Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conţinutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediţie a taberei de creaţie de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 şi 15 august 2010 s-a desfăşurat cea de a doua ediţie a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut şi a-i cunoaşte pe participanţii din acest an. Sper ca articolul de faţă să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forţat, ceva care obligă la reinventare, căci aceşti tineri artişti nu au şi nu au avut nicio tangenţă cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artişti tineri aleşi pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediţia pilot a taberei de creaţie „Holocaustul în România”au fost prezentate la Bucureşti, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creaţie de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât şi al mediului artistic, lucru dovedit şi de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediţie a taberei de creaţie. Cei nouă participanţi au fost selectaţi din rândul absolvenţilor de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) şi a portofoliului de lucrări.
„În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, şi mi s-a părut o bună ocazie să înţeleg ceva mai mult, să desfiinţez nişte stereotipuri şi nişte idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informaţiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu ştiam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am şi venit.” – completează Bogdana Contraş. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influenţată nu numai de comunism, ci şi de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, şi acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înţelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artişti au primit informaţii despre istoria Holocaustului din România şi modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiştilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat şi amintirile supravieţuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici şi de calitate, sunt interesaţi atât de empiria Holocaustului cât şi de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit şi o impresie vizuală. Cum arătau cele şase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moineşti unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; oraşul era mic şi nu avea posibilităţi să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duşi în capitala judeţului, la Bacău, şi lăsaţi de izbelişte. E drept că era vară şi oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din raţia unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârşitul războiului. Eram adolescent şi steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiştii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iaşi, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric şi ar trebui aşezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artişti cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu ştiam despre aceşti artişti, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoşteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potenţial de comunicare între diferitele categorii de specialişti” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeş, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanţilor, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la Bucureşti.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictoriţa israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărtureşti, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriţă, simţind nevoia să prezinte tragedia înaintaşilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au iniţiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din Bucureşti şi ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziţie cu creaţiile unor artişti români inspirate de informaţiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
„Fiecare artist are obligaţia să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât priveşte timpul de două săptămâni… Depinde cum îşi împart timpul, ce strategie de creaţie adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, şi unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalităţile de a prezenta Holocaustul din Europa şi din România. Am speranţa că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziţie cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeaşi temă. Sper să facem o tradiţie din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din Bucureşti.
„Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu şi-au dorit asta, ci să aducă nişte artişti care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informaţiile şi imaginile pe care le avem la dispoziţie sunt doar nişte indexuri teoretice.”- îşi exprimă opinia, Mihai Coşuleţu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în ţară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi nişte artişti români şi abia după aceea artişti internaţionali.” Mihai Coşuleţ este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalităţii noastre şi fiecare îşi păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferenţele sunt mai mult decât bine venite şi cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului şi a Holocaustului, diferenţa nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simţ, generale. Organizatorii şi cei care au realizat trainingul ne-au dat un input şi ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de nişte valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci şi ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.

Romii au discutat despre evenimentele tragice ale Holocaustului in Tiraspolde Natalia Ghilascu

Tragica amintire a Holocaustului evreilor şi romilor, politicile naziste, a fost un subiect aprins discutat în aceste zile la Tiraspol. Tineri şi istorici din Transnistria au participat la o expoziţie de fotografie ”Holocaustul necunoscut”, găzduită la Biblioteca Puşkin.

Nicola Harrington-Buhay, Coordonatorul Rezident al ONU în Moldova, prezentă la eveniment, a afirmat despre solidaritatea pe care fiecare dintre noi ar trebui să o manifeste faţă de cei care au pătimit. ”Recunoaşterea trecutului este o recunoaştere a viitorului. Holocaustul este un subiect de interes public şi sensibil în întreaga lume, Ucraina, Cehia, Germania, ceea ce reprezintă o educarea a societăţii. Mulţi romi au trăit în condiţii mizere, în lagărele de concentrare construite în perimetrul râurulor Nistrului şi Bug”, a afirmat oficialul.

Pentru prima dată au fost proiectate două filme documentare, ”Lacrimi ţigăneşti” şi ”Izgonirea din Basarabia”, care relatează despre traseul deportărilor romilor şi evreilor în Transnistria, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Filmul documentar “Izgonirea din Basarabia” este o trecere în istorie a tragediei şi suferinţei prin care au trecut circa 3 mii de victime de entie romă din Basarabia. Au fost exliaţi în lagărele şi ghetourile din Transnistria în vara anului 1942 şi doar jumătate s-au întors acasă. Această pată neagră din viaţa romilor a rămas adanc înrădăcinată în memoria lor colectivă.

”Astăzi să vorbeşti despre Holocaust este foarte dificil. Cunoscând acest trecut tragic, putem învăţa o lecţie pe viitor. Dar azi puţini au rămas dintre cei care mai sunt în viaţă. Lor le este dificil să mai vorbească despre acele evenimente, pentru că nu mai vor să-şi amintească de cruzimea cu care au fost trataţi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial,” a afirmat Nicolae Rădiţă, preşedintele Centrului Naţional al Romilor.

Istoricii au trecut în revistă despre pretextele invocate de politicienii români pentru deportări, cum ar fi furturile şi înşelătoriile comise de romi, în special de cei care trăiau în şatre. Din 100 de ferme şi grajduri pentru vite unde erau ţinuţi deportaţii, au ramas doar ruinele. Din coincidenţă sau din intenţia de a ascunde adevărul, astăzi puţini cunosc despre ororile regimului antonescian.

Istoricii prezenţi la expoziţie au cerut autorităţilor să introducă în programul şcolar informaţii despre deportarea a circa 200 mii de evrei şi romi din spaţiul românesc. Abia cu câşiva ani în urmă, curicula românească a introdus faptele isotrice despre Holocaust, care mult timp au fost negate.

Experţii rămân îngrijoraţi că există încă oameni care neagă faptul că Hitler a dat ordin de a distruge un număr mare de romi. Sunt şi îndoieli că peste noapte trei mii de romi fuseseră ucişi şi arşi în cuptoarele de la Auschwitz pe 2 august 1944.

Expoziţia “Holocaustul necunoscut” şi filmele “Lacrimi de ţigani”, ”Izgonirea din Basarabia” au fost prezentate şi în Suedia. Evenimentul a fost organizat de Centrul de Resurse Informaţionale ”Casa Noastră”, ”Porojan”, Centrul Naţional al Romilor, cu sprijinul financiar al Programului Naţiunilor Unite.

Amintim că filmul documentar ”Izgonirea din Basarabia” va fi proiectat la Festivalul Internaţional de Filme Doocumentare ”Cronograf” în perioada 30 mai-3 iunie la Chişinău.

Muzeul Holocaustului din Washington, pentru Jurnalul Național: „Am descoperit 182 de...

Informație-bombă publicată de ziarele britanice The Telegraph și The Independent, cu o lună în urmă: Holocaustul a fost mult mai mare decât se crede, în decursul celui de-al Doilea Război Mondial fiind exterminați „între 15 și 20 de milioane” de evrei, în Europa – o cifră de trei ori mai mare decât cea din majoritatea manualelor de istorie. Conform unui studiu al cercetătorilor de la Muzul Holocaustului din Washington, au existat peste 42 de mii de ghetouri și lagăre de exterminare și de muncă forțată în Europa – dublul estimărilor de până acum. Jurnaliștii britanici l-au citat pe profesorul doctor Geoffrey Megargee, conducătorul studiului, conform căruia au fost puse cap la cap cifre obținute din documente cunoscute, dar și multe neanalizate până în prezent. „Am obținut cifre șocante chiar și în cazul lagărelor de exterminare care au fost bine cercetate în trecut. Și multe nu au fost bine cercetate”, spunea omul de știință. România era nominalizată, alături de Franța, între țările în care s-ar fi descoperit lagăre de exterminare sau locații utilizate frecvent de naziști pentru asasinate în masă.


Pornind de la această ultimă informație, ne-am adresat, pentru detalii, atât Institutului Elie Wiesel din București, cât și Muzeului Holocaustului. Reprezentanții Elie Wiesel ne-au răspuns imediat, arătând că nu au avut nicio contribuție la studiul colegilor din Washington.
Iar în seara aceasta am primit și un răspuns de la Muzeul Holocaustului, redactat chiar de conducătorul studiului, Geoffrey Megargee.
Surprinzător, acesta neagă principala informație difuzată de prestigioasele ziare britanice, care, până în prezent, nu au dezmințit-o: Holocaustul nu a fost de trei ori mai mare, în sensul că numărul celor decedați nu a fost între 15 și 20 de milioane. Cifra respectivă se referă la numărul evreilor care au trecut prin lagărele de exterminare naziste sau au fost încartiruiți în ghetouri. Pe de altă parte, numărul lagărelor și ghetourilor din România se cifrează la 182 (!), ceea ce reprezintă doar 0,43% din totalul celor de pe cuprinsul Europei. Chiar și așa, cifra este uimitoare, foarte interesantă, necunoscută istoricilor români și opiniei publice din țara noastră. Domnul Megargee se scuză că nu poate oferi detalii în acest moment, dar, cu certitudine, ele vor stârni un viu interes, atunci când vor deveni publice.
Reproducem, în continuare, mesajul integral al lui Geoffrey Megargee:
„Vă rog să-mi permiteți să corectez un punct pe care unele din articolele din presă l-au preluat greșit. Cifra de 15-20 de milioane reprezintă estimarea noastră a numărului celor care au trecut prin lagărele de exterminare, nu al celor care au murit în acestea.
Până în acest moment, am contabilizat 182 de lagăre și ghetouri administrate de români. Totuși, încă lucrăm la acel volum al viitoarei Enciclopedii a Holocaustului, așa că nu vă putem oferi detalii”.

Cu câteva zile în urmă, Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi deputatul minorităţii evreieşti în Parlamentul României, aducea în atenţia parlamentului următorul text:


Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Doamne Deputate şi Domni Deputaţi,

Având calitatea de deputat, în Parlamentul României, ca reprezentant al Minorităţilor Naţionale, al evreilor, doresc, pe această cale, să vă aduc la cunoştinţă constatări recente de încălcare a prevederilor Legii nr. 107/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Deşi prin această reglementare legislativă cu un caracter reparatoriu şi preventiv, privind Holocaustul din România anilor 1940-44, în ultima vreme, în Bucureşti şi în unele localităţi din ţară, dar şi pe internet, apar şi se menţin mesaje care contravin flagrant prevederilor acestei legi.

În mod concret, doresc să atrag atenţia asupra următoarelor stări de fapt :

• În Bucureşti, pe str. Iacob Negruzzi nr.22, sector 1, flutură steagul legionar.
  
• În plus, există o firmă cu inscripţia “Mişcarea Legionară”, pe fondul verde, adică al culorii larg acceptate de această mişcare. Tot acolo, există afişate pe panouri distincte, pe fond verde : “Garda de Fier, trecut – prezent – viitor” şi “Legiunea în imagini”.
  
• În Pasajul Universitate, din Bucureşti, sunt distribuite trecătorilor prospecte de promovare a turismului în zona Municipiului Moreni, intitulate “REDESCOPERĂ FLACĂRA PETROLULUI”, care poartă siglele Uniunii
  

Europene, Guvernului României, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Instrumente Structurale 2007-2013. Pe verso-ul prospectului, la obiectivele turistice “Resursele naturale şi antropice din zonă / Locuri de vizitat”, este menţionată Crucea Legionarilor.

Este evident că, în ambele cazuri, raportându-ne la prevederile Legii 107/2006 este vorba de încălcarea art. 2 litera b care stipulează “prin simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe se înţelege : drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit.a).

Întrucât la art.7 din Legea 107/2006 se prevede că “În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 3-6 urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror,” solicităm, pe această cale Ministerului Public să intervină, cu urgenţă, pentru a înlătura situaţiile semnalate în prezenta Declaraţie Politică.

Câteva reflecții pe tema masacrelor antisemite din iunie 1941

O întrebare cheie privind implicarea României în Holocaust este aceasta: de ce autoritățile române încep să ucidă evrei încă din primele zile ale Operațiunii Barbarossa? Din aceasta decurg alte două întrebări:

1) a existat un plan inițial de exterminare a evreilor – formulat înaintea declanșării operațiunilor militare

și pus în aplicare odată cu intrarea în război –, așa cum susține școala istoriografică intenționalistă?

2) au fost emise ordine explicite din partea generalului Ion Antonescu sau a instituțiilor subordonate acestuia de eliminare fizică a evreilor din Iași?

Întrucât cele mai multe dintre ordinele da­te în cazul pogromului de la Iași sunt cu­noscute, fără ca întrebările de mai sus să capete un răspuns ferm, am abordat un alt unghi de analiză, luând în considerare masacrele co­mise înaintea pogromului de la Iași, în săptămâna scursă de la intrarea României în război alături de Germania nazistă (22 iunie 1941). Re­flecțiile pe această temă au fost precipitate de des­co­pe­rirea – în cadrul unui pro­iect al Institutului Național pentru Studierea Holo­ca­ustului din România „Elie Wiesel“, pe ca­re l-am coordonat – a unei gropi comune, în pădurea Vulturi de lângă Iași, cu evrei uciși în prima săptămână de la intrarea în război. Circumstanțele masacrului au fost reconstituite din mărturii de istorie orală culese în satele din preajmă (din actuala comună Popricani, județul Iași) și din do­vezi circumstanțiale extrase din docu­men­tele de arhivă. În groapa comună, se aflau rămășițele a 15 bărbați, 9 femei și 12 copii (36 de oameni cu totul), ceea ce arată că masacrul a fost îndreptat împotriva unor familii întregi, pe criterii rasiale.



Dovada ordinelor directe

La 3 kilometri de groapa comună din pă­durea Vulturi, distanță măsurată pe GPS, în localitatea Stânca Roznovanu, se gă­sește locul unde, în 1945, au fost des­co­perite alte trei gropi comune. Investigațiile de la acea vreme au scos la iveală 311 ca­davre, copii, femei, bătrâni și bărbați. Era vorba de evrei din Sculeni Târg, de din­colo de Prut, uciși tot în prima săptămână de la intrarea în război. În Arhivele Mi­li­tare de la Pitești (în fondul Regimentul 6 Vânători și fondul Divizia 14, din care fă­cea parte regimentul), am identificat mai multe documente care probează faptul că masacrul de la Stânca Roznovanu a fost co­mis ca urmare a ordinului direct emis de comandantul Regimentului 6 Vânători, colonelul Mateiaș Ermil, care invocă la rândul său ordine superioare. Ordinul a fost pus în aplicare de comandantul com­paniei de comandă, căpitan Ioan Stihi, ofi­țer de contrainformații și ofițer de legă­tură cu unități ale armatei germane. Iată ce scrie colonelul Mateiaș Ermil în ra­poar­te: „Cu executarea acestor jidani a fost însărcinat Căpitanul Stihi Ioan“; „Am or­donat căpitanului Stihi Ion, ofițer infor­mator, să aresteze și să execute toți evre­ii suspecți din Sculeni“; „Numărul jida­nilor împușcați este prea mic față de jert­fele noastre din cauza lor“.

