ISTORIE=FRANTA

1871 Capitularea Parisului

* Pe 28 ianuarie 1871, Parisul a capitulat in fata armatelor prusace, dupa patru luni de rezistenta inversunata. Prusia devenea principala forta militara a Europei, in vreme ce Franta pierdea Alsacia si Lorena. In momentul declansarii razboiului franco-prusac, Franta era macinata de disensiunile interne dintre republicani si monarhisti si avea o situatie economica precara. Armata franceza era formata din aproximativ 400.000 soldati, unii veterani ai razboaielor din Crimeea, Algeria, Italia si Mexic. Situatia francezilor din punct de vedere militar era grava, tacticile si armamentul, in special tunurile, fiind depasite, lipseau hartile, iar cel mai grav lucru, mobilizarea era lenta. Armata franceza era sub comanda directa a imparatului Napoleon al III-lea, a maresalilor Fran�ois Achille Bazaine, Patrice MacMahon si a multor alti generali. Maresalii francezi aveau pareri diferite despre conducerea ostilitatilor, ambitiile lor personale ducand la disensiuni si la o slaba coordonare a armatei. De cealalta parte, Prusia si Confederatia Statelor Germane de Nord, impreuna cu statele germane din sud, s-au mobilizat rapid. Prusacii au mobilizat 1.200.000 de rezervisti si au dispus de arme redutabile, precum pustile cu chiulasa Dreyse si tunurile cu chiulasa Krupp. In Prusia, serviciul militar era obligatoriu si asta explica numarul mare de soldati mobilizati intr-un timp relativ scurt. Factorul decisiv al victoriei Prusiei a fost comanda armatei, concentrata in Statul Major General al Armatei care raspundea de toate operatiunile strategice si logistice. Statul Major era condus de generalul Leonhard von Blumenthal, iar la comanda efectiva a armatei se afla feldmaresalul Helmuth von Moltke. Statul Major General raspundea doar in fata regelui Wilhelm de deciziile luate, asta usurand mult comanda operationala. Pe 2 septembrie 1870, imparatul Napoleon al III-lea s-a predat la Sedan, impreuna cu o armata de 100.000 de soldati francezi. Vestea despre predarea rusinoasa a imparatului a inflamat opinia publica franceza. Pe 4 septembrie 1870, lovitura de stat condusa de generalul Trochu, Jules Favre si L�on Gambetta a rasturnat monarhia si a instaurat republica. Cancelarul von Bismarck a sperat ca noul regim va incheia pacea si a facut o oferta de pace cu conditii moderate tinand cont de situatia din teren. Solicitarea de cedare a unei parti din Alsacia a fost respinsa cu vehementa de guvernul francez, care a reinnoit declaratia de razboi si a solicitat mobilizarea generala. Comandamentul german a considerat ca ocuparea Parisului va determina incetarea razboiului si a ordonat asediul acestuia. La 19 septembrie 1870, incercuirea capitalei Frantei a fost completa, incepand asediul. Parisul era puternic fortificat si aparat de peste 400.000 soldati, marinari si garzi nationale. Sugestia cancelarului von Bismarck de a bombarda Parisul a fost respinsa de regele Wilhelm la insistentele Statului Major German. Solutia gasita de feldmaresalul von Moltke a fost infometarea orasului pana la capitulare si distrugerea sistematica a forturilor de aparare cu noile tunuri grele de asediu. Comandantul Parisului, generalul Trochu, neavand incredere in fortele franceze, nu a facut nimic pentru a sparge incercuirea din jurul Parisului. El spera ca prusacii vor ataca Parisul si va respinge atacul provocandu-le pierderi ingrozitoare, dar acest atac nu a venit niciodata. Patru luni dupa inceperea asediului Parisului, cand se parea ca a sosit momentul sa se vorbeasca despre capitulare, Trochu, guvernatorul Parisului, in prezenta lui Jules Favre, ministrul de externe, si a altor colegi ai sai, a adresat primarilor convocati din toate arondismentele Parisului urmatoarele cuvinte: „Prima intrebare pe care mi-au pus-o colegii mei, inca in seara zilei de 4 septembrie, a fost: are Parisul vreo perspectiva de a rezista cu succes unui asediu al armatei prusiene? Fara sa sovai, le-am dat un raspuns negativ. Unii dintre colegii mei, care sunt de fata, pot confirma ca spun adevarul si ca intotdeauna am fost de aceasta parere. Le-am spus textual ceea ce spun si acum: In conditiile actuale, incercarea de a apara Parisul impotriva unui asediu din partea Prusiei ar fi o nebunie. Desigur, o nebunie eroica, am adaugat eu, dar totusi o nebunie... Evenimentele au confirmat previziunile mele“. Intre timp, Leon Gambetta a reusit sa plece din Paris intr-un balon cu aer cald si a reusit sa mobilizeze cateva armate franceze de voluntari in provincie, pornind spre Paris pentru a-l elibera. Au avut loc mai multe lupte intre aceste armate si corpurile de armata prusace trimise in recunoastere. Francezii au recucerit Orleans-ul pe 9 noiembrie 1870, dar ca urmare a capitularii maresalului Bazaine la Metz, noi trupe germane au sosit si au intarit diviziile aflate in lupta. Pe 4 decembrie 1870, Orleans-ul cade, iar armata franceza de pe Loara este distrusa. Campanii similare au avut loc in nordul si estul Frantei, unde armatele franceze au obtinut mici victorii, dar in final au fost distruse. Pe data de 18 ianuarie 1871 a fost proclamat Al Doilea Imperiu German (Deuches Reich) si Wilhelm * a fost proclamat imparat. Imperiul german era format din 25 de state germane. Cantonati in imobilitate, asediatorii si-au propus sa forteze pacea. Canonada tunurilor prusace urma sa forteze asediatii sa accepte un armistitiu, urmat de o pace avantajoasa pentru germani. Frigul era foarte puternic, carbunii si lemnele aproape disparusera, foametea bantuia. Cozile la cantine devenisera imense. Nu se mai gasea decat o paine de foarte proasta calitate, in timp ce pe piata au aparut produse precum carnea de cal, de magar, de pisica, de caine, de sobolan. In fiecare zi, drama era incertitudinea in care se desfasurau luptele. „Noi vom continua razboiul pana la obtinerea victoriei, chiar si dupa caderea Parisului, daca un asemenea dezastru nu poate fi evitat. Nu trebuie ca infrangerea unei capitale sa duca la infrangerea unei tari... vom continua sa luptam pana la exterminare...”, afirma acelasi Gambetta. O incercare de despresurare a Parisului a avut loc la 19 ianuarie 1871, la cererile din ce in ce mai insistente ale populatiei Parisului. Guvernul a consimtit sa lase Garda Nationala sa atace, sub comanda lui Rochebrune. Atacul francezilor a reusit sa produca o bresa in liniile prusace, dar sprijinul asteptat de francezi nu a sosit. Dupa noua ore de lupta, in timpul carora pierderile au fost grele (Rochebrune a cazut si el), generalul Ducrot a transmis ordinul de retragere. Ca un facut, artileria de la Mont-Val�rien, in loc sa bata in prusaci, a tras in trupele franceze. Situatia din Paris l-a ingrijorat pe noul imparat german. Francezii au fortat asediul in diferite zone, dar au fost respinsi cu pierderi mari. Conditiile precare si aprovizionarea insuficienta au dus la izbucnirea de epidemii in randurile armatei germane. La 25 ianuarie 1871, imparatul i-a ordonat lui von Moltke sa se puna la dispozitia cancelarului von Bismarck. Acesta a ordonat bombardarea Parisului cu artileria grea, si trei zile mai tarziu guvernul francez solicita un armistitiu. Acesta a fost semnat la Versailles, iar pacea finala de la Frankfurt (10 mai 1871) a dus la pierderea de catre Franta a provinciilor Alsacia si Lorena. Prin actul semnat la Versailles, umilirea Frantei parea definitiva. Prusia urma sa primeasca 6 miliarde de franci despagubire de razboi, primul miliard urmand sa fie varsat cel mai devreme in 1871, restul in urmatorii trei ani, cu o dobanda de 5%. Prusacii urmau sa se retraga mai intai din jurul Parisului, apoi din Normandia, Maine si vestul Burgundiei. Restul trupelor prusace urmau sa fie retrase treptat, pe masura ce despagubirile erau achitate. Dupa capitularea Parisului, la 28 ianuarie 1871, in urma luptelor impotriva armatei prusace, imaginile cu orasul devastat suscitau un incredibil entuziasm, atat printre artisti, care admirau in cladirile incendiate frumusetea ruinelor antice, cat si in randul industriei emergente a turismului, care, precum agentia Cook din Londra, a mers pana la a organiza pentru publicul britanic vizite ale Parisului in ruine. In afara de stabilirea celei de a treia republici franceze si a Imperiului German, razboiul franco-prusac a avut numeroase efecte. Dorinta de revansa a ghidat politica franceza in urmatorii 50 de ani. Militarismul prusac a triumfat si a deschis drumul imperialismului german. Statul papal, care a ramas fara protectia oferita de Napoleon al III-lea, a fost anexat de Italia, care astfel si-a definitivat unificarea nationala. Majoritatea guvernelor din Europa au inteles eficienta masinii de razboi germane pe care au inceput sa o imite. Razboiul franco-prusac a dus la o animozitate intre cele doua state implicate, o neintelegere tacita care a deschis drumul catre primul razboi mondial. Reorganizarea armatelor Victoria Germaniei a dus la o revolutie in organizarea armatelor europene. Acestea au copiat repede modelul prusac de conducere a armatei prin Stat Major, a adoptat serviciul militar obligatoriu si folosirea cailor ferate si telegrafului in scop militar. Noile tactici de lupta prusace, operatiuni rapide de invaluire, incercuire si distrugere a unei armate, s-au dovedit a fi viitorul in materie de razboi. Acest razboi a dus la sfarsitul cavaleriei ca forta combatanta eficienta, rolul acesteia transformandu-se in efectuarea de operatiuni de recunoastere si hartuire a liniilor de aprovizionare inamice. Forturile de aparare nu mai puteau face fata unui asediu prelungit in fata noului tip de tun. Tunurile cu chiulasa Krupp, facute in intregime din otel, cu o rata mare de tragere si obuze explozive, s-au dovedit extrem de eficiente in distrugerea bastioanelor si forturilor de aparare franceze, marturie fiind distrugerea fortaretei Strassbourg, considerata inexpugnabila. Noul Imperiu German a devenit forta dominanta in Europa continentala, influenta sa crescand enorm. Resentimentele Frantei fata de infrangerea umilitoare din razboi au dus la aparitia curentului „revansist”. Va fi nevoie de 75 de ani si de inca doua razboaie pentru ca relatiile franco-germane sa se schimbe radical. Ioan BOTIS

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9257/33/

Problemele socio-politice ale Frantei nu fusesera rezolvate de revolutia din 1830, cand a fost inscaunat regele Louis-Philippe de Orléans. Dupa optsprezece ani de domnie conservatoare si impovaratoare pentru clasa mijlocie si muncitorime (sub lozinca "Bancherii guverneaza"), revoltele de strada din 23 februarie 1848 au condus la demisia prim-ministrului Guillaume Gizot si la abdicarea lui Louis-Philippe (care a murit in exil in Anglia, in 1850, la 76 de ani). Revolutionarii care ridicasera baricade in Paris, condusi de opozitia liberala, au organizat un guvern provizoriu, numit "A doua Republica". Poetul Alphonse de Lamartine a fost numit sef provizoriu. Rolul acestuia era sa organizeze alegeri pentru Adunarea Constituanta si sa formeze un guvern republican.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/revolu-ia-franceza-i-mi-carea-aboli-ionista-cazul-insulelor-caraibe

Faimosul apel la libertate, egalitate și fraternitate al Revoluției Franceze a avut un efect întârziat în unele părți ale Europei, însă în anii imediat următori izbucnirii revoluției a jucat un rol crucial în insulele din Marea Caraibelor, primele care au cunoscut succesul mișcărilor aboliționiste.

Englezii se mândresc cu importanta lor contribuție la mișcarea antisclavagistă, iar francezii cu Revoluția ce a pus capăt Vechiului Regim promovând mesajul care avea să schimbe istoria modernă: ”Liberté, egalité, fraternité”. Însă nici istoriografia britanică, nici cea franceză nu acordă meritele cuvenite contribuției revoluționare ale sclavilor francezi în anii 1790-1800. Deseori, istoricii prezintă mișcarea aboliționistă ca fiind o afacere a albilor, a protestanților, a anglo-saxonilor, diminuând importanța rolului pe care sclavii înșiși l-au jucat în propria eliberare.

Emanciparea sclavilor a fost adesea o ocazie de auto-felicitare în istoria principalelor state atlantice (Marea Britanie, Franța, Mare Britanie). Însă perspectiva istoriei naționale nu surprinde și rolul aboliționismului în demonstrarea virtuților publice și atragerea sprijinului popular într-o epocă în care războaiele revoluționare nu recunoșteau niciun fel de frontieră. În poezia America, William Blake vorbește despre disparitățile sociale care fac ”munții atlantici să tremure”. Așa-zișii ”munți atlantici” sunt de fapt vârfurile insulelor caraibiene ce se întindeau din nord-estul Braziliei până în sudul Statelor Unite. În viziunea lui Blake, această Lume Nouă – tărâmul legendar al speranței – fusese transformată într-un iad din cauza cruzimii și lăcomie.

