SARBATORI/RELIGIE/DATINI/TRADITIE

Rezumarea primului mesaj :

http://cultural.bzi.ro/descoperire-incredibila-in-israel-37221

Saul: regele democratic voit şi de Dumnezeu investit, dar singur ratat

[*]Religiile la examene şi la examinare [*]
Ministrul învăţământului din Israel reflectează la suprimarea examenelor de Tanah (biblie) şi istorie la bacalaureat. Şeful guvernului, Nataniahu se opune…… (14-8-2013 – Perspective spirituale)

Descoperire in Israel: Dovada ca scrierile din Vechiul Testament sunt reale? (Video)

Enigme ale Bibliei, nedezlegate pana astazi

Religia mozaică în documentele de arhivă

Încă din timpul Rusiei ţariste, evreii erau persecutaţi, constrânşi să locuiască numai în anumite zone şi supuşi unei legislaţii restrictive. Ţarii măresc numărul decretelor care-i defavorizează; preoţii aţâţă ura ţăranilor împotriva evreilor. Această politică va culmina cu cumplitele pogromuri de la sfârşitul secolului XIX-lea. În 1881, cel mai ucigător a fost cel de la Kiev; în 1903, cele de la Chişinău şi Odesa. Aceste manifestări de antievreieşti îi descurajează chiar şi pe cei care-şi puseseră toate speranţele în asimilare.* Cel mai sălbatic dintre toţi dictatorii ruşi era, printr-o ironie a soartei, un străin, nu un rus, Iosif Vissarionovici Djugaşvili, cunoscut în lume sub numele de Stalin. Nu era un om instruit, nu era un bun orator ca Troţki şi nici geniu militar, ca Blucher. Stalin ştia doar, mai bine decât oricine altcineva, care este valoarea teroarei. El a ridicat-o la rangul de dogmă de stat, devenită raţiunea de a fi a statului sovietic şi sursa progresului său. El a cumpărat filosofi de partid pentru a-i învăţa pe copii cât de dulce era să moară pentru el şi cât de generos era ca un om să-şi sacrifice viaţa pentru generaţiile care urmau să vină. Copiilor li se spunea că trebuie să înveţe să urască, iar ei au început să creadă. Au fost învăţaţi să-şi denunţe părinţii - şi acesta a devenit crezul lor. Au fost învăţaţi să creadă că minciuna este o virtute când serveşte interesele partidului - şi ei au acceptat orbeşte ca pe un act de credinţă. Nouă „religie" a fost inoculată în sângele tinerilor generaţii încă din momentul când copiii începeau să se orienteze în viaţă.**

Statul sovietic bolşevic, creat de evrei şi pentru evrei, s-a dovedit a fi un instrument de teroare, inclusiv impotriva lor. Aşa a fost şi cu apariţia „antisemitismului", de fapt nu apariţia, ci continuarea politicii tradiţionale ţariste în Uniunea Sovietică. Represiunea făţişă a evreilor în Rusia sovietică a fost simţită întâi în lagăre. Ţinta era întotdeauna evidentă: poeţii, scriitorii, cineaştii, oamenii care gândeau şi făceau ceva, persoane care ar fi putut schimba ceva.*** În rândul acestora se înscrie şi credinţa mozaică. Pentru a reconstitui întregul tablou al mecanismului violent, de exploatare şi lichidare a structurilor religioase din R.S.S.M. de către autorităţile sovietice, considerăm că e cazul să facem comparaţie a două documente: unul - extras din dosarele administrative româneşti (secţia militară) a Guvernământului Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei; şi altul - o Hotărâre a Consiliului de Miniştri a R.S.S.M.. În primul caz, este vorba de rezoluţiile Mareşalului Ion Antonescu referitoare la probleme administrative şi militare din perioada anilor 1942-1944: „Chestiunea: Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R (Căile Ferate Române) i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odesa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israelit din Odesa şi vândute. Autorităţile Municipiului Odesa, a dispus ca expedierea acestor monumente să fie oprită şi să fie depozitate în magaziile C.F.R.. Rezoluţiile Mareşalului Ion Antonescu menţiona: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare de avere".****
Din documentul în speţă reiese explicit că ordinul Conducătorul Statului, Ion Antonescu preciza că cei ce au furat sau vândut pietre componente ale monumentelor din cimitirul evreiesc din Odesa să suporte toate pagubele, iar vinovaţii să fie pedepsiţi.

Pentru comparaţie, al-doilea document datează din perioada sovietică şi este Hotărârea Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. nr.821 din 30 iunie 1949. Este vorba de transmiterea clădirii băii evreieşti de rituale funebre Staţiei de Maşini şi Tractoare: „Ţinând cont, că baia evreiască de ritualuri predestinată spălării morţilor se află în apropiata vecinătate cu clădirea atelierelor SMT, Consiliul Miniştrilor al RSSM Hotărăşte: 1. De aprobat hotărârea executivului raional Călăraşi din 26 aprilie 1949 „Despre transmiterea clădirii băii evreieşti pentru ritualuri funebre SMT-ului din Sipoteni." 2. De obligat preşedintele executivului raional Călăraşi t. Fadeev până la 15 iulie 1949 să transmită SMT-ului din Sipoteni, clădirea băii evreieşti de ritualuri, care este situată în curtea SMT-ului şi tot în acelaşi termen de a repartiza un lot pentru construcţia unei băi evreieşti pentru ritualuri în alt loc.
Preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. - G. Rudi
Şef-adjunct al Direcţiei administrative - E.Crilevschii" [1]

Clădirea de care este vorba a fost ridicată de comunitatea evreiască cu mai bine de 60 de ani în urmă. Nici autorităţile ţariste ruse, nici autorităţile româneşti n-au atins acest imobil de cult. Iată însă că puterea sovietică, adusă pe vârful baionetelor şi de tancurile ruseşti, a confiscat clădirea şi a transmis-o S.M.T.-ului, fără a întoarce măcar valoarea construcţiei în bani sau în materiale de construcţii. Despre grija sovieticilor faţă de comunitatea mozaică ne mai mărturiseşte şi un alt document sovietic, o scrisoare (nr.8/107 din 19.08.1948) semnată de Împuternicitul Consiliului privind cultele religioase a Consiliului de Miniştri a URSS pentru RSS Moldovenească S. Deseatnicov adresată superiorului său de la Moscova, I. Poleanschii:[2] „Conducerea Consiliului vă comunică că în urma unui control pe teren, în baza plângerii depuse de comunitatea religioasă evreiască din localitatea Teleneşti, raionul Teleneşti, R.S.S. Moldovenească s-a stabilit: Închiderea casei de rugăciuni (sinagogii) din localitatea Teleneşti prin hotărârea executivului raional Teleneşti şi interzicerea întrunirilor de cult ale credincioşilor s-a înfăptuit în baza actului tehnic al clădirii în care se spune că, tavanul clădirii poate cădea în orice moment şi poate aduce sacrificii omeneşti. Aceste acţiuni au fost aprobate şi de Consiliul privind cultele religioase." Celelalte măsuri întreprinse de executivul raional au fost nu numai incorecte, dar şi ilegale, şi anume: după ce s-a întocmit actul expertizei tehnice despre închiderea sinagogii, preşedintele executivului raional în loc să cheme reprezentanţii comunităţii religioase şi să-i avertizeze că sunt interzise rugăciunile în clădirea sinagogii din cauză că este periculos deoarece în orice moment poate cădea tavanul, el a confiscat cheile de la uşile imobilului şi tot atunci le-a transmis şefului punctului de colectare a grâului, pentru a fi folosit (imobilul – n.a.) ca depozit. Cei de la colectare fără să strângă rechizitele de cult din sinagogă au început să descarce grâul direct peste obiectele de cult.