În rapoartele date ulterior, căpitanul Stihi a invocat două ordine ale Armatei a 3-a emise abia în 11 iulie: ordinul nr. 1949/1941, conform căruia „toți indivizii care trag în trupe și autorități să fie executați pe loc“ și ordinul nr. 20.555/1941: „Să se procedeze fără cruțare față de cei găsiți vinovați de acte îndreptate contra ar­matei și contra ţării“.

Ordinele Armatei a 3-a pre­lucrau un ordin trans­mis de generalul Ion Antonescu prin intermediul Marelui Stat Major în 25 iunie 1941: „Domnul General Ion An­tonescu ordonă ca toți spi­onii, trădătorii și toți acei care activează în folosul inamicului să fie executați pe loc după ordinele co­mandanților marilor unități“. Ordinul lui Antonescu este asemănător ordinului an­tipartizani dat în cadrul armatei germane și care a fost principalul pretext pentru uciderea în masă a evreilor în vara anului 1941. De asemenea, este important de men­ționat că ofițerii din cadrul Regi­men­tului 6 Vânători știau de activitatea, altfel secretă, a unităților Einsatzgruppen, în­săr­cinate, printre altele, cu eliminarea evre­i­lor din calea trupelor germane.

Regimentul 6 Vânători a comis mai multe masacre în drumul său prin Basarabia, că­pitanul Stihi fiind de fiecare dată implicat. Astfel, mai multe gropi comune cu mii de evrei omorâți se găsesc la Bălți, Mărculești - Gura Căinari, Florești etc. De fiecare dată au fost invocate rațiuni militare, în seama evreilor fiind puse acțiuni ne­ve­rosimile de sabotaj și operațiuni similare celor efectuate de trupe speciale.



Profeția autoîmplinită

Semnătura căpitanului Stihi se găsește pe un „studiu“ elaborat de Marele Stat Major cu câteva zile înainte de începerea ope­rațiunilor militare în care erau anticipate posibile acțiuni ale comuniștilor și evrei­lor odată cu intrarea în război: trimiterea de parașutiști pentru ocuparea punctelor sensibile din spatele frontului, tăierea fi­relor telefonice și telegrafice, atacuri pe timpul nopții, semnalizări luminoase pen­tru a indica ținte bombardierelor sovietice etc. La câteva zile distanță, masacrele îm­potriva evreilor au fost justificate tocmai cu aceste pretexte, în seama evreilor fiind puse exact faptele anticipate că se vor în­tâmpla. Evreii din Sculeni au fost uciși pentru că ar fi tăiat firele telefonice ale ar­matei, ar fi semnalizat ținte artileriei so­vi­e­tice și ar fi tras cu arma sau aruncat cu gre­nade împotriva soldaților români. Evre­ii din Iași au fost acuzați că au furnizat parașutiști pentru armata sovietică, că au semnalizat luminos avioanelor sovietice și că au tras noaptea în trupele române și germane aflate în tranzit prin oraș. Evreii din Bălți au fost executați pentru sabotaj și pentru că erau „aprigi comuniști“, iar cei din Mărculești pentru că ar fi organizat o ambuscadă în urma căreia o unitate a armatei române a fost măcelărită. Pentru niciuna dintre aceste acțiuni nu au fost furnizate probe și nu au existat victime în rândul armatei române și germane, cu ex­cepția târgului Mărculești, unde unitatea mi­litară din Regimentul 6 Vânători a intrat fără dispozitiv de luptă și a fost sur­prinsă, de fapt, de o unitate sovietică. Si­militudinea dintre „studiul“ Marelui Stat Major și justificarea masacrelor prezentată în rapoartele ulterioare arată că vorbim despre o profeție autoîmplinită, proiecțiile antisemite servind drept pretexte pentru crime cu caracter rasist îndreptate îm­po­triva unor familii întregi.

În cazul masacrelor de la Stânca Roz­no­vanu, Iași, Bălți, Mărculești - Gura Căinari a existat o anchetă amplă după război, soldată cu condamnarea, într-un proces din 1948, a peste 50 de persoane - ofițeri de armată, de poliție, servicii de infor­ma­ții, gardieni publici, funcționari, mici în­treprinzători, muncitori, căruțași, șomeri, elevi. Procesul a demonstrat că acuzațiile împotriva evreilor au fost neîntemeiate, fiind rezultatul combinației dintre anti­se­mitismul instituționalizat de regimul An­tonescu și o intensă zvonistică, stimulată de serviciile secrete, pe fondul nevrozei colective provocate de izbucnirea războ­iului.



Fabrica de zvonuri

Rapoartele armatei și poliției din primele săptămâni de război semnalau frecvent că reprezentanții autorităților și civilii erau expuși și vulnerabili în fața zvonisticii. Cultura antisemită de la nivelul ins­ti­tu­ți­ilor de forță contribuia la automistificare, existând consemnul tacit că evreilor le pot fi atribuite felurite fapte fără a se verifica temeinicia informației. Oficial, ar­mata a încercat să combată efuziunea zvo­nisticii, amenințând cu pedepse aspre pe cei care răspândeau informații mincinoase sau panicarde.

Pe de altă parte, studiind documentele, pu­tem observa foarte ușor că autorităților erau surse sau colportoare de zvonuri, va­lidând public cu titulatura instituțională informații neîntemeiate. Zvonurile privind parașutiștii și semnalizările din Iași au fost validate prin comunicate publice de co­man­dantul Diviziei a 14-a și comandantul poliției din Iași și, ulterior, de însuși Ion Antonescu și Marele Stat Major. Ulterior, nu a fost găsit niciun document care să pro­beze acuzațiile. Iată un citat dintr-un ordin dat pe 4 iulie de Ion Antonescu prin intermediul ministrului de Interne care este ilustrativ pentru contradicțiile de ati­tudine: „Dezordinele întâmplate acum câ­teva zile la Iași au pus armata și au­to­ri­tățile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei, a fost pen­tru armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de evrei și co­muniști, fără a reacționa. Rușinea este și mai mare când soldații din proprie ini­țiativă și de multe ori numai cu scopul de a jefui sau maltrata atacă populație evreiască și omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iași. Neamul evreesc a supt, a sărăcit, a speculat și oprit des­voltarea neamului românesc timp de câ­teva secole; nevoia de a ne scăpa de aceas­tă plagă a românismului este de ne­discutat, dar numai Guvernul are drep­tul de a lua măsurile necesare. Aceste mă­suri se află în curs de aplicare și ele vor fi continuate după normele ce voi ho­tărî. Nu este admisibil însă ca fiecare ce­tățean sau fiecare soldat să-și asume ro­lul de a soluționa problema evreească prin jafuri și masacre“.

La nivelul Marelui Stat Major, pogromul a fost văzut ca o reacție la o încercare de rebeliune a populației evreiești. Nu știm cât de mult era crezută în mod real aceas­tă interpretare. Cert este că Antonescu rea­liza în luna iulie că ofițerii tindeau să abuzeze de pretexte pe o linie de legi­ti­mare a crimelor pe care tocmai el a oferit-o prin ordinul din 25 iunie, citat mai sus. De exemplu, pe 16 iulie, Antonescu trans­mitea prin intermediul Marelui Stat Ma­jor: „Se atrage atenția că s-a[u] observat ca­zuri când soldații au împușcat popu­lația civilă pentru pretinse agresiuni in­e­x­­­istente. Măsurile contra agresorilor nu vor fi luate decât de autorități și de co­mandanții de unități, numai în caz vădit de agresiune, sabotaj etc.“.

Așadar, în cazul masacrelor care au pre­ce­dat pogromul de la Iași, au existat ordine directe de ucidere a evreilor, fiind invo­cate rațiuni militare. Linia decizională, ca­re poate fi reconstituită cu documente, mer­ge de la generalul Ion Antonescu, Ma­rele Stat Major, Armata a 3-a, Divizia 14, până la Regimentul 6 Vânători, mai precis de la comandantul unității până la ofițerul și subordonații acestuia care au apăsat pe trăgaci. Totuși, există o distanță între tex­tul ordinelor de la nivelul lui Ion Anto­nescu și al Marelui Cartier General și mo­dul în care acestea au fost interpretate pe linia decizională și mai ales la capătul aces­teia. Înseamnă aceasta că eșaloanele infe­rioare au denaturat ordinele venite de la vârf și că Antonescu era complet străin de masacrele comise în zona Iașiului? Răs­punsul este nu și pentru a înțelege mai bi­ne trebuie spuse câteva lucruri despre cul­tura politică a regimului Antonescu și des­pre stilul de leadership al dictatorului fas­cist

Cultura politică antonesciană

Cadrul politic, legislativ şi cultural anti­se­mit al regimului Antonescu a furnizat con­diţiile de posibilitate pentru pro­du­cerea ma­sacrului. Cultura politică antonesciană era impregnată de antisemitism, na­ţio­nalism integral bazat pe ideea de epurare etnică, autoritarism statist şi militarist, vi­ziune antidemocratică etc. În timpul său, s-a produs o radicalizare a culturii ins­ti­tuţionale anterioare care favoriza co­rup­ţia, corupţia antisemită, banalizarea com­portamentului abuziv şi violent, dezu­ma­nizarea evreilor şi exploatarea vulne­ra­bi­lităţii lor produse prin acţiunile statului etc. Antonescu a văzut în izbucnirea răz­boiului cel mai bun prilej pentru „re­zol­varea problemei evreieşti“ prin de­por­tare, ghetoizare şi alte măsuri radicale, mer­gând până la crime, uneori ordonate direct, alteori sugerate prin limbaj am­bi­guu. De asemenea, intrarea în război cu pers­pectiva recuperării Basarabiei şi Bu­co­vinei a alimentat, la el şi la alţii, ideea „răz­bunării“ pentru evenimentele din ur­mă cu un an, pentru care evreii au fost fă­cuţi vinovaţi printr-un extraordinar efort propagandistic.

Stilul de conducere al „conducătorului sta­tului“, Ion Antonescu, a influenţat decisiv desfăşurarea evenimentelor. El alterna do­rinţa de control total cu momentele de apa­tie şi ambiguitate, fapt care a făcut ca măsurile genocidare să fie rezultatul unei combinaţii dintre ordinele vagi şi ini­ţia­tive pornite de jos. Într-o şedinţă a Con­si­liului de Miniştri din aprilie 1941, Ion An­tonescu a făcut două declaraţii care pre­figurau modul său de reacţie din iunie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i ma­sa­creze [pe evrei]. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun ia­răşi ordine“; şi a doua: „Cine nu se su­pune ordinului autorităţii de Stat, acela este împuşcat. Nu mai aşteptaţi ordine de la centru“. În timpul pogromului de la Iaşi, autoritatea statului a dispărut pentru scurt timp, proclamându-se tacit un fel de Saturnalie a violenţei, un laissez-faire antisemit cu efecte criminale. Oamenii în uniformă şi civilii s-au simţit încurajaţi de lipsa intervenţiei autorităţilor centrale şi au dat frâu liber violenţei, mânaţi de an­ti­semitism, de dorinţa de jaf sau de nevroza din oraş cauzată de proximitatea ope­ra­țiunilor militare. Evreii au fost ucişi ca­tegorial, pe criterii etnice, şi, în acelaşi timp, stocastic, fără a ține cont de respon­sabilități.

Dacă vom compara cu modul de acţiune al germanilor din aceeaşi perioadă, vom observa similarităţi izbitoare. Şi în cazul lor lipsesc de multe ori ordinele explicite, fie pentru că Himmler, Heydrich şi alţii ezitau să asume public, deschis, ordine criminale, fie pentru că ei înşişi nu ştiau cum este mai bine să procedeze şi foloseau situaţiile din teren drept cazuri-test, din­tre care alegeau modurile de acţiune pe care le considerau cele mai potrivite şi le transformau în modele. Ei lăsau într-o anu­mită măsură ca lucrurile să decurgă de la sine, după care alegeau modelele de acţiune pe care le apreciau, de obicei pe cele mai violente şi eficiente.

Istoricul Jürgen Matthäus foloseşte, pen­tru a desemna acest mod de a proceda, for­mula „escaladare controlată“. Istoricii Holocaustului au descoperit că utilizarea unui model decizional simplist de tip top-down, în care ordinele circulă inflexibil unidirecţional de sus în jos, nu ne ajută prea mult să înţelegem ce s-a întâmplat. În fapt, a existat un joc de tatonare între eşaloanele superioare şi cele inferioare, prin care primele îşi luau feed-back din te­ren pentru a-şi ajusta deciziile, iar ce­le­lalte, prin modul de aplicare – mergând de la rezistenţă până la exces de zel –, trans­miteau semnale asupra cursului dorit al evenimentelor.

În concluzie, deşi Antonescu dorea să sca­pe de evrei prin orice mijloace, la înce­pu­tul războiului nu avea formulată o idee clară asupra modului de acţiune, cum nici germanii nu aveau. Singura certitudine era că măsurile împotriva evreilor trebuie radicalizate, socotind că politicile de ex­cludere de dinainte nu dăduseră rezultate. A pregătit prin intermediul armatei şi al serviciilor secrete câteva acţiuni de di­ver­siune şi incitare în Iaşi, dar efectele aces­tora i-au depăşit, probabil, aşteptările. Com­binate cu ordinul său de deportare și execuții sumare, acestea s-au transformat într-o explozie de violenţă care a lăsat mii de victime evreieşti şi a dus armata din linia frontului în pragul debandadei. //

Holocaustul şi România. Academia Română se disociază de Vladimir Iliescu VIDEO

Holocaustul şi România. Academia Română se disociază de afirmaţiile profesorului Vladimir Iliescu, după reacţiile virulente ale mai multor organizaţii, printre care şi Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România.

“Academia Română se disociază total de afirmaţiile domnului Vladimir Iliescu, pe care le respinge categoric, şi îşi exprimă regretul că acestea au fost făcute în spaţiul său”, se arată într-un comunicat al Academiei Române. “Întâlnirea nu comporta o dezbatere. Discursurile s-au referit la noile apariţii. Conţinutul intervenţiei domnului Vladimir Iliescu nu avea legătură cu tematica întâlnirii şi a fost total neprevăzut”, arată sursa citată. Academia Română precizează că la eveniment au luat cuvântul 11 persoane, printre care ultimul vorbitor a fost prof. Vladimir Iliescu de la Universitatea din Aachen – Germania.