Sclavia în Lumea Nouă

În jurul anului 1790, circa 3 milioane de sclavi de origine africană munceau pe plantațiile caraibiene pentru a întreține consumul european și nord-american de zahăr, rom, cafea sau bumbac. Cruzimea, aroganța și luxul asociate sclaviei tulburau conștiința metodiștilor și quakerilor, aceștia având rolul de pionieri în organizațiile aboliționiste. Însă de sistemul sclavagist beneficiau personaje puternice și influente. Deși iluminismului a condamnat și devalorizat sclavia în termeni abstracți, mulți se gândeau că sclavii erau o proprietate privată achiziționată în mod legal și că plantațiile susțineau între 1/3 și ½ din comerțul național. Nedorind să renunțe la această importantă sursă de bogăție, chiar și aboliționiști și-au direcționat primele critici mai întâi împotriva comerțului cu sclavi (cunoscut sub numele de trata).

Comerțul atlantic dăduse naștere și unei clase muncitoare mobile ce se împotrivea aservirii, în parte pentru că acești muncitori o cunoscuseră personal, în parte pentru că introducerea pe piața muncii a unor noi sclavi le-ar fi amenințat drepturile și libertățile câștigate cu greu. Mulți marinari sau docheri erau ei însiși foști slavi, precum Olaudah Equiano,africanul care și-a publicat autobiografia în 1789 - The Interesting Narrative of the Life of Olaudah Equiano, or Gustavus Vassa, the African,o carte foarte bine vândută care a stimulat sprijinul pentru cauza aboliționistă.

Epoca revoluției americane a cunoscut primele provocări la adresa sclaviei și tratei. După izbucnirea ostilităților în America de Nord, sentimentul aboliționist era în floare. Rebelii americani au suspendat comerțul cu sclavi, iar guvernatorul britanic din Virginia a oferit libertatea sclavilor de pe plantațiile proprietarilor neloiali cauzei independenței. În Londra în 1772, la Paris în 1777 și la Massachusetts în 1784, sclavia a fost interzisă în zonele metropolitane. În 1777, Constituția statului Vermont a interzis sclavia și aservirea ucenicilor. În 1780 în Pennsylvania, în Rhode Island și Connecticut în 1784 au fost adoptate legi de emancipare prin care copii născuți din mame sclave erau eliberați când ajungeau la vârsta de 25 de ani. Însă aceste măsuri erau atent gândite și lăsau sclavia de pe plantații aproape neatinsă.

În epoca post-revoluționară, mișcarea aboliționistă a căzut în desuetudine în Statele Unite. Prin Constituția din 1787, proprietarii de sclavi erau reprezentați în legislativ, dar sclavii erau considerați a fi 3/5 dintr-o persoană liberă, astfel că primeau mult mai puțini reprezentanți. Unele state din nord, precum New York și New Jersey, au refuzat să adopte modelul din Pennsylvania. În 1792, Carolina de Sud a reluat comerțul cu sclavi.

Vezi evoluția situației coloniale în Caraibe

Înfrângerea suferită în fața americanilor a slăbit temporar Marea Britanie, însă a dat un imbold mișcării aboliționiste. În 1788, o mare parte a populației s-a pronunțat clar împotriva comerțului cu sclavi. La început, Parlamentul a urmat linia opiniei publice. În 1792, sprijinită de petiții cu sute de mii de semnături și încurajată de mari oratori precum Edmund Burke și Charles James Fox, legea pentru abolirea sclaviei a lui William Wilberforce și-a asigurat majoritatea în Camera Comunelor. Premierul William Pitt și-a declarat simpatia pentru abolirea sclaviei, dar a refuzat să transforme proiectul de lege în măsură a guvernului, astfel că Legea nu a trecut de Camera Lorzilor.

Interese politice

Ca apropiat al lui Pitt, Wilberforce știa că prietenul său va sprijini cauza aboliționistă, dar că nu-și va risca guvernul pentru ea. A se pronunța public împotriva sclaviei aducea un mai mare sprijin popular din partea celor care semnaseră entuziaști petițiile, însă Pitt a renunțat să angajeze guvernul pentru că, după cum însuși Wilberforce a explicat mai târziu, asta ar fi dus la alienarea regelui și a familiei regale și l-ar fi îndepărtat pe Lordul Dundas, un vital aliat politic, lider politic scoțian și proprietar de plantații în Indiile de Vest. Dacă Pitt l-ar fi sfidat pe rege, acesta ar fi putut cere noi alegeri pe care Pitt nu le-ar fi putut câștiga fără banii și influența lui Dundas și celorlalți membri din lobby-ul colonial.

Wilberforce spera că manifestațiile populare vor deveni atât de puternice încât Pitt ar fi obligat să ia o poziție diferită decât cea a Regelui. Însă începând cu începutul anului 1793 șansele ca această evoluție politică să aibă loc scădeau din ce în ce mai mult. Evoluțiile din Franța au făcut ca ideile aboliționiste să ajungă în plan secund, lăsând loc planurilor celor care, precum Dundas, doreau un război cu Franța,. Chiar și Burke, care aprecia ideile revoluționare și aderase la mișcarea aboliționistă, s-a îndepărtat de aceasta: ”cauza umanității ar beneficia mult mai mult de pe urma continuării tratei și sclaviei, ambele supuse unor reforme și reguli, decât de pe urma abolirea lor”.

Nu doar că puterea mișcării aboliționiste a avut de suferit, dar Dundas și grupul favorabil războiului au câștigat lupta în Cabinet. S-a decis că o imensă flotă trebuia să plece spre Caraibe. Plantatorii francezi îngroziți de iacobinismul de pe continent și rebelii sclavi i-au asigurat pe englezi că îi vor sprijini în ocuparea insulelor franceze. Însă forțele britanice aveau să piardă mai mulți oameni în Caraibe decât pe frontul european – circa 90.000 de morți între 1793 și 1801. Iar în timp ce aboliționiștii englezi cădeau victime ale unui război de agresiune colonială, republica franceză a sesizat oportunitatea de a se alia cu rebelii negri.

În Franța, în ciuda tuturor discuților despre libertate, egalitate și fraternitate, în primii ani după 1789 Revoluția nu a făcut nimic pentu sclavi. Apoi surprinzătoarea revoltă a sclavilor din Saint Domingue (Haiti), din august 1791, a avut oarecum un iz regalist, căci generalii negri se considerau a fi ”soldați ai regelui”.

Scânteia aboliționistă din Haiti

În coloniile franceze trăiau cira 750.000 de sclavi, munca lor producând zahărul, cafeaua și bumbacul consumat de jumătate din țările Europei și aproape toată America de Nord. Prosperitatea porturilor Bordeaux și Nantes a fost construită pe sclavie, iar rețelele lor comerciale le-au acordat și o imensă influență politică. O zecime din membrii Adunării Naționale aveau proprietăți în colonii. Acest formidabil complex de interese bloca orice dezbatere fundamentală asupra chestiunii sclaviei. Societatea Amis des Noirs nu putea decât să ridice problema drepturilor la cetățenie egală ale acelor numiți libres de couleurs. Din această categorie făceau parte cei născuți în urma relației sclavelor cu bărbați albi, tatăl având dreptul de a-și elibera copiii, și sclavii eliberați după terminarea serviciului militar voluntar. De multe ori, chiar și acești libres de couleurs, deși erau foști sclavi, erau ei înșiși proprietari de sclavi.

Proprietarii de sclavi bogați aduceau ca argument în favoarea menținerii sclaviei ideea că Franța trebuie să-și protejeze interesele naționale, și că un atac la adresa proprietății asupra sclavilor va pune sub semnul întrebării toate drepturile de proprietate și că, la urma urmei, negrii oricum nu erau francezi. Însă spre 1792-1793, aceste argumente nu mai aveau aceeași influență. Plantatorii francezi s-au dovedit a fi slabi patrioți ce asiprau de fapt la autonomie, complotând în acest sens cu englezii. Cât despre interesele naționale ale țării, se părea aceste ar fi fost mai bine servite prin alianța cu mulatrii loiali și insurgenții negri decât cu albii trădători.

Izbucnirea revoltei haitiene din august-septembrie 1791 a afectat în primă fază circa 30.000 de sclavi, răspândindu-se și către zona nordică a celei mai prospere colonii franceze. Sclavii erau încurajați să aducă pretenții nemaiauzite până atunci, precum 3 zile libere pe săptămână, grădini mai mari pentru folosul propriu etc. Pentru majoritatea sclavilor, aceste măsuri aveau o însemnătate mult mai mare decât conceptele legale franceze. Comisarul iacobin trimis de pe continent, Sonthonax, le-a oferit sclavilor arme și libertatea dacă luptau pentru Republică. Unul din generalii negri, Toussaint Louverture, a încercat și el să-i atragă pe sclavi de partea sa. În urma conflictelor interne din sânul comunității albe, în cele din urmă Louverture (un libre de couleur, fost proprietar de sclavi) s-a impus și a câștigat încrederea populației de origine africană.

Izbuncirea războiului dintre Franța și Anglia din 1793 a dus și la o ciocnire în Caraibe. Însă de această dată conflictul a avut și o latură social-revoluționară, căci britanicii au intervenit de partea regaliștilor proprietari de sclavi. În februarie 1794, trei delegați au sosit la Paris pentru a reprezenta Saint Domingue: un negru, un mulatru și un alb. Cei trei fuseseră însărcinați de Sonthonax să convingă Convenția Naținală să accepte eliberarea tuturor sclavilor din coloniile franceze. Delegația haitiană a fost foarte bine primită, iar propunerea lor acceptată. Suntem în cea mai radicală fază iacobină a revoluției, în care respectul pentru proprietate și comerț scăzuse. Odată ce decretul a fost ratificat, Danton a declarat:”Reprezentați ai poporului francez, până acum am decretat, în mod egoist, libertatea doar pentru noi. Dar azi proclamăm libertatea universală...”

Războiul, care distrusese speranțele aboliționiștilor britanici, a avut efectul opus în Franța revoluționară. Politica de emancipare a fost văzută ca o cale îndrâzneață de a recâștiga inițiativa de la englezii a căror armadă începuse deja să se impună în insulele franceze. Cu ajutorul plantatorilor regaliști, forțele britanice au cucerit parte a insulei Saint Domingue, au ocupat Guadelupa, Martinica și alte câteva mici insule. Înarmați cu decretul de emancipare, francezii au încercat să-i atragă pe sclavi de partea lor, apelând la aceștia să-și apere libertatea amenințată de englezi. La conducerea acestora s-a impus Toussaint Louverture. În Saint Domingue, politica de emancipare a contribuit la consolidarea sprijinului lui Toussaint Louverture și a altor partizani negri față de cauza republicană. În timpul Directoratului, acesta a fost numit Guvernator al insulei și i-au fost puse la dispoziție mijloacele de a-i alunga pe britanici. El a putut astfel să pună bazele unei puternice armate de negri, care avea însă se întoarcă împotriva metropolei.

Apariția în Caraibe a unei puteri autonome a negrilor a trezit nemulțumirile și frica proprietarilor de sclavi. La Pacea de la Amiens (1801), guvernele britanic și american au dat semene că ar prefera ca Napoleon să restaureze vechiul regim în insulele franceze din Caraibe. Între timp, în Saint Domingue, Toussaint Louverture pretindea din ce în ce mai multe prerogative, precum dreptul de a fi guvernator pe viață și de a lăsa un moștenitor. Aceste idei i-au părut periculoase lui Napoleon care, deși îl aprecia pe talentatul general negru, a ordonat arestarea sa (el avea să moară într-o închisoare franceză). În ciuda unei impresionante rezistențe din partea soldaților negri, în Guadelupa sclavia a fost restabilită în drepturi. Însă negrii din Saint Domingue, alarmați de evoluția din insula vecină, și-au dat seama că francezii doresc să-și impună din nou controlul asupra insulei, și s-au opus cu îndârjire forțelor trimise de pe continent. Napoleon a pierdut 18 generali în luptele de pe insulă, inclusiv pe Leclerc, cumnatul său. Francezii, ca și englezii, au pierdut mai mulți oameni în Caraibe decât aveau să piardă la Waterloo.

Victoria negrilor, conduși de succesorul lui Louverture, Jean-Jacques Dessalines, a dus la proclamarea independenței Republicii Haiti în 1804. Sistemul sclavagist și colonialist din Lumea Nouă a suferit astfel o lovitură de pe urma căreia nu avea să-și mai revină niciodată.

Aboliționismul anglo-american a câștigat din nou teren după succesul mișcărilor din Caraibe. Statul New York a adoptat o lege de emancipare în 1799, iar New Jersey în 1804. Tot în 1804, cumnatul lui Wilberforce, James Stephen, a publicat un pamflet intitulat The Opportunity or Reasons for an Immediate Alliance with St. Domingo. Au fost semnate noi petiții pentru a fi prezentate parlamentului și agitațiile populare aboliționiste s-au înmulțit. În 1805, Wilberforce a jucat un rol cheie în eliminarea din politică a lui Dundas în baza unei acuzații de corupție. În cele din urumă, în 1807 Marea Britanie și SUA au interzis comerțul cu sclavi. Legea britanică a fost adoptată într-un moment în care englezii se aflau singuri în fața împăratului francez și aveau nevoie să-și asigure sprijinul populației pentru îndelungatul și dificilul război împotriva Franței.