Aceste acţiuni ale executivului au stârnit şi mai mult revolta credincioşilor. În timpul controlului pe loc aceştia au declarat în prezenţa preşedintelui executivului raional că nici clădirea, nici tavanul nu prezintă un pericol, ci pur şi simplu autorităţile n-au unde să depoziteze cerealele; dacă n-au unde să toarne grâul, de ce nu-l depozitează în biserica moldovenească, care nu activează mai bine de câţiva ani? În plus, dacă puterea are grijă să nu cadă tavanul peste noi, de ce nu-i pasă de pâinea statului şi de cea a sovieticilor care lucrează cu cerealele în sinagogă. Despre rezultatul controlului şi faptelor stabilite Conducerea Consiliului privind cultele religioase a comunicat Consiliului de Miniştri a R.S.S. Moldoveneşti cu rugămintea de a lua măsurile de rigoare. În baza celor expuse Preşedintele Consiliului de Miniştri a R.S.S.M. a dat dispoziţie urgentă preşedintelui executivului raional Teleneşti ca imediat să fie eliberată sinagoga de cereale. Despre rezultate să raporteze Consiliului de Miniştri al R.S.S.M.. „În localitatea Teleneşti locuiesc 151 familii de evrei, numărul credincioşilor orientativ este de până la 350 oameni. Case de rugăciuni (sinagogi) în Teleneşti până în 1941 au existat cinci, din care au rezistat timpului numai trei. Două din ele din 1944 au fost ocupate de zagotzerno (în limba rusă - punct de colectare şi depozitare a cerealelor), drept depozite, iar a treia clădire din 1945 transmisă comunităţii evreieşti pentru rugăciuni. Comunitatea mozaică din Teleneşti a fost înregistrată la Direcţia Consiliului privind cultele religioase la 30 martie 1946. Contractul-tip cu executivul raional a fost semnat la 17 ianuarie 1948. Clădirea ocupată de sinagogă este construită din piatră în 2 nivele în care încap 600-700 de oameni. Edificiul necesită o reparaţie capitală. Comunitatea a declarat că va repara imobilul din cont propriu şi cu forţe proprii. Ţinând cont de faptul că comunitatea religioasă din localitatea Teleneşti este înregistrată şi constituită din 350 de oameni se află la o distanţă de 45 km de Orhei şi 60 km de Bălţi, unde sunt comunităţi evreieşti înregistrate consider oportun, ca comunitatea să nu fie scoasă de la înregistrare şi să se permită comunităţii să repare imobilul din contul şi cu forţele proprii. S. Deseatnicov".

Revenind în acest studiu la localitatea Teleneşti, Orhei punem la dispoziţia cititorilor o informaţie destul de şocantă. În Germania prin secolul XVII a fost înfiinţată o sectă care se numea „Studenţii în Biblie" şi lansată de pastorul Iacob Spener din Berlin. Ceva mai târziu ei au fuzionat cu „Martorii lui Iehova". În România „Studenţii în Biblie" au apărut prin 1870, aduşi de un oarecare Rabinovici din Teleneşti, Orhei.[3] Acest lucru dă peste cap multe afirmaţii anterioare ale cercetătorilor şi dovedeşte că respectiva comunitate religioasă a prins rădăcini cu aproximativ 50 de ani mai înainte decât cum se credea. Toată lumea ştie că evreii au fost în primele rânduri ale Revoluţiei bolşevice din 1917. În anii de după 1920 extremiştii de dreapta din Occident au văzut o conspiraţie evreiască internaţională în spatele Revoluţiei. Evreii fuseseră cei care contribuiseră la instalarea noilor conducători de state şi care luptaseră cu cea mai dezlănţuită energie împotriva totalitarismului în cel de-al doilea război mondial.[4] În istoria Rusiei Mari antisemitismul a fost politica statului. În perioada anilor 1940, 1944-1949 din Basarabia şi malul stâng al Nistrului de autorităţile de ocupaţie sovietice au fost deportaţi în Siberia şi alte zone răcoroase mai bine de 4000 de evrei: bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. Motivele erau diferite dar rezultatul acelaşi. Despre politica tradiţională rusească antisemită ţaristă, care a fost continuată cu succes de sovietici se vorbeşte cu lux de argumente în articolul „Cine- au fost „călăii noştri" semnat de istoricul Anton Moraru şi publicat în „Literatura şi Arta" nr.27 din 3 iulie 2003, care este un prilej de meditaţie nu numai pentru evrei. Tot în centrul raional Teleneşti comunitatea evreiască a adus în 1950 un învăţător de Talmud din oraşul Lvov şi a organizat o şcoală ilegală frecventată de 25 de copii de vârstă şcolară. Organele puterii sovietice locale au „propus" învăţătorului să părăsească localitatea Teleneşti. În acest fel şcoala a fost lichidată, iar copiii au mers la şcoala generală. Nu vom greşi dacă vom afirma că religia mozaică, la fel ca şi celelalte credinţe, au fost permanent în vizorul statului sovietic şi prin toate mijloacele marginalizată. Uneori funcţionarii statului comiteau gafe, fapt care stârnea râsetele populaţiei. Spre exemplu, împuternicitul Consiliului privind cultele religioase pentru R.S.S.M. S. Deseatnicov a pregătit un demers adresat Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. în baza căruia s-a hotărât închiderea sinagogii din Făleşti, judeţul Bălţi în loc de sinagoga din Floreşti, judeţul Soroca. Nu este de mirare şi nedumerire, fiindcă pentru cei veniţi din ţara roşie Făleşti sau Floreşti era tot una!

Un document secret sovietic ne mărturiseşte că în 1953 vizitarea sinagogilor din R.S.S.M. în general nu s-a mărit, ci a rămas la nivelul anilor precedenţi. Excepţie face numai sinagoga din Chişinău, care la 7 aprilie, de exemplu, a fost vizitată de 2000 de credincioşi. Aceasta este cea mai mare performanţă în zilele sărbătorilor de primăvară din ultimii opt ani. În alte sinagogi numărul credincioşilor n-a depăşit 50-60 de persoane. Fiind presaţi de autorităţi sau din anumite motive obiective sau subiective unii rabini îşi dădeau dimisia din funcţiile ocupate din cadrul comunităţii religioase. Rabinul sinagogii din Tiraspol, Cerneţ M. a depus cerere şi a refuzat să mai activeze, motivând că este bătrân, că îi este greu să lucreze, iar copiii nu sunt mulţumiţi de activitatea sa religioasă. Copiii se ceartă deseori cu el fiindcă în trecut a avut mult pământ, exploata munca altora, da cu arendă vii şi livezi, iar acum şi cu credinţa religioasă. Rabinul comunităţii din Leova Prosterman şi preşedintele comunităţii Adamovschii au declarat despre refuzul de a mai lucra la sinagogă, motivând că nu este rentabil să lucrezi ca rabin şi că mai bine va locui cu copiii şi-i va ajuta la gospodărie. Adamovschii a prezentat un certificat de boală. Alţi doi membri a comunităţii au refuzat să-şi îndeplinească funcţiile fără a motiva în vreun fel. Preşedintele comunităţii religioase din oraşul Kotovsk, Dubosarschii a refuzat să-şi îndeplinească funcţia şi a rugat să fie înlocuit. Din cauză că este marginalizată fiica, şi cu toate că este eminentă la învăţătură şi are o purtare exemplară ea n-a fost primită în comsomol, rabinul Dreizin din Făleşti a declarat că nu va mai lucra la sinagogă pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor.[5]

În informaţia secretă despre activitatea confesiunilor religioase din RSSM pentru anul 1953 adresată şefului secţiei de propagandă şi agitaţie a CC al PCM Constantin Ustinovici Cernenco se menţionează că la credinţa mozaică sunt înregistrate 11 comunităţi. Pentru a strangula din punct de vedere economic comunităţile religioase, organele financiare le ţineau la o evidenţă şi un control riguros. Dovadă poate servi scrisoarea informativă secretă nr.13-118 din 24 august 1953 adresată preşedintelui Consiliului privind cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., I. V. Poleanschii, în care, printre altele, se spune că fostul rabin Epelibaum în ajunul sărbătorilor de primăvară a confecţionat câteva sute de calendare evreieşti pe care le-a răspândit printre credincioşi. Pentru fiecare calendar el a primit câteva sute de ruble. În felul acesta o cotă parte din donaţii s-au pomenit în buzunarul lui Epelibaum. Este de ajuns să amintim că numai în perioada sărbătorilor de primăvară la sinagoga din Chişinău au fost adunate donaţii în suma de 6000 de ruble, nivelul donaţiilor neavând precedent. În orăşelul Teleneşti sinagoga numai într-o singură zi a fost vizitată de 200 de credincioşi care au donat 5000 de ruble. În realitate însă sinagoga a fost vizitată de 400 de oameni, iar donaţiile au depăşit cifra de 9000 de ruble.[6] Mai concret, există un caz de evaziune fiscală din care motiv au fost pedepsiţi cei vinovaţi, cu toate că sovieticul „Ivan cel Groaznic" care se numise Stalin nu mai era în viaţă.