Într-un discurs susţinut în Aula Academiei Române pe 14 februarie, la lansarea Enciclopediei Regimului Comunist din România de istoricul Vladimir Iliescu, acesta a afirmat că “în România au fost persecuţii împotriva evreilor, 20.000 de evrei au murit, dar asta nu este Holocaust“. De asemenea, profesorul Vladimir Iliescu a explicat pentru ZiaristiOnline.ro: “In Romania au avut loc persecutii impotriva evreilor, cu cifrele cele mai mari de aproximativ 100 sau 120.000 de evrei din Basarabia si Bucovina dar nu a avut loc un holocaust. Fiindca in Regat evreii au trait, si chiar si fara stea, cand l-a rugat Filderman (presedintele Uniunii Evreilor din Romania) pe Antonescu, deci ei au dus o viata aproape normala, iar din cei deportati in Transnistria multi s-au intors (printre care si Wilhelm Filderman), prin urmare nu poate fi vorba de holocaust. Holocaust a fost doar in Germania si Ungaria, care i-au trimis (pe evrei) la Auschwitz…”, spune istoricul Vladimir Iliescu, afirmand si ca a propus in plenul Academiei Romane infiintarea, impreuna cu academicianul Razvan Theodorescu, a unui club al ‘antisemitilor filosemiti’”.

Potrivit Radio România Actualităţi, Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România a reacţionat luni cu extremă nemulţumire la un discurs susţinut în Aula Academiei Române în 14 februarie, la lansarea Enciclopediei Regimului Comunist din România de istoricul Vladimir Iliescu, profesor al Universităţii din Aachen, Germania. “Am fost mai mult decât prost impresionat de ce am primit prin email, discursul lui Iliescu la Academia Română. Pe youtube l-am ascultat, cu vocea lui, tot discursul. Şi m-am întrebat: “Quo vadis Academia?” Unde vreţi să ajungeţi cu aşa ceva? Şi ceea ce m-a impresionat cel mai prost au fost aplauzele unanime cu care s-a terminat un discurs al unui antisemit mascat. Adică, ‘da, evreii din România au suferit, au murit 120.000-130.000, parcă ce sunt 120.000 de jertfe? Nimic. Dar nu a fost Holocaust‘. În afară de faptul că din punct de vedere istoric, este un fals, pentru că din păcate – şi îmi pare rău că nu îl am aici, că am scos o parte din arhivă, v-aş fi arătat un document scris de mână, un raport al cuiva care a fost responsabil cu exterminarea evreilor din România, câţi au fost împuşcaţi, în ce locuri. Un număr mai mult decât dublu. Raport din data respectivă, la retragerea românilor din Transnistria. Am reacţionat la toţi cei care mi-au trimis, că mi-au trimis mai mulţi, fiecare în stilul lui. Două zile mai târziu am primit răspunsul preşedintelui Academiei, Haiduc, că nu e poziţia Academiei şi aşa mai departe. Iar am reacţionat destul de grav, că e făţarnic. Că nu numai că nu a spus nimic de la catedră, dar a aplaudat şi el. Şi se vede, e imagine. Asta nu se poate infirma. Am fost rugat să dau o reacţie şi am dat o reacţie pentru /…/ Am reacţionat şi la cererea Asociaţiei Supravieţuitorilor Holocaustului de la Bucureşti, în frunte cu doctorul Liviu Beriş, am reacţionat şi pe linie academică, prin cele transmise profesorului Michael Shafir, care mi-a confirmat că a transmis mai departe, la diverse centre academice”, a declarat, pentru RRA, Shlomo Leibovici Laish, preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România.

De asemenea, reprezentanţii mai multor organizaţii civice româneşti au transmis preşedintelui Academiei Române, academicianul Ion Haiduc, o scrisoare deschisă în care este deplâns faptul că “Tradiţia de luciditate şi conştiinţă ştiinţifică este periclitată de faptul că în chiar aula Academiei Române s-au putut face afirmaţii negaţioniste”.

Semnatarii scrisorii, preşedintele Fundaţiei pentru Democraţie, Cultură şi Libertate, Dragoş Şeuleanu, preşedintele Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, Ovidiu Nicolescu, preşedintele Transparency International, Marian Popa, preşedintele Pro Democraţia, Cristian Pîrvulescu, profesorul universitar Paul Dobrescu şi scriitorul George Astaloş îşi exprimă, citez, “consternarea că o persoană poate să emită de la tribuna aulei Academiei Române astfel de declaraţii, care contrazic atitudinea corectă, echilibrată şi demnă a societăţii româneşti”.

Negarea Holocaustului sub cupola Academiei Române

La 14 februarie, în Aula mare a Academiei Române, în prezenţa conducerii acestui for, cu prilejul lansării volumului II din Enciclopedia regimului comunist din România, prof. Vladimir Iliescu, Universitatea din Aachen (Germania), a afirmat: „În România au fost persecuţii împotriva evreilor. Academicianul [Nicolae] Cajal spunea acelaşi lucru. Au fost persecutaţi..., 100 până la 120.000 de evrei au murit, dar nu a fost Holocaust, dovadă cei peste 300.000 care au supravieţuit în Regat. Au murit mare parte din prostie. Sigur 20-30.000 au fost împuşcaţi pe drum. [Pe] bătrânii care cădeau îi împuşcau, dar majoritatea au murit că au fost băgaţi în colhozuri şi au venit primele epidemii... Românii răspund de asta, dar ăsta nu este Holocaust. (...) România este declasată şi criticată în mod inutil pentru un lucru care nu a avut loc. Holocaustul nu a avut loc decât în Ungaria când Horthy [Miklós], Regentul, a dat ordin şi honvezii i-au băgat începând cu Transilvania şi i-au trimis [pe evrei] direct la Auschwitz. (...) Germania a făcut Holocaust, Ungaria a făcut Holocaust, România numai persecuţii. E o mare deosebire. Eu ca român trăitor în Germania ştiu importanţa acestui lucru“. Cu mai puţin de un deceniu în urmă, la Bucureşti a fost adoptat Raportul Wiesel, care condamnă oficial Holocaustul din România. Din 2002, legislaţia românească stabileşte faptul că „negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune“.

Publicăm în continuare fragmente din scrisoarea lui Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului şi preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, adresată prof. dr. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române.



SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Preşedinte Ionel Haiduc,

Am primit pe ziua de 15 februarie 2013, tocmai din Ca­na­da, o înregistrare a şedinţei desfăşurate în aula mare a Academiei Române, purtând un titlu incitant, Bomba de la Academie. Vizionarea înregistrării mi-a dovedit că titlul dat de media este pe deplin justificat.

În faţa plenului Academiei, a conducerii acestui înalt for ştiinţific, un profesor invitat din Germania comunică „o mare descoperire ştiinţifică“. În România nu a existat Ho­locaust!

Aplauzele prelungite care au marcat încheierea expunerii şi lipsa oricărei obiecţii la comunicare au evidenţiat acor­dul deplin al asistenţei.

Cred că nicio descoperire ştiinţifică comunicată până acum în această aulă nu a făcut ca numele Academiei Române să facă atât de rapid înconjurul lumii.

La timpul când s-au desfăşurat evenimentele la care s-a făcut referire, aveam doar 13 ani. Şi doar pentru că m-am născut evreu, am trecut prin pericolul împuşcării în tim­pul execuţiilor efectuate fără nici un fel de judecată, de că­tre armata română la intrarea trupelor în Herţa (5 iulie 1941), am trecut prin grozăvia convoaielor morţii pe dru­mu­rile Basarabiei, în care dacă rămâneai în urmă erai îm­puşcat, şi prin foame, frig şi tifos exantematic în timpul deportării în Transnistria.

Şi mă întreb acum, după această „descoperire“, eu, care mă consideram până acum supravieţuitor al Holocaustului românesc, cărui eveniment i-am supravieţuit? (...) Cum poate fi numită această politică de exterminare pro­gra­mată şi aplicată de un stat suveran asupra unor oameni vinovaţi doar pentru că s-au născut din anumiţi părinţi?

Unii istorici au folosit termenul de Holocaust. România, prin oficialităţile reprezentative ale statului, a adoptat acest termen şi a stabilit ziua de 9 octombrie ca Zi Na­ţio­nală de Comemorare a Holocaustului. (...)

În exterminarea evreilor din România nu au fost utilizate camere de gazare. Au fost folosite tehnologii învechite pre­cum glonţul (la intrarea trupelor în Basarabia şi în Bu­co­vi­na de Nord), moartea prin asfixiere (în vagoanele în­chise etanş ale trenurile morţii de la Iaşi), incendierea şi arun­carea în aer prin dinamitare a unor magazii pline cu oa­meni (Odessa), spânzurători (Odessa) şi moartea lentă (prin înfometare, frig şi condiţii de mizerie care au dus la izbuc­nirea epidemiilor de tifos exantematic şi febră tifoi­dă). Şi dacă exterminarea efectuată de Germania, pe care Hitler nu a reuşit s-o desăvârşească din cauza înfrângerii în răz­boi, este denumită Holocaust, exterminarea săvâr­şi­tă de Guvernul Antonescu (pe care nici acesta nu a reuşit s-o desăvârşească din aceleaşi cauze) cum să fie denu­mi­tă?

În calitatea dumneavostră de Preşedinte al Academiei, un­de a fost făcută comunicarea acestei „descoperiri ştiin­ţi­fice“, din respect pentru opinia publică din ţară şi din stră­inătate, consider că aveţi datoria de onoare de a-mi răs­punde la următoarele întrebări:

Dacă nu sunt supravieţuitor al Holocaustului românesc, cărui eveniment am supravieţuit?

Evreii şi romii care au murit în urma acţiunilor Guvernului Antonescu, în teritoriile aflate atunci sub autoritate ro­mâ­nească, ce fel de victime sunt, dacă nu victime ale Holo­caustului românesc?



În aşteptarea răspunsului dumneavoastră,

Cu respect,

LIVIU BERIS

Un istoric român care predă în Germania a negat Holocaustul în Aula
Academiei Române, în 14 februarie, la lansarea unor volume de istorie
a comunismului, se arată într-un comunicat al Centrului de
Monitorizare a Antisemitismului, remis redacţiei. În timp ce
instituţiile pentru combaterea antisemitismului critică declaraţiile
profesorului Vladimir Iliescu, reprezentanţii Academiei Române arată
caracterul neoficial al afirmaţiilor profesorului, explicând,
totodată, contextul în care au fost spuse.

Astfel, profesorul Vladimir Iliescu, de la Universitatea Aachen, a
apreciat că Holocaustul din România "este o minciună cosmică". De
asemenea, el a mai declarat Holocaustul a fost în Germania şi Ungaria,
fiindcă numai acolo evreii au fost trimişi la Auschwitz şi omorâţi,
însă cei deportaţi de mareşalul Antonescu în Transnistria s-au întors
acasă în număr mare, ducând o viaţă "aproape normală" (Mai jos,
discursul înregistrat de publicaţia Ziarişti Online TV) .



În acest context, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului
din România, Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului
şi Romani CRISS îşi exprimă "consternarea faţă de declaraţiile
negaţioniste ale profesorului Iliescu şi , în egală măsură, faţă de
aplauzele colegilor academicieni".

"Negarea Holocaustului din România, în termeni expliciţi, în cadrul
celui mai înalt for ştiinţific al României, este o premieră şi un
semnal extrem de grav. Acum înţelegem reticenţa, timp de zece ani, a
unor membri ai Academiei Române în a menţiona conotaţia rasistă şi
antisemită a definiţiei cuvântului "jidan". Aplauzele din Aula
Academiei oferă o explicaţie şi pentru continuitatea în activitate a
unor istorici negaţionişti, a căror credibilitate ştiinţifică
contează doar în curtea instituţiei menţionate, care îşi promovează
nestingheriţi aşa-zisele cercetări de rescriere a istoriei, ştergând
cu buretele crimele odioase ale mareşalului Ion Antonescu şi ale
Mişcării Legionare", se arată în comunicatul remis redacţiei.



Pe de altă parte, Elena Solunca, din cadrul Biroului de Presă al
Academiei Române, a explicat, pentru România Liberă, că declaraţiile
profesorului Vladimir Iliescu au un caracter neoficial, fiind vorba
doar de poziţia lui personală.

"A fost o lansare de carte. S-a purtat o dezbatere, în care fiecare
şi-a spus punctul de vedere. Nu este poziţia oficială a Academiei.
Domnul profesor a spus că au fost persecuţii, nu Holocaust. A fost o
intervenţie într-o dezbatere ştiinţifică", a arătat Elena Solunca.

În septembrie 2011, Academia Română a acceptat să înlocuiască, în noul
tiraj al Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, definiţiile
cuvintelor "jidan" şi "ţigan", care erau prezentate ca fiind expresii
familiare pentru "rom" şi "evreu", la presiunile Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării şi a mai multor ONG-uri.

Citeşte şi Academia Română va modifica cuvintele "ţigan" şi "jidan" în
DEX. Cuvintele, jignitoare şi discriminatorii

Totodată, în 2012, mai mulţi politicieni au negat, în diverse rânduri,
Holocaustul: politicianul Corneliu Vadim Tudor a precizat, în
octombrie, că îl va nega "până la moarte", iar actualul ministru
pentru Relaţia cu Parlamentul, Dan Şova, a citat o serie de lucrări,
într-o emisiune, care arătau că evreii "nu au avut de suferit" în
timpul regimului Antonescu.

Citeşte şi Masonii din România le cer autorităţilor să pedepsească extremismul

În România, negarea Holocaustului se pedepseşte cu închisoare între
şase luni şi cinci ani şi înterzicerea unor drepturi, conform legii
107/2006.
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/cum-se-neaga-holocaustul-in-aula-academiei-romane-vezi-ce-spune-academia-293915.html

“Prigoana din Basarabia”, un film despre amintirile supravietuitorilor holocaustuluide Natalia Ghilascu

Deportarea romilor în Transnistria este un episod tragic din istoria ţării. Romii au fost exilaţi în lagărele şi ghetourile din Transnistria în vara anului 1942. Din cei trei mii de romi, doar jumătate s-au întors acasă. Astăzi puţini cunosc ororile regimului antonescian.

De ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, portalul de ştiri Discriminare Media vă invită să urmăriţi filmul documentar ”Prigoana din Basarabia”, produs de Centrul Naţional al Romilor din Moldova în colaborare cu Asociaşia suedeză ”E Romani Glinda”.