Însă interzicerea tratei nu a pus capăt și nemulțumurilor sclavilor. Entuziasmul aboliționist avea să joace un rol foarte important în America de Sud. În 1816, guvernul haitian a sprijint expediția lui Simon Bolivar de eliberare a coloniilor spaniole din America centrală și de sud, în urma promisiunii că sclavii vor fi eliberați. Bolivar a primit și sprijinul câtorva mii de voluntari englezi, organizați într-o legiune britanică. Legile de Emancipare pe care Bolivar trebuia să le proclame de partea cealaltă a Atlanticului au servit drept insiprație pentru o nouă fază, una mai radicală, a campaniilor aboliționiste britanice de după 1823. După revoltele din Jamaica din 1831-1833, Parlamentul britanic a abolit definitiv sclavia în 1833 (cu trei excepții ce aveau să fie abrogate ulterior – teritoriile ce aparțineau de East India Company, Insula Sf. Elena și Insula Ceylon).

Emanciparea sclavilor din insulelor caraibiene franceze a precedat-o cu patru decenii pe cea din coloniile britanice și cu șapte decenii pe cea din Statele Unite. Deși fiecare caz a fost produsul unei conjuncturi unice, procesul de emancipare a parcurs într-o anumită măsură tiparul văzut în posesiunile franceze din Caraibe: Wuccesul emancipării a presupus profunde transformări sociale și crize politice, participarea negrilor și voința de a atenta la proprietate și de a redefini dreptul la muncă.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/revolu-ia-franceza-idei-i-ideologie

Edmund Burke a fost printre primii care a sugerat că filosofii Iluminismului francez erau într-o oarecare măsură responsabili pentru Revoluție. Această idee a fost adoptată și analizată ulterior atât de filosofi, cât și de istorici. Fără îndoială că filosofia a dat ideile, dar cauzele prăbușirii Vechiului Regim trebuie căutate și în consecințele problemelor socio-economice. Însă în desfășurarea Revoluției, ce s-a gândit și ce s-a spus a fost exprimat în termeni proveniți de la teoreticienii politici ai Iluminismului.

Acești teoreticieni promovau idei diferite, dar nici Revoluția nu a fost animată de un singur program revoluționar. Spre deosebire de revoluțiile engleză și americană, cea franceză a trecut prin mai multe faze, fiecare dintre ele o revoluție în sine; pe măsură ce revoluționarii repudiau o politică pentru a adopta o alta, mai mult sau mai puțin diferită de cea precedentă, ei treceau de la ideile unui filosof la ideile altuia.

Prima etapă a Revoluției. Montesquieu și separarea puterilor în stat.

Prima fază a Revoluției Franceze a fost cea dominată de ideile lui Montesquieu, cu precădere cele exprimate în Spiritul legilor. Montesquieu susținea că monarhia constituțională liberală era cel mai bun sistem de guvernământ pentru un popor care își dorea libertatea, argumentând că prin împărțirea suveranității între mai multe centre de putere, acestea se puteau controla reciproc pentru a preveni tendințele despotice. Montesquieu era de părere că englezii reușiseră să construiască un asemenea sistem împărțind puterea între Coroană, curțile aristocratice, biserică, nobilime și orașe.

Proiectul lui Montesquieu acorda o bună parte a puterii în stat aristocrației, clasa din care făcea și el parte, atât acelei noblesse de robe (aristocrația administrativă), cât și aristocraței tradiționale (noblesse de race). Unii dintre cei mai activi participanți în primele stadii ale Revoluției au fost aristocrații care înțeleageau cauza libertății naționale ca fiind legată de interesele proprietăților lor. Când a început Revoluția, Ludovic al XVI-lea a înțeles-o însă ca fiind o încercare a unora dintre cei mai privilegiați supuși ai săi de a face ceea ce făcuseră nobilii englezi în 1688, adică să înlocuiască un monarh absolut cu unul constituțional. Astfel, pentru a nu deveni un alt James al II-lea al Angliei, Ludovic a încercat să fie un William al III-lea.

Contele de Mirabeau, principalul orator revoluționar în prima parte a Revoluției, a promovat ideile lui Montesquieu, cerând o monarhie constituțională. El credea că singurul mod de a asigura libertatea era instituirea unei suveranități împărțite, dar nu era de acord cu Montesquieu cu privire la beneficiarii acestei diviziuni a puterii. Deși făcea parte din nobilime, Mirabeau avea prea puțină simpatie vis-a-vis de egalii săi. Una din principalele diferențe dintre nobilii francezi liberali care s-au afirmat în primele etape ale revoluției – Lafayette, Condorcet, Liancourt, Talleyrand, Mirabeau - și aristocrații englezi din 1688 a fost că ei nu reprezentau ideile majorității membrilor clasei din care făceau parte.

Chiar dinainte de moartea lui Mirabeau, în aprilie 1791, devenise clar că visul lui Montesquieu de a vedea mai multă putere acordată nobilimii și Bisericii era irealizabil. Ordinele privilegiate nu erau dispuse să renunțe la privilegiile pe care le aveau în favoarea unei puteri ce trebuia supusă unui control. În schimb, cei mai puțini privilegiați – oamenii de rând – au fost cei care au cerut să beneficieze de împărțirea suveranității.

Ideea suveranității împărțite a însuflețit lupta pentru libertate, iar Montesquieu a rămas cel mai important filosof politic al Revoluției. Chiar și acei oratori și scriitori care invocau numele lui John Locke ca fiind cel mai mare teoretician al libertății moderne nu se îndepărtau prea mult de concepțiile lui Montesquieu. La urma urmei, acesta se considera ca fiind succesorul lui Locke în tradiția liberală, și pretindea, modest, că doar adaptează principiile generale ale britanicului la situația Franței.

Exista însă un element al gândirii lui Locke de care Montesquieu nu era foarte atras, spre deosebire de revoluționarii francezi, anume teoria sa a drepturilor naturale ale omului la viață, libertate și proprietate. Revoluționarii din Franța au pus foarte mare accent pe această teorie de care se folosiseră și revoluționarii americani cu câțiva ani înainte. Lafayette, care a luptat în Războiul de Independență american, și Condorcet, ce fusese numit cetățean de onoare în New Haven, au fost printre cei mai activi promotori ai Revoluției franceze. În august 1789, Lafayette a elaborat faimoasa Déclaration des droits de l'Homme et du Citoyen. Insă, după cum aveau să sublinieze și criticii, o ”declarație” nu are nicio putere legislativă, iar proclamarea drepturilor nu a adus nicio modificare în instituțille și procedurile de guvernare. La acel moment, reușita principală a Revoluției era considerată împărțirea suveranității între Coroană și legislativ.

Reușita a fost însă anulată de fuga regelui la Varenne, arătând că Regele nu era deloc dispus să-și împartă suveranitatea cu legislativul. Teoria suveranității împărțite a ajuns să fie dată la o parte în favoarea suveranității nedivizate, iar monarhia constituțională s-a transformat în Republică. Montesquieu a pierdut în fața lui Rousseau.

A doua etapă a Revoluției. Rousseau și Republica.

Burke îl considera pe Rousseau principalul ideolog al Revoluției încă din 1790, dar abia după fuga regelui republicanismul a ajuns în fruntea agendei revoluționarilor. Odată ce Rousseau l-a înlocuit pe Montesquieu, concepția sa asupra libertății a înlocuit-o pe cea din Spiritul legilor. Dacă Montesquieu înțelesese libertatea ca fiind lipsa restricțiilor în a face ce dorești în limitele legii, Rousseau definea libertatea ca posibilitatea de a te conduce singur, trăind sub o lege pe care tu însuți ai adoptat-o. La Rousseau nici nu se punea problema împărțirii puterii între oameni, pentru că poporul era singura sursă a suveranității.

A doua fază a Revoluției poate fi observată între septembrie 1792 și noiembrie 1799 (momentul loviturii de stat napoleoniene). Aceasta e faza republicană, pentru care Rousseau a furnizat terminologia discursului revoluționar. Spre deosebire de Montesquieu, care era citat cu același repsect calm ca și un Locke sau un Aristotel, Rousseau a fost idolatrizat, venerat. Rousseau murise în 1778, dar trupul său a fost dezgropat de la Ermononville și depus la Pantheonul din Paris în cadrul unei ceremonii solemne.

Dacă lucrarea sa, Contractul social, nu fusese citită pe scară largă, totuși ideile lui Rousseau au fost intens promovate în presă. El a încercat să se prezinte ca un om al poporului, care nu doar că își proclamase dragostea față de virtute și libertate, dar care o și demonstrase printr-o viață exemplară și o luptă constantă împotriva oprimării. El era, într-un fel, plebeul din rândul filosofilor, martirul și campionul oamenilor simpli. Cu toate acestea, tot el a furnizat și argumentele pentru Teroarea ce avea să urmeze. Deși a spus că un popor poate fi liber dacă se conduce, Rousseau a spus și că un om poate fi forțat să fie liber.

Ar fi nedrept să spunem că Robespierre a pus în pratică teoria din Contractul social, dar el a folosit însă limbajul lui Rousseau, exploatând și distorsionând unele din ideile sale. Totuși, discreditarea lui Robespierre nu a atras și discreditarea lui Rousseau. Dacă dispariția lui Cromwell de pe scena politicii britanice i-a lăsat pe englezi cu o ură durabilă față de guvernarea republicană, execuția lui Robespierre nu însemna că francezii au încetat să mai fie republicani. După aceea, ideea suveranității națiunii nu a încetat niciodată să trezească sentimente profunde în Franța, și niciun rege (sau împărat) francez nu a mai fost la fel de sigur pe tron după ce credința în suveranitatea națiunii a prins rădăcini în conștiința națională a francezilor.

A treia etapă. Napoleon, imperiul și absolutismul luminat al lui Voltaire.

Când Prima Republică a fost înlăturată de Napoleon, lovitura sa de stat nu a marcat și sfârșitul revoluției, ci doar trecerea la a treia fază: cea imperială. Încă o dată, Napoleon nu a trebuit decât să se inspire din ideile Iluminismului francez. De data aceasta, a fost rândul lui Voltaire și al doctrinei sale a absolutismului luminat. Teoria, ca cea a lui Rousseau, păstra suveranitatea statului nedivizată, dar în acest caz ea nu era transmisă poporului, ci rămânea în mâinile monarhului.

Voltaire pretindea, ca și Montesquieu, că este un discipol al filosofilor englezi, cu precădere al lui Locke. Vizitase Anglia și descria acest regat ca fiind țara libertății. Lucrarea lui Voltaire, Traite sur la tolerance, se aseamănă extrem de mult cu Letter for toleration al lui Locke, aducând prea puține argumente în plus. Dar Voltaire nu a acceptat ideile suveranității împărțite și guvernului constituțional, așa cum le-a prezentat Locke. Voltaire era mai atras de ideile politice ale altui englez, Franics Bacon. Deși acesta murise în 1626, Voltaire considera că ideile sale puteau fi considerate potrivite pentru Franța secolului al XVIII-lea, depășindu-l chiar pe și pe Locke.

Voltaire îl admira pe Bacon ca om de știință, nu pentru că Bacon venise cu vreo importantă descoperire științifică, ci pentru că promovase ideea că știința ne poate salva. Bacon a argumentat că știința nu este doar un exercițiu intelectual, ci poate ajuta omul să controleze natura. Odată ce oamenii știu cum funcționează natura, ei o pot exploata în avantajul lor, îmbunătățind viața oamenilor prin tot soiul de dezvoltări în tehnologie și industrie.

Viziunea progresistă a lui Bacon și planul pentru progres al acestuia l-au atras pe Voltaire. Bacon susținea întârirea prerogativelor regale în defavoarea drepturilor Bisericii, Parlamentului și Curții. În opinia lui Voltaire, planul lui Bacon ar fi putut avea mai mult succes în Franța care, credea el, avusese o experiență fericită cu monarhia absolută sub regii Bourboni din secolul al XVII-lea. E ușor de înțeles admirația lui Voltaire pentru Henri al IV-lea; e însă mai greu de înțeles venerația sa față de Regele Soare, persecutorul protestanților și protectorul pioșilor. A fost sugerat că Ludovic al XIV-lea a atras latura estetică a imaginației voltairiene, care vedea în rege un artist ce impunea unitatea în haosul societății. Voltaire nu vedea niciun pericol în centralizarea puterii regale; în schimb, considera că marii inamici ai libertății sunt Biserica și instituțiile controlate de nobilime, inclusiv parlamentele. Eliminând aceste instituții, un guvern central puternic putea extinde și întâri libertățile cetățenilor. Voltaire nu putea accepta doctrina lui Montesquieu a puterilor care se controlează și limitează reciproc pentru a produce libertatea prin echilibru.