Pentru a nu omite un aspect important, trebuie să menţionat că rabinul Epelibaum (Ăpeliboim) Iosif Şmerilevici din Chişinău a fost o autoritate importantă în cadrul comunităţii religioase. El a fost chiar judecat de sovietici pentru că a organizat în zilele de 23, 25 septembrie şi 2-3 octombrie 1949 transmiterea slujbei prin mijloacele de amplificare a sunetului în afara sinagogii. Uniunea Sovietică s-a dovedit a fi un monstru comunist creat de evrei. Hruşciov i-a urmat lui Stalin, Kosâghin i-a urmat lui Hruşciov, dar antievreismul nu a slăbit nici un moment. Hruşciov a fost cel care l-a eliminat pe ultimul membru evreu al Prezidiului Suprem Sovietic, Lazar Kaganovici. Ironia a fost că acest Kaganovici a fost considerat un stalinist de modă veche, reacţionar. El a fost într-o vreme primul vice prim-ministru însărcinat cu coordonarea a 24 de ministere industriale diferite, inclusiv unele din lagărele de muncă, la momentul când a fost răsturnat în 1957. Hruşciov, deşi fiul său se căsătorise cu o evreică, avea vederi ferm antievreieşti.[7] În zilele de 28 iulie – 12 august 1957 la Moscova s-a desfăşurat Festivalul VI mondial al tineretului şi studenţilor. În scopul stăvilirii stabilirii unor contacte a tinerilor-delegaţi la festival veniţi din întreaga lume fiind totodată şi „purtători" ale diferitor credinţe cu tineretul şi studenţii sovietici, autorităţile sovietice au luat un şir întreg de măsuri pe toate ramificaţiile statale. Printre acestea se numără şi scrisoarea secretă trimisă de Preşedintele Consiliului privind cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS A. Puzin expediată din Moscova la 15 iunie 1957 cu numărul de înregistrare 5-112- şi tuturor Împuterniciţilor Consiliilor privind cultele religioase din republicile unionale, inclusiv şi R.S.S. Moldovenească. Printre altele, în document se atenţiona că „nu este exclus că încercări de stabilirea de legături vor fi întreprinse din partea sectanţilor, a catolicilor, mozaicilor, luteranilor şi a altora culte din diverse ţări, cu scopul de a stimula activitatea şi influenţa religioasă asupra acelei părţi a tineretului, care într-o măsură sau alta se află sub influenţa prejudecăţilor religioase.[8]

La începutul anului 1958 în RSS Moldovenească activau 11 comunităţi religioase mozaice, care aveau 11 rabini, 3 administratori, 220 membrii în sfatul sinagogii şi 88 de membrii ai organelor executive. În majoritatea documentelor sovietice ale fondului arhivistic „Împuternicitul Consiliului pentru cultele religioase" (F.3305, inv.2) sunt puse în evidenţă neînţelegerile, scandalurile care aveau loc în cadrul comunităţilor religioase mozaice, în deosebi cele din Chişinău, Bălţi şi Tiraspol. Motivele acestor conflicte deseori erau banii, lupta pentru putere şi influenţă. În soluţionarea acestor conflicte erau atraşi, uneori direct implicaţi, funcţionari din eşalonul superior de conducere a R.S.S.M.. De obicei ei erau evrei, sau ruşi, ucraineni corupţi. Politica totalitară sovietică şi-a ajuns parţial scopul, numărul credincioşilor s-a redus, multe instituţii spirituale au fost închise sau demolate, s-a izbutit să izoleze populaţia românească băştinaşă de celelalte grupuri etnice din R.S.S.M., inclusiv comunitatea evreiască. În diferite situaţii o bună parte din ei au fost adunaţi în jurul „fratelui mai mare" pentru a face front comun împotriva a tot ce-i românesc.

Yom Kippur: Măsuri de securitate sporite

Poliţia israeliană a luat măsuri de securitate sporite pentru menţinerea liniştii de Yom Kippur (Ziua ispăşirii), cea mai însemnată sărbătoare evreiască, au anunţat surse oficiale locale, citate de AFP.

Au fost mobilizaţi mii de membri ai forţelor de ordine, la nivel naţional, a indicat purtătorul de cuvânt al poliţiei isreliene Micky Ronsenfeld. Unităţi speciale au întărit efectivele la Ierusalim – unde se află atât Zidul Plângerii, loc venerat de evreii de pretutindeni, cât şi Esplanada Moscheilor, pe care există Al-Aqsa, al treilea loc sfânt musulman, după Mecca şi Medina.

De asemenea, a fost înăsprită blocada impusă de statul evreu Fâşiei Gaza în 2007 şi au fost consolidate toate punctele de trecere între Israel şi teritoriile palestinene, Egipt şi Iordania, notează AFP.
Yom Kippur – zi de post şi rugăciune, ultima din cele ’10 Yamim Noraim (Zilele penitenţei), lansate de Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc) – începe marţi seara şi ţine 25 de ore

Hitiţii şi binevoitorii lor zei


Lumea zeilor hitiţi ne apare bogatã şi deosebitã, ca de altfel tot ce ţine de aceastã prea puţin studiatã culturã. Spre deosebire de zeii babilonieni, zeii hitiţilor cunosc o dezvoltare ascendentã, devenind din fãpturi infernale adevãraţi eroi. Teama faţã de divinitate este uneori depãşitã de simpatie, raporturile dintre oameni şi zei fiind uneori ceva mai personale decât la alte popoare.

Dacã adoptã divinitãţi strãine, acestea nu sunt decât mãşti pentru fiinţele deja familiare. În texte, scribii folosesc fie ideograma sumerianã a zeului, fie numele sãu local, la care se adaugã denumirile dupã locurile cultului sau ale sanctuarelor, ca de pildã acelea ale zeiţei Wants, cunoascutã în Asia Micã drept “zeiţa Soarelui din Arinna”. În anumite tratate şi ritualuri divinitaţile prohitite nu sunt enumerate printre zeii garanţi, ci dupã funcţiile lor: zeii Soarelui, zeii Furtunii, ipostazele zeiţei Ishtar, zeii Norocului. Mai existã şi zeii vagabonzi, cei cu origini necunoscute dar care se pot rãzbuna dacã nu sunt cinstiţi. În panteonul hitit existã foarte multã confuzie. De ce? Pentru cã scribii se folosesc de nenumãrate limbi şi dialecte şi se poate ajunge la un caz încâlcit de tipul sanctuarului din apropierea Hattuşaş-ului. Yazili-Kaya. Cu toate acestea existã în ierarhia zeilor o transparenţã puerilã, unde gãsim fiinţele principale ascunse sub o pleiadã de nume.

Pe peretele posterior al sanctuarului, reliefurile ne reprezintã douã procesiuni, cuna cu personaje feminine şi una cu personaje masculine. Procesiunile sunt conduse de marele cuplu al zeilor. Zeiţa-mamã s-a pãstrat sub numele de Cibele în Asia Micã, iar partenerul ei este zeul Furtunii. În Babilon pertenerul era Ninurta, zeul-geamnã, cãruia în Asia Micã îi corespundea zeul-Cerb, Rundas. Zeiţa Soarelui simbolizeazã regalitatea masculinã şi femininã. Zeul Soarelui pare sã nu aibã vreo importanţã majorã. Marea Mamã Cibele corespunde Kupapei hitite, care trãia într-ocomunitate de cult cu zeul-Cerb, care va fuziona cu cel al furtunii în ipostaza lui Iupier Dolichenus la romani. Interesant este cã regele foloseşte epitetul “soarele meu”, bazat probabil pe o concepţie similarã cu cea a regelui eretic Amenofis. Zeul Soarelui nu este caracteristic pentru credinţa popularã hititã. Cel reprezentativ e zeul Furtunii, singurul zeu adus de indo-europenii din nord, denumit dupã numele hatti Taru sau numele luwit Dattasa sau Tarhund. În basoreliefurile de la Yazili-Kaya este urcat pe doi zei ai munţilor, Namni şi Hazzi. Taurii îi trag carul cãtre zeiţa-Mamã, iar lovindu-se de crestele munţilor se produc tunetele.

Mitologia hititã are şi un trickster simpatic. Zeul-copil Telipinu nu-i umbreşte doar o datã pe zeii supremi. La Yazili-Kaia poartã numele de Sarma, iar în Cilicia de Santas. Este un ştrengar incorigibil. Uneori e extrem de încãpãţânat, dezlãnţuind trãznete, alteori fuge de acasã şi adoarme în vie, de unde şi atribuţiile de zeu al vinului. Întreaga vegetaţie depinde de acest zeu, care atunci când dispare o face sã se opreascã din creştere. Pentru a-l potoli, zeii recurg la un vicleşug: când se întrunesc pentru a stabili destinul, se joacã un joc cu zaruri. Mânia lui Telipinu trece dincolo de tabla de joc, , dar în acelaşi timp nu trece în natura care l-ar putea ascunde iar, ci se îndreaptã spre infern. Telipinu se poate acum dedica rolului sãu de zeu al vegetaţiei.

Dupã cum am mai spus, pe lângã zeii principali mai avem şi o oaste întreagã de zei secundari: zeite ale Norocului, zei ai Râurilor, Munţilor, Grânelor, Vânturilor. Nu e vorba neapãrat de vreun sincretism religios, ci mai degrabã de sentimentul micimii umane şi de nevoia de a cere protecţie de la toate elementele naturale. Individualitatea zeilor nu este deloc pronunţatã.

Din povestea cu Telipinu aflãm cã hitiţii credeau într-un infern cu 7 porţi, ca şi babilonienii. Urna în care este închisã mânia lui Telipinu nu provine de departe. În Anatolia morţii se îngroapã în urne de lut ars, iar Zeiţa-Mamã însãşi e asimilatã cu urna mortuarã. Naşterea şi mormântul coincid. Zeul împãrãţiei morţilor poate fi considerat un zeu solar al pãmântului. Hitiţii, ca şi multe alte popoare, au creat şi un paradis, ţara zeilor din ceruri. Nu se poate spune dacã era vreo diferentã între zeii care locuiau în cer şi cei cãrora le erau rezervate templele. Hitiţii optau pentru libertatea zeilor, neavând cu ei raporturi strânse şi geloase ca în cazul evreilor cu Iahve. Libertatea zeilor explicã şi o altã concepţie hazlie: dacã sunt rugaţi frumos, zeii strãini se pot muta în ţara hitiţilor.

