către evreii religioşi în perioada Sabatului este destul de dificilă. Ei nu au voie să folosesacă electricitate în timpul Sabatului, astfel că apăsarea pe butoanele din intersecţii care schimbă culoarea semafoarelor este considerată o încălcare a dogmei lor religioase.

Pentru ca aceştia să ajungă la sinagogă, traficul rutier va fi oprit pe o arteră principală din nordul Londrei la fiecare 90 de secunde, de vineri seara până sâmbătă seara (perioada Sabatului evreiesc). Cei care se ocupă de schimbare spun că traficul nu va fi afectat, deşi zona este una destul de aglomerată, scrie Daily Mail.

Măsura va intra în funcţiune din decembrie, când în zonă va fi inaugurat un sistem modernizat cu 8 milioane de lire streline.

Decizia de a include puncte de trecere automată a străzi a fost luată după ce liderii sinagogii Finchley au explicat problema cu care se confruntă conducerii Transporturilor din Londra, care se ocupă întreţinerea drumurilor principale din capitala Marii Britanii.

Un purtător de cuvânt al instituţiei a afirmat că există întotdeauna consultări cu membrii comunităţii pe proiectele rutiere majore. "Ideea ne-a fost sugerată de către membrii sinagogii. Ne-am gândit şi credem că o putem realiza", a spus el.

Deşi evreilor religioşi li se permite să care o serie de obiecte de uz caznic, precum cheile de la uşă, să împingă căruciore pentru copii sau scaune cu rotile, ei nu au voie să folosească energia electrică. Printre alte activităţi interzise în sabat sunt gătitul, scrisul sau stingerea unui incendiu.

ANUL NOU EVREIESC ŞI SĂRBĂTORILE CARE ÎL URMEAZĂ: IUDAISM ŞI UNIVERSALITATE de Lucian Zeev HERȘCOVICI

Luna Tişrei este cea de a şaptea lună a calendarului mozaic, pe baza Bibliei Ebraice. Dar totuşi este luna începutului anului (Roş Haşana, în traducere ”Capul Anului”). Probabil ca această idee a apărut încă din perioada primului Templu de la Ierusalim, înainte de Exilul Babilonian, deci înainte de anul 586 înaintea erei creştine. Date suficiente nu există: informaţiile provin din epoca post-exilică. Până şi numele lunilor din calendarul ebraic sunt de origine babiloniană, amintind nume de zeităţi păgâne babiloniene. Dar în cartea biblică Vayqra/Leviticul (XXIII, 23-25) este mentionată luna a şaptea a calendarului ebraic, fără a fi denumită (după cum sunt menţionate şi alte luni, după numărul lor), precum şi sărbătorile din această lună, cu semnificaţiile lor şi obligaţiile legate de aceste sărbători. Prima zi a acestei luni este Anul Nou (Roş Haşana; în prezent, pe baza unei tradiţii a cărei origine provine probabil din epoca exilică, sunt celebrate două zile, datorită dificultăţii transmiterii datei precise în toate obştile evreieşti în perioada celui de al doilea Templu). Cea de a zecea zi a lunii ebraice Tişrei este ”Yom Kipur”, ziua expierii. Perioada 15-21 Tişrei este sărbătoarea de Sucot (Sărbătoarea Colibelor), iar ziua de 22 Tişrei este ”Șemini Aţeret”, ziua Marii Adunări convocată de scribul Ezra, considerată şi ”Simhat Tora”, ziua Bucuriei Torei, în care se termină lectura unui ciclu anual al Torei (Pentateucul) şi începe lectura altui ciclu anual al ei.

ROŞ HAŞANA

Desigur, se pune întrebarea: dacă luna Tişrei este luna a şaptea a anului, cum se explică faptul că Anul Nou este în prima zi a acestei luni? Din ce cauză nu este la începutul primei luni, respectiv a lunii Nisan? Răspunsul – parţial – îl găsim în Talmud, care include un tratat special dedicat Anului Nou, intitulat ”Roş Haşana”. Talmudul menţionează patru date pentru începutul de an. Prima este 1 Nisan, prima zi a primei luni (lună care cade primăvara, în timpul căreia este sărbătorit Paştele Evreiesc, respectiv ”Pesah”), dată în prezent considerată ca fiind începutul anului nou probabil datorită reînvierii naturii şi ieşirii fiilor lui Israel din Egipt, din robie. Altă dată este 1 Șvat (după unii comentatori 15 Șvat), anul nou al pomilor. A treia dată este 1 Elul, considerată anul nou al animalelor, legată de alegerea animalelor pentru a fi sacrificate în Templul de la Ierusalim. În privinţa datei de 1 Tişrei, ea este considerată a fi ziua creaţiei lumii. Celebrarea ei s-a extins după aşezarea poporului lui Israel în ţara lui: această dată a devenit legată de culesul viilor, de muncile agricole de toamnă. Ea a devenit anul nou al regilor, anul nou civil. Ulterior, ea a pătruns în tradiţie şi în memoria colectivă, rămânând data unanim acceptată pentru anul nou.