Filmul documentar “Prigoana din Basarabia” este o trecere în revistă a tragediei şi suferinţei prin care au trecut circa 3 mii de victime de entie romă din Basarabia.

Acest episod tragic din viaţa romilor a rămas adânc înrădăcinat în memoria lor colectivă, spune Nicolae Rădiţă, preşedintele Centrului Naţional al Romilor. Drept pretexte pentru deportări erau invocate furturile şi înşelătoriile comise de romi, în special cei care trăiau în şatre.

Din 100 de ferme şi grajduri pentru vite unde erau ţinuţi deportaţii, au ramas doar ruinele. Din întâmplare sau din intenţia de a ascunde adevărul, astăzi se ştie prea puţin despre ororile regimului antonescian.

Filmul prezintă imagini din acele locuri ale deportării care acum se află în administraţia ucraineană. Regizorii Sergiu Ene şi Natalia Ghilaşcu au mers pe urmele deportaţilor, în satul Ivanovka din regiunea Nicolaev, unde au întâlnit-o pe Nadejda Mahneak, o bătrână de 84 de ani, care îşi aduce aminte de acele evenimente.

În satul ei a venit un convoi de 500 de romi. Femeia povesteşte cu emoţie despre pieptenele şi vasele colorate care le-a cumpărat atunci de la romi. În locul şesului unde au fost amplasaţi de jandarmeria română acuma paşte o cireadă de vite.

”Prigoana din Basarabia” arată şi unele documente care atestă condiţiile de trai ale deportaţilor. Fotografiile aflate la Arhiva regională de stat din Odesa atestă condiţiile extreme ale romilor din acea vreme. Atrocităţile regimului fascist sunt puţin azi cunoscute de către tineri pentru că această materie nu este predată în şcoli. Chiar şi în manualele de istorie, evenimentele din perioada anilor 1942-1944 sunt abordate tangenţial, susţine istoricu Ion Duminică.

În cel de-al Doilea Război Mondial, evreii şi romii au fost deportaţi în masă şi au fost exterminaţi în diferite state. La genocid au luat parte nu doar germanii şi românii, ci şi ungurii, polonezii, austriecii, francezii, grecii, croaţii, cehii, ruşii, ucrainenii, bieloruşii şi Ţările baltice.

Mihai FULGER - KINObservator. Spiritul capitalist în comunism: răscumpărarea evreilor

Cu noul său documentar, Evrei de vînzare, Radu Gabrea rămîne fidel misiunii sale de a aduce la lumină, prin mijloace filmice, momente prea puţin cunoscute (sau prea des ignorate) din istoria României. De data aceasta, ţinta cineastului este, după cum declară el însuşi, „cea mai mare operaţiune prin care un stat şi-a vîndut propriii cetăţeni, petrecută pînă azi în Europa“.

Titlul filmului şi citatul din regizorul său, plasat imediat după generic, sînt două indicii suficient de puternice pentru a vă sugera subiectul documentarului lui Radu Gabrea – un subiect care, deşi vrednic de toată atenţia, nu a mai a fost abordat cinematografic anterior. Pe scurt, într-o perioadă de patru decenii şi ceva (1947-1989), 90% dintre evreii români au părăsit definitiv această ţară, marea majoritate pentru a deveni cetăţeni ai tînărului stat israelian. În filmul său, Radu Gabrea este mai degrabă interesat de cum-ul, decît de de ce-ul din spatele acestor date. De pildă, întrebarea ridicată de una dintre personalităţile intervievate, istoricul Marius Oprea („Dacă evreii au adus comunismul în România, de ce plecau?“), nu primeşte un răspuns explicit pe ecran. Cert este că şi reprezentanţi iluştri ai comunităţii evreieşti din perioada comunistă, precum neurologul Jean Ashkenazy (un alt interlocutor al lui Radu Gabrea, ale cărui amintiri, impresionante şi uneori plastice, au efecte benefice asupra narativităţii filmului), ar fi dat orice pentru a putea să părăsească România şi să se stabilească în Israel; savantul, stabilit în prezent la Tel Aviv, chiar estimează contravaloarea „răscumpărării“ familiei sale la o sumă ce ni se pare şi azi uriaşă: peste un sfert de milion de dolari.


Punctul de plecare al documentarului l-a constituit, aşa cum a observat Radu Gabrea la premiera filmului, o carte a unui alt istoric, Radu Ioanid (interogat la rîndul său, ca principal specialist în domeniu). Volumul în cauză a apărut mai întîi în engleză (The Ransom of the Jews), apoi şi în română (Răscumpărarea evreilor, Editura Polirom, 2005), şi ne dezvăluie, pe baza unor cercetări aprofundate, adevărata evoluţie a relaţiilor dintre România şi Israel în timpul comunismului. Însă regizorul (care semnează şi scenariul, alături de Magdalena Schubert) nu s-a mulţumit cu informaţiile furnizate de carte, aşa că a găsit alte surse competente. De exemplu, Schlomo Leibovici Laish, tot istoric şi fost coordonator al Biroului Naţional de Imigrări, este cel care afirmă răspicat că, încă de la sfîrşitul anilor 1940, de cînd Biroul Politic al PCR a acceptat emigrările în Israel, „niciodată, nici un evreu n-a părăsit România fără contraplată“. Iar ziarista de investigaţii Emilia Şercan este cea care dă citire, din documente găsite la CNSAS, sumelor încasate de Statul român pentru emigrările către Israel din perioada 1970-1975, precum şi a baremurilor practicate în acest comerţ cu fiinţe umane (de la 3.000 de dolari pentru un evreu „titrat“ pînă la 500 de dolari pentru unul „fără profesie“).


Evrei de vînzare are trei componente importante: interviurile cu experţi (talking heads), imagini de arhivă, bine alese, avînd scopul de a contextualiza evenimentele descrise de intervievaţi, şi documente relevante (cum ar fi o stenogramă a unei şedinţe din cadrul Comitetului Central al PCR sau o scrisoare a unei femei a cărei familie a fost „răscumpărată“, dar şi fragmente din jurnalele lui Mihail Sebastian şi Emil Dorian), filmate de operatorii lui Radu Gabrea şi citite de actriţa Victoria Cociaş (totodată producătoarea filmului). Mai apar ocazional imagini filmate recent în ţară (folosind şi spectaculoasa tehnică time lapse), precum şi o secvenţă de reconstituire cu actori, cu sursa neprecizată.


Vînzarea evreilor de către Statul român îşi are originea, după cum afirmă Radu Ioanid, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd mareşalul Antonescu a încercat, fără succes, să-i plaseze guvernului britanic pe cei 50.000 de supravieţuitori ai evreilor români deportaţi în Transnistria. Dar acest business imoral s-a dezvoltat cu adevărat de abia în epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, mai ales, în cea „de aur“ a lui Nicolae Ceauşescu (care, după ce iniţial ceruse ca afacerea să fie oprită, a realizat după scurt timp potenţialul ei şi a ajuns chiar să gestioneze în mod direct comerţul cu „jidani“, cum îi numea el pe evrei). Filmul lui Radu Gabrea reflectă succint, dar convingător (graţie documentării laborioase şi mărturiilor credibile) toate etapele fenomenului, evidenţiind, printre altele, figura unui „erou aproape necunoscut“ – agentul israelian Yeshayahu (Shaike) Dan, care s-a ocupat de emigrarea evreilor români încă din 1944. În ceea ce priveşte întîlnirea de la Zürich dintre Shaike Dan şi generalul securist Gheorghe Marcu, în urma căreia acesta din urmă a pierdut inexplicabil un diplomat ce conţinea un milion de dolari, primiţi pentru a permite emigrarea unor evrei români, chiar şi numai pentru acest business meeting tragicomic era nevoie de un film precum Evrei de vînzare.

După ce s-a pus la punct cu istoria, Dan Şova a dat de Ziua Holocaustului următorul mesaj

După ce anul trecut a stârnit un val de reacţii negative cu afirmaţia că în România n-a existat Holocaust, anul acesta Dan Şova a transmis, cu o întârziere de o zi, un mesajde Ziua Internatională de Comemorare a Holocaustului, care are loc pe 27 ianuarie.

Ministrul delegat pentru proiecte de infrastructură de interes naţional şi investiţii străine îşi motivează întârzierea prin faptul că pe 27 ianuarie a fost plecat din ţară şi nu şi-a putut exprima "gândurile şi compasiunea faţă de cei care au murit şi au suferit în lagărele de exterminare naziste"



Intitulat "Comemorarea victimelor Holocaustului trebuie să ne sensibilizeze şi să ne responsabilizeze", mesajul lui Dan Şova vrea să "transmită un mesaj despre trecut, dar cu gândul la viitor".

"Pe 27 ianuarie s-au împlinit 68 de ani de la momentul când lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau a fost eliberat, punându-se astfel capăt unui genocid inimaginabil, care a lăsat o rană adâncă în istoria noastră europeană. Asemenea acte îngrozitoare ilustrează cât de mult rău pot face oamenii atunci când sunt orbiţi de ideologii pervertite, corupte de ură şi intoleranţă", arată Dan Şova.

"Am vizitat muzeul Holocaustului de la Washington, am citit documente despre realităţile crude ale Holocaustului şi am discutat cu organizaţii importante din România şi din lume. Deşi ceea ce am văzut şi am aflat reprezintă doar o modestă imagine a ceea ce s-a petrecut cu adevărat, a fost o experienţă care mă va marca toată viaţă", scrie Dan Şova în mesajul său.

"Tocmai de aceea, îmi exprim deplina compasiune faţă de victimele şi familiile celor care au avut atât de mult de suferit de pe urma regimului nazist şi rămân implicat cu hotărâre în demersurile privind combaterea antisemitismului", îşi încheie Dan Şova mesajul.

Contactat de gândul, Dan Şova a spus că el a scris mesajul şi că a vrut să transmită exact ceea ce a scris.

Şova, "negaţionistul"

Anul trecut, pe 5 martie, ministrul de acum a afirmat într-o emisiune TV despre Holocaustul evreilor din România că datele istorice arată că pe teritoriul României nu ar fi avut de suferit nici un evreu.

"Datele istorice arată că la Iaşi au fost omorâţi 24 de cetăţeni români de origine evreiască de soldaţii din armata germană. Nu au participat soldaţi români. Este un lucru lămurit istoric", a declarat Dan Şova, pe atunci senator şi purtător de cuvânt PSD, într-o emisiune difuzata de The Money Channel în martie 2012.

"Scrierile istorice de origine evreiască ziceau de o carte interesantă despre pogromul evreilor în România. O să vedem că Tesu Solomovici are o carte interesantă despre pogromul evreilor. Recunoaşte ca pe teritoriul României niciun evreu nu a avut de suferit şi asta s-a datorat lui Antonescu", a mai spus Dan Sova.

Afirmaţiile lui Şova au stârnit un val de reacţii atât în România, cât şi în străinătate. Romani CRISS şi Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea AntiSemitismului în Romaânia au depus o plângere penală împotriva lui Dan Şova.

Iar premierul Victor Ponta a scris pe blogulo personal că Dan Sova nu mai este deocamdata purtator de cuvant al partidului şi îl trimite în perioada următoare la Washington, pentru a se documenta în problema Holocaustului.

Ulterior, actualul ministru al proiectelor de infrastructă a delcarat că: "regret dacă afirmaţiile mele de la postul The Money Channel au fost greşit înţelese".

Pe blogul său, Dan Şova a mai scris că "regret profund dacă declaraţiile mele de la postul amintit de televiziune au fost interpretate în sensul în care aş fi negat, fie şi o secundă, suferinţele poporului evreu şi vinovăţiile autorităţilor române de atunci".

“Evrei de vânzare”, un nou film de Radu Gabreade Eva Galambos
Regizorul Radu Gabrea are predilecţie către subiecte evreieşti deşi nu este evreu. La primul meu interviu cu el, acum zece ani l-am întrebat, de ce? Mi-a răspuns că l-au interesat întotdeauna filosofia şi religia iudaică, a citit, a studiat foarte mult despre istoria iudaismului. De fapt, întrebarea a fost pe undeva inutilă. Nu era singurul neevreu care se interesa de subiecte evreieşti, care simţea un ataşament faţă de ele. În plus, adaug eu, Gabrea este un umanist, îl preocupă problemele legate de soarta unui om, a unui popor, indiferent dacă este vorba de evrei, germani, deţinuţi politici. Filmele lui demonstrează acest lucru şi acum amintesc doar ultimele – „Călătoria lui Gruber”, „Cocoşul decapitat” sau „Mănuşile Roşii”.
Radu Gabrea a făcut multe documentare cu tematică evreiască, dar ele au avut ca subiect arta, cum au fost „Moştenirea lui Goldfaden”, minunatul film despre poetul Iţic Manger sau ciclul despre muzica klezmer românească. „Evrei de vânzare” este de-acum un film politic, care dezbate unul dintre aspectele cele mai abominabile (nu ştiu dacă trebuia să folosesc „cele”, cred că „abominabil” ar fi fost suficient dar ca să subliniez ideea) – omul ca marfă. Parcă ne-am fi întors în sclavagism când oamenii se cumpărau şi se vindeau, ba se şi negocia preţul lor, în funcţie de pregătirea şi calităţile lor. Aşa s-a întâmplat în România cu evreii şi cu saşii. Un document găsit la CNSAS i-a clasificat pe evrei după aceste criterii. Erau enumerate gradul de pregătire şi preţul care s-a fixat pentru ei – de la 4.000 de dolari până la 500 pentru o persoană fără un loc de muncă. Un alt document arăta cum s-au desfăşurat negocierile şi paşii care trebuiau urmaţi: „noi (România) am oferit atât, ei (Israelul) au oferit atât, noi am oferit mai puţin cu 1.000 de dolari şi ei au mai ridicat suma. Cred că până la urmă ne vom înţelege”.

Regizorul a declarat că sursa lui de inspiraţie a fost cartea istoricului Radu Ioanid despre acest subiect. Filmul se bazează pe mărturiile unor persoane, în primul rând ale autorului cărţii, Radu Ioanid care, studiind problema, cunoştea şi aspectele sale politice, scopurile urmărite. Dacă la început au fost de ordin material, fie produse, fie bani, în ultimă etapă, pe vremea lui Ceauşescu au devenit instrumente de presiune pentru obiectivele politice urmărite de liderul român. În film apar persoane direct implicate cum a fost doctorul Jean Aşkenazy, intrat în categoria celor pentru care a plătit familia şi el însuşi, cunoscători ai acţiunii, atât din partea română: Liviu Turcu, fost membru al DIE, cât şi din partea israeliană – Şlomo Leibovici Laiş, care ani de zile a lucrat la Ministerul israelian de Externe, sau persoane care s-au documentat asupra acestei probleme, cum a fost ziarista de investigaţii Emilia Şercan.