La hitiţi întâlnim vechea concepţie indo-europeanã, dispãrutã la alte popoare din orient, dupã care un om nu poate trãi mai departe decât atunci când cadavrul sãu a fost devorat de flãcãarile purificatoare. Asa el poate deveni luminã. La Bogaz-Köi s-au gãsit urne cu cenuşã şi morminte cu cadavre chircite. Cadavrele regilor hitiţi erau incinerate parţial, osemintele adunate şi învelite în pânze preţioase înainte de a fi îngropate în pãmânt. De ce forma mixtã? Se prea poate cã hitiţii nu voiau sã renunte la ideea renaşterii din pântecele mamei, dar se bizuiau şi pe puterea focului de a deschide calea spiritelor. În legendele mai noi din Asia Micã întâlnim rugul ca motiv ce se repetã. Zeul Santas şi apoi Dionysos se nasc din flãcãri. Dacã renunţã la rug, hitiţii pot totuşi dobândi viaţa veşnicã prin moartea liber consimţitã. Mitul şarpelui Illujankas este grãitor. Acesta îi furã zeului Furtunii inima şi ochii. Zeul zãmisleşte un fiu care se va însura cu fiica şarpelui, soţia restituind socrului sãu cele furate. Zeul ucide şarpele, dar şi fiul, ca sã-l poatã lua înapoi în cer. Avem aici concepţia morţii grãbite pentru a câştiga eternitatea.

Diferitele divinitãţi sunt recunoscute dupã atributele lor. Zeul Furtunii e mereu însoţit de un zuluf spiralat. Zeii Norocului sunt recunoscuţi dupã aripile verticale. Dar aripile nu sunt obligatorii. Zeul masculin din Bogaz-Köi nu poartã aripi, dar gestul cu mâna ridicatã şi degetele îndoite vrea sã spunã “noroc şi sãnãtate”. Unii zei ai Norocului poartã veşminte ostãşeşti, pentru cã la antici rãzboiul este în funcţoe de noroc şi de capriciile zeilor. Zabab, vechiul zeu la jocului la babilonieni, devine zeul rãzboinic.

La serviciul divin, regele se îmbrãca cât mai asemãnãtor cu divinitatea. Rareori se ofereau libaţii unui singur zeu. Regele purta de regulã mantie, cercei şi încãlţãminte. Cerceii par a cinsti zeiţa-Mamã (urechea era privitã drept centrul raţiunii), încãlţãmintea pe zeul Furtunii. Mantia este semn de respect pentru zei. În majoritatea cazurilor, regele purta aceeaşi tichie cu zeul, doar cã nu era prevãzutã cu insignele divinitãţii: scuturi duble pe care le gãsim şi la cretani ca simboluri de cult. Când se numea “Soarele meu”, regele purta o calotã rotundã. Dacã zeul poartã barbã, şi regele ţine seama de aceasta. Spre deosebire de omologii egipteni, hitiţii n-au purtat niciodatã peruci, ci pãrul lung. Pieptãnat neted în jos. Cea mai însemnaţa insignã a rangului regesc este cârja, lituus prin analogie cu bastonul augurilor romani, care se apucã de extremitatea inferioarã şi se ţine peste umãr. Cârja nu e doar o insignã, ci şi o armã, o ghioagã. Este instrumentul lui Rundas, zeul-Cerb. Un alt simbol important, frecvent pe sigilii, este vulturul, şi el armã a aceluiaşi zeu. Treptat locul vulturului bicefal a fost luat de soare, asa cum denumirea de “labarnas” (omul iepurelui) pentru rege a fost înlocuitã cu cea de “soare”.

Un alt aspect demn de menţionat cu privire la religia hititã etse prezenţa jocului-oracol. La baza oracolului KIN stã un vechi joc de rãzboi, asemãnãtor cu jocurile noastre de societate. Figurile jocului, care îi simbolizeazã pe rege şi oastea sa, dominate de zeitãţi, ajung în locuri bune sau rele, ceea ce înseamnã prevestiri bune sau rele. Textele KIN (cuvânt sumerian, verbul “a face”) menţioneazã rezultatele şi dacã sunt favorabile. Procesul acestea cultic, care la vechii germani de pildã avea o aurã de mister, ajunge la hititţi o activitate de toate zilele. Oracolul este consultat în permanenţã. Tabla de joc este atributul zeiţei-Mamã, tab;ã similata uneori cu o tamburinã sau oglindã. Zeiţa cu oglinda va deveni tovarãşa lui Iupiter Dolihenus, şi el zeu al oracolului. Zeiţa Jocului poate apãrea cu tiarã şi vãl sau înarmatã. Zeiţa huritã Sausga şi cea hititã Kupapa sunt ambele posibile ipostaze ale divinitãţii oraculare. S-ar putea chiar presupune cã zeiţa Tablei de Joc şi zeul-Cerb aveau legãturi de rege-reginãîntre ei şi oameni se sãvârşeşte un schimb: omul oferã zeilor pâine, iar zeul îi oferã un semn al aprobãrii prin figura de pe tablã. Preferabil sãnãtate şi prosperitate.

Masada, fortăreaţa aproape imposibil de cucerit


Masada (în ebraică = „fortăreaţă de piatră“) este o cetate situată pe un platou montan izolat de pe coasta vestică a Mării Moarte. A fost locuită în ultimii 3 000 de ani, iar în secolul II î.Hr., pe vîrful său plat s-a construit un castel care se înălţa la 470 de metri deasupra Mării Moarte. În anul 73 d. Hr., această fortăreaţă a reprezentat ultimul bastion al zeloţilor şi esenienilor evrei în lupta lor împotriva Romei.

Castelul fusese mărit de Irod, regele iudeilor, în anii 30–36 d.Hr., pentru a deveni cea mai mare cetate din ţară. Motivul acestor modificări era ameninţarea permanentă a Romei. Cleopatra, regina Egiptului, insistase pe lângă generalul roman Marc Antoniu pentru detronarea lui Irod, iar în anul 72 d.Hr. (când Irod murise deja), Legiunea a Zecea, împreunã cu alte trupe suplimentare au început asediul Masadei. Garnizoana de apărare a fortăreţei avea suficiente alimente, astfel încît, în loc să-i înfometeze, romanii au construit o rampă din piatră, lemn şi nisip pe o latură a cetăţii, pe această rampă au ridicat un turn şi de acolo au atacat necontenit bastionul. În acelaşi timp, au început să lovească zidurile cetăţii cu un berbece.

După aproape doi ani de asediu, cei din fortăreaţă şi-au dat seama că nu mai au nici o speranţă şi au hotărât că este mai bine să se sinucidă decât să cadă în mâinile romanilor care, cu siguranţă, i-ar fi ucis. Se aflau acolo 960 de bărbaţi, femei şi copii. Au fost traşi la sorţi primii care aveau să moară, precum şi călăii acestora. La sfârşit, când aproape toţi muriseră, supravieţuitorii (călăii) au tras la sorţi zece oameni care să-i omoare pe cei rămaşi. Fiecare victimă s-a întins la pământ, îmbrăţişându-şi familia deja moartă, şi şi-a oferit gâtul pentru a-i fi tăiat. În final a mai rămas un singur om care, după ce s-a asigurat că toată lumea murise, şi-a înfipt sabia în corp, căzând alături de familia sa.

Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, două femei şi cinci copii care se ascunseseră într-un rezervor de apă au supravieţuit acestei sinucideri în masă.

Hagar – Prima amantă din istorie


Prima concubină menţionată în istoria scrisă ar putea fi Hagar, o sclavă egipteană, care e posibil să fi fost negresă. Hagar era servitoarea lui Sarah, soţia patriarhului Avraam. Nu se ştie nimic despre provenienţa lui Hagar, despre modul şi momentul în care a intrat ea în proprietatea lui Sarah. Cu siguranţă că biograful ei biblic ar fi uimit de fascinaţia pe care ea o stârneşte peste milenii, căci el a tratat-o ca pe un personaj evident minor, din fundalul relatării sale despre tragica infertilitate a lui Sarah. Autorul anonim îi dedică lui Hagar numai şapte modeste capitole biblice.

Sarah şi Avraam au avut multe aventuri, inclusiv un sejur periculos în Egipt, unde adorabila Sarah a atras, fără să vrea, atenţia faraonului, care a vrut să o ia în haremul lui. Avraam a salvat situaţia, pretinzînd că este „sora” lui. Faraonul i-a copleşit cu daruri în oi, boi, asini, cămile şi sclavi bărbaţi şi femei cu pielea neagră. Când faraonul a aflat că Avraam şi Sara îl păcăliseră, i-a poruncit lui Avraam să îşi ia nevasta şi să plece din Egipt. A fost destul de amabil, încât să le permită să păstreze turmele şi sclavii.