În cartea Vayqra/Leviticul, această dată nu este menţionată ca an nou, ci ca ”Yom hazikaron” (Ziua amintirii, respectiv a reamintirii de către fiecare om a faptelor făcute în ultimul an), ”Yom Terua” (Ziua sunării trâmbiţei; după unele interpretări, ”şofarul”, instrument muzical confecţionat dintr-un corn de berbec nu ar fi trâmbiţă, ci bucium sau corn), ”Yom hadin” (Ziua judecăţii respectiv a judecăţii divine a tuturor fiinţelor şi a soartei lor în noul an, viitor). Deşi celebrat şi ca o sărbătoare de familie, Anul Nou evreiesc este o zi de meditatie. Este ziua înscrierii fiecărui om (chiar a fiecărei vieţuitoare) în Cartea Vieţii de către Dumnezeu. Deci, începutul deciderii soartei fiecărui om (indiferent de naţionalitate şi religie ), ba chiar a fiecărei fiinţe are loc de Roş Haşana. În conformitate cu gândirea iudaică, soarta celor drepţi este decisă din prima zi a anului, în mod pozitiv, iar soarta celor păcătoşi de asemenea este decisă în prima zi a anului, în mod negativ. Dar marea majoritate a oamenilor sunt medii, nici drepţi dar nici păcătoşi. De aceea, soarta lor este înscrisă în Cartea Vieţii de Roş Haşana, dar pecetluită după 10 zile, de Yom Kipur. Pentru a fi înscrişi cu o soartă bună, evreii credincioşi se roagă lui Dumnezeu şi îşi cer iertare de la El în perioada celor 10 zile de pocăinţă (Aseret Ymey Teşuva), de la Roş Haşana la Yom Kipur, căutând să îndeplinească şi cât mai multe comandamente divine. Deoarece luna Elul precede luna Tişrei, ea este dedicată pregătirilor pentru Ziua Judecăţii divine. Un psalm care simbolizează umilinţa şi speranţa iertării şi a ajutorului divin este recitat în fiecare zi. În fiecare dimineaţă se suflă din trâmbiţă (”şofar”) , ca simbol al pocăinţei şi revenirii la credinţă, cu excepţia zilelor de sâmbătă (”Șabat”). Tot în luna Elul se recită anumite rugăciuni speciale, ”slihot”, prin care se cere iertare lui Dumnezeu. Tradiţia evreilor sefarzi (spanioli şi orientali) este de a recita aceste ”slihot” începând din prima zi a lunii Elul (”Roş Hodeş Elul”). Tradiţia evreilor aşkenazi este de a le recita numai în ultima săptămână a lunii Elul. Aceste rugăciuni sunt recitate noaptea, fie către miezul nopţii, fie dimineaţa în zori, înaintea rugăciunii obişnuite de dimineaţă. ”Slihot” continuă să fie recitate în cele 10 zile de pocăinţă din luna Tişrei (”Aseret Ymey Teşuva”). Cele 40 de zile de pocăinţă (luna Elul şi primele 10 zile ale lunii Tişrei) au fost puse în legătură cu cele 40 de zile în care Moşe (Moise) s-a aflat lângă Dumnezeu pe Muntele Sinai ascultând şi învăţând Tora, până la revenirea lui pe pământ, când a descoperit ”viţelul de aur”. Altă tradiţie vorbeşte despre pecetluirea definitivă a soartei pentru păcătoşi în ziua de Hoşana Raba (Ziua Marii Mântuiri), ultima zi de Sucot. Dar toţi evreii au obligaţia rugăciunii iertării păcatelor până în această zi, datorită ideii solidarităţii. Mai mult, rugăciunea este făcută de fiecare la plural, cerându-se iertare nu numai pentru păcatele individuale, ci si pentru cele ale celorlalţi fii ai lui Israel. Acesta este aspectul naţional al rugăciunii. Deoarece se vorbeşte despre toţi oamenii şi chiar despre toate vieţuitoarele, aluzie fiind la iertarea păcatelor tuturor, această rugăciune are şi un caracter universal. Deoarece toţi oamenii, nu numai evreii, sunt înscrişi în Cartea Vieţii, li se poate dori un an bun tuturor. Menţionăm şi faptul că cererea de ietare, recitată în zilele lunii Elul, de Roş Haşana, în cele 10 zile ale pocăinţei din luna Tişrei culminând cu Yom Kipur, chiar şi în ziua de Hoşana Raba se referă la păcate şi greşeli comise de om faţă de Dumnezeu. În privinţa păcatelor şi greşelilor făcute de un om faţă de alţi oameni, fiecare om trebuie să-şi ceară iertare faţă de aceştia. De aici obiceiul urării de an bun (urare pe care o facem tuturor): ea simbolizează iertarea şi împăcarea. Există o veche tradiţie evreiască a oamenilor de a se împăca şi a-şi da mâna înainte de Roş Haşana. Tradiţie care ar trebui reluată şi păstrată de toţi oamenii, indiferent de naţionalitate şi religie, în zilele noastre. Există şi obiceiul de a vizita mormintele celor dragi în luna Elul şi în cele 10 zile de pocăinţă din luna Tişrei. Obicei care trezeşte amintiri pioase şi respect pentru memoria celor care nu mai sunt printre noi şi au trecut în veşnicie. În privinţa tradiţiilor alimentare, menţionăm pe cea a consumului rodiilor (ca simbol al înmulţirii) şi al mierii, care simbolizează un an dulce. În loc de a muia pâinea în sare, ea este muiată în miere.

YOM KIPUR

Ce reprezintă Yom Kipur? Ea este considerată cea mai sfântă zi a anului în calendarul ebraic. În cartea Vayqra/Leviticul, ea este menţionată ca fiind poruncită să fie un Șabat (sâmbătă, ziua de odihnă şi sfinţenie) al Șabaturilor, deci o zi de odihna şi sfinţenie pentru toate zilele de odihnă şi sfinţenie. Este a zecea zi a lunii Tişrei, ultima dintre cele 10 zile de pocăinţă din această lună, prima fiind Roş Haşana . Ne putem gândi şi la faptul că Biblia Ebraică prezintă o simetrie în jurul cifrei 7 (luna a şaptea; săptămâna are şapte zile). Din ce cauză este totuşi a zecea zi a lunii a şaptea şi nu a şaptea zi a lunii a şaptea, dacă totuşi este ziua destinată să fie simbolul zilei a şaptea pentru toate cele de a şaptea zi? Probabil că este vorba de poziţia acestei zile în perioada primului şi a celui de al doilea Templu de la Ierusalim, pe lângă calculul celor 40 de zile petrecute de Moşe (Moise) în preajma lui Dumnezeu, în cadrul Revelaţiei Sinaitice. Iniţial rolul ei era de face legătura şi a stabili tranziţia între Roş Haşana şi sărbatoarea de Sucot. Treptat, importanţa acestei zile a crescut. Yom Kipur este o zi de post şi rugăciune.

Normele halahice legate de această zi sunt ale unei zile de Șabat. Este important să menţionăm şi ziua care o precede, 9 Tişrei, a noua dintre cele 10 zile de pocăinţă. În ajunul ei există obiceiul răscumpărării păcatelor (”kaparot”), considerat şi o rememorare a jertfelor care erau aduse în Templul de la Ierusalim. Pentru răscumpărarea păcatelor, fiecare membru al unei familii alege un cocoş sau o găină (în funcţie de sexul lui) şi afirmă transmiterea lor asupra păsării, care este sacrificată apoi. Dar acest obicei nu este acceptat de toţi comentatorii: nimeni nu poate fi absolvit de păcate transmiţându-le unei biete păsări; este neapărat necesară corijarea morală şi individuală, de a nu mai comite păcate în viitor, ci de a face numai fapte bune şi de a îndeplini poruncile din Tora. De aceea, mulţi evrei religioşi au înlocuit acest obicei cu cel al dării de pomană săracilor. Tot în ajun de Yom Kipur este obiceiul de a mânca bine şi a se veseli cu toţii: această zi este considerată un fel de sărbătoare, menită să pregătească postul. În această zi, la rugăciunea de amiază, are loc mărturisirea păcatelor (”Al het”). Ideea este că păcatele sunt mărturisite aşa cum a fost stabilit de învăţaţii diin Talmud, adăgându-se însă că acestea sunt păcate cunoscute, dar în afara lor sunt şi alte păcate, necunoscute omului, dar cunoscute lui Dumnezeu, cerându-se iertare şi pentru acestea. Mărturisirea păcatelor are loc şi în ziua de Kipur, la rugăciunile de seară, dimineaţă şi amiază (amurg), bineînţeles cerându-se iertare pentru comiterea lor.