Dar filmul face şi un istoric al emigrării evreilor în Israel, începând din anii 1880 până în 1989, amintind perioada nefastă din timpul celui de-al doilea război mondial când vase cu emigranţi evrei plecaţi din Constanţa au fost torpilate. (O mică confuzie aici, Leibovici Laiş a vorbit despre vasul Mefkure, torpilat de sovietici, ori era vorba de Struma). Din film reiese că afacerea evreilor de vânzare a început ca o „iniţaitivă particulară”, când evrei din Marea Britanie au abordat un om de afaceri evreu cu relaţii în România, rugându-l să-şi folosească contactele pentru a obţine, contra cost, plecarea rudelor lor din România. Lucrurile au evoluat pânî când vânzarea evreilor a ajuns o politică de stat în România, depinzând de foarte mulţi factori interni şi externi. Pentru marea majoritate a evreilor, fondurile au fost furnizate de statul Israel. Una peste alta, în decurs de 35 de ani au emigrat în Israel apoximativ 250.000 de evrei. Israelul s-a folosit de acest instrument şi pentru eliberarea conducătorilor sionişti din închisori. Pe de altă parte, Ceauşescu s-a folosit de evrei ca mijloc de şantaj pentru a obţine clauza naţiunii celei mai favorizate.

O idee subliniată în film anihilează concepţia potrivit căreia evreii ar fi adus comunismul în România. Păi, se întreabă Radu Gabrea, dacă ei l-au adus, de ce au plecat din România cu zecile de mii? De-altfel, pe baza documentelor prezentate reiese şi numărul proporţional mic de evrei în structuri cum ar fi fost Securitatea sau atitudinea conducătorilor comunişti români faţă de sionişti „pe care trebuie să-i tratăm ca pe fascişti”, se menţionează într-o decizie luată de Comitetul Central.

Ce s-a întâmplat cu banii obţinuţi din vânzarea evreilor? Documentarul nu dă răspuns, nici nu are de unde să ştie. Unii susţin că au fost folosiţi pentru industrializarea României. Personal nu cred. În fond, dacă am face o adunare, nu ar ieşi o sumă atît de mare, mai ales dacă ne gândim că a fost vorba de 35 de ani. Nu cred că România, poporul român ar fi profitat de aceşti bani. Părerea mea este că ele au fost trecute în conturile speciale ale Securităţii şi folosite pentru cu totul alte scopuri – cumpărarea de influenţă în străinătate, cumpărare de armament sau plata unor terorişti care au încercat să-i ucidă pe disidenţii români plecaţi. Şi poate o parte a intrat în buzunarele unor personaje care astăzi se află printre bogaţii României.

Întrebarea care s-a pus după terminarea filmului a fost; bine, România a făcut-o pentru bani, dar Israelul de ce? Ce-a câştigat? Unii au spus că s-a îmbogăţit cu specialiştii din România, că a fost o scurgere a creierelor. Sigur, şi acest aspect este adevărat. Dar pentru Israel a aduce evreii în ţară a fost o politică de stat, idee cuprinsă în Declaraţia pentru independenţă. Au fost aduşi în Israel, contra cost, evrei din Irak sau Etiopia, în urma cărora statul nu numai că nu a câştigat dar a trebuit să investească pentru a-i aduce cât de cât la nivelul celorlalţi locuitori ai ţării. Se poate spune că a fost şi o motivaţie demografică, de a creşte numărul de evrei, dar aceasta a fost valabilă, să zicem, pentru primii zece ani. Salvarea lor de asimilare, salvarea unei diversităţi culturale iudaice din diferite ţări, pericolul dispariţiei lor, pot fi enumerate ca motive ale politicii israeliene.

Documentarul lui Radu Gabrea este valoros pentru curajul cu care a abordat un subiect sensibil şi pentru faptul că a adus la lumină adevărul sau o parte din adevărul legat de acest „comerţ modern de sclavi”. Este valoros mai ales pentru că a dezvăluit o altă faţă a regimului comunist care declara că ar fi cel mai umanist din lume. Comentariile sunt de prisos, faptele din film sunt suficiente.

Der Spiegel scrie despre refuzul României de a-și asuma pe deplin crimele de război



Der Spiegel publică un articol despre ultimul film documentar realizat de Florin Iepan, Odessa, în care regizorul îi confruntă pe liderii români în privința chestiunii masacrului de la Odessa și, implicit, în privința rolului jucat de România în cadrul Holocaustului. „Dar într-un loc în care criminalii de război sunt încă lăudați ca eroi naționali”, scrie publicația germană, „scopul lui de a obține recunoașterea trecutului rămâne o misiune descurajatoare.”

Der Spiegel scrie despre Odessa că ar fi o tentativă unică de asumare a trecutului. Însă filmul lui Florin Iepan e mai puțin despre ceea ce s-a întâmplat la Odessa în toamna anului 1941 și mai mult despre faptul că România de azi încă nu-și asumă acest trecut.

Într-una din scene, Florin Iepan apare încercând să-l abordeze pe Emil Constantinescu la sfârșitul unei conferințe, pentru a-l convinge să-i adreseze câteva cuvinte unui bătrân aflat în spatele său. Fostul președinte se eschivează și pleacă fără a vorbi cu bătrânul de 87 de ani venit de la Odessa. E vorba de Mihail Zaslawski, singurul supraviețuitor cunoscut al masacrului comis de Armata Română în octombrie 1941

Potrivit articolului, scena de mai sus a avut loc în octombrie anul trecut, chiar în luna în care se împlineau 70 de ani de la masacru. Documentarul abundă în astfel de scene, căci scopul său este de a prezenta felul în care elitele politice și culturale ale României refuză să vorbească despre implicarea țării în Holocaust. De aceea, acesta nu este un film documentar clasic, ci mai degrabă simpla documentare a campaniei de recuperare a memoriei inițiate de Florin Iepan. Acesta a ales să confrunte diverse personaje importante din viața politico-culturală a României în spații publice cu privire la problema masacrului de la Odessa și le filmează reacțiile.

Florin Iepan insistă că nu vrea să apară ca un erou care și-a stabilit drept misiune prezentarea adevărului istoric. „Vreau să spun publicului povestea mascrului și a lui Mihail Zaslawski și să filmez în continuare reacțiile, până când cuvântul «Odessa» va rămâne în conștiința publică drept sinonim al crimelor antisemite comise de România. Și aș vrea că un șef de stat român să meargă la Odessa, să-l ia de mână pe Mihail Zaslawski și să ceară iertare în numele poporului nostru.”

Românii şi „drepţii între popoare” din Româniade Eva Galambos

Cu câţiva ani în urmă la editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”. Realizată de Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, în carte au fost prezentaţi neevreii care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi ceva dintre ei au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu titlul de „drepţi între popoare”. Poate că ar mai trebui distinşi şi alţii, dar este un procedeu dificil, Yad Vashem cere documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar…

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerez dacă spun de eroism, sunt puţin cunoscute. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România care a solicitat editarea volumului pe care l-am amintit, a încercat o difuzare mai largă a cărţii, printre parlamentari, oameni politici dar şi printre tineri- studenţi şi elevi. În discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, la liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori. Şi totuşi, dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre „drepţii între popoare”.

De ce există acest fenomen? Răspunsul foarte simplificat este faptul că, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţi participă la comemorarea Holocaustului iar în parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa populară, există şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii , iar fenomene de negare a Holocaustului se manifestă chiar şi în rândul unor parlamentari, vezi cazul Şova.

Desigur, există şi excepţii. În urmă cu patru ani, Societatea „Traian Popovici” din Câmpulung Moldovenesc, a organizat un mare simpozion, prilej cu care, în comuna unda s-a născut şi a fost înmormântat fostul primar al Cernăuţiului, dr. Traian Popovici, care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei, a fost inaugurat un bust al acestuia. Vreau să menţionez că este vorba de o societate a românilor iar simpozionul a fost susţinut de aceasta, cu sprijinul unor organizaţii evreieşti- AERVH, FCER, Institutul „Elie Wiesel”. Audienţa, foarte numeroasă, a fost compusă în majoritate de cadre didactice din judeţ şi reprezentanţi ai autorităţilor, precum şi prelaţi. S-a vorbit despre faptele lui Traian Popovici, despre deportarea evreilor din Câmpulung, despre politica regimului Antonescu faţă de evrei şi alte subiecte legate de Holocaustul românesc. Participanţii au ascultat politicoşi.

Au avut în schimb reacţii puternice de groază când li s-a prezentat un documentar despre… Auschwitz. Au fost mai uşor de convins cu acele imagini despre lagăre, despre morţi, despre camerele de gazare. Deşi în pauză am auzit şi comentarii de genul „oare chiar aşa a fost?”, cei mai mulţi au crezut, s-au revoltat. Dar aici făptaşii nu erau „ai noştri”, erau alţii, germani, unguri… iar propaganda ceauşistă a permis să se vorbească despre deportările din Ardealul de nord, nu şi despre Transnistria despre care nu s-a scris. Deşi şi aici au mai existat excepţii. George Călinescu în romanul „Scrinul Negru” a descris deportarea şi uciderea evreilor în Transnistria. Asasinii au fost ofiţerii şi soldaţii germani dar erau prezenţi şi militari români care îi jefuiau pe evrei.

În afara lui Traian Popovici, care are şi o stradă în Bucureşti, mai sunt oarecum cunoscuţi dintre „drepţii între popoare” regina-mamă Elena şi şefa Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici. Ea a oprit un „tren al morţii” care a plecat de la Iaşi la Călăraşi şi a oferit apă şi alimente celor care mai erau în viaţă, salvându-i de la o moarte cumplită. Un bust al ei se află în gara Roman şi o stradă îi poartă numele. Probabil pe plan local se ştie despre ea. Restul este tăcere.

A afirma că nu se depune nici un efort pentru a prezenta, mai ales tinerilor, politica antisemită a lui Antonescu şi suferinţele evreilor, ar fi un neadevăr. Există şi profesori inimoşi care încearcă să explice copiilor ce s-a întâmplat, am participat la manifestări emoţionante ale elevilor, de evocare a memoriei celor ucişi şi aruncaţi din trenuri după pogromul din Iaşi, în multe şcoli din Bucureşti şi provincie se organizează astfel de momente.

Dar, din păcate, acestea sunt contracarate de declaraţiile, mult mai vocale, ale negaţioniştilor, mulţi dintre ei intelectuali prestigioşi sau de cei care promovează cultul lui Antonescu. Şi, nu-i aşa, este mult mai plăcut să asculţi faptele „eroice” ale mareşalului care a luptat împotriva pericolului bolşevic decât, de pildă, să afli despre asasinarea a 20.000 de evrei nevinovaţi de la Odessa de către autorităţile militare române, cu ştiinţa tot a aceluiaşi mareşal. În acest context se înţelege de ce, numele „drepţilor” români se pierde în neant. Mă întreb dacă filmul american despre Traian Popovici în care rolul primarului este interpretat de Dustin Hofmann va trezi curiozitatea tinerilor faţă de acest subiect. Poate că da, şi atunci am putea scrie un articol mai optimist.

Pictori români tineri despre Holocaust de Eva Galambos

Pentru a patra oară, tineri pictori români, participanţi la tabăra de creaţie „Cum a fost posibil?”, cu tematică inspirată de Holocaustul românesc, şi-au expus creaţiile la expoziţia organizată cu prilejul marcării Zilei Holocaustului din România, vernisată la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” din Bucureşti

Ediţia din acest an a taberei de creaţie este rezultatul colaborării dintre Institutul „Elie Wiesel”, Muzeul Yad Vaşem din Ierusalim şi F.C.E.R, într-un proiect coordonat de Elizabeth Ungureanu. Cele 30 de picturi, realizate de 10 pictori - Alexandra Baciu, Petru Ciobănică, Gheroghiţa Galan, Alexandra Floarea, Anton Nicoleanu, Sorin Otanjac, Ovidiu Sabie, Diana Turcu, Adriana Vasile, Daniela Vîrlan şi artista israeliană Sarah Einik, una dintre iniţiatoarele taberei de creaţie – sunt, aşa cum a apreciat Iancu Valentina, curatorul expoziţiei, „reflecţiile individuale ale creatorilor asupra Holocaustului, modul specific al fiecărui artist de a transcrie o parte a memoriei Holocaustului, constituindu-se totodată o formă de artă activă, un protest împotriva discriminării”. Expoziţia are un scop educativ, prezentând în picturi relevante tragedia evreilor sub regimul Antonescu. Tinerii artişti, a declarat la vernisaj Alexandru Florian, directorul general al Institutului „Elie Wiesel”, au transmis în picturile lor un mesaj despre genocid, crime rasiale pe criterii etnice într-o ţară care ani de zile nu a recunoscut Holocaustul. Iniţiativa şi-a demonstrat eficacitatea deoarece este mult mai uşor să emoţionezi prin imagini decât prin discursuri sau conferinţe.

Pictoriţa Alexandra Floarea ne-a spus că prin intermediul taberei de creaţie, a informaţiilor primite de la supravieţuitori, istorici, cercetători, ea şi ceilalţi colegi au înţeles că lucrul cel mai important aici nu sunt cifrele, numerele morţilor, ci aspectul uman, ceea ce au simţit oamenii. „Noi, fiind cei mai mulţi din Iaşi, cunoşteam ce s-a întâmplat în Holocaust dar acum am înţeles ce înseamnă lupta pentru supravieţuire, faptul că toţi trebuie să fim oameni. Toată această experienţă ne-a ajutat să transformăm suferinţa în ceva frumos”.

Potrivit ministrului Educaţiei, Ecaterina Andronescu, invitată la vernisaj: „Prezentarea Holocaustului prin mijloace artistice, prin această expoziţie de pictură, este un mijloc extraordinar de cunoaştere a tragediei evreilor. Tablourile ilustrează talentul unei generaţii tinere care a reuşit să transpună prin artă ororile Holocaustului. Este şi un mijloc de a convinge lumea că astfel de lucruri nu trebuie să se mai repete”.