Avraam devenise un bărbat bogat, dar nu avea moştenitori, căci Sarah era stearpă. Iar situaţia nu părea să se schimbe, pentru că Sarah avea deja şaptezeci şi şase de ani (sau cel puţin aşa relatează autorul Genezei). Nu e de mirare că Avraam a disperat şi s-a rugat pentru a fi binecuvântat cu copii. Sarah se învinuia pentru nerodnicia ei, care în antichitate era considerată drept un blestem atât de mare, încât reprezenta un temei acceptabil pentru divorţ. Dar societatea lor avea un remediu simplu pentru infertilitate: o concubină fertilă. Aici apare pentru prima dată Hagar. „Vezi că Domnul m-a împiedicat să fac copii,” îi spune Sarah soţului ei; „du-te la sclava mea tânără, poate că ea ne va dărui un copil.” Avraam a fost de acord, iar Hagar nu a avut nimic de spus în această privinţă.

Curând, în ciuda faptului că avea optzeci şi şase de ani, Avraam a reuşit să o lase gravidă. Dar pântecele mărit al lui Hagar a schimbat-o pe tânără. Spre mirarea lui Sarah, sclava ei docilă, plăcută şi sociabilă a devenit o femeie sigură pe sine, chiar arogantă, care îşi privea stăpâna de sus, cu dispreţ. Şi de ce nu? Chiar dacă Hagar era doar o sclavă, pântecele ei se dovedise capabil să îi dea soţului stăpânei un moştenitor legitim. Pe Sarah a supărat-o atitudinea lui Hagar. Ea i se plânse lui Avraam, dar acesta se mulţumi să-i amintească faptul că era proprietara de drept a lui Hagar şi o putea pedepsi cât voia.

Nu ştim ce făcut Sarah – la vremea aceea, un remediu împotriva insolenţei era frecarea gurii obraznicului cu sare -, dar a pedepsit-o atât de crunt, încât Hagar s-a hotărât să fugă. Din fericire, un înger al Domnului a găsit-o pe Hagar în timp ce rătăcea în pustiu: „Hagar, sclavă a lui Sarah, de unde vii şi încotro mergi?” Hagar i-a explicat prin ce trecea, „întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te ei”, i-a poruncit îngerul, dar îşi îndulci admonestarea, promiţându-i câte în lună şi în stele pentru viitorul ei copil. „Acum ai prins rod şi vei naşte un fiu; îl vei numi Ismael (care înseamnă «Dumnezeu aude»), căci Domnul a plecat urechea la supărarea ta.“

După această întâlnire, Hagar s-a întors şi i-a născut lui Avraam un fiu, care a fost numit Ismael, aşa cum se cuvenea. Se pare că l-a născut ghemuită la picioarele lui Sarah, ajutată de o moaşă, în obişnuitul stil al „naşterii în genunchi”: copilul era destinat să îşi moştenească mama „socială”, şi nu pe cea naturală. Hagar rămase cu Avraam şi Sarah pentru încă treisprezece ani, îngrijindu-l pe Ismael, căruia i-a fost şi doică.

Apoi se produse o minune. Domnul făcu un legământ complicat cu Avraam, punând capăt infertilităţii lui Sarah. La început, Sarah izbucni în râs la auzul unei asemenea grozăvii. Era prea bătrână. Cum să mai facă sex, şi cu atât mai mult un copil? Dar Dumnezeu o certă că râsese şi o întrebă: „E ceva ce Dumnezeu nu poate face?” Se pare că nimic nu îi era imposibil Domnului, căci Sarah prinse rod şi îl născu pe Isaac. Împlinise deja nouăzeci de ani, iar Avraam avea o sută de ani. „Cine i-ar fi spus lui Avraam că Sarah avea să-i facă copii? Şi iată că i-am născut un fiu la această vîrstă înaintată”, se bucură Sara. Isaac crescu şi se făcu puternic, iar Sarah îl înţărca.

Dar, într-o zi, în timp ce îşi privea băieţelul jucându-se cu Ismael, fratele lui vitreg, se simţi cuprinsă de puternice resentimente. Primul fiu al lui Avraam avea să fie părtaş la moştenirea tatălui său. „Alung-o pe sclava aceasta şi pe fiul ei!” strigă Sarah la Avraam, „căci nici un fiu de sclavă nu va fi părtaş la moştenirea fiului meu, Isaac.” Avraam a fost profund tulburat, deşi numai în ceea ce îl privea pe Ismael, nu şi pe Hagar. Se rugă pentru îndrumare, iar Dumnezeu îl îndemnă să-i facă pe plac lui Sarah, căci ambii săi fii aveau să întemeieze popoare.

În dimineaţa următoare, Avraam se sculă devreme, luă o pâine şi o ploscă cu apă şi o chemă pe Hagar. Şi bogătaşul Avraam îi dădu femeii doar aceste provizii şi îi spuse să îl ia pe Ismael, fiul lor adolescent, şi să plece. Uimiţi, Hagar şi Ismael rătăciră prin pustiu. Curând terminară proviziile, în disperare de cauză, Hagar îl îndrumă pe Ismael către un tufiş, apoi se îndepărtă, prăbuşindu-se la pământ. „Nu mă lăsa să văd cum îmi piere copilul”, plânse ea. Dar Dumnezeu veghea asupra ei şi trimise din nou un înger. Dumnezeu nu avea să îl lase pe Ismael să moară, spuse îngerul, deoarece plănuia să întemeieze un mare popor din sămânţa lui. Hagar deschise ochii cu uimire şi văzu că Dumnezeu făcuse o fântână. Îşi umplu plosca şi îi dădu fiului ei însetat să bea.

Hagar şi fiul ei, Ismael, au trăit ani de zile în pustiu. Au stabilit legături cu alţi oameni, iar Hagar a găsit resursele financiare necesare pentru a-l însura pe Ismael cu o egipteancă. Deşi evreii o duseseră în sclavie, Hagar invocă originile sale egiptene şi îşi ceru drepturile.

Astfel se sfârşeşte povestea lui Hagar, dar nu şi viaţa ei. Referinţele biblice la Ismael confirmă faptul că Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea făcută lui Hagar, deoarece Ismael avu doisprezece fii, prinţii întemeietori ai celor douăsprezece triburi ismaelite. Ismael a trăit până la 137 de ani, ca fiu longeviv al unui tată la fel de longeviv (Avraam a murit la vârsta de 175 de ani, iar Ismael şi Isaac l-au îngropat împreună, în peştera Mach-pelah.)

Concubinajul lui Hagar a durat puţin, dar încercările prin care a trecut au făcut obiectul mai multor cărţi. La milenii distanţă, existenţa ei consemnată în câteva scurte fraze, a devenit un simbol pentru persecutatele lumii, o femeie exploatată sexual şi economic, văduvită de drepturi şi alungată fără milă. Dar, spre deosebire de alte femei care au trecut prin aceeaşi experienţă, Hagar a fost salvată de la nenorocire de însuşi Dumnezeu.

Cine au fost hitiţii?


Hitiţii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au stabilit în Ţara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic imperiu. Cine erau aceşti hitiţi, de unde veneau şi ce rol au avut ei în istorie?

Hitiţii ne-au oferit destul de multe mãrturii pe baza cãrora sã ne facem o pãrere, ca de pildã multitudinea de scrieri furnizate de bibliotecile capitalei Hattuşaş (Bogaz-Köi). Înainte de stabilirea populaţiei venite din nord în Asia Micã se vorbea în zonã hatti, adicã mai vechea limbã neindoeuropeanã, care în mileniul al II-lea ajunge limba preoţilor şi diplomaţilor. În afarã de hitita cuneiformã, mai avem de-a face şi cu alte limbi, precum hitita hieroglifica, palaita, luwita, ce încã provoacã discuţii filologice aprinse. Pluralitatea dialectelor duce la concluzia cã au existat mai multe valuri de migraţie, punctul de atracţie fiind inima Anatoliei. Ceea ce putem scrie nu este decât o istorie parţialã a marelui imperiu de la Hattuşaş, ai cãrui fãuritori au adus cu ei cuneiformele din Siria şi care în relatiiile cu celelalte puteri le garanta siguranta diplomaticã.

Hattuşaş, situat în bucla Halys, nu ar fi devenit un centru atât de puternic fãrã intervenţiile energice ale regilor hitiţi. Marele cuceritor Sargon este de amintit în povestea hittitã, dar imperiul sãu de sub semnul lui Zababa, zeul sãu tutelar, dureazã puţin. Nepotul sãu, Naram-Sin, trebuie sã facã faţã unei coaliţii de 17 de regi. Dupã prãbuşirea imperiului akkadian se întemeiazã un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur (~2050-1950) şi mãrginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuieşte relaţii între sumerieni şi hitiţi; de altfel corespund şi sistemele de scriere. Pe de altã parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înaltã un templu pentru zeii Sullat şi Hanis, ale cãror nume tipic hitite înseamnã “luptã” şi “controversã”. Uzanţa celor doi zei ai dreptãţii poate face referire şi la faptul cã hitiţii au contribuit considerabil la istoria dreptului, asta şi datoritã faptului cã legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.