Ideea regelui-filosof datează încă din antichitate. În secolul al XVIII-lea, mai mulți monarhi europeni au fost convinși de filosofii iluminiști să joace acest rol. Printre ei, Ecaterina cea Mare a Rusiei, Împăratul Iosif al Austriei, Frederic al Prusiei. În schimb, regii francezi nu au fost atrași de ideile lui Voltaire. Dar Napoleon da. Odată ce a preluat puterea, el a adoptat proiectul voltairian. El putea pretinde că este ceva mai mult decât un dictator militar. A puz bazele unui guvern de intelectuali: Destutt de Tracy, Volney, Cabanis și Daunou, oameni care se considerau moștenitori ai iluminismulului, exponenți a ceea ce ei numeau ”știința ideilor”. Napoleon a sprijinit crearea unor instituții de esență baconiană, precum institutele politehnice sau liceele, transformând educația într-una din principalele priorități ale politicii imperiale.

După cum era de așteptat, Napoleon a modificat teoria voltairiană a absolutismului luminat în direcții pe care Voltaire nu le-ar fi acceptat, introducând un element cvasi-democratic: plebiscitul, ca modalitate de legitimare a despotismului. Voltaire nu fusese niciodată un admirator al ideilor democratice, considerând că marea masă poporului nu era suficient de ”luminată”. După cum avea să afle Napoleon, odată ce poporul a fost adus în arena politică a Franței, el nu a mai putut fi dat la o parte. Trebuia doar să fie convins să se lase condus de cineva, iar Napoleon a dat dovadă de geniu politic în acest sens. Pentru reușita sa în acest domeniu, ar fi câștigat admirația lui Voltaire. Și-ar fi atras, în schimb, critica filosofului pentru restabilirea drepturilor Bisericii Catolice și pentru aventurile militare.

Cei 15 ani de Consulat și Imperiu, deși Napoleon a respins instituțiile republicii, au contribuit la consolidarea și perpetuarea acelor instituții introduse în fazele timpurii ale revoluției. Napoleon nu a fost un contrarevoluționar. Chiar și restaurarea Bisericii a fost de fapt reintroducerea unui cult pe care îl ținea sub control, nu căruia i se supunea. Napoleon a păstrat caracterul republican al imperiului, așa cum o făcuseră romanii în antichitate. Odată ce revoluționarii francezi au scăpat de regi, au început să se considere romanii lumii moderne. Arta și arhitectura în stil empire, organizarea militară a armatei, chiar și numele rangurilor civile precum consul și senator erau direct inspirate de modelul roman. Astfel, francezii nu s-au îndepărtat prea mult de ideile moderne și democratice ale lui Rousseau care, deși prefera Sparta Romei și credea că libertatea poate fi obținută într-un mic oraș-stat, și el era de acord cu reînvierea idealurilor romane în locul celor creștine, așteptând emergența unui nou tip de om, în vechea formă a cetățeanului-soldat din Antichitate.

Rousseau chiar prevăzuse că micuța insulă Corsica avea, într-o bună zi, să dea un lider care va uimi lumea. Acest lider și-a datorat o bună parte din succes adoptării politicilor despotismului luminat al lui Voltaire, îmbrăcându-le însă în limbajul republican inspirat de Rousseau. Nu a fost o sinteză veritabilă, căci a luat fondul uneia și formele celeilalte. Însă această sinteză i-a permis lui Napoleon să devină atât de popular în Franța, încât regimul său nu a putut fi dărâmat decât de coaliția marilor puteri europene.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9182/33/

Cea mai dramatica perioada pentru parisieni a fost cea in care s-au aflat sub asediul armatelor lui Wilhelm I imparatul Prusiei, intre 19 septembrie 1870 si 28 ianuarie 1871. In disperare de cauza, la 19 ianuarie 1871, trupele franceze conduse de generalul Trochu au incercat sa sparga incercuirea prin vestul Parisului (zona Buzenval), dar au fost respinsi. Trochu a demisionat a doua zi, iar peste zece zile generalul francez Joseph Vinoy a predat Parisul prusacilor.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/francisc-i-le-roi-chevalier

Pentru aproape trei decenii, Europa secolului al XV-lea a fost dominată de trei regi remarcabili. În timp ce despre Carol Quintul, Rege al Spaniei și Împărat al Imperiului Romano-German, și Henry al VIII-lea al Angliei s-a scris foarte mult, Francis I, Regele Franței, a fost ceva mai neglijat.

Francisc I este considerat monarhul emblematic pentru perioada Renașterii franceze, domnia sa permițând o dezvoltare semnificativă a artelor. Pe plan politic și militar, domnia sa de 32 de ani a cunoscut atât eșecuri, cât și succese, mai multe războaie și importante evoluții diplomatice.

Când Francisc a devenit rege în 1515, Renașterea își făcuse apariția în Franța, iar Francisc a fost un important promotor al artelor, fiind considerat primul rege renascentist al Franței. Regele a sprijinit numeroși mari artiști ai vremii, inclusiv pe Andrea del Sarto și pe Leonardo da Vinci. Acesta din urmă a locuit în Franța în ultimii ani ai vieții sale și, deși a pictat mai puțin în această perioadă, a adus cu el multe dintre marile sale capodopere, inclusiv Mona Lisa, acestea rămânând în Franța după moartea sa. Alți mari artiști aflați sub patronajul regelui au fost Benvenuto Cellini, pictorii Rosso, Romano și Primaticcio, aceștia contribuind la decorarea palatelor lui Francisc. Francis a angajat un număr de agenți în Italia care au depus eforturi pentru a procura lucrări ale maeștrilor italieni, cum ar fi Michelangelo, Titian și Raphael și să le aducă în Franța.

Din punct de vedere cultural, domnia lui Francisc I a fost foarte benefică pentru evoluția Franței, însă cheltuielile mari pe plan cultural și militar au făcut ca economia să aibă de suferit. În plus, persecutarea protestanților a condus țara într-un război civil îndelungat, de câteva decenii, încheiat abia în 1598.

Din punct de vedere politic și militar, moștenirea domniei lui Francisc a fost adeseori asupru criticată din cauza problemelor financiare cauzate de politica externă a regelui. Mare parte din activitatea sa politică s-a concentrat asupra acțiunilor împotriva inamicului principal al său, Carol Quintul, Regele Spaniei, cel care a reușit să fie ales împărat al Imperiului Romano-German (titlu dorit și de Francisc). Pentru a se opune acestuia și pentru a contrabalansa puterea Imperiului Habsburgic, Francisc I a urmărit cu precădere dezvoltarea relațiilor cu Orientul; în acest sens, a avut relații strânse cu sultanul otoman, Soliman Magnificul. Astfel, Franța a fost prima țară europeană care a stabilit legături oficiale cu Imperiul Otoman. Alianța franco-otomană, numită ”prima alianță diplomatică non-ideologică” dintre un imperiu creștin și un stat musulman, a dat naștere unui scandal în Europa creștină, unde a fost considerată o ”uniune profană între Crin și Semilună”.

Claude de Seyssel despre puterea regală a lui Francisc I



”Autoritatea şi puterea regelui Franţei este rânduită şi limitată prin trei oprelişti… primul este Religia, cel de-al doilea Justiţia şi cel de-al treilea, Politica…

Cu privire la prima oprelişte, este de necontestat faptul că francezii au fost întotdeauna, şi încă sunt, pioşi şi temători de Dumnezeu…Din acest motiv se cuvine şi este necesar ca oricine ar fi rege să arate poporului prin exemplu său, în mod vizibil şi prin semne exterioare, că este foarte credincios şi că respectă Credinţa şi religia creştină şi că este pregătit să-şi folosească puterea pentru a sprijini şi întări religia. Atâta timp cât regele respectă religia creştină, el nu poate acţiona precum un tiran.

Justiţia, cea de-a doua, are în Franţa o mai mare greutate decât în orice altă ţară din lume, mai cu seamă datorită instituţiilor Parlamentelor, al cărui rol principal este de a înfrâna puterea absolută pe care regii ar putea căuta să o folosească…În privinţa împărţirii dreptăţii, regele a fost întotdeauna supus acestor curţi de judecată, astfel încât un individ să-şi poată obţine dreptatea în cazuri civile, împotriva regelui şi a supuşilor săi, fără a fi nedreptăţit … Mai mult, justiţia este atât de puternică, încât cei care sunt numiţi pentru a o administra au funcţii permanente astfel încât regele nu are nici o putere de a-i demite…

Al treilea mijloc este cel al Politicii, prin care înţeleg toate acele ordonanţe care au fost promulgate, şi apoi confirmate şi întărite din timp în timp, chiar de către regi, al cărui scop este de a întări regatul şi drepturile indivizilor care îl alcătuiesc.”

Cellini despre curtea lui Francisc I


”Am găsit curtea regelui la Fontainebleau, unde ne-am prezentat Cardinalului, care ne-a găsit imediat locuinţe şi pentru acea noapte am fost foarte bine găzduiţi. A doua zi dimineaţa a venit un mic car, în care ne-am pus bagajele. Apoi Cardinalul i-a spus Regelui despre noi, şi el a dorit să mă vadă pe dată. Am mers la Maiestatea sa, luând potirul şi vasul cu mine, şi când am intrat la rege, i-am sărutat piciorul şi m-a primit cu multă bunăvoinţă. I-am mulţumit Maiestăţii sale pentru că m-a eliberat din închisoare, spunând că un principe precum Maiestatea sa, un om cu atâta bunătate, este obligat să elibereze oameni care au un oarecare talent, mai cu seamă oameni nevinovaţi precum sunt eu, şi că astfel de fapte generoase sunt scrise în cartea Domnului, aşezate mai presus decât oricare altele.

Bunul rege m-a ascultat până când am terminat, purtându-se cu multă curtoazie şi intervenind cu câteva cuvinte potrivit naturii sale manierate Când am ajuns la sfârşit, a luat potirul şi vasul şi a spus:

„Sunt sigur că asemenea lucruri frumoase nu au fost niciodată cunoscute anticilor. Îmi aduc bine aminte că am văzut cele mai bune lucrări făcute de cei mai pricepuţi artişti din întreaga Italie, dar niciodată nu am văzut ceva care să mă impresioneze mai mult decât acestea” […]

Apoi regele s-a întors către mine şi mi-a spus în italiană:

„Benvenuto, petrece câteva zile bucurându-te şi odihneşte-ţi mintea. Între timp noi ne vom gândi cum îţi vom da toate cele de trebuinţă pentru a începe să faci o lucrare pentru noi.”

În acea vreme, urmam curtea, sau, mai degrabă, de chinuiam cu mult în urma ei, pentru că regele avea un convoi de 12.000 de călăreţi. Pe vreme de pace, atunci când curtea este întreagă sunt 18.000, aşa încât cu 12.000 convoiul era cel mai redus. Şi urmam curtea, câteodată, prin locuri unde de-abia puteau fi văzute vreo două case. Locuiam în corturi precum ţiganii şi de multe ori a trebuit să îndurăm un mare disconfort.”

Veneţianul Marino Cavalli îl descria pe Francisc I, în 1546, astfel: ”Înfăţişarea sa este întru totul regală, căci, fără a-i fi văzut vreodată chipul sau portretul, doar la simpla sa vedere cineva va exclama „Este regele. Toate mişcările sale sunt atât de nobile şi de maiestuoase încât nici un alt principe nu-i poate fi rival. Firea sa este robustă, în pofida oboselii căreia a trebuit să-i facă faţă mereu pe parcursul marşurilor şi călătoriilor. Puţini sunt oamenii care pot rezista la astfel de vitregii ale sorţii. Mănâncă şi bea zdravăn, doarme încă şi mai bine şi, ceea ce e mai important, îi place să-şi petreacă timpul în amuzamente şi plăceri.”

Lupta împotriva Reformei - pamflet religios difuzat în Paris (18 octombrie 1534)



”Invoc cerul şi pământul să fie martore ale adevărului împotriva acestei liturghii papale pompoase şi orgolioase prin care lumea este şi va fi distrusă complet – doar dacă Dumnezeu nu va oferi un remediu – în care Domnul nostru este blasfemiat în mod revoltător, iar oamenii sunt seduşi şi orbiţi. Acest lucru nu mai poate fi tolerat…Prin această liturghie mizerabilă aproape toată lumea este dusă către idolatrie publică, căci se pretinde în mod fals că Isus Christos este prezent trupeşte în pâine şi vin. Nu numai că acest lucru nu este propovăduit de către Sfânta Scriptură şi de către credinţa noastră; este exact împotriva acestei învăţături…Acei sacrificatori mizerabili [preoţimea] pretind că din momentul în care au şoptit sau au vorbit deasupra pâinii şi vinului, acestea dispar şi că prin transsubstaţiere – le plac atât de mult cuvintele lungi şi umflate! – Isus Christos se ascunde în pâine şi în vin. Acesta este doctrina diavolilor şi este contrară scripturii. Îi întreb pe aceşti călugări obezi unde au găsit acest cuvânt minunat, „transsubstanţiere.” Sfântul Pavel, Sfântul Matei, Sfântul Marcu, Sfântul Luca şi vechii părinţi nu vorbesc niciodată astfel; atunci când scriu despre Cina cea de taină, ei se referă extrem de simplu doar la pâine şi la vin…Cine va tolera pe asemenea şarlatani, paraziţi şi antihrişti? Ca duşmani ai lui Dumnezeu şi ai Sfintei Scripturi, să fie respinşi şi detestaţi cu desăvârşire!”

Desi descoperirile arheologice nu au permis identificarea precisa a divinitatilor populatiilor galeze, s-au putut reprezenta ritualurile care atesta caracterul sacru al razboaielor. A lupta insemna o apropiere de Paradis, o datorie morala si religioasa, iar a muri pe campul de batalie insemna o implinire deplina si definitiva in aceasta perspectiva. De fiecare data cand porneau la razboi, chiar daca era vorba de o invazie, galii erau convinsi ca demersurile lor erau aprobate si sustinute de divinitati.