Un element interesant este intrarea în Yom Kipur. Ea este marcată de de rugăciunea ”Kol Nidre”, prima rugăciune recitată în seara ajunului acestei zile. Această rugăciune afirmă că toate promisiunile făcute în cursul anului precedent sunt anulate, dar în formă condiţionată, cea a corijării individuale. De fapt, nu este o ştergere totală, ci o amânare a pedepsei pentru păcate, de la Yom Kipur de astăzi la Yom Kipur viitor, cu condiţia corijării şi a exprimării regretului pentru greşelile făcute, promisiunile de neîndeplinit, actele de incorectitudine. Pedeapsa va veni dacă respectivul nu se va corecta el însuşi, individual, social şi moral. Ideea este a corijării individuale, a faptului că Dumnezeu nu urmăreşte să pedepsească omul, ci să-l ajute să se îndrepte. Dumnezeu va accepta omul care a greşit, cu condiţia ca acest om să revină la calea cea bună; mai mult, îi crează această posibilitate pentru toată viaţa. Asupra modului de celebrare a ajunului de Yom Kipur şi a rugăciunii de Kol Nidre în Iaşiul de altă dată, există o povestire scrisă în limba ebraică de scriitorul Șmuel Yosef Agnon. Asupra ei vom reveni cu altă ocazie.

Este interesantă şi ieşirea din Yom Kipur. Rugăciunea de ”Neila” (Încheiere) exprimă speranţa că soarta tuturor oamenilor va fi pecetluită cu bine în Cartea Vieţii, că toţi se vor bucura de un an bun. Încheierea este cu o suflare prelungă din trâmbiţă (şofar), spre deosebire de suflările din luna Elul, precum şi de suflările melodioase, unele lungi, altele scurte din ziua de Roş Haşana. Există şi obiceiul ca, la ieşirea din post şi după recitarea rugăciunii de seară (deja o rugăciune obişnuită), precum şi după o cină îmbelşugată, să se treacă la pregătirea următoarei sărbători, Sucot. Ce înseamnă acest lucru? Răspunsul este: construirea colibei necesară pentru această sărbătoare, ”suca”. Motivul: a îndeplini un comandament divin imediat după ieşirea din ziua expierii, Yom Kipur, arătându-se Domnului Dumnezeu că omul respectiv este gata să îndeplinească poruncile Lui, că este un om corect şi că merită pecetluirea unei soarte bune în anul nou.

DOUĂ POEME SINAGOGALE

În continuare ne vom referi la două rugăciuni poetice. Prima, ”Unetane Tokef” (Să se dea putere) este recitată de evreii aşkenazi atât de Roş Haşana, cât şi de Yom Kipur. Ea precede rugăciunea de Sfinţire (”Keduşa”), recitată la reluarea de către oficiant (cantor sau hazan) a rugăciunii celor 18 biunecuvântări, adaptată acestor zile festive. Conform tradiţiei, această rugăciune a fost atribuită învăţatului Rabi Amnon din Mainz, din secolul al 12-lea, ca o declaraţie de ataşament iudaismului şi credinţei iudaice în Dumnezeu. Cea de a doua rugăciune la care ne referim este poemul sinagogal ”Hayom Arat Olam” , recitat de Roş Haşana, ca o declaraţie a zilei ca zi de judecată, ca zi de suflare din trâmbiţă (”şofar”) şi obligaţie a ascultării glasului trâmbiţei (”şofarului”). M-am gândit să traduc aceste rugăciuni poetice, poeme sinagogale (”piutym”) în versuri în limba română. În privinţa primeia, fragmente ale ei le-am tradus în urmă cu doi ani, iar regretatul nostru coleg şi amic Adrian Boldan, de binecuvântată amintire, le-a întrodus într-un articol al său despre Yom Kipur, menţionând ca subsemnatul sunt autorul traducerii versificate. De data aceasta am decis să traduc în versuri întregul poem sinagogal ”Unetane Tokef”, împreună cu ”Keduşa”. Va fi poate prea lung, sper ca cititorul să mă ierte dacă nu-i va plăcea. De asemena, am decis să traduc şi scurtul poem sinagogal ”Hayom Arat Olam”. După câte ştiu – poate greşesc; dacă greşesc rog onoraţii cititori să mă corecteze – este prima traducere integrală în versuri în limba română a poemului ”Unetane Tokef” însoţit de ”Keduşa”, precum şi prima traducere în versuri în limba română a poemului sinagogal ”Hayom Arat Olam”. Integral, ele au fost traduse numai în proză. Vreau să sper să placă cititorilor; dacă nu, îi voi ruga să critice traducerea, să-mi răspundă în mod critic. Mulţumesc anticipat.

UNETANE TOKEF (=ȘI SĂ SE DEA PUTERE)

(Traducere: Lucian-Zeev Herşcovici)

Doamne, către Tine să se înalţe Sfinţirea,

Căci Tu domneşti peste toată firea.

Și se dă putere sfinţirii zilei cea mare,

Căci e o zi înfricoşătoare.

Ziua în care se va înalţa regatul Tău,

Va fi pregătit pentru milă tronul Tău

Și vei şedea în adevăr pe el

Și toate le vei judeca în al Tău fel.

În adevăr, pentru că Tu eşti şi judecător

Și martor a toate ştiutor.

Și scrii şi pecetluieşti

Și numeri şi socoteşti

Și îţi vei aminti de toate

Faptele ce păreau uitate.

Deschizi Cartea Amintirilor,

Ascunsă tuturor privirilor

Și din ea vei citi

Faptele orişicui ar fi,

Cu propria lui mână iscălite,

Pecetluite.

Și trâmbiţa cea mare va suna

Și glasul ei va răsuna,

Iar îngerii se vor grăbi, vor alerga

Și oastea cerului va tremura,

Vor spune toţi: Azi este ziua judecăţii,

Ziua dreptăţii,

Când Domnul va porunci ca oastea cerului să fie judecată,

Căci nici o fiinţă nu va fi iertată.

Veni-vor toţi la judecata Ta,

La tronul Tău, sus, cu toţi se vor înfăţişa.

Precum păstorul care îşi numără turma

Și îşi aduce oile la stână,

La fel Tu, Doamne, tuturor le găseşti urma

Și îi aduni şi-i numeri cu-a Ta mână.

Decizi ce va fi pentru fiecare vietate,

Sentinţa fiecăruia o scrii la toţi, la toate.



De Roş Haşana se înscrie

Și de Yom Kipur se pecetluieşte,

Ce o să fie

Pentru orişicine care vieţuieşte.

Cine va trăi

Și cine va muri;

Cine-şi va petrece viaţa

Bună – ziua, dimineaţa:

Cine însă o va sfârşi,

Cine, bietul, va pieri.

Cine va muri înnecat,

În flăcări sau înjunghiat,

Cine va fi răpus de o fiară,

Cine de foame o să moară,

Cine va muri de sete,

Sau în cutremur, sub perete,

Cine va muri de ciumă,

Fără tată, fără mumă,

Cine va fi strangulat,

Cine va fi lapidat,

Cine se va odihni

Și cine se va grăbi.

Cine se va linişti,

Cine va innebuni,

Cine se va îmbogăţi

Și cine va sărăci.

Cine se va înălţa,

Cine se va umili,

Cine-o fi în pacea sa

Și cine va suferi.

Și pocăinţă, rugăciune, fapte bune

Gonesc ursita rea din lume.