Tablourile relevă prin mijloace şi abordări specifice, aspecte ale tragediei evreilor. De inspiraţie istorică, faptică, biblică, fiecare artist a prezentat, prin viziunea şi sensibilitatea proprie, ceea ce a sesizat, a înţeles din Holocaust, ceea ce a însemnat acesta pentru victime, dar şi pentru întreaga umanitate. Toate tablourile sunt semnificative, au o valoare intrinsecă, aici amintim doar câteva care au impresionat cel mai mult pe autoarea acestor rânduri: „Sighet, ascuns în tăcere” (Alexandra Baciu), „Sfârşit” (Petru Ciobănică), „Aşteptând sosirea lor” (Sarah Einick), „Sacrtificiu” (Alexandra Floarea), Supravieţuitorul (Gheorghiţă Galan), „Pentru ce” (Anton Nicoleanu), „Chestura de la Iaşi” (Ovidiu Sabie), „Cele zece cuvinte” (Adriana Vasile). Nu este o enumerare exhaustivă, tablourile nu pot fi descrise. Ele trebuie văzute.

Holocaustul evreilor şi romilor, discutat la Chişinău de experţi internaţionali de Editor Politica Externa

Tineri cercetători din mai multe ţări au discutat în aceste zile la Chişinău despre fenomenul holocaustului împotriva evreilor şi romilor, care a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova şi al Ucrainei în perioada 1941-1944.

Radu Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului din SUA, a studiat documentele de arhivă din Chişinău, care se află azi la Washington. Potrivit lui, există dovezi clare că holocaustul nu a fost doar o influenţă a Germaniei naziste, dar a fost şi un eveniment local, unde populaţia băştinaşă a acceptat fără proteste oportunitatea de a-i omorî pe evrei.

La cea de a doua ediţie a Forului Internaţional ”Atelierul Istoric Europa”, Radu Ioanid a prezentat cele mai cutremurătoare date despre ororile comise de Jandarmeria Română în timpul regimului antonescian.

În rezultatul studiilor, experţii constată că deportările în masă au fost iniţiate de trupele române, iar cele germane acţionează în tandem. Cea mai mare parte a populaţiei evreieşti din Basarabia şi din Bucovina de Nord este fie masacrată pe loc, fie deportată.

Potrivit cercetărilor, 150 de mii de evrei din Basarabia şi Bucovina au fost exilaţi în Transnistria, dintre care 50 de mii s-au întros.

Forumul din acest an, ”Transnistria – Holocaustul uitat” este organizat de Institutul pentru Studii Globale şi Europene al Universităţii din Leipzig, Germania, în parteneriat cu Centrul de Studiere al Totalitarismului de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova şi Muzeul Holocaustului din Odesa, Ucraina.

Aici puteţi accesa prelegerea ţinută de Radu Ioanid la Chişinău la Muzeul Naţional de Arheologie şi de Istorie:

Zgonea: Statul român a promovat politici antisemite şi rasiste într-un moment tulbure al istoriei

Preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, a precizat, miercuri, la memorialul victimelor Holocaustului din România, că statul român a promovat politici antisemite şi rasiste într-un moment tulbure al istoriei şi că abordarea acestui subiect a fost evitată de regimul comunist.

"Cu profundă consideraţie şi adâncă pioşenie faţă de suferinţa celor care au căzut victime ale Holocaustului, mă adresez astăzi dumneavoastră pentru a aduce omagiu tuturor celor care au suferit de pe urma politicilor discriminatorii, antisemite şi rasiste, promovate de statul român într-un moment tulbure al istoriei noastre naţionale. Holocaustul a reprezentat una dintre probleme grave ale istoriei, a cărei abordare a fost evitată atât în timpul regimului communist, cât şi în primii ani de după Revoluţia din 1989. Uneori s-a căutat escamotarea faptelor, alteori s-a distorsionat adevărul", a precizat Zgonea.

El a susţinut că asumarea trecutului propriu, cu bune sau rele, nu este doar un excerciţiu de onestitate ci, deopotrivă, o dovadă a conştiinţei democratice şi a responsabilităţii conducerii statului român, relatează Mediafax.


Zgonea a admis că statul român, într-unul din momentele de cumpănă ale istoriei sale, nu a reuşit să se ridice la înălţimea misiunii lui esenţiale - aceea de a asigura securitatea tuturor cetăţenilor săi, indiferent de originea etnică - şi a subliniat că momentul comemorativ de miercuri se înscrie între eforturile societăţii româneşti de recuperare a memoriei şi de asumare a responsabilităţilor trecutului, în acord cu valorile morale şi politice care stau la baza statutului de ţară democratică.

"Istoria nu poate fi recuperată decât atunci când întreaga naţiune este conştientă de eroarea Holocaustului, când recunoaşte existenţa acestui act îndreptat împotriva evreilor, cu credinţa că el nu mai poate fi repetat", a spus Zgonea.

El a adus în discuţie şi faptul că românii, pe de altă parte, şi-au riscat libertatea şi chiar viaţa pentru ca semenii lor evrei să fie salvaţi. "Dacă acest moment întunecat, când evreii din România au devenit victime ale tragediei Holocaustului, nu trebuie uitat sau minimalizat, în acelaşi timp suntem datori să spunem că mulţi români - ştiuţi şi neştiuţi - şi-au riscat libertatea şi chiar viaţa pentru ca semenii lor evrei să fie salvaţi de la moarte", a subliniat Zgonea.

El a arătat că tragedia Holocaustului nu trebuie să se mai repete şi a apreciat că tinerele generaţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă întregul adevăr. "Având convingerea fermă că progresele extraordinare pe care România le-a făcut până acum în domeniul cercetării, educaţiei şi comemorării Holocaustului vor continua şi în viitor, doresc să subliniez că este foarte important ca acest moment al amintirilor dureroase să fie marcat în fiecare an de comemorarea Holocaustului şi, implicit, a victimelor unor orori petrecute cu numai şapte decenii în urmă. Acest gest este într-adevăr un semn fundamental al maturizării şi democratizării societăţii româneşti", a mai arătat Zgonea.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a prezentat acest mesaj la memorialul victimelor Holocaustului din România, unde a depus şi o coroană de flori.

Zgonea a trecut în revistă, la venirea şi la plecarea de la eveniment, garda de onoare prezentată de Regimentul 30 Gardă "Mihai Viteanu", care a intonat imnul naţional al României.

La memorialul victimelor Holocaustului din România au participat, depunând coroane de flori, şi ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, consilierul prezidenţial Crisitan Diaconescu şi ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul, Dan Şova.

Cimitirul evreiesc din strada Sevastopol: distrus în Holocaustul din România de Emanuela Paraipan

Cimitirul din Strada Sevastopol, Bucureşti, cel mai vechi cimitir evreiesc din capitală, folosit deopotrivă, timp de trei secole, de evreii sefarzi şi aşchenazi, a fost distrus în timpul celui de al doilea Război Mondial, între 1940 şi 1942. Distrugerea sa este un episod al Holocaustului din România în perioada guvernării antonesciene. În plin război, când România a pierdut teritorii, punându-se în pericol însăşi existenţa statului, se pare că pentru guvernanţii acelor vremuri mult mai importantă era distrugerea acestui cimitir evreiesc din capitală.

Evreii au fost prezenţi pe teritoriul Ţării Româneşti încă de acum aproape patru secole. Dar primele menţiuni sunt mult anterioare. Ele aparţin lui Beniamin de Tudela (1) care descrie raporturile bune dintre vlahii sud-dunăreni şi comunităţile evreieşti din Bizanţ.

Prima menţiune a comunităţii evreieşti din Bucureşti se face într-o responsă a marelui rabin al Salonicului, Samuel de Medina, datată cu aproximaţie în anul 1550. Documentul, în legătură cu moartea unui evreu, menţionează multe nume de negustori evrei care aveau case şi prăvălii în Bucureşti, dovadă a existenţei pe aceste meleaguri a unei comunităţi evreieşti bine închegate şi în legătură cu cele de la sud de Dunăre (2).

Altă dovadă a vechimii lor pe aceste meleaguri o constituie şi existenţa cimitirelor. Studiul inscripţiilor monumentelor funerare existente este relevant în reconstituirea istoriei evreilor, dar şi a localităţii în care erau aşezaţi. Este reconstituită astfel şi o parte din Istoria României, ţară la care au contribuit prin activităţile lor, la dezvoltarea ei economică. Acest fapt este o realitate şi a fost remarcat de călătorii străini încă de la începutul aşezării evreilor în Ţările Române (3).

În Bucureşti era o comunitate de evrei la mijlocul secolului al XVII-lea, deoarece exista un cimitir evreiesc. Este vorba despre cimitirul din strada Sevastopol, nr. 13-17, cel mai vechi cimitir evreiesc din capitală (4). Este singurul cimitir evreiesc medieval din Bucureşti, care prin pietrele sale funerare având o simbolistică şi-o ornamentică, deosebite, poate fi comparabil cu alte vestite cimitire europene. În acest cimitir au fost înmormântaţi timp de peste două secole, mii de evrei aşchenazi şi sefarzi. Cimitirul a fost închis încă din anul 1864, comunităţile fiind obligate să-şi cumpere două noi terenuri destinate cimitirelor, cel din strada Filantropia, pentru aşchenazi şi cel din calea Şerban Vodă, pentru sefarzi (5).

Cimitirul evreiesc din strada Sevastopol este primul cimitir al acestei comunităţi din capitala României, datând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, deopotrivă pentru sefarzi şi aşchenazi. El a fost distrus în timpul celui de al doilea război mondial. Distrugerea sa este un episod al Holocaustului din România în perioada guvernării antonesciene.

Acest cimitir astăzi nu mai există. S-au păstrat doar o parte din pietrele tombale ce cu greu au putut fi salvate. Nu un cataclism natural a distrus trei secole de istorie ci deciziile şi faptele premeditate ale celor care conduceau România în anii`40 ai “urgisitului secol XX”.

În “Şedinţa Consiliului de Cabinet” din 8 octombrie 1940 s-a hotărât desfiinţarea sa. Deşi acest an a fost tragic pentru România care suferit mari pierderi teritoriale în favoarea URSS-ului, puterile Axei au impus României să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, prin Tratatul de la Craiova Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, pentru generalul Antonescu era mai importantă eliminarea cimitirului, nemulţumit de faptul că era prea în centrul oraşului. În anul celui mai cumplit rapt teritorial, cimitirele evreieşti, în special cel din strada Sevastopol, din Bucureşti erau principala problemă.

“Dl. general Ion Antonescu, conducătorul statului: În primul rând trebuie să scoatem cimitirele evreieşti din centrele oraşelor. Avem în plin centru al Capitalei cimitirul Filantropia şi cel din strada Sevastopol.
Dl. Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri: Nu trebuie să dăm impresia că luăm o măsură împotriva religiei lor.(6).”

Adept al statului totalitar, mareşalul Antonescu în politica sa a urmărit “românizarea” diferitelor etnii şi în special a evreilor, considerate că periclitează existenţa naţiunii române. Astfel, aşezarea evreilor în Ţările Române începând cu secolul al XVII-lea este considerată o invazie cu grave consecinţe. Evreii sunt acuzaţi de către mareşal de toate neajunsurile societăţii româneşti şi sunt deposedaţi de orice bunuri.

Nu trebuiau lăsate urme privind vechimea comunităţii evreieşti în capitală. Ei trebuiau să rămână nişte venetici. Premeditarea până în cele mai mici detalii a acţiunii de către şeful statului, generalul Ion Antonescu şi guvernul roman, nu poate fi pusă la îndoială. Comunitatea evreiască a fost atinsă în punctul cel mai sensibil al fiinţei umane, cultul strămoşilor.

Cimitirul a fost expropriat în anul 1942, evreii fiind obligaţi să facă act de donaţie către municipiul Bucureşti. În raportul domnului Ministru al Justiţiei şi al domnului Ministru Subsecretar de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului către domnul Mareşal Ion Antonescu, Conducător al Statului, din data de 20 iunie 1942, se face următoarea precizare: “Legile recente prin care s-a dispus trecerea bunurilor evreieşti în patrimoniul statului n-au prevăzut în mod expres că această măsură se aplică şi bunurilor aparţinând comunităţilor evreieşti de orice rit. Totuşi, atât din definiţia generică a evreului, cat şi din economia legilor mai sus menţionate, rezultă că principiile cuprinse în ele se aplică şi bunurilor aparţinând comunităţilor evreieşti, iar faptul de a nu fi prevăzut expres aceasta nu este decât o consecinţă de ordin tehnic şi priveşte mai cu seamă organele cărora le incumbă preluarea bunurilor vizate.(7)”

Activităţile de deshumare au fost efectuate de un detaşament evreiesc de muncă obligatorie, care şi-a început activitatea în vara anului 1942 şi a încheiat-o în iulie 1944. Mareşalul se interesa direct de derularea acţiunii referitoare la cimitirul din Bucureşti. În legătura cu interesul direct al mareşalului Antonescu pentru cât mai grabnica deshumare şi evacuare din cimitirul din strada Sevastopol, este concludentă următoarea adresă trimisa din partea secţiei relaţiilor cu departamentul din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri către Marele Stat Major, din 12 iulie 1942, prin care cere mărirea numărului evreilor:

“Domnule general,

Conform dispoziţiei domnului mareşal Antonescu, Primăria Municipiului Bucureşti urmează să evacueze în timpul cel mai scurt cimitirul evreiesc din strada Sevastopol nr. 13-17.

În conformitate cu actul autentic prin care Primăria Municipiului a intrat în proprietatea terenului, urma ca predarea să se facă în trei etape:

Prima – la 11 iunie 1942;
A doua – la 11 iulie 1942;
Ultima la – 11 septembrie 1942.

……………………………………….

Deoarece ritmul lucrărilor este mult încetinit, vă rugăm să binevoiţi a dispune să se mărească numărul evreilor ce lucrează în acest scop la cimitirul din strada Sevastopol (.”

În ceea ce priveşte însă dreptul evreilor de a-şi înhuma morţii, la 14 august 1942 s-a transmis următorul ordin din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri către Ministerul de Interne:

“Domnule ministru,

Conform dispoziţiei domnului mareşal, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune ca pe viitor morţii evrei să fie incineraţi, iar familiile ce susţin ca aceştia să fie îngropaţi să fie impuse la o taxă ridicată (9).”

Acest ordin aduce atingere celor mai sfinte sentimente religioase întrucât religia iudaică interzice incinerarea. Prin acest ordin se asigura dispariţia cimitirelor evreieşti din România. Este doar o supoziţie, dar cred că se avea în vedere declararea treptată şi a celor rămase ca fiind dezafectate, prin acest ordin de incinerare al morţilor ele nemaifiind folosite. Planul a fost atent premeditat. La 9 noiembrie 1943, s-a dat un “Decret-lege pentru trecerea gratuită în patrimoniul comunelor a fostelor cimitire evreieşti dezafectate, dobândite de Centrul Naţional de Românizare”. Această lege, prevedea, la articolul II: “Cimitirele evreieşti care au intrat sau vor intra în patrimoniul Centrului Naţional de Românizare trec, prin efectul prezentei legi, în mod gratuit, din patrimoniul Centrului Naţional de Românizare în acela al comunei pe teritoriul căreia se găsesc pentru a fi folosite în scopuri edilitare” (10).