Arta razboiului la gali

Descoperirile arheologice legate de civilizatia galilor din ultimele doua decenii au modificat partial viziunea legata de aceste populatii. E vorba despre vestigii de o valoare exceptionala, din secolul V i.Hr. pana in sec. I i.Hr., cand celtii a fost cuceriti de de romani. Grecii ii numeau keltoi (celti) iar romanii, galli (gali). O societate care n-a fost niciodata omogena, unita si care a urmat mai multe faze de evolutie. In scrierile lui Iulius Cezar (Razboiul galilor) galii erau considerati barbari, care se avantau in batalii cu un curaj nebun. Extrem de rapizi, asi in operatiuni combinate, reuseau sa surprinda liniile armatelor inamice, creand dezordine si panica, atacurile fiind nimicitoare. Un cliseu care a facut istorie si care a dat nastere unor abordari fanteziste in opere literare, mai ales in secolul XX, odata cu nasterea eroului Asterix.

Maresalul de Rays, "printul ororilor"

Erou al armatei franceze in ultima parte a "Razboiului de o suta de ani", cavalerul Gilles de Rays, avansat pentru bravura la rangul de maresal, a devenit ulterior unul dintre cei mai groaznici criminali din Franta. Acest ofiter superior a secondat-o pe eroina Jeanne d'Arc in multe actiuni victorioase, iar dupa razboi s-a retras in castelul sau pentru a incepe o inimaginabila viata de orgii si asasinate greu de descris in cuvinte. Desi exista si o teza contrarie, care afirma ca maresalul a fost victima unui complot clerical de defaimare, cronicile consemneaza procesul sau si recunoasterea multor acuzatii.

6 octombrie 1773 - S-a nascut regele Ludovic-Filip

Reprezentant al uneia dintre ramurile familiei domnitoare a Frantei, Casa de Orleans, Ludovic-Filip s-a nascut la resedinta acesteia din Paris, ca fiu al faimosului duce „Filip Egalite”, fiind primul dintre cei patru copii ai acestuia si ai Louisei Marie de Bourbon. Contesa de Genlis, care i-a fost tutore, i-a insuflat ideile novatoare ale Iluministilor, pe care le impartasea si tatal lui, resedinta acestuia, Palais-Royal, devenind un loc de intalnire al revolutionarilor, in a doua jumatate a anului 1789. Desi adolescent, Ludovic-Filip a luptat cu darzenie pentru cauza revolutionara, participand chiar la triumful de la Valmy.

Agenții lui Satan - Femeia
Frica în Occident este probabil cea mai cunoscută lucrare a istoricului francez Jean Delumeau, ilustru reprezentant al Școlii de la Annales și al valului de specialiști în istoria mentalităților pe care Școala franceză l-a produs. Delumeau analizează fricile colective ale societăților din Europa Occidentală din perioada cuprinsă între secolele XIV-XVIII, încercând să răspundă la o simplă întrebare: cui îi e frică de ce? Concluzia este că totul se rezumă la frica de moarte, dar aceasta se exprimă nu doar prin frica față de catastrofele naturale, dintre care ciuma provoacă cele mai intense psihoze colective, dar și prin frica de așa-zișii reprezentanți ai lui Satan pe pământ: vrăjitorii, evreii, turcii și... femeia.

Capitolul ce poartă numele de ”Agenții lui Satan – Femeia” este unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții. Autorul analizează și prezintă o mare varietate de surse, atât antice cât și medievale, care conturează o imagine a femeii care omului modern i se va părea cu totul absurdă și hilară, dar care demonstrează frica profundă pe care societatea medievală o avea față de femei.

În primul rând, Delumeau pornește de la premiza că femeia, ca și evreul, a fost văzută ca un ”primejdios agent al lui Satan”, nu doar de către oamenii bisericii, ci și de către societatea laică. Este curios însă că frica de femeie a ajuns la un apogeu într-o perioadă în care artele și teologia protestantă ce se răspândeau în Europa Occidentală începuseră să promoveze o altă imagine a femeii. Sentimentele contradictorii – atracție și repulsie, venerare și ostilitate – față de femeie datează încă din antichitate. ”Fiind mai aproape de natură și mai bine informată asupra tainelor ei, femeia a fost întotdeauna creditată în civilizațiile tradiționale nu numai cu darul profeției, ci și cu puterea de a vindeca sau de a vătăma cu ajutorul unor rețete misterioase.În compensație, și într-un fel pentru a se valoriza, bărbatul s-a definit ca apolinic și rațional prin opoziție cu femeia dionisiacă și instinctivă, mai asaltată decât el de obscuritate, inconștient și vis.”

Societățile tradiționale și inovația creștină ignorată de Biserică

În societățile tradiționale, femeia în perioada ciclului era considerată primejdioasă și impură, deci trebuia îndepărtată de comunitate căci risca să aducă tot felul de rele. Existau rituri purificatoare care le reintegrau pe femei în comunitate după naștere, și în unele societăți femeia era exclusă (și este încă) de la anumite practici de cult. În multe civilizații, femeile erau cele care se îngrijau de morți și de ritualuri funerare, deoarece se credea că femeile au o legătură mai strânsă cu marele ciclu al vieții. În ideea că femeia este atât dătătoare de viață, cât și de moarte, ea este în foarte multe societăți și zeița vieții, a rodniciei și fertilității, dar și zeița morții.

”Rău magnific, plăcere funestă, veninoasă și înșelătoare, femeia a fost acuzată de celălalt sex că a adus pe lume păcatul, nenorocirea și moartea”. Fie în varianta grecească a Pandorei, fie în cea iudaică a Evei, femeii i se atribuie păcatul strămoșesc al deschiderii cutiei cu toate relele sau a consumării fructului interzis. Bărbatul, ne spune Delumeau, a căutat un vinovat pe care să-l tragă la răspundere pentru suferința și eșecul umanității și pentru dispariția paradisului terestru, și a dat peste femeie. Frica de femeie este mult anterioară creștinismului, iar atitudinea lui Iisus față de femei a fost cu totul inovatoare. Se înconjoară de femei, le consideră ca pe niște egali. Femeile sunt cele care, după ce aproape toți ucenicii îl părăsesc, rămân lângă el și sunt primii martori ai învierii. Însă în ciuda egalității preconizate de evanghelii, Biserica n-a putut trece de practicile și tradițiile societății. Structurile patriarhale ale evreilor și greco-romanilor, dar și tradiția intelectuală filosofilor greci, nu au permis proclamarea egalității dintre femei și bărbat.

În ciuda pasajelor biblice ce vorbesc de egalitatea dintre sexe, alte texte au jucat un rol mai important în permanentizarea unui statut al femeii, deloc egal cu al bărbatului. Se remarcă Epistola către efeseni a Sfântului Pavel, cu un pasaj care a contribuit enorm la excluderea și desconsiderarea femeii:

”Femeile să li se supună bărbaților lor precum Domnului, căci bărbatul este cap femeii sale, cum Cristos este capul Bisericii. Și după cum Biserica i se supune lui Cristos, tot astfel femeile trebuie să li se supună bărbaților lor.”

Delumeau ne spune că marginalizarea femeii în cultura creștină a fost accentuată și de ideea sfârșitului lumii iminent, căreia i se asociază exaltarea virginității, a castității și, bineînțeles, de interpretarea masculinizată a păcatului originar. Tertulian, unul din scriitorii creștini timpurii, scrie următoarele cuvinte:

”Tu veșnic ar trebui să fii cernită, acoperită cu zdrențe și cufundată în pocăință, ca să-ți răscumperi păcatul de a fi dus la pierzanie neamul omenesc... Femeie, tu ești poarta diavolului. Tu te-ai atins de pomul lui Satan și cea dintâi ai nesocotit legea dumnezeiască.”

Evul Mediu, Renașterea și diabolizarea femeii

Respingerea femeii a continuat și în secolele evului mediu, perioadă în care cultura era dominată de clericii celibatari care, exaltând virginitatea și castitatea, nu puteau decât să aducă fel și fel de acuze femeilor care îi ispiteau pe bărbați. Totuși, același ev mediu, cu precădere în secolele târzii ale acestei epoci, au închinat femeii numeroase opere de artă și a ”inventat” dragostea curtenească ce înalță femeia pe un piedestal. Însă poeții venerează un anumit tip de femeie, un ideal angelic, dar resping în fapt realitatea cotidiană. Să-l auzim pe faimosul Petrarca:

”Femeia... e un adevărat diavol, o dușmancă a liniștii, un izvor de sâcâieli, un prilej de gâlcevi de care bărbatul trebuie să se țină deoparte dacă vrea să trăiască în tihnă... Însoară-se cei care găsesc vreun farmec în tovărășia unei neveste, în înlănțuirile nocturne, în zmiorcăielile plozilor și în chinurile insomniei... Noi înșine, dacă ne va sta în puteri, ne vom nemuri numele prin talent și nu prin căsnicie, prin cărți și nu prin copii, cu ajutorul virtuții și nu cu acela al unei femei.”

Fenomenul de diabolizare a femeii în epoca medievală are loc într-un context anume: creștinii încep să perceapă existența numeroaselor primejdii care amenință Biserica, fie ele exterioare sau interioare. În orice caz, în spatele lor stă, evident, Satan. Delumeau este de părere că în cazul clericilor sau al creștinilor zeloși avem de-a face cu un libido reprimat preschimbat în agresivitate. ”Ființe frustrate din punct de vedere sexual și care nu puteau ignora ispitele, au proiectat asupra aproapelui ceea nu voiau să identifice în ei înșiși. În felul acesta, au creat niște țapi ispășitori pe care puteau să-i disprețuiască și să-i acuze, scoțându-se pe ei înșiși din cauză.”

Numărul acuzațiilor de vrăjitorie era de zece ori mai mare în cazul femeilor decât al bărbaților. Femeia era considerată a fi ”predispusă” la vrăjitorie.

În secolul al XIII-lea, propagarea imaginii femeii ca agent al diavolului se face prin predicațiile călugărilor cerșetori. Aceste predici devin vehicolele unui ”misoginism cu bază teologică”, ce promovează ideea de femeie ca ființă predestinată răului. Să vedem predica lui Bernardino da Siena:

”Trebuie măturată casa? – Da. – Bine. Pune-o să măture. Trebuie spălate blidele? Pune-o să le spele. E ceva de cernut? Pune-o să cearnă, hai pune-o, ce mai stai! Trebuie spălate rufele? Pune-o să le spele în casă. – Păi, avem slujnică! - Și ce dacă? Să le spele ea (nevasta), nu c-ar fi musai să facă ea asta, ci ca s-o pui la treabă. Pune-o să aibă grijă de copii, să spele scutecele și ce mai e pe-acolo. Dacă n-o deprinzi să facă de toate o să-ajungă doar o bună bucățică de muiere. N-o ierta o clipă, ascultă ce-ți spun. Câtă vreme nu-i vei da răgaz nici să-și tragă sufletul măcar, n-o să stea pe la ferestre și n-o să-i zboare mintea la toate bazaconiile.”

Predicatorul alsacian Thomas Murner numește femeia un ”diavol domestic”, pe care bărbatul nu trebuie să se sfiască s-o mai bată din când în când. Femeia e și înșelătoare, vantioasă, stricată și cochetă, momeala de care se folosește Satan pentru a-i atrage în infern pe bărbați. Un alt predicator de secol XVI, Ménot, acuză obieciurile femeilor de a se preocupa de aspectul exterior:

”Ca să atragă privirile (femeia care nu se mulțumește cu îmbrăcămintea potrivită stării sale) se va împopoțona cu tot soiul de găteli fără rost: mâneci largi, capul înzorzonat, pieptul despuiat până la buric, sub un văl străveziu prin care vezi tot ce s-ar cuveni să nu vadă nimeni... În astfel de veșminte dezmățate, cu cartea de rugăciuni la subsuoară, trece prin fața unei case unde se află vreo zece bărbați care o urmăresc cu priviri pofticioase. Ei bine, nu-i unul dintre aceștia care din pricina ei să nu cadă într-un păcat de neiertat.”

Predicile clericilor au răspândit pe cale orală această mentalitate misogină, dar apariția tiparului în secolul al XV-lea și înmulțirea numărului de cărți a contribuit și mai mult la denigrarea femeii pe scară largă. Spre exemplu, lucrarea De planctu ecclesiae (Plângerea Bisericii) a fost scrisă pe la 1330 de franciscanul Alvaro Pelayo. Ea a fost tiprită pentru prima oară în 1474 și reeditată de două ori în secolul al XVI-lea. În a doua parte a lucrării, autorul ne prezintă un catalog cu cele două sute (!) de vicii și nelegiuri ale femeii. De la ”mama păcatului”, ”arma diavolului”, ”izvorul oricărei pierzanii”, femeia e curtezană prin însăși natura ei, face farmece, descântece, e agentul idolatriei. În plus, e smintită, cârcotașă, nestatornică, ignorantă, certăreață, orgolioasă, impură.