Căci precum Numele, aşa iţi este şi cuvântul:

E greu ca să Te mânii, uşor îţi e să ierţi,

Nu vrei ca să ucizi pe nimeni, cât e lumea şi pământul,

Pe păcătos – om drept Te străduieşti să-l vezi

Și până-n clipa morţii lui, de-o fi,

Când se va îndrepta din calea rea, la Tine-l vei primi.

E adevăr că pe toţi i-ai creat

Și patimile tuturor le ştii, Tu le-ai aflat,

Doar omul este numai om, râde şi plânge,

Nu e decât carne şi sânge.

Căci omul din ţărână-i făurit

Și în ţărână va fi săvârşit.

El îşi câştigă pâinea cu a frunţii lui sudoare,

Atât timp cât trăieşte, până moare.

E ca un ciob de lut, de oală spartă,

Sărmanul, răsuflarea-şi poartă,

Ca iarba veştejită,

Ca floarea ofilită,

Ca umbra trecătoare,

Ca nourii sub soare,

Ca vântul ce-a suflat,

Ca praful spulberat,

Ca visul care zboară

Până când omul o să moară.

Dar rege al lumii întregi Tu eşti,

Veşnic trăieşti şi peste toţi domneşti.

Nemărginită-i existenţa Ta,

Conduci lumea de-a pururea;

E existenţa Ta la infinit

Și măreţia Ta fără sfârşit.

Numele Tău este necunoscut,

Dar ştim cu toţii cât e de plăcut.

Numele Tău mare, cu toţi l-am întâlnit

Și fiecare este fericit.

Fă pentru Numele Tău mare şi sfinţit

Și pentru măreţia lui de neclintit,

Preaînălţat şi presfinţit de îngerii din cer

Ce-asupra lui păstrează o tăcere ca de fier.

Ei Numele Tău îl sfinţesc din înalţimi,

Iar noi cu toţii îl sfinţim din adâncimi

Și de trei ori sfinţirea Ta chemăm,

Sfinţire şi sfinţenie, noi ca şi ei strigăm.

KEDUȘA (=SFINȚIRE)

(Traducere: Lucian-Zeev Herşcovici)

Coroană iţi vor da Doamne, îngerii din înălţimi,

Uniţi cu oamenii, poporul Tău, din adâncimi.

Cu toţii împreună sfinţirea-ţi vom striga,

Precum spuneau profeţii: de trei ori o vom chema.

Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor,

Îl onorează întreaga lume a iubirilor.

Întreaga lume e plină de mărirea Lui,

Cei care îl slujesc şi ştiu că altul ca El nu-i

Și ei îl preamăresc şi spun:

Binecuvântat fie Numele Lui cel Bun,

Domnind peste întreaga lume, unde a fost, este şi va fi,

Peste poporul Lui cu mila va domni.

Și toţi uniţi, Numele Tău binecuvântând,

De două ori, seara şi dimineaţa ”Ascultă Israele” strigând.

Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru Unul este,

El este

Domnul nostru,

Părintele nostru,

Regele nostru,

Salvatorul nostru.

El ne va mântui a doua oară

Și ne va asculta cu mila Lui a doua oară, iară;

În faţa tuturor fiinţelor, El spune:

V-am descoperit ca-n ziua începutului,

Să fiu Domnul Dumnezeu al vostru, al viitorului şi trecutului.

Eu sunt al vostru Domn, Dumnezeu,

Pentru vecie, numai Eu.

Puternic eşti Tu Doamne, al nostru Dumnezeu

Și tot aşa vei fi oricând, mereu

Și ce puternic e Numele Tău pe pământ.

Dumnezeu este regele întregului pământ, El Cel Sfânt.

În acea zi Tu eşti Unul, nu-i poveste

Și Numele Tău Unul este.

Și aşa cum în Cărţile Sfinte scrie,

El va domni asupra lumii întregi, pe vecie!



În fiecare generaţie vom mărturisi mărirea Ta

Și vom sfinţi Sfinţia Ta de rege, aşa.

Pe veci Te-om lăuda, Mărite Doamne Sfânt,

Căci rege sfânt eşti pe acest pământ

Și vei domni în veci în lumea toată,

Împărăţia Ta e sfântă şi curată.

HAYOM ARAT OLAM (=AZI E ZIUA ZĂMISLIRII LUMII)

(traducere: Lucian-Zeev Herşcovici)

Azi e ziua zămislirii lumii, toată

Creată de Tine, Doamne, cu al Tău cuvânt.

Azi Tu chemi la judecată,

Toate fiinţele de pe pământ.

Ca fiii Tăi, sau ca robi ne vom înfăţişa

Și vom veni în faţa Ta.

De vom veni în faţa Ta ca fii,

Găsi-vom mila tatălui pentru copii.

În faţa Ta ca robi de vom veni,

Cu ochii către Tine, cu speranţă aşteptând,

Ca o lumiă judecata Ta o vom primi,

Mult Prea-Temute Doamne Sfânt.

Moise „faraonul ascuns”?

Conform celor scrise in Biblie, primii locuitori ai Taramului Fagaduintei au fost evreii, carora Moise, un personaj carismatic, considerat „ales al lui Dumnezeu”, le-a poruncit sa fuga din robia egipteana, prin desert. Uimitoarele intâmplari ale acestui „Exod” au fost larg dezbatute, prin intermediul a numeroase articole, carti si chiar filme. In ziua de azi, oamenii, chiar si cei apartinând altor culte decât iudaismul, cred ca Moise a fost un personaj real, asemenea lui Iisus Hristos sau Ioan Botezatorul. Originea sa ramâne insa un subiect controversat: cine a fost adevaratul evreu? Copilul evreu crescut din mila de fiica faraonului, un preot egiptean rebel, ori poate insusi marele faraon Ramses?

De la Osarsef la Moise

Intr-o zi, faraonul egiptean Amenofis a dorit sa-i vada cu ochii lui pe zei. El i-a chemat la curtea sa pe toti inteleptii imperiului si i-a intrebat ce-ar putea face pentru ca dorinta sa i se indeplineasca. Unul dintre intelepti l-a sfatuit sa curete Egiptul de leprosi si alti oameni impuri, din cauza carora el nu putea sa vada fata zeilor. Suveranul a trecut imediat la fapte. A adunat leprosii, infirmii si neputinciosii si i-a trimis la carierele de piatra de la est de Nil, la munca silnica, despartindu-i de restul poporului. Când inteleptul ce-i daduse acest sfat a vazut grozaviile comise s-a temut ca zeii il vor pedepsi si, innebunit de spaima, s-a sinucis.

Leprosii au muncit la cariere multa vreme, inainte ca Amenofis sa se indure de ei si sa-i lase sa locuiasca in liniste in orasul Avaris, ramas pustiu din vremuri imemoriale. La sosirea aici, leprosii l-au ales lider pe un preot egiptean din Heliopolis, numit Osarsef si acesta le-a instituit o serie intreaga de reguli care violau insa traditiile egiptene – de pilda el le-a cerut sa nu mai manânce carne de porc, o delicatesa pentru egipteni si sa renunte la religia politeista pentru a se inchina unui singur zeu. Ulterior, Osarsef a trimis solie unui trib de pastori, hicsosii, ce fusesera alungati din Egipt de faraon, cerându-i sa-si uneasca vortele pentru rasturnarea tiranului.