Cimitire de importanţă istorică, precum era şi cel din strada Sevastopol din Bucureşti, erau intrate în patrimoniul statului cu mult înainte de apariţia acestei legi. Prin această lege cimitirele declarate dezafectate, din orice localitate, puteau fi distruse, argumentându-se reconstrucţia sau înfrumuseţarea localităţii respective (scopuri edilitare).

Astfel, s-a dorit şi aproape s-a reuşit, în timpul celui de-al doilea război mondial, ştergerea dovezilor a trei secole de istorie a evreimii din Bucureşti.

Politica statului a fost consecventă în ceea ce priveşte “problema evreiască” pe toată durata guvernării antonesciene. Începând cu şedinţa Consiliului de Cabinet din 7 februarie 1941, când s-a discutat “soluţia finală” privitoare la evreii din România, şi până în ultimele zile în data de 18 august 1944, când în Şedinţa Consiliului de colaborare militară s-a interzis evacuarea evreilor din oraşele aflate sub bombardament şi în apropierea frontului, nu s-a urmărit decât distrugerea lor.

Prin desfiinţarea cimitirelor se urmărea ştergerea oricăror dovezi privitoare la vechimea existenţei evreilor în România. După atâtea secole nici nu se mai putea vorbi de români şi evrei, ci doar de cetăţeni români. Aceste dovezi ale trecutului trebuiau să dispară. Exterminarea evreilor ar fi fost fără sens dacă nu se ştergeau şi din istorie. Distrugerea unui cimitir este distrugerea memoriei acelei comunităţi. Cultul strămoşilor este cel care asigură dăinuirea unei comunităţi, a unui popor, este istoria acelui popor. În plin război, când România a pierdut teritorii, punându-se în pericol însăşi existenţa statului, se pare că pentru guvernanţii acelor vremuri mult mai importantă era distrugerea cimitirului evreiesc.
Stelele şi monumentele funerare salvate au fost depuse în lapidariumul amenajat în cimitirul din şoseaua Giurgiului numărul 162.

Revista presei internaţionale. Dan Şova şi Holocaustul


Situaţia politică de la Bucureşti, criza europeană, dar şi violenţele din Siria reţin atenţia comentatorilor.“O ţară membră a UE şi a Alianţei Atlantice, România, a primit în guvernul său un tânăr politician acuzat de negarea Holocaustului”, semnalează La Repubblica din Italia, şi adaugă: “Premierul Ponta, deja acuzat de UE că ar fi încercat în van printr-un referendum de o legitimitate dubioasă să-l priveze de autoritate pe şeful statului, Traian Băsescu, şi pentru acţiunea sa împotriva Curţii Constituţionale Române, a vrut să-l numească pe amicul său fidel, Dan Şova, în funcţia de ministru pentru raporturile cu Parlamentul”.
Şi Nepszava din Ungaria remarcă “uimirea” generată de numirea lui Dan Şova în Cabinetul Ponta, dar reţine şi avertismentul preşedintelui delegaţiei FMI, Erik de Vrijer, care a susţinut că actualele probleme politice ale României se răsfrâng asupra devalorizării leului, a scăderii încrederii investitorilor şi a creşterii cheltuielilor de finanţare a economiei. “Europa a insistat ca Bucureştiul să respecte independenţa Curţii Constituţionale”, notează Dnevnik de la Sofia, în timp ce Sega, tot din Bulgaria, subliniază îndoielile legate de aderarea rapidă a României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen, formulate de ministrul german de interne, Hans-Peter Friedrich. Motivele – cităm: “Dezvoltarea în Bulgaria nu este atât de avansată pe cât ne-am dori, iar România porneşte pe un drum politic dubios”.

Analiştii continuă să examineze cauzele şi să caute soluţii pentru ieşirea Europei din criza economică. “Cine sunt pieţele?”, se întreabă ABC din Spania, şi încearcă să contureze un răspuns: “Doboară bănci, companii, ţări, iar acum fac să tremure un întreg continent”. “Arhitectul euro avertizează asupra exodului”, titrează The Independent, şi explică: “Unul dintre părinţii fondatori ai monedei unice şi fost economist-şef al Băncii Centrale Europene atrage atenţia că unele ţări nu pot fi în măsură să rămână în cadrul zonei euro”. The Telegraph ne anunţă că cea mai mare bancă niponă, Nomura, ia în considerare ieşirea britanicilor din UE, iar El Pais scrie despre “Ambiţioasa improvizaţie a Europei” şi este de părere că “Oricare va fi rezultatul final, actuala criză va modela fundamental viitorul integrării europene”.

Siria contină să fie punctul fierbinte pe harta lumii. Le Monde anunţă numirea de către preşedintele Assad a unui nou premier, după ce fostul şef al Guvernului sirian a trecut recent de partea rebelilor şi a fugit în străinătate. “Forţele armate ale lui Assad lansează cel mai violent atac împotriva rebelilor din Alep”, informează The Independent, care prezintă în detaliu luptele din oraş, în timp ce Folha Online din Brazilia scrie în editorial despre “Distrugerea Siriei” şi opinează că “Structura de putere condusă de Bashar al-Assad nu mai reprezintă un stat care controlează ţara, deşi îşi păstrează autoritatea ca maşinărie de război”. “Un conducător din ce în ce mai singur”, constată The Economist din Marea Britanie şi evaluează situaţia: “Cu diplomaţia scoasă momentan din joc şi un ritm al distrugerii accelerat, războiul civil din Siria continuă să se îndrepte spre un deznodământ sângeros”.

Povestea unui supraveţuitor! » Destin de Hollywood :: GSP.RO

Legmann are azi o reputată companie de marketing cultural şi politic în Brazilia. Lucrează la nivel de preşedinţi de state şi se miră cum România ignoră dezvoltarea relaţiilor cu un stat în plin boom economic.

Comunitatea românească din Sao Paulo şi din Rio nu depăşeşte cîteva sute de suflete. Majoritatea sînt evrei plecaţi din ţară în timpul sau după Al Doilea Război Mondial, cînd prigoana nazistă sau operaţiunile de întregire a familiilor i-au purtat masiv dincolo de Ocean.

Familie deportată la Auschwitz

Dintre toţi însă, există un om a cărui poveste are legătură cu incredibilul şi cu miracolul. Familia lui George Legmann, 66 de ani, provine din zona Clujului, intrat sub stăpînire maghiară după Dictatul de la Viena, din august '40. A intrat în valul de deportări horthyste din iunie '44, cînd Elisabeta Legmann, gravidă, a ajuns la Auschwitz.

Mai departe sînt amintirile strînse peste decenii ale copilului aflat atunci în pîntece: "Mama şi bunica, bolnavă, au scăpat de prima împărţire de la sosire, nedezvăluind secretele lor. În schimb, bunicul şi un unchi au urcat în camioane şi au fost duşi chiar în acea zi la camera de gazare. Tata sărise din tren, l-au prins şi l-au transportat la o tabără de muncă forţată în Ungaria".

Comandantul de la Dachau a vrut să-l adopte

Istoria continuă cu un destin hollywoodian: "Mama şi-a ascuns permanent sarcina îmbrăcînd haine largi. La un moment dat, a urmat mutarea la Landsberg, lîngă Munchen un campus care ţinea de lagărul Dachau. Aici, comandantul a făcut o razie într-o seară, cînd a descoperit marele secret al mamei. În aceeaşi situaţie mai erau încă şase femei. A telegrafiat de urgenţă la Auschwitz, pentru a cere indicaţii cum să procedeze, iar de acolo i s-a transmis că e liber să ia orice decizie. A lăsat pe toată lumea în viaţă, calculînd că gestul ar putea fi un atu în salvarea lui, căci întîmplarea se petrecea într-un moment în care căderea Germaniei era iminentă. Mai mult, la trei zile după naşterea mea, în decembrie '44, comandantul a vrut să mă adopte, în amintirea fiului său, care decedase în timpul unui bombardament. Dar mama nici n-a vrut să audă, spunîndu-i că murim toţi, dacă va fi să murim".

La sfîrşitul lui aprilie '45, Eisenhower a intrat personal în Landsberg la eliberarea lagărului, iar din acea zi datează şi prima poză a copilului George Legmann, imagine realizată de un ofiţer american, expusă şi azi la Muzeul US Army. Iar comandantul care, printr-o minune, a acceptat ca în lagăr să fie născuţi cei 7 copii a ajuns în boxa acuzaţilor la procesul de la Nurnberg, fiind executat.

A urmat un spital de recuperare şi revederea miraculoasă cu Josef Legmann, tatăl, la Viena, operaţiune reuşită cu ajutorul comunităţilor evreieşti. Apoi, întoarcerea în Transilvania, iar în '60, cu ocazia reluării relaţiilor diplomatice România - Brazilia, Legmann s-a numărat între cele 50 de familii care au primit acceptul de emigrare din partea lui Gheorghiu Dej.

Agentul lui Clinton

Aşa a început destinul paulistan al lui George Legmann, ajuns azi un respectat profesor, proprietarul unui reputat birou de marketing cultural şi politic, un apropiat al fostului preşedinte al Braziliei, Fernando Henrique Cardozo. Şi, pentru a înţelege nivelul, omul care, cu trei zile înainte de sosirea "tricolorilor" peste Ocean, l-a adus, pe căi diplomatice, pe Bill Clinton la Sao Paulo, la o întîlnire cu comunitatea evreiască a metropolei, ocazionată de reuniunea primarilor din cele mai mari 40 de oraşe ale lumii.

Statutul de azi vine după ce, chimist de profesie, Legmann a beneficiat în tinereţe de o bursă în Elveţia şi a lucrat vreme de aproape trei ani în Hong Kong, ca responsabil de marketing al companiei farmaceutice Sandoz pentru zona Thailanda, Nepal, China, India.

Între Iliescu şi Llosa
Un curs de marketing cultural în Brazilia l-a orientat definitiv către acest teritoriu: deţine o companie de drepturi de proprietate intelectuală, derulează proiecte de artă, muzică sau film, iar soacra lui e proprietara celui mai faimos birou de drepturi de autor din Brazilia şi agent literar pentru mari nume din Europa, Canada, SUA. El e cel care, ca fapt divers, i-a editat peste Ocean pe Jiang Zemin, fostul preşedinte al Chinei, şi pe Ion Iliescu, iar în aceste zile definitivează un turneu brazilian pentru Mario Vargas Llosa.

Şi e uimit că nimeni din ţară nu-i solicită sprijinul pentru promovarea României: "E incredibil cum ne permitem să nu dezvoltăm relaţii ample cu o ţară care va avea 210 milioane de locuitori în 2020. Cum ţinem la Sao Paulo, un centru economic
uluitor, un singur ataşat comercial, care dacă pleacă zece minute din birou să-şi cumpere o pîine, n-are cine răspunde la telefon".

Ţine cu Palmeiras, amic cu Pele

Legmann se declară un mare fan Palmeiras, formaţie de care s-a îndrăgostit fiindcă l- a cucerit atmosfera de pe stadion la primul meci de fotbal pe care l-a văzut cînd s-a stabilit în Brazilia. Iar cu Pele e amic: "Un om excepţional, printre puţinele staruri mondiale care, după retragere, a rămas la vîrf prin atitudine şi pasiune faţă de fotbal. În Brazilia se spune că Pele e Bach, iar Maradona e Beethoven, căci aceasta e ordinea şi în muzică".

"În Brazilia, o ţară cu un potenţial economic senzaţional, nu ştim să arătăm cine sîntem ca ţară, ca popor, aşa cum fac aici cu aplomb maghiarii, polonezii, cehii, slovacii" (George Legmann, profesor Sao Paulo)

"În jurul meciului Brazilia - România s-a vorbit atît de mult încît publicitatea făcută ţării în cîteva zile n-are egal cu promovarea ţării aici în ultimii trei, patru ani la un loc" (George Legmann, profesor Sao Paulo)

Comunitatea evreiască, nemulţumită de numirea în funcţia de ministru a lui Dan Şova


Comunitatea evreiască din România este nemulţumită de numirea lui Dan Şova la conducerea ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul. Şova şi-a atras furia evreilor din România în luna martie când a negat pogromul de la Iaşi.

Deşi istoricii afirmă că circa 13.000 de evrei au fost ucişi în pogromul de la Iaşi, în anul 1941, Dan Şova a declarat că, în total, 24 de evrei au fost ucişi la Iaşi de către armata germană

La scurt timp după afirmaţia lui Şova, Victor Ponta şi-a cerut scuze în numele colegului său şi a subliniat că afirmaţia nu este în conformitate cu poziţia partidului. Şova a fost eliberat din funcţia de purtător de cuvânt al PSD pe care o deţinea la acel moment şi a fost trimis într-o vizită la Washington US Holocaust Memorial Museum. La revenirea în ţară, el şi-a exprimat regretul pentru că declaraţia sa a fost neînţeleasă, dar a refuzat să-şi ceară scuze.

„Doar în România poţi să negi Holocaustul şi apoi să fii numit ministru. În ceea ce ne priveşte, este inacceptabil. Vom face orice efort necesar pentru a susţine proiecte care sunt benefice României. Dar nu vom sta degeaba atunci când o asemenea persoană este numită ministru “, a declarat preşedintele comunităţii evreieşti din Bucureşti Erwin Simsensohnl.

71 de ani de la pogromul din Iași de Roxana Reichman

-6-2012)


Pe data de 29 iunie s-au implinit 71 de ani de la singerosul pogrom care a avut loc in “duminica aceea”, la Iasi, in 1941. Dupa calendarul evreiesc, tot pe 29 iunie, s-au implinit 15 ani de cind ne-a parasit pentru totdeauna iubitul meu tata, Eugen Luca (nascut Leibovici Jean ), autorul bine cunoscutului roman autobiografic “Pogrom, Iasi, 29 iunie 1941″ publicat la Tel aviv in limba romana in 1989, pentru care a obtinut premiul Zion. Acest roman a fost tradus de mine in limba ebraica si publicat in 2006, dupa care a fost publicat si in ceha si a aparut la Praga in 2007.