Însă nu doar clericii răspândeau acest discurs despre lipsurile și defectele femeii. Printre alții, și medicii afirmau că femeia este inferioară din punct de vedere anatomic bărbatului. Medicii iluștri ai Renașterii definesc femeia ca un ”mascul mutilat și imperfect”, ”o nereușită, când nu se poate face lucru mai bun”. Și pentru că femeia este inferioară bărbatului nu doar moral, ci și anatomic, trebuie deci să-i fie inferioară și din punct de vedere legislativ. ”Femeile au mai puțină minte decât bărbații, nu te poți așadar încrede în ele.” Femeilor li se interzice să semneze orice fel de contract fără consimțământul celor apropiați sau să facă un testament fără voia soțului. În secolul al XVII-lea, Cardinalul Richeliu explică de ce femeile trebuie ținute de parte de putere:

”Trebuie să mărturisim că, de vreme ce o femeie a fost aceea care a pierdut lumea, nimic nu poate fi mai dăunător statelor ca acest sex, când, ajungând să-i îndrume pe cei care le cârmuiesc, îi face deseori să acționeze după placul său, adică rău, cele mai bune sfaturi ale femeilor fiind mai totdeauna rele prin aceea că ele se lasă călăuzite de pasiuni care, în mintea lor, înlocuiesc de obicei rațiunea...”

Delumeau conchide la sfârșitul acestui capitol că ”era în firea lucrurilor ca o epocă atât de înfricoșată de Judecata de Apoi, de diavol și de acoliții săi să dea o nouă dimensiune fricii milenare provocate de cel de-al ”doilea sex”. În ciuda unei reabilitări care se amorsează la periferia afirmațiilor oficiale, o civilizație, mai mult ca oricând, acuză femeia. Cultura timpului, îngrijorată și încă nesigură pe sine, caută să întârească supravegherea acestei ființe prea tributare unei naturi al cărei ”prinț și zeu” este Satan. Pentru majoritatea oamenilor Renașterii, femeia este cel puțin suspectă și cel mai adesea primejdioasă.”

Alamo-ul Legiunii străine: Bătălia de la Camerone

Creata, la 9 martie 1831, de catre regele Frantei Louis-Philippe, la insistentele ministrului sau de razboi, nimeni altul decat maresalul napoleonian Soult, Legiunea straina ii cuprindea initial pe miltarii straini inrolati in armata franceza: garzile elvetiene, germanii din regimentul Hohenlohe, spanioli, portughezi, italieni, sarzii din Piemont, belgieni, olandezi si polonezi. Scopul acestei unitati cu totul speciale: sa lupte cu eroism si cu curaj in afara Frantei, in Algeria mai precis, a carei cucerire treptata si sistematica tocmai incepuse. Ca structura sociala a unitatii, erau avute in vedere elementele indezirabile, care, in optica creatorilor legiunii, trebuia tinuti cat mai mult timp posibil departe de Franta: puscariasi, hoti, criminali de drept comun, cersetori, dar si imigranti.



Cu toate ascestea, in urmatoarele trei decenii de la fondarea ei, Legiunea straina va deveni o unitate de elita a armatei franceze. Ea se va ilustra cu curaj, eroism si bravura, acoperindu-se de glorie pe campurile de lupta din Algeria (1831-1834), apoi din Spania (1835-1839), din cadrul "Razboiului Crimeii" (1854-1856), si razboiului franco-sardo-austriac (1859-1860) si, in sfarsit, in timpul expeditiei din Mexic (1863-1865).
La cinci ani de la evenimentul de la 9 martie 1831, pe un alt continent, in America de Nord, intre 23 februarie si 6 martie1836, intr-un fort texan, Alamo, o garnizoana mica, dar hotarata, comandata de locotenent-colonelul William Barett Travis, comandantul James Bowie si legendarul David Crockett, infrunta cu darzenie si vitejie, necapituland si necedand nici un pas, preferand moartea in lupta prizonieratului, o puternica si bine dotata armata mexicana comandata de vestitul general Santa Anna. Eroismul si bravura lor le va dovedi peste 27 de ani, la 30 aprilie 1863, Legiunea straina. Si aceasta nu prea departe de Alamo, in Mexic. Iar Alamo-ul Legiunii straine se va numi Camerone.

Situatia din Mexic
Mexic, ultimii ani ai deceniului 6... tara a fost ravasita de un pustiitor razboi civil, desfasurat in intervalul 1857-1860. La capatul lui, presedintele tarii, Miguel Miramon, pentru a acoperi uriasele datorii facute, a vandut bonuri fara acoperire unor avizi investitori europeni. Acest gest nesabuit a saracit si mai tare economia nationala, incat succesorul lui, presedintele Benito Pablo Juarez, a fost nevoit sa suspende plata datoriilor externe. tarile cele mai rau perdante de pe urma acestui act au fost Marea Britanie, Spania si Franta. Ele nu s-au putut impaca cu acest lucru. Napoleon al III-lea, imparatul Frantei, mai ales, nu s-a impacat in ruptul capului cu aceasta situatie. Suveranul Frantei mai avea si un alt plan: instalarea unui guvern-marioneta, latin si catolic, in partea sudica a Americii de Nord. Iar pe tronul noului stat, mai exact al Mexicului ocupat, ar fi urmat sa fie inscaunat un frate mai tanar al imparatului Austriei, Franz Joseph, arhiducele Maximilian de Habsburg.
La 31 octombrie 1861, Franta, Marea Britanie si Spania au semnat o conventie, in care se angajau sa sprijine, in viata politica a Mexicului, Partidul Conservator, care sa asigure linistea si ordinea interna, precum si protectia cetatenilor straini, europeni. in realitate, autoritatile celor trei state urmareau sa obtina platile datorate de guvernul mexican. Drept garantie a indeplinirii solicitarilor lor, urmau a fi ocupate urmatoarele fortarete mexicane: Vera Cruz pe malul Oceanului Atlantic, Cordoba si Orizaba, aflate pe drumul dintre Vera Cruz si Mexico City, si Tehuacan. Initial, presedintele Benito Juarez a acceptat acest control temporar, punand insa conditia ferma si clara ca fortele armate straine sa nu se amestece in suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a Mexicului. Iar cele trei state europene vor actiona...

Dezastrul francez din Mexic
in decembrie 1861, o forta expeditionara anglo-franco-spaniola, alcatuita din cca. 1 000 de britanici, 2 500 de francezi si 7 000 de spanioli, au debarcat la Vera Cruz, pe care imediat l-au luat cu asalt si in scurta vreme l-au ocupat. Acestei victorii rapide i-a urmat un lung si extenuant razboi de guerila, intr-o clima ucigatoare si impotriva unei armate cu care europenii nu mai luptasera pana atunci. Englezii si spaniolii au recunoscut neputinta de a le face fata si, in aprilie 1862, se vor retrage. Nu insa si francezii, Napoleon al III-lea nesuportand sa-si vada planul naruit si orgoliul ranit. Armata franceza va porni in mars catre Mexico City, cu gandul de a asedia si cuceri capitala mexicana, insa armata mexicana o va stopa in inaintarea ei si o va infrange decisiv la Puebla, la 5 mai 1862. Francezii vor fi impinsi inapoi pana la Vera Cruz, adica exact in locul unde debarcasera cu un an in urma. imparatul Frantei avea o singura alegere in fata lui: fie retragea ramasitele corpului expeditionar, aducandu-le acasa, fapt care ar fi insemnat sfarsitul lamentabil al aventurii mexicane, fie trimitea in sprijinul lor intariri masive. Iar el, in orgoliul lui, a ales cea de a doua cale.
In septembrie 1862, un puternic efectiv de 30 000 de militari a fost trimis in Mexic. Exact la fel ca predecesorii lor, noile trupe, de intarire, vor porni in mars fortat spre Mexico City. Si tot la fel ca ei, vor fi oprite de aceiasi adversari redutabili: clima, vegetatie, caldura, tantari si, evident, de luptele de guerila ale autohtonilor, cu care ele nu erau obisnuite. Un nou dezastru se profila la orizont. Pe care era clar ca Napoleon al III-lea nu si-l putea permite. Si atunci, in cautarea unei solutii disperate de salvare, se va gandi imparatul francezilor la Legiunea straina. in secret, imparatul chiar proiecta o inchiriere pentru 10 ani a ei lui Maximilian de Habsburg, dupa instalarea acestuia pe tronul Mexicului.
Asadar, la 9 februarie 1863, doua batalioane, un cartier general (centru de comanda) si o companie de aprovizionare, totalizand aproximativ 2 000 de legionari, s-au imbarcat la Mers El-Kebir, langa Oran, pe trei vase, "Saint Louis", "Wagram" si "Finistčre", cu destinatia Mexic. Iar la 28 martie 1863, au debarcat la Vera Cruz.

Puebla sub asediu
Aici, luptele erau in toi. La 10 martie armata franceza incepuse al doilea asediu al fortaretei Puebla, care va dura mai bine de doua luni, pana la 19 mai (1863). Orasul era aparat de aproximativ 22 000 de mexicani, iar alti 5 000, aflati intre Puebla si Mexico City, asteptau ordinul expres al lui Juarez de a ataca. Dar el nu dadea deocamdata un astfel de ordin, asteptand ca asediatorii francezi sa oboseasca, sa cedeze treptat, pentru a le putea da apoi lovitura de gratie. in schimb, Juarez si intreaga conducere a armatei mexicane aveau ochii atintiti spre fortele de intarire franceze de la Vera Cruz, comandate de generalul Forey, precum si a convoaielor de aprovizionare, care urmau sa se indrepte spre Puebla, in sprijinul asediatorilor. Acestea trebuia neaparat sa fie stopate, nimicite sau capturate. La fel gandeau si generalii francezi, care intuiau in mod logic tactica adversarilor lor, si care au gasit o escorta ideala pentru ele: Legiunea straina. Asadar, spre dezamagirea lor, legionarii, in loc de a primi "botezul focului" la Puebla sau la Mexico City, cum doreau, s-au vazut de la bun inceput in postura de a asigura protectia trupelor de intarire si a convoaielor de aprovizionare expediate spre Puebla.
Pentru a-i stimula pe asediatorii Pueblei, generalul Forey a decis trimiterea catre ei a unui puternic convoi de aprovizionare, alcatuit din 64 de carute. Acestea erau incarcate cu munitie, armament, alimente, apa, si cu solda militarilor, insumand 4 milioane de franci. La 15 aprilie 1863, convoiul a parasit Vera Cruz, cu destinatia Puebla. La cateva zile de la plecarea convoiului, comandantul Legiunii, colonelul Pierre Jeanningros, aflat in postul de comanda de pe pantele inalte din muntii Chiquihite, a primit ordinul de a trimite doua companii pentru a intampina convoiul impreuna cu escorta lui la La Soledad, orasel situate la 50 km de Chiquihite, si a le insoti de acolo pana la sediul din Chiquihite. De acolo, o alta unitate, tot a legionarilor, urma sa asigure escorta convoiului pana la destinatia finala, Puebla asediata. Executand ordinul primit, la 27 aprilie, colonelul Jeanningros a dispus trimiterea companiei a-5-a si a unei companii de voltijori - infanterie usoara - spre La Soledad. Erau doua unitati combatante ai caror militari erau luptatori incercati, obisnuiti cu privatiunile, bolile, ambuscadele si luptele de guerila ale inamicilor.

Un pericol iminent...
La 29 aprilie, un spion indian s-a prezentat la cartierul general al colonelului Jeanningros cu niste vesti alarmante: convoiul urma a fi atacat, nu insa de guerilele mexicane, ci de trupe regulate ale armatei, trei batalioane de infanterie si cateva escadroane de cavalerie. Operatiunea urma a fi condusa de coloneii Mariano Camacho si Angel Lucindo Cambas, militari de cariera cu studii solide efectuate in...Franta! Iscoada nu stia insa doua detalii esentiale: cand si unde anume urma a fi atacat convoiul.

Era clar ca nu era timp de pierdut, iar Jeanningros a sesizat acest lucru. O companie urma a fi trimisa in mare graba, care sa contacteze convoiul la Palo Verde si sa il escorteze de acolo spre destinatie, inainte ca acesta sa fie atacat. in cazul in care atacul s-ar fi produs totusi, dupa interceptarea si preluarea de catre compania Legiunii, legionarii urmau sa faca fata atacului, rezistand eroic si permitand astfel inaintarea si indepartarea convoiului de inamic. Alegerea lui Jeanningros s-a oprit asupra companiei a 3-a, din batalionul 1, comandata de capitanul Jean Danjou, in varsta de 35 de ani, un veteran al campaniilor din Algeria, al "Razboiului Crimeii" si al razboiului franco-sardo-austriac, decorat cu Medalia "Legiunea de Onoare". El era secondat la comanda de sublocotenentii Jean Vilain si Clément Maudet, de 27 si 34 de ani, decorati la randul lor. Compania cuprindea initial un numar de 120 de militari, insa boala a injumatatit acest numar la 62 de militari apti combatanti. Iar nationalitatile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvetieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toti aveau varste cuprinse intre 17 si 40 de ani.
Asadar, colonelul Jeanningros i-a inmanat capitanului Danjou ordinele de mars avand urmatorul continut: "in fruntea companiei a 3-a veti parasi tabara dupa miezul noptii, va veti indrepta spre Palo Verde, veti executa recunoasterea terenului pana acolo, veti sosi la iazul (elesteul) de la Palo Verde, veti executa recunoasterea locului si a zonei inconjuratoare, iar daca veti intalni convoiul ii veti asigura intarirea si protectia. Veti sosi la elesteu (iaz) in zori. La nevoie, angajati lupta cu inamicul, pe care este posibil sa il intalniti". La orele 23.00, Danjou a facut apelul companiei. Au raspuns 62 de militari (dintr-un efectiv de 120) si doi ofiteri (sublocotenenti). Iar intre miezul noptii si orele 1.00, compania s-a pus in miscare. Aventura incepea...