Aflat in fruntea ostilor reunite ale proscrisilor si hicsosilor, Osarsef si-a schimbat numele in Moise. Pentru cineva care a auzit despre sclavia si exodul evreilor din Egipt, aceasta poveste pare familiara. Ea a fost scrisa de Manetho, un preot egiptean care a trait in sec. III i.Hr. si care si-a bazat, in mod evident, descrierea, pe inscriptiile hieroglifice stravechi gasite in templele egiptene. In mare masura putem considera povestea sclavilor proscrisi si a liderului lor, Osarsef, ca o versiune egipteana a Exodului biblic. Povestea lui Manetho continua, descriind cum armata lui Moise a patruns in Egipt, a vandalizat statuile si templele zeilor si a impus un regim tiranic asupra tarii, incercând sa-i schimbe din temelii institutiile religioase existente.

A fost asadar Moise un preot egiptean rasculat impotriva propriei tari? Nici pâna astazi istoricii nu s-au putut pune de acord daca versiunea pe care Manetho o da aparitiei poporului israelit este o distorsiune deliberata a povestii biblice a Exodului sau este bazata pe elemente istorice sigure, pastrate in Egipt si transmise pe cale orala pâna la el.

Sarpele si toiagul – simbolurile lui Moise si ale faraonilor

In 2003, doi istorici francezi de origine ebraica, fratii Messod si Roger Sabbah, membri ai Academiei Franceze, lansau o ipoteza si mai socanta, anume ca evreii nu au fugit niciodata din Egipt, iar Moise este un simplu mit, adevaratul Moise fiind, de fapt, nimeni altul decât faraonul egiptean Ramses. Ei au ajuns la aceste concluzii stupefiante dupa ce au comparat, ani de zile, scrierile din Vechiul Testament referitoare la Exod, cu hieroglifele egiptene datând din aceeasi perioada, adica anul 1300 i. Hr. „Evreii despre care se spune ca ar fi fugit din robie nu au fost decât un grup numeros de egipteni, care fusesera de fapt alungati, din pricina ereziei religioase pe care o sustineau, anume existenta unei singure divinitati, credinta ce venea in contradictie cu religia egipteana oficiala, prin excelenta politeista”, este de parere Roger Sabbah.

Egiptologul Jan Assmann, autor al lucrarii „Moise, egipteanul”, sustine ca povestea istorisita de Manetho se bazeaza de fapt pe traditiile ramase de la doua evenimente dramatice, in istoria Egiptului Antic: revolutia religioasa a faraonului Akenaton, cunoscut drept „Regele Eretic”, care a incercat sa interzica venerarea idolilor si sa impuna religia monoteista a Zeului Soare – Aton, si cucerirea Egiptului de catre triburile nomade ale hicsosilor. El afirma ca povestea fugii din Egipt, asa cum este spusa de Biblie, este o versiune a acestor evenimente, care s-a pastrat in Canaan si si-a gasit expresie in cartea sacra a evreilor, Tora. In vreme ce istoricul roman de origine iudaica Flavius Iosephus neaga total povestea despre revolta leprosilor, el ofera o alta, personala, in „Antichitati Iudaice”, vorbind despre un capitol putin cunoscut din viata lui Moise. Mai precis perioada dintre salvarea lui Moise de catre fiica faraonului si momentul când, ajuns la maturitate, el vede poporul sau suferind din cauza impilarii faraonului. Iosephus dezvaluie ca Moise ar fi fost crescut in palatul faraonului si, ajuns la vârsta adulta, a fost numit conducator al armatei, aducând triumful egiptenilor in lupta cu inamicii etiopieni.

Omorât de propriul sau popor?

Expertii in studiu biblic Yait Zakovitch si Avigdor Shinan pretind ca vorbele lui Iosephus reflecta mai curând o traditie antica existenta intre vechii israeliti cu privire la aventurile lui Moise la curtea faraonului. Dar nu doar eruditii antici au fost preocupati de enigma lui Moise ci si cei crestini, din Evul Mediu si Renastere. Acestia considerau ca Moise ar fi fost initiat in credinta monoteista de un preot egiptean legendar, pe nume Hermes Trismegistus.

Poetul german Friedrich Schiller merge si mai departe, sustinând, in eseul sau „Misiunea lui Moise”, ca acest personaj a fost un tânar rob evreu care a urmat initierea dedicata castei egiptene a preotilor, unde i-a fost inoculata ideea de monoteism. Dar, scrie Schiller, „intreaga structura a societatii egiptene era bazata pe venerarea mai multor zei si renuntarea la politeism ar fi insemnat colapsul acestei structuri. Preotii egipteni nu erau siguri ca noua religie, ce viza venerarea unui singur Dumnezeu, ar fi putut sustine acest edificiu”.

In timpul cât a fost preot, Moise a invatat scrierea hieroglifica si a practicat misterioasele ritualuri ale ordinului preotesc. Când a ajuns sa afle suferintele poporului sau, el a ales sa dezvaluie acestuia secretul monoteismului si si-a calauzit oamenii spre Taramul Fagaduintei. Si Sigmund Freud a adoptat, in volumul „Moise si monoteismul”, aparut in 1939, parerea ca Moise fusese un preot egiptean. Dar, sustine celebrul psihanalist, el insusi evreu, israelitii, un neam foarte conservator, s-au ridicat impotriva lui atunci când el a incercat sa le impuna venerarea Soarelui. Asa ca l-au ucis inainte de a intra in }ara Sfânta (un incident pe care textul biblic nu-l aminteste dar care, considera Freud, ar fi fost o anticipare a sacrificiului lui Iisus, de peste o mie de ani) si l-au ales drept conducator pe fratele sau, Aaron.

Freud mai crede ca, dupa ce l-au asasinat pe Moise, evreii au renuntat la religia impusa de el si, in locul lui Aton l-au venerat pe Iahve, „un zeu brutal, marginit si sângeros”, spune el, care le-a poruncit israelitilor sa-i distruga pe oamenii care traiau in Canaan.

“Eu nu spun adio acestei comunităţi” – interviu cu Marele Rabin Menachem Hacohen de Andrea Ghita



31 august 2011, la Sinagoga Mare din Bucureşti, a avut loc ceremonia de rămas bun a Marelui Rabin Menachem Hacohen, care şi-a încheiat misiunea în România. În ajunul acestei zile importante, Marele Rabin a avut amabilitatea de a mă primi în biroul său – unde tocmai îşi corecta discursul de a doua zi – şi de a-mi acorda un interviu.

„Voiam să atrag tânăra generaţie către viaţa evreiască”

Andrea Ghiţă: Ce sentimente vă încearcă scriind discursul de rămas bun?

Marele Rabin Menachem Hacohen: Îmi amintesc de momentul instalării mele în această funcţie, când am fost frământat de multe întrebări.