Se pare cã Vechiul Testament are dreptate când citeazã pe hitiţi printre popoarele stabilite în Siria şi în Tara Canaanului, în epoca lui Abraham. Istoria hititã, privitã în ansamblu, pare o luptã continuã pentru acapararea celor douã capete de pod (oraşele Karkemiş şi Alep) spre “secera mãnoasã”, adicã fâşia verde care se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina. Hattuşil I consolideazã marele regat al Alepului, pe care fiul sãu Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinarã care îl duce pânã în Babilon. Se urmãrea intimidarea populaţiilor de la graniţã pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattuşaş. Puterea acestui oraş i-a venit prin moştenire, dupã ce fusese pârjolit şi pustiit de locuitorii oraşului vecin, Kussar.

În ciuda dezastruoaselor începuturi, regii din Hattuşaş s-au considerat mereu urmaşii legitimi ai suveranilor din Kussar. Regele Kussarului, Pithana, precum şi fiul sãu Anittas, procedeazã prin 1800 a.Hr. la crearea unui stat centralizat din oraşele-state. Ei mai cuceresc Nesa, Zalpa, Purushanda şi Zalatiwar. Anittas voia sã fie un suveran de tip oriental, dar obiceiurile de genul parcului zoologic nu s-au putu încetãţeni. Urmaşii lui Anittas rãmân mai departe regii Kussarului, chiar şi Hattuşil, care a ales urmãtoarea capitalã (1680-1650 a.Hr.). acest suveran ne surprinde prin testamentul sãu politic, de o calitate literarã deosebitã şi un stil personal deosebit. Este ca un fel de oglindã a suveranului, o expresie a ceea ce hitiţii înţelegeau prin rege bun şi rãu, a felului în care concepeau educaţia prinţilor. De exemplu, prima calitate este capacitatea de luptã. Apoi, regele trebuia sã lege legãturi doar cu membrii curţii. Modestia şi cumpãtarea sunt la loc de cinste. De notat este cã orãşenii şi ţãranii nu erau pe lista persoanelor respectate de suveran. În schimb, zeii trebuie cinstiţi constant prin ofrande. Singur textul lui Hattuşil ne-ar fi arãtat cã exista o bogatã literaturã hititã, în care regii nu sunt doar asociaţi bãtãliilor, ca în cazul sumerienilor şi asirienilor, dar avem ocazia sã descoperim şi nişte trãsãturi de caracter.

Despre nepotul lui Hattuşil, Mursilis (~1620-1590), se ştie cã a supus oraşul Alep, dupã care a pornit spre Babilon. Lipsesc din epocã cronicile şi tratatele, ignorându-se mai ales motivul asasinatului sãu. Oricum, obiceiul ca regele sã-şi desemneze succesorul se dovedeşte a fi un pericol când acesta nu era fiul cel mare. Spre finele imperiului vechi, Telipinu introduce linia bãrbãteascã directã, punând capãt arbitrariului. Preambulul legii de succesiune este primul document oficial hitit care ne-a parvenit. Telipinu este totodatã şi primul care rege care a semnat un tratat cu statul vecin Kizzuwatna.

Perioada neagrã marcheazã tranziţia cãtre noul imperiu. Orientul Apropiat este cuprins de invazii, printre care şi enigmaticii hicsoşi. La Hattuşaş nu are loc o pãrãsire a tradiţiei, regele Tudhalijas al II-lea urmând politica predecesorilor şi restabilind tutela asupra oraşului Alep cu ajutorul egiptenilor. Dar dezvoltarea regatului Mitanni împiedicã hitiţii sã profite de pe urma anexãrii de teritorii. Nici la vest situaţia nu e mai strãlucitã: acolo se dezvoltã Arzawa, dar nu foarte mult datoritã intervenţiei unor regi hitiţi.

Odatã cu domnia lui Suppiluliuma (1375-1335), Hatti este recunoscut ca mare putere şi inclus în relaţiile diplomatice internaţionale. Suveranul poartã titlul de mare rege. Marii regi se numesc fraţi între ei şi încheie acorduri bazate pe reciprocitate, de la acordul de alianţã pânã la supunerea militarã. Vasalii trebuie sã aparã în fiecare an la curtea din Hatti, iar regii de oarecare importanţã pot trimite reprezentanţi. Între marii regi se schimbã daruri. Întotdeauna la redactarea vreunui contract se ia ca martor o armatã de zei. Nu e doar o simplã formalitate, pentru cã hitiţii chiar credeau cã încãlcarea oferã nu doar un pretext de cotropire adversarului, ci se rãzbunã chiar în propria ţarã, prin apariţia vreunei epidemii. Ceea ce este tipic hitit în tratate este preambulul. Acesta constã în general dintr-un rezumat succint , de obicei stilizat, al tuturor evenimentelor care au precedat semnarea sa. Asta dovedeşte nu numai cã hitiţii aveau simţ istoric, dar şi cã aveau convingerea cã un contract ar putea fi respectat doar dacã se pune în context.

Cronicile hitite trebuie considerate un apel la raţiunea cititorului şi o dare de seamã pentru divinitate. Partenerul contractual este divinitatea protectoare a scribului, care determinã scrierea. Analele se deosebesc de cele egiptene sau babiloniene nu numai prin realismul lor, ci şi prin sentimentul propriei neputinte a cronicarului. Rareori regele îşi atribuie succesele propriilor sale merite, ci se considerã mai degrabã un executant. Şi în anale gãsim tot felul de dialoguri vii, discursuri citate sau corespondenţã povestitã. Şi ce-a de-a treia sursã de care dispunem, corespondenţa şefilor de stat, foloseşte acceaşi tacticã a apelului cãtre raţiune, cuprinzând povestioare, anecdote, scrisori şi divertismente. Între decret, tratat, anale şi scrisori nu existã vreo deosebire fundamentalã. Cel care diferã este stilul scribului, conferind documentelor o valoare deosebitã.

Suppiluliuma este fãrã îndoialã cel mai strãlucit rege hitit, curajos, vioi, hotãrât. Poziţia pe care acesta o creeazã în Siria de nord rãmâne solidã. Cel mai periculos vrãjmaş din est era imperiul Mitanni, cel al huriţilor, de la care hitiţii se pare cã au preluat o dresurã de curte. Din imperiul Hurri nu a rãmas mare lucru, nu atât din vina lui Suppiluliuma cât din cauza disensiunilor interne, dar a fost benefic pentru hitiţi pentru cã din rãmãşiţe a fost creat un stat-tampon faţã de Asiria în ascensiune. La graniţele ţãrii au fost create state prietene şi vasale. Regele hitit nu era însã tipul de suveran care sã acţioneze dupã calcule. Atunci când vãduva lui Tutankhamnon îi cere pe unul din fii ca soţ, acesta amânã decizia, nedoring aventuri ensigure, numai cã Egiptul ia contramãsuri.

Fiul lui Suppiluliuma, Mursilis, restabileşte sãrbãtorile religioase neglijate, pacificã provinciile dizidente, dar continuã şi luptele est şi nord. În vremea sa are loc o epidemie de ciumã, regele fiind lovit şi de afazie nervoasã, ceea ce îi prilejuieşte scrierea de rugãciuni, ca expresie a zbuciumului personal. Analele regelui sunt mai mult justificãri faţã de divinitate. Nu lipseşte vorbirea directã, dar lipsesc originalele comparaţii cu lumea animalã, anecdotele şi exemplele pline de învãţãturã. Evenimentele sunt expuse strict cronologic şi povestirea se bazeazã pe o anumitã schemã, în care se contureazã ce e deosebit şi esenţial.

Dintre toti regii hitiţi, Muwatallis (1306-1282 a.Hr.) ar fi avut cele mai multe motive sã-şi scrie memoriile, dar n-a fãcut-o. In analele fratelui sãu ne apare drept o fire blândã, paşnicã. Si egiptenii au o pãrere bunã despre el. În vremea sa Egiptul era principalul adversar, conflict ce însemna doar un capitol oarecare în istoria agitatã a marilor regate din Asia de vest. Pe la 1300 a.Hr. Sethos I ajunge pânã la Kadeş şi se laudã cu o victorie asupra lui Muwatallis. Dar 14 ani Kadeş rãmâne hitit, şi precarul echilibru probabil cã ar fi continuat dacã Ramses al II-lea nu ar fi atacat în 1286 a.Hr. Urmãrile bãtãliei nu sunt tocmai dovada unei victorii egiptene. Kadeş rãmâne tot la hitiţi şi abia în 1278 a.Hr. se semneazã celebrul tratat între Hattuşil şi Ramses al II-lea.