Legionarii ajung la Camerone
Compania a marsaluit rapid si in cea mai perfecta liniste si ordine. Alaturi de oameni mergeau catarii care carau alimentele, apa si munitia. La orele 2.30, compania a ajuns la Paso del Macho, un avanpost detinut de o companie de grenadieri, unde a facut o scurta pauza de cafea. Cand a aflat care era misiunea companiei a 3-a, comandantul companiei de grenadieri, capitanul Gustave Saussier i-a oferit capitanului Danjou sprijinul unui pluton, care s-o intareasca intr-o posibila confruntare cu forte inamice, infinit superioare numeric si in armament. Deoarece se grabea sa ajunga cat mai repede la obiectivul stabilit, Danjou a multumit dar a declinat oferta. Iar marsul a fost reluat. Si atunci cand zorii s-au ivit, legionarii au ajuns la drumul de tara care ducea la raul Jamapa. Au mers mai departe trecand pe langa grupul de case parasite - ferme abandonate, de tip haciendas - denumit Cameron (Camerone, Camarón) de Tejeda, iar la orele 7.00 ale diminetii zilei de 30 aprilie au atins obiectivul fixat, catunul parasit de langa iazul (helesteul) Palo Verde. Catunul era pustiu, regiunea asijderea. Compania, obosita dupa marsul nocturn, a campat pentru servirea micului dejun, pe un deal, langa iazul Palo Verde. Au fost aduse lemne din padure, au fost facute focuri, au fost instalate sentinele. Totul s-a executat ca la carte. Misiunea fusese indeplinita, se parea ca, deocamdata, nu exista niciun pericol. Dar...

Mexicanii ataca
Nici iscoadele inamicului nu somau. Ele s-au grabit sa-l instiinteze despre marsul nocturn al companiei Legiunii pe colonelul Francisco Paula Milan. La curent asadar cu aceasta miscare, in fruntea a 1200 infanteristi si 800 de cavaleristi, colonelul mexican ii astepta pe temerarii legionari. Iar momentul ales pentru a-i ataca a fost unul extrem de propice. Legionarii tocmai incepusera sa serveasca cafeaua si micul dejun, atunci cand sentinelele au alertat tabara asupra aparitiei unui veritabil nor de praf, dinspre vest. La inceput, legionarii nu au distins elementele aflate in spatele norului de praf. Apoi, pe masura ce imaginea se limpezea, au facut greseala de a confunda trupele inamice mexicane care ii atacau cu...convoiul pe care il asteptau. Dupa care, cand era deja prea tarziu, iar inamicul se apropiase deja considerabil de ei, si-au dat in sfarsit seama legionarii ca militarii care se apropiau de ei, pe jos si calare, intr-o perfecta ordine si formatie de lupta, si cu armele pregatite de tras, nu erau francezii din convoi, ci...soldati mexicani. A urmat prima rafala a mexicanilor, iar legionarul Pierre Conrad s-a prabusit, ciuruit de gloante. Din fericire, a fost unica victima.
Capitanul Danjou a ordonat apoi replierea spre catun si spre grupul de ferme de la Camerone. Ajunsi din urma de escadroanele de cavalerie ale colonelului Milan, legionarii au format, in fata fermelor de la Camerone, un careu. in aceasta formatie de lupta au facut fata cu bravura la doua sarje ale cavaleristilor mexicani, pe care i-au respins, cu pierderi grele. Mexicanii au realizat dupa aceste esecuri ca trebuia schimbata tactica. Nu au mai atacat in forta, ci au inceput incercuirea careului legionarilor. in acel moment, capitanul Danjou a ordonat patrunderea lor in hacienda Camerone (actualmente, Hacienda de la Trinidad, Hacienda Sfintei Treimi - n.a.), aflata la aproximativ 300 de metri est de pozitia in care se gaseau. Dandu-si seama de manevra, infanteristii si cavaleristii mexicani s-au grabit sa le bareze drumul, spre a-i impiedica sa patrunda in ferma. Cu strigate de "Traiasca imparatul!" si "Traiasca Franta!" legionarii au strapuns randurile trupelor mexicane, reusind sa-si deschida drum spre ferma. Asadar, in hacienda Camerone s-au adapostit si fortificat, spre a face fata atacurilor ulterioare ale inamicului, capitanul Danjou, cei doi sublocotenenti si 46 de soldati, majoritatea raniti. Din nefericire, atunci cand atacul trupelor mexicane a inceput, catarii purtatori de provizii si munitii au rupt-o la fuga, ducand cu ei pretioasele elemente, atat de necesare legionarilor asediati. Deci, un asediu fara merinde, fara apa, fara munitii! inca un atac al mexicanilor la capatul caruia, cu pierderi grele, acestia reusesc sa puna stapanire pe parterul fermei. Legionarii raman stapani ai etajului, pe care il baricadeaza si il fortifica, si ai acoperisului cladirii, unde s-a instalat sergentul polonez Morzycki.

Legionarii refuza sa se predea
Orele 10.00 ale diminetii... Colonelul Milan le trimite asediatilor un mesager purtator al steagului alb, in persoana capitanului Ramon Laisné, un mexican odrasla a unor imigranti francezi, care le graieste, in numele comandantului sau, urmatoarele cuvinte:
"Ati luptat cu vitejie si ati starnit admiratia noastra. Acum insa predati-va iar vietile voastre vor fi crutate, iar voi veti fi tratati ca prizonieri de razboi!"
La care raspunsul capitanului Danjou fu un scurt si sec "NU!"
Mesagerul mexican nu ceda insa, argumentand:
"Ati ramas doar o mana de oameni si nu aveti nicio sansa impotriva noastra! Noi suntem 2 000 de oameni, iar altii se deplaseaza sa ni se alature. iti cer ca un camarad de arme si nu ca un inamic sa te predai!"
"Rahat!"- a raspuns Danjou enervat. "Avem suficienta munitie pentru a rezista. Nu ne predam!"
La care sergentul Morzycki de pe acoperis a adaugat, plastic:
"Si mai pupati-ne in c...!"
Initiativa colonelului Milan a dat gres. A urmat inca un asalt furibund al mexicanilor, la orele 11.00. Esuat si acesta, ca precedentele. Legionarii au pierdut 12 oameni, un numar infim in raport cu asediatorii respinsi.

Diavoli, nu oameni!
Dupa o jumatate de ora, un nou asalt, respins si acesta cu pierderi considerabile dinspre partea asediatorilor, pune capat vietii capitanului Jean Danjou. Unul dupa altul, cei doi sublocotenenti preiau comanda companiei. Sau, mai bine zis, a ceea ce a mai ramas din ea. La orele 14.00 cade Vilain, la orele 17.00 este ucis Maudet. Un numar de 12 legionari continua sa reziste, la etaj si pe acoperisul haciendei. Iar la ora 17.00, colonelul Milan decide sarja finala, decisiva, care sa puna pentru totdeauna capat asediului fermei din Camerone. Este de altfel si o chestiune de orgoliu ranit pentru el. Oare nu va fi in stare, in fruntea a aproape 2 000 de oameni, infanteristi si cavaleristi, sa infranga rezistenta legionarilor ramasi? Fara indoiala ca daca ar fi stiut ca acestia erau numai 13, 12 soldati comandati de sublocotenentul Maudet, ofiterul mexican ar fi spumegat de manie. Sau s-ar fi simtit cumplit de umilit...Si, ca efect psihologic, comandantul mexican i-a ordonat gornistului sa cante acordurile celebrului imn al mortii, "Degueňno", "Macelul", cantat candva, in urma cu 27 de ani, tot de mexicani, asediatilor din fortul texan Alamo. Este indubitabil Alamo-ul celor 13 legionari ramasi. Iar sergentul Morzycki fu acela care a recunoscut acordurile mortii.
Iar asaltul final a inceput. Ultimii cazuti au fost sublocotenentul Maudet, germanul Wenzel, belgianul Leonhart, francezul Catteau. Au mai ramas in viata legionarii Maine si Constantin. Ambii raniti, evident. Atunci, ofiterii mexicani facura un frumos gest de bravura si noblete militara. Dupa ce a ordonat incetarea focului, colonelul Cambas s-a adresat celor doi legionari, in limba franceza:
"Acum, va predati?"
Legionarul Maine fu cel care raspunse:
"Ne predam daca ne promiteti ca ii veti ingriji pe camarazii nostri raniti; daca ne mai promiteti ca ne veti lasa echipamentul si armele din dotare. in fine, ne vom preda daca va angajati sa spuneti pe viitor, oricui ar dori sa va asculte, ca noi ne-am facut pana la capat datoria."
"Unor oameni ca voi nu li se poate refuza nimic!" - le-a raspuns colonelul Cambas. Sosit langa el, colonelul Milan l-a intrebat, surprins, privindu-i pe cei doi legionari:
"Cum, numai ei au mai ramas?"
Iar la raspunsul afirmativ al acestuia, a exclamat cu uluire si nedisimulata admiratie:
"Dar acestia nu sunt oameni, sunt diavoli!" (in original, "Pero non son hombres, son demonios!"- n.a.). Afirmatie pe deplin adevarata.
Acelea fura pierderile Legiunii straine: 63 - dupa unele surse 62 - de militari cazuti eroic, la datorie, intr-o lupta inegala. Pierderile mexicane se cifreaza, dupa diverse surse, intre 500 si 800 de militari.

Recunostinta pentru eroi
La aflarea vestii despre eroica si curajoasa fapta de arme a Legiunii straine de la ferma Camerone, din 30 aprilie 1863, imparatul Napoleon al III-lea a ordonat inscrierea pe steagul Legiunii a vestitei inscriptii"Camerone 1863". Tot in urma unui ordin imperial, pe zidurile de la Domul Invalizilor au fost gravate numele capitanului Danjou si ale sublocotenentilor Vilain si Maudet. Pe locul bataliei, a fost ridicat la 1892 un monument. Un altul a fost ridicat ulterior, in locul celui dintai, mai impunator, la 1948, inaugurat oficial la 1963. Pe acesta poate fi citita si astazi urmatoarea inscriptie:
"Aici fura mai putin de 60, care s-au opus unei intregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viata mai degraba decat curajul i-a abandonat pe acesti soldati francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863. in memoria lor, patria a ridicat acest monument."
"Spiritul Camerone" este si astazi viu in inimile si sufletele atat ale militarilor din Legiunea straina, cat si ale militarilor si poporului francez. in fiecare an, la 30 aprilie, incepand din 1906, in toate unitatile Legiunii straine este citita, intr-o ceremonie impunatoare, relatarea "oficiala" a bataliei de la hacienda Camerone, gloriosul "Alamo" al acestei unitati de elita a armatei franceze.

14 iulie 1789 - Caderea Bastiliei
Considerata simbol al monarhiei absolutiste si, implicit, al tiraniei, inchisoarea Bastilia era un edificiu hulit de parizieni si de aceea caderea sa, pe 14 iulie 1789, a fost considerata elementul declansator al Revolutiei franceze. In dimineata acelei zile, Parisul era un oras in pragul anarhiei. Reprezentantii Starii a treia luasera deja cu asalt mai multe cazarme, intrand in posesia a circa 30.000 de muschete, dar nu aveau praf de pusca. Se stia insa ca la Bastilia sunt depozitate mii de kilograme de pulbere si acesta a fost motivul, si nu eliberarea presupusilor detinuti politici inchisi aici, asa cum gresit s-a crezut.

Castelul din suflet

Multi dintre noi ar dori sa rataceasca cu iubita prin labirintul unui castel parasit, în cautarea unui loc intim. Altii s-ar multumi cu o „mansarda ploioasa”, vorba lui Nichita. Dar toti suntem astazi coplesiti de frumusetea acestor capodopere arhitecturale care împanzesc Europa si care ne fac nostalgici dupa Evul Mediu. Dar, si acest caz, trebuie sa subliniem ca estetica unui astfel de edificiu a devenit prioritara abia dupa Renastere, cand majestuoasele constructii si-au pierdut rolul de fortareata, devenind doar resedinte de lux, conform rangului celor ce-si permiteau o astfel de... locuinta.

31 martie 1547 - A murit regele Frantei, Francisc I
Francisc I este considerat primul monarh renascentist al Frantei, sub domnia lui cultura acestei tari atingand un nivel fara precedent. Dupa ce regele Frantei, Ludovic XII, n-a reusit sa aiba copii cu nici una dintre cele trei sotii pe care, succesiv, le luase in casatorie, Francisc, nepotul suveranului, a fost desemnat oficial mostenitor al tronului. In 1515, el a fost incoronat oficial in catedrala din Reims, la varsta de 19 ani, devenind un inflacarat sprijiitor al artelor si incurajand artistii italieni sa lucreze pentru coroana franceza. Totodata, a fost un constructor tenace, inaltand multe castele si incurajand dezvoltarea economiei si negotului.