În primul rând m-am întrebat dacă eram demn de locul pe care-l ocupaseră înaintaşii mei, personalităţi rabinice de anvergură precum:Niemirower, Şafran sau Rosen ? Dacă voi putea ajuta bătrânii singuratici, supravieţuitori ai Holocaustului? Dacă voi reuşit să mă înţeleg cu generaţia de mijloc, alcătuită din oameni care au crescut în epoca comunistă şi s-au înstrăinat de educaţia iudaică, de cultura iudaică? Singura legătură cu comunitatea era participarea la cor. Erau membrii corului care cânta la sinagogă. Nu mai exista educaţie evreiască, se desfiinţaseră şcolile evreieşti, nu se mai publicau cărţi evreieşti. M-am întrebat dacă voi fi în stare să găsesc un limbaj prin care să mă fac înţeles de ei şi să-i readuc la viaţa evreiască, la comunitatea evreiască ? Am întâlnit tineri, elevi şi studenţi, dornici să înveţe şi să practice iudaismul Mă întrebam cum voi reuşi să mi-i apropii pe aceşti tineri, în care vedeam viitorul vieţii evreieşti din România?

A.G. Care consideraţi a fi fost cea mai importantă realizare a acestor 13 ani?

Marele Rabin Menachem Hacohen: În general rabinul se preocupă să menţină minianul (*) din sinagogă, veghează la păstrarea caşrutului (**), se îngrijeşte de înmormântări şi de cimitire.

Şi eu aveam aceste atribuţii, dar dat fiind că majoritatea comunităţilor evreieşti din România erau organizate şi asigurau toate serviciile specifice, mi-am propus să fac mult mai mult decât cele amintite. Voiam să atrag tânăra generaţie către viaţa evreiască. Şi atunci, cu ajutorul Dr. Zwi Feine de la Joint, am căutat instrumentele potrivite pentru această acţiune.

A.G. Care erau aceste instrumente?

Marele Rabin Menachem Hacohen: Era perioada de început a Internetului şi am creat condiţii ca tinerii să aibă acces la computer în cadrul comunităţii. Apoi i-am ajutat să-şi însuşească elementele iudaismului în limba maternă şi am înfiinţat Centrul Pedagogic de Studii Iudaice, care elabora materiale în toate domeniile iudaismului, atât scrise cât şi audio-vizuale. Am reuşit să stabilim legătura cu toţi tinerii evrei, indiferent unde ar fi fost risipiţi în ţară. Cred că aceasta a fost cea mai mare realizare a mea în România, pentru că ei reprezintă viitorul vieţii evreieşti din această ţară. Chiar dacă unele dintre comunităţile actuale nu se vor menţine, viaţa evreiască nu va dispărea, datorită unor comunităţi puternice şi active precum cea de la Bucureşti, Oradea sau Timişoara.

A.G. Ştiu că aţi mai avut şi alte satisfacţii în răstimpul cât aţi fost în România. Mă refer la cărţile publicate.

Marele Rabin Menachem Hacohen: Aş vrea să fac o delimitare între mulţumirea proprie, legată de publicarea cărţilor în ebraică şi română. Nu sunt singurul care publică volume, mai bune sau mai rele. Satisfacţia mea cea este faptul că atunci când mă duc în comunităţi întâlnesc, peste tot, oameni care mă primesc cu drag, care ţin la mine şi eu ţin le ei. Ne înţelegem, chiar dacă nu vorbesc limba română. Pentru că vorbim limba inimii.



„Unul dintre visele mele era să cresc un urmaş”

A.G. Dacă atât de multă lume ţine la Dvs. de ce părăsiţi comunitatea?

Marele Rabin Menachem Hacohen: Pentru că nici eu nu întineresc. Am 79 de ani…

A.G. -Ad meea veesrim! (***)

Marele Rabin Menachem Hacohen: Nu doresc să trăiesc până la 120 de ani. E prea mult. Am şi alte îndatoriri. Sunt şef rabinul moşavurilor din Israel, vicepreşedinte la Claims Conference, lucrez cu Joint. Călătoresc foarte mult, petrec în avion zile şi nopţi.

Nepoţii mei nici nu simt că au un bunic şi mi se adresează cu un apelativ foarte nobil: „Tatăl nostru care eşti în… ceruri!”. Cred că a venit momentul să slăbesc ritmul. Sper ca această comunitate, care se află într-o situaţie destul de bună, va găsi omul potrivit să continue munca mea. Am şi spus că ori de câte ori cineva are nevoie de sfaturile mele, de ajutorul meu, i le pot da prin telefon, prin internet, pe Skype. Eu nu spun adio acestei comunităţi. Voi continua să fiu în legătură cu ei, însă nu mai pot îndeplini funcţia de şef rabin cu toate atribuţiile aferente, nu pot să-mi asum toate îndatoririle zilnice. Cred că fiecare om care a atins o anumită vârstă trebuie să se oprească, să spună a fost de ajuns.

Unul dintre visele mele era să cresc un urmaş…Am pregătit un tânăr foarte, foarte talentat, pe rabinul Şlomo Sorin Rosen. Am făcut eforturi, l-am trimis la un seminar rabinic în Statele Unite, a petrecut un răstimp într-o yeshiva în Israel şi a revenit ca rabin. Doream ca el să-mi ia locul, considerând că o comunitate adevărată are nevoie de un rabin din rândurile sale, nu adus de afară. Din nefericire ne-a părăsit pentru că nu era prea fericit aici. Dar a făcut lucruri deosebite. A tradus sidurul – cartea de rugăciuni- în limba română modernă, cu transliterare. Eu am găsit fonduri pentru a fi publicată. Şi asta a fost o mare satisfacţie. Pe de altă parte, am fost dezamăgit de plecarea acestui tânăr.

A.G. Eu nu-mi pot imagina viitorul vieţii evreieşti fără sinagogă şi fără rabini. Dumneavoastră plecaţi şi rămânem fără nici un rabin. Ce părere aveţi?

Marele Rabin Menachem Hacohen: Nu. Lucrurile nu stau chiar aşa. Chiar astăzi vine un rabin. După cum vedeţi, nu plec până nu soseşte el. Deocamdată nu va exista un şef-rabin, însă rabinul Schafer vorbeşte româna şi maghiara pentru că s-a născut şi a copilărit la Arad. Deci există speranţă.



„Dacă rabinul stă numai să se roage şi să le predice oamenilor, nu prea are şanse”

A.G.: Ce l-aţi sfătui pe noul rabin şi pe viitorul şef rabin ?