Dupã Muwatalis mai urmeazã o serie de regi precum Hattuşil al II-lea, Mursilis al III-lea sau Hattuşil al III-lea, dupã care puterea imperiului Hatti ia sfârşit. Tudhalijas al IV-lea ridica sanctuarul de la Yazili-Kaya, expresie a unei înfloriri culturale, dar lipsa de putere a imperiului devine evidentã. La începutul secolului al XII-lea a.Hr. Hattuşaş este ars pânã în temelii. Capitala este distrusã sub sabia popoarelor mãrii, dupã care printre ruine se vor instala frigienii. Dar se opreşte aici istoria hititã? Textele pomenesc de douã ţãri, Malatia şi Karkemiş, pe care le numesc Marele Hatti. Atât de mult nu s-a schimbat situaţia în Asia Micã. Numai vechiul centru al imperiului hitit este ocupat de popoare indo-europene ce înainteazã treptat. Spre sud se extinde o vastã regiune hititã, tabalul. Spre est urmeazã Meliddu, Kumuhu, Gurgum, Samal şi Que, iar spre Siria Karkemis şi Alep. Dacã presupunem cã regii au redactat inscripţiile în hititã pentru populaţie şi nu un grup restrâns de cãrturari, regatele acestea sunt hitite.

Abia în secolul al VIII-lea a.Hr. asirienii reuşesc printr-o serie de campanii rãzboinice sã ocupe întregul teritoriu hitit şi sã transforme vechile regate în provincii. Dar asta nu înseamnã cã dispar cu totul şi hitiţii şi zeii. Se gãsesc corespondente semite pentru bãtrânii zei, iar elemente hitite persistã uneori chiar şi în mitologia greco-romanã. Grecii datoreazã mult hitiţilor, dar cum toatã moştenirea le-a parvenit doar din regiunile mãrginaşe ale platoului antolian, ei au uitat foarte repede cine le-au fost învãţatori.

Evreul „rătăcitor”




Evreul „rătăcitor”


Legenda evreului veșnic rătăcitor nu are nici o bază istorică. S- a născut în mijlocul mileniului al doilea al erei noastre și a alimentat un antievreism de imagine ( falsă). Se spunea că un evreu din Ierusalim i-ar fi refuzat lui Iisus, în drumul Golgotei, o cană cu apă și chiar a strigat – „Să fie răstignit”. Numit Ahasverus, prin preluarea eronată a numelui unui rege persan care este amintit în Cartea Esterei, evreul respectiv a fost blestemat să nu moară niciodată și să rătăcească pentru a-și răscumpăra vina față de Mântuitor. Legenda contrazice chiar morala creștină care respinge răzbunarea. Dar istoria evreilor este în mare parte o istorie a unei Diaspore ( Risipire, în grecește).
Veniți în Canaan la începutul mileniului al II-lea î.e.n., evreii antici care au antrenat și alte triburi, au reușit la începutul primului mileniu, deci după o mie de ani, să-și întemeieze un regat puternic sub David și Solomon. Regatul se divide în Israel și Iudeea. Apoi, în anul 722 î.e.n. asirienii distrug regatul Israel, iar în anul 586 î.e.n. babilonienii distrug regatul Iudeei. În anul 165 î.e.n. Iuda Macabeul alungă pe grecii regelui Antiochos și întemeiază un nou regat cu capitala la Ierusalim. Dinastia decade, apar regii idumei, Irod și urmașii săi, romanii pun stăpânire pe Palestina, iar în anul 70 e.n. Templul Mare din Ierusalim este distrus. Anul 135 e.n. marchează ULTIMA ÎNCERCARE de refacere a statului evreu, până în anul 1948, când Ben Gurion declară Independența Noului Stat Israel. Timp de aproape două milenii evreii au fost în Diaspora, astăzi , circa jumătate din numărul lor continuă să fie în această Diasporă. Holocaustul, indiferent de ce afirmă negaționiști de diverse orientări, a redus cu circa 30% numărul evreilor în lume, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe produse de oameni contra altor oameni.
Să urmărim evoluția acestei Diaspore în timp. Nu se știe cu precizie numărul evreilor la sfârșitul mileniului I e.n., dar un anumit număr de hazari trecuți la mozaism s-a adăugat evreilor tradiționaliști. În nici un caz ei nu au constituit o majoritate, cum pretind unii falsi istorici. La începutul Diasporei din era noastră, evreii locuiau în mare parte în Occident, apoi, la presiunea Bisericii Catolice și a unor principi catolici o parte s-au stabilit estul Europei, în Polonia, Rusia, Galiția, Ucraina, Moldova. În anul 1492, regii Spaniei, Isabela și Ferdinand izgonesc pe toți evreii din regat, astfel că sefarzii ( evrei spanioli) se răspândesc pe teritoriul Imperiului otoman,în Italia,Franța, Țările de Jos, Germania, iar în est se va crea tradfiia evreilor așkenaziți ( Așkenaz înseamnă german, în ebraică). Evreii sefarzi vor vorbi ladino, un dialect spaniol, iar așkenaziții – idișul, un dialect germano- slav- ebraic. Credința este comună, unele rituri diferă. Astăzi aceste diferențe au cam dispărut, mai importante fiind reformele religioase care au intervenit în ultimele secole. În secolul XVIII, când a început mișcarea iluministă evreiască, în paralel cu cea europeană, trăiau în Polonia un milion și jumătate de evrei, circa 250.000 în vestul și centrul Europei, restul de 750.000 în Asia și Africa de Nord, deci în total circa două milioane și jumătate de evrei. În două secole populația a crescut la 15 milioane datorită îmbunătățirii condițiilor de trai, a asistenței medicale în Europa. Exodul evreilor în America a creat noi centre de cultură și civilizație evreiască, ca și pentru o tendință de asimilare. În ajunul celui de al doilea război mondial, numărul evreilor era de circa 18 milioane, pe toate continentele. Circa jumătate din populația evreiască era cuprinsă în sfera industrială, ca și a micii producții manufacturiere, restul în comerț, finanțe, alte ocupații. Agricultura și serviciul militar a fost interzis evreilor timp de secole. Ghetoul și-a pus amprenta pe viața comunităților evreiești de asemenea, timp de secole. El era și un loc de autoprotecție , dar și de marginalizare socială. El a intrat definitiv în istorie, numai la Ierusalim există un cartier Mea Shearim ( O sută de porți) unde trăiesc ultra-religioși în condițiile ghetoului de altădată.
Să urmărim cum a evoluat Diaspora în diverse țări ale lumii. În Peninsula Iberică – Spania, Portugalia, evreii au ajuns încă în primul secol al erei noastre, dar se pare că au fost coloniști și mai devreme. Istoria evreilor din această parte a lumii a fost determinată de valurile de cuceritori, de la triburile germanice, apoi cuceririle arabe, până în fatidicul an 1492 , când evreii sunt izgoniți di n Spania și după trei ani, din Portugalia. Maimonide, Halevi au fost cele mai strălucite personalități ale evreimii sefarde , într-o perioadă „de aur”, secolul XI-XII. Despre evreii sefarzi s-au scris numeroase cărți. Nici în Franța soarta evreilor nu a fost foarte fericită, presiunea Bisericii, cruciadele, apoi Inchiziția, prejudecățile au creat condiții aspre de conviețuire. O personalitate comparabilă cu Maimonide din Spania, a fost Rași din Troyes. Regii Franței au izgonit și ei pe evrei pentru o perioadă. Împăratul Napoleon a repus relațiile cu evreii pe baze moderne, raționale. Dar la sfârșitul secolului XIX, afacerea Dreyfus a aruncat una dintre cele mai întunecate umbre asupra așa zisei „toleranțe” din Franța, acuzația de trădare care i s-a adus unui ofițer de Stat Major total nevinovat era îndreptată, de fapt, împotriva unui popor. Jurnalistul Theodor ( Bejiamin) Herzl, aflat la proces a suferit o adevărată transformare spirituală renunțând la asimilaționism și devenind inițiatorul sionismului politic. Se poate spune că Statul Israel are, indirect, ca făuritor, fără voie pe căpitanul Dreyfus . Sionismul lui Herzl a pus bazele unei strategii care a dat roade. În Țările de Jos situația evreilor a fost favorabilă unei evoluții normale, rolul Bisericii nu era preponderent. Acolo s-a afirmat filosoful Spinoza, ce avea să fie excomunicat pentru că a adus ideea unui panteism „eretic” în concepția rabinică. În Anglia , atitudinea față de evrei a fost oscilantă, de la ospitalitate la respingere, iar marele Will a adus în scenă un personaj , Shylok, aparent odios, care, de fapt cerea respectarea unor prevederi contractuale. Christopher Marlowe era mai puțin înțelegător, „neguțătorul din Veneția” fiind chiar respingător. În secolul XIX, unul dintre constructorii imperiului britanic a fost evreul convertit Disraeli. În Italia, deși Vaticanul nu accepta o apropiere față de „trădătorii” lui Iisus, evreii au fost mai puțin persecutați, date fiind și condițiile istorice. Italia a devenit stat unitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Insulele din Marea Mediterană au fost oaze de prosperitate pentru evrei, în special după venirea sefarzilor. Despre evreii din Balcani se poate spune că ei au format cea mai veche Diaspora, în Europa, adică de la cucerirea Ierusalimului de către Titus ( 70 e.n.). Aici s-au întâlnit evreii antici cu sefarzii și cu așkenazimii. La curtea lui Ștefan cel Mare era un medic venețian pe nume Șmil, spune legenda, iar în oastea lui Mihai Viteazul s-au aflat și evrei. În Ungaria ,Polonia, ca și în Austria, Germania destinul evreilor a fost dependent de politica guvernanților. În Cehia , toleranța religioasă a fost o bună regulă, la fel ca și în țările scandinave. În Țările Baltice, ca și în unele perioade, în Polonia, antievreismul s-a manifestat destul de violent. Nu mai vorbim de Rusia , unde pogromurile, în secolele XVII-XIX s-au succedat cu o violență nemaiîntâlnită în alte țări. Evreii s-a răspândit pe toate continentele, în Asia, Australia, pe insulele din Pacific, etc. În Africa antievreismul a fost dictat de extremismul islamic, iar în Africa de Sud de naționaliștii albi.
Cum spuneam, Holocaustul a devenit o falie în istoria evreimii, iar crearea Statului Israel este și o consecință a acestui flagel extrem de dureros și extins. Astăzi, Orientul Apropiat este frământat de ciocnirea dintre interesele țărilor consumatoare de petrol, de politica duplictaă a Moscovei, dar și de prezența politico-militară a SUA, ca super-putere. Israelul este singurul stat democratic din zonă, înconjurat de țări cu regimuri autoritare și având ideologii fie moderate, fie extremiste. Cuvântul Armeghedon , care semnifică și sfârșitul Lumii în credința populară creștină, provine de la numele geografic al localității Meghido, unde în antichitate se aflau grajdurile regelui Solomon, dar unde au avut loc și o serie de bătălii. Dar sfârșitul Lumii nu este previzibil și nici de dorit. În orice caz nu evreii îl vor aduce.
BORIS MARIAN
http://boris-mehr.blogspot.co.il/search?updated-min=2012-01-01T00:00:00-08:00&updated-max=2013-01-01T00:00:00-08:00&max-results=14