In zilele acestea calde de iunie gindurile mele se indreapta spre seara aceea oribila in care ma aflam la spitalul Carmel din Haifa, linga patul unde iubitul meu tata isi traia ultimile sale clipe. Tata, care a ramas lucid pina la sfirsit, a apucat sa citeasca in ultima zi a vietii sale, articolul pe care-l publicase in revista Minimum citeva zile mai devreme. Articolul se intitula “File de jurnal” si in el amintea din nou citeva din scenele oribile ale holocaustului din Romania.

In amintirea sa, in amintirea celor aproape 15000 de evrei omoriti in numai 48 de ore, doresc insa sa citez inceputul romanului scris cu opt ani inainte. Scria Eugen Luca:
“Ei atat ne cer numai: sa uitam. Iar daca nu sintem in stare sa ne eliberam amintilor noastre, sa tacem baremi, sa nu-i facem, pe ei, partasi ai obsesiilor si nelinistilor noastre. Atat ne cer ei numai: sa tacem. Sa tacem, ca sa-si poata ei pastra intact echilibrul sufletesc, ca sa ramana, in continuare, impacati cu ei insisi, ca sa nu fie, intr-un fel, obligati sa renunte la vreunul din tabieturile lor.
Noi insa, si de-am vrea, tot n-am putea uita. Suntem prea tare marcati de experientele pe care le-am trait si la care ei ne cer sa renuntam. Pentru noi nu exista o linie de demarcatie intre trecut si present.

Trecutul nostru ne insoteste neintrerupt, a devenit parte din fiinta noastra. In afara acestui trecut, noi incetam de a mai exista, devenim niste morti vii. Cerandu-ne sa facem tabula rasa din trecutul nostrum, sa uitam ceea ce nu poate fi uitat, ei ne cer , de fapt, sa ne sinucidem. Sa ne sinucidem discret, elegant, ca sa poata avea dumnealor pofta de mancare, digestie buna si somnul odihnitor, adanc. Ei ne invita sa desarvarsim noi insine, lucrarea lui Hitler.

Or, obstinati, noi nu suntem dispusi sa dam curs acestei invitatii politicoase, dar staruitoare. Si nici sa tacem nu suntem dispusi. Caci pe noi tocmai asta ne deranjeaza: confortul sufletesc la care ei tin atat de mult. Un confort de nejustificat. Care se explica prin lasitate, prin teama de a se cunoaste pe ei insisi, de a sti adevarul. Infundati in fotoliile lor moi, commode, ei vor sa motaie linistiti pina la sfarsitul veacurilor, sa nu fie de nimeni si pentru nimic in lume deranjati. Or, noi nu putem accepta situatia aceasta, noi vrem sa-i trezim, noi ne propunem chiar sa-i incomodam, sa le tulburam somnul dulce, dezvaluindu-le fara menajamente adevarul, obligandu-i astfel sa-si recunoasca responsabilitatile carora li s-au sustras, li se sustrag.

Cum as putea uita eu tragedia care s-a consumat in “duminica aceea” blestemata de sfarsit de iunie? Si cine , pe lumea asta, ar avea dreptul sa-mi ceara sa uit ceea ce nu pot uita: mahnirea adanca, tristetea coplesitoare din privirea unui barbat cae era parca facut anume sa se bucure de viata si care-i bucura pe cei din preajma lui prin insasi prezenta sa, cu rasul, cu cantul sau ii bucura? Cum as putea sa uit privirea trista a acestui barbat care, cand copil, fusesem bolnav, veghease zi si noapte la capataiul meu si care, cu trei luni in urma numai, intemeiase o familie si astepta nerabdator sa devina tata?
Si cum as putea uita, iarasi, privirea celuilalt barbat care-i era frate si se afla alaturi de el, acolo , in curtea Chesturii de politie, in “duminica aceea” afurisita? Era privirea resemnata a unui barbat care nu stiuse ce-i resemnarea, a unui om de actiune care indraznise mult si realizase mult, care nu se temuse de infrangeri, caci, invins chiar, se simtea puternic si era capabil sa reia totul de la inceput. Cum as putea uita privirea resemnata a acestui barbat care-mi daruise mereu bani, ca sa-mi cumpar carti, sa merg la cinema, sa intru intr-o cofetarie, ca sa nu ma simt sarac, sa n-am complexe, sa nu stiu ce e umilinta si nici invidia? Ma obsedeaza si astazi privirea acestui barbat intelept care faurise atatea planuri pentru realizarea mea plenara si care acolo, in curtea Chesturii, intelegea ca totul e pierdut, ca n-are cum se impotrivi, ca soarta lui, a noastra, e pecetluita.

Pe barbatii acestia, frati ai mamei mele, acolo, in curtea Chesturii, i-am vazut pentru ultima oara, urmarindu-ma cu privirile lor, ca un salut de ramas bun. Acesti barbati dragi sufletului meu nu s-au mai intors la casele lor. Au fost ucisi prin sufocare in vagoanele supraaglomerate ale “trenului mortii”. Ei nu s-au mai intors la casele lor, dar traiesc in amintirea mea si a celor carora le-au daruit ceva din sufletul lor mare. Mama mai avea un frate. El n-a fost ucis, iar in 1950 a lichidat totul si s-a stramutat acasa, in Israel, s-a stabilit la Tivon, a muncit cu palmele, el, care nu era deprins cu o astfel de munca, si a murit asa cum se cuvine sa moara un om: la adinci batranete, in patul lui. A fost inmormintat omeneste, si copiii, nepotii lui se pot azi reculege la mormantul sau si pot depune o floare acolo. Dar dupa “duminica aceea”, acest unchi al meu a trait vulnerat rau si cu rana nevindecata, sangeranda a murit: intaiul sau nascut, un copil de numai 11 ani, a pierit, si el, in “duminica aceea”, nimeni nu stie cum si nici unde e ingropat.

L-am intalnit pe baietelul acesta in marea sala a Chesturii unde, inghesuiti, transpirati, insetati , ne asteptam , cu totii, sentinta. Eram mirat sa-l vad acolo, caci, in general, copiii fusesera lasati la casele lor. Mi-am croit cu greu drum spre el. Desi insistasem, nu mi-a povestit cum ajunsese acolo, in sala cea mare a chesturii, n-avea vreme de asta, el avea altceva, mult mai important, sa-mi comunice: ca au de gand sa ne omoare, ca ne vor omori chiar. Am incercat sa-l linistesc. Nu credeam, de altfel, nici eu, ca ar intentiona sa mearga atat de departe chiar. Se eliberasera doar, sub ochii mei, si niste bilete “LIBER”, unii arestati fusesera trimisi acasa dupa ce lasasera pe masa comisarului tot ce aveau asupra lor: bani, ceasornice, portofele, stilouri, pipe, briceage, port tigarete, tot. Nu credeam ca ar intentiona chiar sa ne omoare, credeam doar ca au pus in circulatie zvonuri meite sa ne inspaiminte, sa ne demoralizeze. Cautam sa-l conving si pe copilul acesta ca se inseala. Fara rezultate insa.

Cam dupa o jumatate de ora dupa intalnirea noastra, am fost scosi cu totii in curte. Pentru a ajunge acolo, trebuia sa trecem mai intai printr-un coridor ingust. De o parte si de alta, lipiti de zid, ostasi, gardieni, nemti, care ne loveau cu patul pustii, ne izbeau cu bocancii tintuiti, ne biciuiau cu cravasele de cauciuc, dadeau toti in noi, cu sete dadeau. Am trecut prin purgatoriul acesta si ne-am trezit in curte. Credeam ca puteam, in sfirsit, respira. Ne inselasem, Eram manati de gardieni spre fundul curtii, ca sa poata intra cat mai multi oameni in spatiul asta. Ne aflam acolo o mare multime si mitralierele erau – noi nu stiam inca asta – bine instalate si, peste putin timp, au inceput sa latre si sa muste. Ne-am trantiit, ca la o porunca, la pamant, cu capul intre umeri. Inaintam incet, cautind o scapare. Ma prabusisem sub alte trupuri, ma straduiam sa ma eliberez, eram trantit din nou si calcat in picioare. Reusisem, in sfarsit, sa ma ridic, sa privesc in juru-mi, sa-mi caut verisorul, dar nu-l vedeam, ma pierdusem de copilul acesta de un sange cu mine, care, singurul, intuise primejdia. N-aveam sa-l mai vad vreodata. A fost ucis, si el, acolo, in curtea politiei, sau in “vagoanele mortii”, nimeni nu stie nimic. Si mi se cere mie sa-l uit pe baietelul acesta care ghicise ca se pronuntase sentinta mortii impotriva lui, dar nu intelegea ceea ce e chiar de neinteles: de ce trebuia el sa moara? Eu nu pot si nici nu vreau sa-l uit. Si nici sa tac nu vreau. Sangele lui varsat fara rost nu-mi ingaduie o atara tradare.

Nu sunt, acestea, singurele jertfe pe care familia noastra a fost silita sa le aduca, in “duminica aceea” insangerata, zeitatilor noi de la Berlin si de la Bucuresti. A fost omorat, tot in aceasta nefasta zi, cumnatul de sora al tatalui meu. Odata cu el, a cazut, pentru a nu se mai ridica nicicand, si fiul sau, varul meu drept, caruia, in amintirea strabunicului nostru comun, i se daduse acelasi nume ca si mie.
Au cazut si nu s-au mai ridicat, in “duminica aceea”, insangerata, atatia dintre colegii si profesorii mei. Nu de mult, Mirodan a publicat din incercarile unui adolescent deosebit de doata care se numeu Iosif Brociner. Mi-a fost coleg de clasa Brociner, si-l pretuiam cum se cuvine pentru neastamparul sau intellectual. Provoca discutii, lansand intrebari carora nu toti erau capabili sa le dea raspunsul, intervenea mereu cu precizati, cu completari necesare. Cand, toamna, dupa pogrom, ne-am intors la scoala, nu l-am mai aflat printre noi. Cazuse victima ucigasilor. Ca si Koenig care, si el, era menit sa devina un intelectual rasat; ca si colegul meu de banca, Sami Margon, un baiat delicat si generous care, ucis impreuna cu tatal sau, a lasat o mama singura, neputincioasa, nevolnica, saraca acum si disperata. Si dintre putinii mei colegi care au venit in clasa, o mana doar, erau unii care, tot in “duminica aceea”, devenisera orfani de tata sau de amandoi parintii.

Au inceput cursurile. Dar la ora de roamana, s-a suit la catedra un profesor nou, care se va dovedi excelent, avocatul Leo Bartfeld. Profesorul nostru din anul precedent, Weisbuch, om de meserie, care avea bosa de filolog, fusese ucis. Ucis, de asemenea, fostul nostru director, Koenig, care ne familiarizase cu Tacit, daca nu ma insel. Ucisi, iarasi, Gheler, care predase chimia, om de o inteligenra ascutita. Ucisi fratii Feuer, profesori titular de franceza si germane; ucis delicatul doctor Spirt care ii initia in limba si literatura italiana pe unii dintre colegii nostri. Ucisi adolescenti si ucisi dascalii lor. Ucisi copii, ucisi tineri, ucisi batrani, ucise femei. Ucisi de-a valma, cu sange rece ucisi, sau cu furie. Ucisi toti, insa, fara vina. Ucisi toti fiindca erau evrei. Numai fiindca erau si se voiau evrei.
Noi, cei care am reusit sa ne smulgem din mainile ucigasilor, sa ne salvam, noi, supravietuitorii, nu stim, nu vrem si nici nu putem sti ce inseamna cuvantul uitare. Si nici tacere. Si nu vom admite, nu ne e permis sa admitem, sa le fie pangarita memoria prin minciuni debitate de istorici improvizati, de mercenar abjecti, de sluji platite anume ca sa rastalmaceasca, sa denaturize faptele, sa ascunda adevarul, numai pentru ca stapanii lor sa aiba pofta de mancare, digestive buna si somn odihnitor, adanc”.

La sfirsitul romanului, Eugen Luca si-a exprimat in mod foarte clar parerea despre felul in care trebuie actionat.

“Nu exista decit un leac pentru boala mea: sa cer autorizatia de a ma reintoarce acasa, in tara mea. Am facut-o. Am parasit tot, am renuntat la tot si am luat viata de la inceput. M-am eliberat de cosmaruri si nimeni nu-mi mai cere sa-mi distrug amintirile, sa ma dezic de martirii mei. Dimpotriva, sint aici, ma lupt cu rigorile unei clime aspre, cu greutati. Un singur lucru stiu insa cu precizie: ca nici eu, nici fiica mea, nimeni dintre urmasii mei, nu va mai fi eroul unei aventuri ca aceea pe care am trait-o in “duminica aceea” si care poate fi reeditata, intr-o forma sau alta, oriunde in tarile Galutului. Chiar in cele mai civilizate, chiar in cele mai prietenoase”.

A avut dreptate tata. Parintii mei au veni in Israel la virsta pe care o am eu acum. Cu cit avansez mai mult in virsta, cu atit apreciez si mai mult sacrificiul pe care l-au facut, riscurile pe care si le-au asumat pentru a-mi asigura mie, unica lor fiica, un viitor mai bun in tara mea, unde nu trebuie sa ma simt minoritate, persecutata, in pericol. Pentru asta au lasat in urma lor limba cunoscuta, limba care le era draga si care pentru tata si era si meseria, pentru asta au lasat in urma serviciul, apartamentul in care am locuit de cind m-am nascut si pina am plecat din Bucurestiul meu natal, putin inainte de virsta de 16 ani. Pentru asta tata s-a despartit cu lacrimi fierbinti de iubita sa sora, farmacista Beatrice Moise si de sotul ei drag, farmacistul Mircea Moise, nestiind ca se vor revedea mult mai curind decit se asteptau.
Acum, la sfirsitul lunii iunie, va avea loc azkara-ua la mormintul sau si al mamei mele, Dr. Tamara Luca (nascuta Rabotnic), care l-a urmat acum 6 ani, cind Haifa a fost atacata de rachete de Hizbulla. Vom fi prezenti linga mormintul dublu sotul meu si cu mine, cei trei copii si ginerele nostru, marturia ca generatia aceasta a invins animalul fioros al anilor de intuneric. Continuam sa pastram amintirea trecutului si ne-am insusit lectiile care se inpun, dar in acelasi timp traim, ne realizam visele, speram intr-un viitor bun pentru noi si pentru generatiile viitoare. Ce dor imi este de scumpii si iubitii mei parinti si cit de mult mi-as dori sa poata sa-i vada pe cei trei nepoti ai lor, azi tineri de 21, 25 si respectiv 28 de ani, care depun toate eforturile pentru a crea pentru ei si pentru tara aceasta mica a evreilor, un viitor stralucit.