Marele Rabin Menachem Hacohen: Îi sfătuiesc atât pe noul rabin, cât şi pe viitorul şef-rabin, să înţeleagă că viaţa evreiască nu mai e ca acum o sută de ani. Provocarea este să găseşti căile de a-i învăţa pe oameni ce înseamnă identitatea evreiască. Şi eu sunt convins că o comunitate evreiască nu poate exista fără sinagogă, însă în sinagogă trebuie să creezi o atmosferă care să atragă oamenii. Dacă rabinul stă numai în faţa pupitrului rugându-se sau predicându-le oamenilor, nu prea are şanse. Oamenii stăteau câte două ore la serviciul divin de Şabat fără să poată citi şi înţelege rugăciunile, dar cu noile cărţi de rugăciune, ei pot citit textul transliterat şi pot înţelege traducerea rugăciunilor. Să nu uităm că istoria poporului evreu de plin de miracole şi nu putem prezice ce ne aduce viitorul. Trebuie să sperăm şi să facem tot ceea ce suntem în stare

A.G: Poate că am dat greş şi nu am reuşit să ne păstrăm rabinul. Ce trebuie să facă o comunitate pentru a-şi păstra rabinul şi ce poate face rabinul pentru a rămâne cât mai mult într-o comunitate ca cea din România.

Marele Rabin Menachem Hacohen: În primul rând rabinul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, dar nu ca pe un serviciu ci ca pe o misiune sfântă. Trebuie să fie un idealist, gata să sacrifice uneori viaţa particulară, alteori confortul său. Asta în primul rând. Ce are de făcut comunitatea? Dacă rabinul este aşa cum v-am spus, să nu se rezume la a se duce din când în când la sinagogă să-l asculte, ci să-l considere parte din viaţa lor. În comunităţile mici, ca ale noastre, trebuie să trăim cu toţii ca într-o familie. Iar rabinul nu trebuie să servească doar în sinagogă ci să fie şi un activist social. Să se îngrijească de nevoile oamenilor: fizice şi spirituale şi să se roage către Domnul, pentru ajutor.

„Azi nu vreau să vorbesc despre neîmpliniri, ci despre un viitor mai bun”

A.G.: Care au fost relaţiile dintre şef rabin şi liderii comunităţii, dintre conducerea laică şi cea religioasă?

Marele Rabin Menachem Hacohen : Aş dori ca fiecare rabin, de oriunde ar fi el, să aibă parte de relaţii de calitatea celor pe care le- am avut eu cu conducerea FCER. Nu au refuzat nimic din ceea ce le-am cerut. Cred că asta s-a datorat şi atitudinii mele, respectului pe care l-am arătat faţă de ei şi mi-au răspuns la fel. Pentru că dacă oferi iubire primeşti iubire.

A.G.:Care au fost neîmplinirile din aceşti 13 ani?

Marele Rabin Menachem Hacohen : Neîmplinirile ?! Situaţia comunităţilor. Aş fi dorit ca toate comunităţile să fie organizate. înfloritoare şi să aibă o viaţă evreiască. Dar asta nu s-a întâmplat. O altă neîmplinire este respectarea caşrutului. Dar azi nu vreau să vorbesc despre neîmpliniri, ci despre un viitor mai bun,

A.G.: Ce veţi face după ce veţi părăsi comunitatea noastră, România? Care sunt proiectele Dvs.?

Marele Rabin Menachem Hacohen : După cum v-am spus sunt rabinul moşavurilor, ceea ce este o sarcină foarte dificilă, întrucât avem peste 2000 de moşavuri. Eu sunt şef rabin şi am în subordine patruzeci de rabini. La vârsta mea nu e un lucru uşor. Doresc să mai scriu câteva cărţi. Voi fi ocupat şi la Claims Conference. Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea sănătate şi încă vreo câţiva ani, ca să pot îndeplini tot ce mi-am propus. În Talmud se spune că un om nu părăseşte lumea aceasta cu toate dorinţele împlinite, e suficient dacă îşi îndeplineşte jumătate din ele. Eu sunt mulţumit pentru că paharul meu cu dorinţe este umplut mai sus de jumătate şi-i mulţumesc Domnului pentru asta.

A.G.: Legenda spune că aţi participat la Războiul de Şase Zile…

Marele Rabin Menachem Hacohen : Nu este o legendă. Am fost paraşutist în Războiul de Şase Zile. Eram rabin militar, rabinul marinei, dar în război am luptat ca paraşutist.

A.G.: Şi e adevărat că aţi ajuns printre primii la Zidul Plângerii ?

Marele Rabin Menachem Hacohen : Da, am fost primul soldat evreu care a ajuns la Zidul Plângerii, dar despre asta poţi afla din articole şi fotografii…

A.G.: Aţi fost paraşutist şi aţi luptat în război. Credeţi că situaţia internaţională se poate schimba atât de dramatic încât să se spulbere tot ceea ce aţi obţinut luptând?

Marele Rabin Menachem Hacohen : Nu ştiu. Dar în viaţă nu poţi face doi paşi deodată, trebuie să mergi pas cu pas. Trebuie să fii sigur că primul pas e corect şi apoi să continui. După două mii de ani de exil avem, Slavă Domnului, un stat. Ne trebuie doar să fie pace. Şi am încredere că va fi.

A.G.: Cum ?

Marele Rabin Menachem Hacohen : Asta este o întrebare pentru politicieni şi nu pentru rabini…

* zece bărbaţi evrei care alcătuiesc cvorumul de rugăciune

** sumă de prescripţii privitoare la alimentaţia evreiască

*** Urare tradiţională de mulţi ani (până la 120 de ani)

Cum şi de ce a pierit Sodoma?
Chiar şi în ziua de azi numele oraşului a rãmas asociat unor practici pe care morala le respinge şi care mai sunt pedepsite cu moartea în unele state. Dar ce spune Biblia, în fond, locul în care a debutat de fapt istoria Sodomei?

Povestea distrugerii celor douã oraşe de la Marea Moartã, Sodoma şi Gomora, este relatatã în Genezã, în ciclul lui Avraam. Acolo aflãm cã pãcatul a acoperit cu umbra sa demonicã minţile oamenilor şi cã Dumnezeu a decis sã coboare din cer pentru a-l observa în toatã gravitatea sa şi a a-l pedepsi cum se cuvine (deşi pãcatul nu este precizat, ştim doar cã este vorba despre ceva strigãtor la cer). Constatarea amarã a divinitãţii rezultã în aneantizarea celor douã oraşe, dar la un moment dat Dumnezeu, cel atoateştiutor, se întreabã: “Sã-i ascund lui Avraam ce am sã fac”? Avraam, cunoascând planurile divine, se îngrozeşte la anunţul unei asemenea distrugeri şi încearcã sã intervinã pe lângã divinitate pentru cruţarea oraşelor, mãcar a celor drepţi care s-ar putea afla printre pãcãtoşi.
În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare. Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. În cazul de faţã nu este vorba neapãrat de vreo aluzie la homosexualitate. Lot însã, dacã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a poveştii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera.