Ruinele unui templu monumental, descoperite în Galileea * vestigiile unei sinagogi monumentale, datând din secolele IV - V,au fost descoperite recent pe un sit arheologic din Galileea (nordul Israelului) * cel puţin aşa se afirmă într-un comunicat dat publicităţii de Departamentul israelian pentru Antichităţi

Conform comunicatului, sinagoga se află în apropierea localităţii Houqoq. Arheologii au descoperit pe acest sit un mozaic bogat decorat, reprezentând pilda biblică a celor 300 de vulpi ce au fost folosite de Samson pentru a incendia câmpurile filistenilor. Săpăturile arheologice sunt coordonate de americanca Jodi Magness şi de cercetătorii israelieni David Amit şi Choua Kisilevitz.

„Nu există decât două alte sinagogi din această epocă istorică în care sunt prezentate scene biblice cu Samson”, a explicat Jodi Magness, atrăgând atenţia şi asupra „dimensiunilor monumentale” ale construcţiei.

Mii de israelieni au cerut serviciu ...

If this is a Jew . . . . de Dorian Galbinski
Citesc astazi (26.06.2012) in Jerusalem Post ca politia israeliana a arestat patru evrei ultrareligiosi, membri ai sectei extremiste anti-sioniste Neturei Karta si ca acestia ar fi recunoscut ca ei sunt autorii celor zece graffiti scrise cu vopsea neagra , la Muzeul Holocaustului din Ierusalim si pe alte monumente memoriale. Una suna astfel: “daca Hitler nu ar fi existat sionistii l-ar fi inventat ei”. Alta ii multumea liderului nazist pentru “minunatul Holocaust organizat pentru noi. Numai gratie tie am primit un stat”. Si in sfarsit, a treia: “Evrei, treziti-va, regimul raului nu ne protejeaza ci doar ne pune in pericol” – referire la statul israelian pe care ei nu-l recunosc, deoarece inca nu a venit Messiah. …

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9503/7/

Ilustrand evenimente din Geneza, Michelangelo face referire la celebrul Noe in doua scenarii: potopul si betia. Si remarcam de la bun inceput un aspect controversat, exploatat de multi alti artisti: pe arca se salveaza familia lui Noe: el, sotia, cei trei fii cu nevestele lor, dar nici un alt om pe de Pamant. Drama acestora este ca sunt martorii mortii atator suflete care-si pierdusera credinta dreapta. Iar Michelangelo reda cu geniul sau agonia femeilor cu prunci in brate si a barbatilor, disperati de urgia ce cazuse asupra lor.

Document antic în valoare de 45 de milioane de euro,...


Documentul ar valora 45 de milioane de euro. Garda Financiară din Italia a reținut un cetățean de naționalitate română, la granița dintre Italia și Elveția.

Potrivit La provincia, bărbatul avea asupra sa un manuscris în limba aramaică în valoare de circa 45 de milioane de euro. Documentul ar face parte din seria manuscrise de la Qumran, descoperite în apropiere de Marea moartă în 1947.

ULTIMA ZI DE PESAH : AMINTIREA TRECERII MĂRII

Cea mai scumpă monedă antică iudaică: 1,1 ...

"Moarte creştinilor". Tot mai multe atacuri asupra bisericilor din Israel

La început



La început ( Bereșit)


La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Da, Dumnezeu, numai El știe ce este Începutul. Noi, oamenii nu știm, cum nu cunoaștem Infinitul, doar îl intuim. Iar Infinitul nu cunoaște început. Dumnezeu a făcut Omul. El este Tatăl și Mama noastră. Noi ne cunoaștem sau nu ne cunoaștem părinții. Suntem orbi. În Rai a sădit Dumnezeu Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Aici înțelege fiecare despre ce este vorba. Se opune cunoașterea fericirii umane? Dar au fost frații care s-au omorât între ei. Cain l-a ucis pe Abel. Și astăzi se întâmplă același lucru. Părinții, Adam și Eva au suferit enorm. Apoi a venit Potopul. Oricând poate reveni. S-a ridicat Turnul Babel. Noi nu ne înțelegem nici azi, nu numai din cauza diferenței de limbaj, ci și de gândire. Apoi s-a născut și a crescut seminția lui Abraham. Au apărut cele 12 triburi ale lui Iaacov-Israel. Zece triburi au dispărut. Se caută și astăzi. Să nu uităm nici de gestul disperat al lui Abraham de a-l sacrifica pe Isaac. De câte ori nu este sacrificat omul în favoarea unei idei? Revenind la Iaacov, el s-a luptat cu Îngerul care era întruchiparea lui Dumnezeu. Cum de a avut acest curaj? Nu este Omul egal cu Dumnezeu? Poate. Prima personalitate politică în Biblie este Moise. El conduce, el ucide pe necredincioși, dar tot el este pedepsit. Va muri fără a lăsa un mormânt. Numai o credință, o Lege, Cinci Cărți Sfinte. Robia din Egipt a fost robia pe care un om o impune semenului său. Mersul în pustiu este calea înțelepciunii. Schimbarea ce intervine între generații. Impresionantă scultpura lui Michelangelo – Moise cu coarne pe cap. Nu sunt coarne , ci raze, o confuzie de termeni. Canaanul este ocupat de nomazii evrei. Dar și Europa a fost ridicată de nomazi. Altfel am fi trăit într-un imperiu veșnic . Între civilizație și cultură nu există semnul egalității. Ele se completează. Conducătorii evreilor antici erau păstori. Probabil, analfabeți. Abia ridicat la nivelul unui stat, Israelul este treptat distrus de tensiuni interne și de imperiile care îl înconjurau. Lui David i se atribuie Psalmii, lui Solomon – Eccleziastul și Cântarea Cântărilor, bijuterii ale literaturii și înțelepciunii Antichității. Profetul Ilie anunță venirea în viitor a lui Mesia, considerat de creștini Iisus Cristos, din stirpea lui David. Dar Iisus este și întruchiparea lui Dumnezeu. Așa spun creștinii, adică un miliard și jumătate din populația lumii. Musulmanii au alte concepte despre revelația divină, dar Dumnezeu este Unicul pentru trei religii. Alături de ele, budismul are adepții săi. Lumea este împărțită în credințe diferite. Dacă nu vom ști să ne respectăm unii pe alții ne vom întoarce la Început, când nu era nici cer, nici pământ. Aceasta este istoria lumii în câteva rânduri. Iar în alte sisteme solare există, desigur, cu totul alte repere. Concluzia – nu există Început și nici Sfârșit, există Viața veșnică.
BORIS MARIAN