Reperarea focului divin

Îngerii i-au luat pe Lot şi pe soţia sa şi cele două fiice ale sale şi au plecat din Sodoma, care începuse a fi acoperită de o ploaie de pucioasă şi foc din cer. Femeia lui Lot, care a privit în urmă împotriva sfatului îngerilor, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Cam asta relateazã Biblia.
Urmeazã o încercare de a localiza oraşele distruse, o misiune deloc uşoarã, cercetãtorii oscilând între malul de nord şi cel de sud al Mãrii Moarte. Un indiciu l-ar putea oferi numele arab al unei coline de sare pe malul de sud-est: Djebel Usdum. În orica caz, arse din temelii şi apoi acoperite de sare, cele douã oraşe nu ar prea fi avut cum sã trãiascã în continuare prin vestigii care sã le şopteascã povestea. Absenţa ruinelor a fost explicatã şi prin bulversãrile geologice, cutremurele de pãmânt sau posibila scufundare în Marea Moartã. Istoricul evreu contemporan lui îisus, Flavius Iosephus, relatând evenimentele care au marcat campania lui Vespasian în Iudeea, descrie împrejurimile mãrii. El precizeazã cã: “în vecinãtatea sa se aflã regiunea Sodomei, teritoriu odinioarã prosper datoritã bogãţiei oraşelor şi acum devastate de foc. Se spune cã, într-adevãr, impietatea localnicilor a atras asupra lor fulgerul care i-a îmbrãţişat; încã se mai vãd urmele focului divin şi vestigiile aproape şterse din cinci oraşe”.
Remarca lui Iosephus este caracteristicã tuturor comentatorilor antici, care au refuzat sã iscodeascã o cauzã legitimã a aneantizãrii cetãţilor. Şi Origene, marele teolog alexandrin din prima jumãtate a secolului al 5-lea, într-una din omiliile sale tratând textul Genezei, stãruie mai mult asupra ospitalitãţii lui Lot. Referindu-se la întâlnirea sa cu cei doi îngeri, Origene declarã: “Ascultaţi asta, voi cei care închideţi uşile strãinilor, ascultaţi, voi care evitaţi un oaspete ca pe un duşman!”O lecţie de actualitate. Dar în acelaşi text, Origene menţioneazã cum la ieşirea din Sodoma Lot nu se reuneşte imediat cu Avraam, subliniind “perfecta imperfecţiune” a lui Lot şi întrebându-se dacã este posibil ca un om sã fie ireproşabil sau doar pur şi simplu exemplar.
De altfel, într-o altã omilie despre cartea profetului Ieremia, acelaşi Origene se intereseazã mai mult de soarta celor douã oraşe, de disputa aproape între egali dintre Avraam şi Dumnezeu care se soldeazã cu o târguialã pe care Origene o percepe drept dovada clemenţei divine şi a filantropiei sale.



Mitul grec al lui Phaeton transpus în secolul al doilea

Se povesteşte cum, dupã purificarea sãvârşitã de potop, oamenii s-au îndepãrtat din nou de cele sfinte. Biciul divin loveşte de aceastã datã sub forma focului ceresc pe pãcãtoşii sodomiţi. Intervenţia lui Avraam în favoarea oraşelor transformã istoria oraşelor într-o învãţãturã teologicã.
Înaintea lui Origene, Iustin, filosof roman de secol doi, ca şi episcopul Irineu de Lyon, considerã cã au înţeles importanţa pildei. Par sã-l anticipeze pe Origene, vãzându-l în personajul cu care trateazã Avraam nu atât pe Tatãl, cât pe Fiul. Fiul este cel care primeşte de la Tatãl puterea de a condamna sau nu locuitorii Sodomei şi Gomorei. Avem acolo primele elemente ale dogmei cristologice, ale doctrinei Trinitãţii care urma sã fie elaboratã mult mai complex.
Origene era un teolog cu multe idei. Vis-a-vis de interpretarea sa asupra distrugerii biblice, sã îi relevãm una dintre concluzii. În ultimii ani ai secolului al doilea, filosoful pãgân Celsus, în “Cuvântul adevãrat”, pune în legãturã evenimentul cu mitul grecesc al lui Phaeton. Mitul lui Phaeton spune că acesta s-a lăudat prietenilor că tatăl lui este chiar zeul soarelui. Aceştia nu l-au crezut, iar Phaeton a mers la Helios, care îi jurase pe râul Styx să îi îndeplinească orice dorinţă. Phaeton a cerut tatălui său să îi împrumute pentru o zi caleaşca (Soarele). Helios cedează şi îi oferă fiului său carul, nu înainte de a-i fi dat o mulţime de recomandări şi sfaturi. Phaeton urcă în carul solar şi se înalţă pe cer, dar este înspăimântat de înălţime şi pierde controlul asupra cailor albi ai lui Helios. La început se ridică prea sus răcind peste măsură pământul, apoi se coboară prea jos, arzând vegetaţia şi aducând secetă. Din greşeală el transformă o mare parte din Africa în deşert. Zeus, văzând acestea şi vrând să oprească şi alte dezastre mai mari ce ar fi putut urma, l-a trăsnit, aruncându-l mort în apele râului Eridan. Sodoma este, asemenea lui Phaeton, pedepsitã pentru neascultare.
Origene îi dã replica lui Celsus în 248, la 70 de ani dupã redactarea operei care încã mai cântãrea greu în lupta anticreştinã. El începe contraargumentul prin a preciza cã Moise este mai vechi decât Homer şi deci ar fi vorba de un plagiat…Este un topos binecunoscut al apologeticii creştine şi ebraice, din moment ce evreii Filon din Alexandria şi Flavius Iosephus deja insistaserã asupra vechimii mai mari a lui Moise. De partea creştinã, Tatian, autor siriac de secol doi, s-a strãduit sã demonstreze anterioritatea lui Moise nu doar faţã de Homer, ci chiar faţã de zeii greci! Origene, continuând, îşi lãrgeşte concluzia asupra întregii pleiade de profeţi. Toţi par a relata cum un foc ceresc suprimã viciul, acţionând ca agent al reînnoirii, deci nu existã niciun dubiu cã aceste evenimente s-au întâmplat în trecut şi sunt pe cale de a se produce şi în viitor. Sodoma şi Gomora devin paradigme ale autenticitãţii în discursul profetic. Distrugerea biblicã este constant invocate în mediile creştine, de exemplu în secolul al 4-lea, când Grigore de Nazianz, în discursul de la Constantinopol, se apãrã împotriva acuzaţiei cã ar fi intrigat pentru a obţine scaunul episcopal din oraşul imperial.

Sã fi fost pãcatul invidiei?


Grigore începe sã vorbeascã despre invidie, cea care i-a umbrit judecata lui Lucifer şi l-a alungat din luminã. Dupã aceea, invidia “a fãcut ca lumea sã fie condusã într-un mod imoral suprimat prin apã sau foc”. Grigore de Nazianz nu este singurul care echivaleazã diluviul lui Noe cu arderea Sodomei şi Gomorei. Didimus Orbul, un exeget contemporan lui Grigore, face aceeaşi remarcã, ba mai mult, încadreazã în acelaşi registru şi pãcatul niniviţilor împotriva cãrora fusese trimis profetul Iona. Dacã în cazul Sodomei, pãcatul are aceeaşi gravitate ca şi cel care a provocat potopul, înseamnã cã este un caz extrem. Un caz de invidie? În fapt, pentru unii teologi, refuzul lui Lot de a ceda oaspeţii sodomiţilor echivaleazã cu o invidie de naturã carnalã, sexualitatea exacerbatã pentru care erau cunoscuţi fiind departe de mit.