Cutia cu bomboane Fragonard
Eleganta, matasuri, dantelarie, ornamente, voluptate, parfum de alcov... Iata stilul rococo care a dominat artele franceze din perioada lui Ludovic XV si inceputul domniei succesorului sau, suveranul trimis la esafod, Ludovic XVI. Vorbim despre secolul XVIII, cel in care barocul si-a gasit o dulce prelungire in stilul rozaliu si jovial numit rococo, un curent al iubirilor stropite cu apa de colonie princiara pe care l-a sprijinit nobilimea franceza satula de duritatile barocului. In acest context artistic a excelat delicatul domn Jean-Honoré Fragonard (1732-1806), un pictor hedonist crescut la scoala lui François Boucher alintat si platit regeste la Curtea lui Ludovic XV.

1789 - preludiul comunismului
Crime odioase pătează blazonul Revoluţiei franceze, care a început sub sloganul „Liberté, .

Legenda apei La Roche Posay a apărut datorită lui Ludovic al XIII-lea

La Roche Posay este un oraş situat în Franţa, renumit pentru izvorul său de apă termală, bogată în seleniu.

Legenda centrului termal începe în secolul al XVII-lea, când medicul lui Ludovic al XIII-lea a realizat primele analize ale apei din izvoarele La Roche Posay. Mai târziu, Napoleon Bonaparte a înfiinţat, tot în acest oraş, un spital termal pentru vindecarea eczemei soldaţilor. În 1905 este inaugurat centrul termal de dermatologie. Astăzi, La Roche Posay este care produce produse pe bază de apă termală, unul dintre brandurile cele mai importante din Franţa.

Ludovic al XIV-lea, rodul unei aventuri de-o noapte sau...
Asupra naşterii celui mai cunoscut rege din istoria Franţei planează un mister. Relaţiile proaste dintre regele Ludovic al XIII-lea şi consoarta sa, Ana de Austria, la care se adaugă ura cardinaului-dictator Richelieu (prim-ministrul Franţei) pentru regină, făcea practic imposibilă naşterea unui Delfin (moştenitor al coroanei franceze). Şi totuşi minunea sau adulterul s-a produs...
Situaţia reginei în preajma datei în care a fost conceput Regele Soare

În anul 1637, regina Franţei, Ana de Austria (1601-1666), se află într-o situaţie mai dificilă ca niciodată. Aceasta era fiica lui Filip al II-lea, unul dintre cei mai puternici regi ai Spaniei, iar Richelieu (cardinalul şi prim-ministrul Franţei) – care, de altfel, nu fusese de acord cu căsătoria ei cu regele Franţei – s-a temut întotdeauna de influenţa pe care o putea încă avea familia asupra ei, ce stăpânea deopotrivă în Imperiul Habsburgic şi în Spania.
În 1626, Ana se compromisese în conspiraţia de la Chalais, iar soţul ei, Ludovic al XIII-lea, regele Franţei, o îndepărtase de la Curte, impunându-i să se retragă la mănăstirea Val-de-Grâce, pe care aceasta o fondase şi unde îşi amenajase o modestă locuinţă cu două încăperi. Regina a stat acolo un timp izolată şi aproape prizonieră.
Totuşi mănăstirea Val-de-Grâce nu servea numai exerciţiilor de pietate, ci era şi adăpostul discret unde întreţinea o corespondenţă clandestină, nu doar cu familia ei, ci şi cu Curtea Angliei şi Casa de Lorena. Din nefericire pentru ea, Richelieu, totdeauna extrem de informat, a aflat. Cardinaulul prim-ministru nu a ezitat să ordone cancelarului Seguier să percheziţioneze mănăstirea, scotocind prin toate chiliile călugăriţelor şi în apartamentele reginei. Acesta ştia să se facă ascultat, dar nu luase în calcul stima pe care Seguier o avea pentru Ana de Austria, care era mai mereu dinainte discret avertizată. Percheziţiile nu au scos la iveală niciun document compromiţător, ci doar scrisori anonime. Totuşi, nici cardinalul, nici regele n-au fost convinşi că activitatea epistolară a Anei se limita la acestea. Regina a fost constrânsă să semneze un proces-verbal umilitor, în care mărturisea că întreţine o corespondenţă secretă. În plus, nu s-a făcut nimic pentru a se evita ca afacerea să fie cunoscută de public

După 22 de ani de căsnicie, regele şi regina Franţei n-aveau niciun copil
După acest scandal, poziţia Anei era de-aşa natură, încât se putea teme că va fi repudiată în mod deschis. Numai naşterea unui fiu ar fi putut s-o mai ferească de acest afront şi totodată ar face-o să reintre în graţiile lui Richelieu. Chiar dacă nu o plăcea deloc, cardinalul era îngrijorat în privinţa succesiunii lui Ludovic al XIII-lea. Dacă acesta moare fără moştenitor de sex masculin, Coroana Franţei urma să revină fratelui său, Gaston d’Orleans, cunoscut ca un conspirator recidivist şi nepriceput, cu o fire versatilă, şi care nu avea niciuna dintre calităţile unui bun rege.
Problema era că naşterea unui copil era în acel moment improbabilă, ba chiar imposibilă. După 22 de ani de căsătorie, cuplul regal a rămas cu desăvârşire steril, ceea ce nu-i deloc de mirare, căci se cunoştea că Ludovic al XIII-lea îşi neglijează complet datoriile conjugale.
Ludovic al XIV-lea, darul lui Dumnezeu ?
Minunea s-a produs totuşi: la 5 septembrie 1638, Ana de Austria aduse pe lume un fiu, care primeşte numele de Louis-Dieudonne şi care va deveni peste ani Ludovic al XIV-lea. Se răspândeşte cu iuţeală povestirea miraculoasă a circumstanţelor cărora li se datorează această naştere nesperată. Cu nouă luni mai devreme, se spune, regina făcuse un jurământ: îi promisese lui Dumnezeu că, dacă îi va dărui un fiu, va ridica o biserică magnifică, iar cerul n-a întârziat să-i îndeplinească dorinţa.
Se mai spune că, într-o zi, plecând cuplul regal la Paris şi gândind să se întoarcă în aceeaşi seară la Versailles, unde locuia de obicei, fu surprins de o furtună îngrozitoare, care-i tăie drumul de întoarcere. A trebuit, deci, să-şi petreacă noaptea în palatul Luvru. Dar Luvrul, pe care regele Henric al IV-lea hotărâse să-l extindă, era încă un imens şantier. Nimeni nu se aştepta să-i primească aici pe rege şi pe regină. Singura soluţie care s-a găsit a fost ca cei doi să doarmă în camera reginei, aşa încât s-au culcat amândoi în acelaşi pat, ceea ce nu prea le stătea în obicei. În urma acestei unice întâlniri regina a rămas însărcinată.
Regele Ludovic al XIII-lea a recunoscut public această versiune miraculosă, dar nu toată lumea a fost convinsă de această poveste, dimpotrivă.
Biserica înălţată în cinstea naşterii lui Ludovic al XIV-lea
Anei de Austria i-a luat însă ceva timp să împlinească jurământul promis cerului ... asta poate şi din cauza faptului că legenda încă nu prinsese o foarmă oficială. Abia în 1645, după moartea lui Richelieu şi a lui Ludovic al XIII-lea, când a devenit regentă, a fost pusă prima piatră la temelia bisericii Val-de-Grâce, chiar de către copilul născut printr-o minune. Terminat în 1665, edificiul poartă pe fronton dedicaţia “Jesus Nascenti Vieginique Matri”, ce aminteşte, cu ceva ironie, evenimentul care a stat la baza construcţiei sale.
Catedrala, înaltă de 40 de metri, este copiată după basilica Sfântului Petru din Roma, şi a adus admiraţia parizienilor. În interior, cupola este împodobită cu o frescă ce o prezintă pe Ana de Austria, însoţită de Sfânta Ana şi călăuzită de Ludovic cel Sfânt, oferindu-i lui Dumnezeu macheta bisericii, imagine sugestivă, deoarece indiferent ce a trebuit sa facă pentru a-l naşte pe Delfin, regina a făcut un imens serviciu pentru continuitatea monarhiei franceze. Într-adevăr, în afara celor ce i se pot reproşa, Gaston d’Orleans muri în 1660, nelăsând decât fiice; dacă naşterea lui Ludovic al XlV-lea nu l-ar fi împiedicat să urce pe tron, moartea sa ar fi pus o problemă dinastică greu de rezolvat.
Odată trecută furtuna Frondei, se pare că legitimitatea lui Ludovic al XIV-lea a fost unanim acceptată şi, dacă este adevărat că a o fi pus la îndoială însemna a-ţi expune viaţa pentru crimă de lezmajestate, nu este mai puţin adevărat că şi cei mai sceptici au tăcut din gură, din teama de a nu provoca noi tulburări, nefaste pentru ţară. În orice caz, până în ultimii ani, cei mai nefericiţi ai domniei lui, prestigiul acestui rege în Franţa şi în străinătate a fost atât de mare, încât a pus în umbră toate îndoielile.
Totuşi, unii nu s-au lăsat, precum poetul burlesc Claude Lepetit, pe care splendorile bisericii Val-de-Grâce nu l-au impresionat câtuşi de puţin:

Acest dom cu-a lui cupolă înălţându-se spre ceruri
Crede că ne ia ochii? Mămica lui Ludovic al nostru
Vrea, prin excese nemaipomenite,
Să-şi nemurească prostiile.
Nicidecum renumele nu şi-l pierde în spatele pioasei iubiri.
Biserica a iubit-o tot timpul,
Şi-ntotdeauna iubitoare o vrea.
Cine e tatăl lui Ludovic al XIV-lea?
Aluzie transparentă, căci paternitatea se atribuia adesea fie lui Richelieu, ceea ce nu prea verosimil, ţinând cont ostilitate reciprocă ce-l opuse până la sfârşit pe cardinal reginei, fie lui Mazarin, ceea ce este mai admisibil, căci Ana a avut întotdeauna pentru el sentimente tandre, iar apoi, când a devenit văduvă, a întreţinut cu el o legătură destul de notorie.
Într-o carte publicată la Londra la puţin timp după moartea reginei şi intitulată Amorurile Anei de Austria se relatează un lucru deosebit de interesant: „Trebuie să fii de-a dreptul neruşinat ca să pretinzi că naşterea Delfinului este rodul principelui care trece drept tatăl lui… Baricadele din Paris şi teribila revoltă împotriva lui Ludovic al XIV-lea la suirea sa pe tron au denunţat atât de zgomotos naşterea lui nelegitimă, încât toată lumea vorbea despre asta.”
„Răceala recunoscută a lui Ludovic al XIII-lea”, ca să ne exprimăm în termenii acestui autor, făcea această bănuială verosimilă, fără a implica neapărat ideea că regele era incapabil de a procrea, dar un fapt bizar conduse, mai târziu, la concluzia că el era, în mod fiziologic, împiedicat de a avea copii.
Ludovic al XIII-lea nu putea fi tată!
În 1679, un anume Marc de La Morelhie fu arestat, însă în secret, şi dispăru pentru totdeauna, fără a se şti dacă şi-a sfârşit zilele în închisoare ori a fost trimis ad patres. Acest bărbat era însă ginerele medicului Anei de Austria, Pardoux-Gondinet, şi el găsise în hârtiile socrului său un raport secret al medicilor care-i făcuseră autopsia lui Ludovic al XIII-lea, conform căruia regele suferea de o malformaţie ce-i interzicea să fie tată. Stupefiat de această descoperire, La Morelhie i-a înmânat, naiv, raportul generalului-locotenent de poliţie La Reynie şi acest fapt i-a adus pieirea.

Istoria Parisului in Muzeul Carnavalet
Purtand un nume cam enigmatic, Muzeul Carnavalet expune intreaga istorie a stralucitoarei capitale franceze din cele mai vechi timpuri, reprezentate printr-o piroga datand de circa 4600 de ani i.Hr., pana in zilele noastre, care apar sub diverse aspecte. Istoric prin excelenta, Muzeul este in acelasi timp un muzeu de arta, prezentand opere originale ale artistilor parizieni sau evocand viata orasului. Intr-un cadru arhitectural remarcabil, alcatuit din doua cladiri din vestitul cartier Marais, istoria Parisului se deruleaza in circa 100 de sali si in gradinile in care cresc mutimi de flori si de arbori.

Contesa du Barry, ultima amantă oficială a Regelui Ludovic al XV-lea, sfîrşeşte ghilotinată



După moartea Doamnei de Pompadour, cea care a înlocuit-o ca amantă oficială a Regelui Ludovic al XV-lea a fost Contesa du Barry. Aceasta, simţind fiorii reci ai izbucnirii Revoluţiei Franceze, părăseşte Parisul, refugiindu-se la Londra. Sfîrşitul tragic îi era, însă, aproape. Contesa du Barry, cea mai aprigă rivală a Mariei Antoaneta, soţia Regelui Ludovic al XVI-lea, a părăsit Franţa cu cîteva zile înainte de moartea amantului său, Ludovic al XV-lea, în mai 1774.
Suveranul dăduse instrucţiuni precise ca fosta sa curtezană să fie condusă la Mînăstirea Pont-aux-Dames, aflată în partea de sud a regiunii Meaux. Acolo este supusă la penitenţă, mai bine de un an, neprimind autorizaţia de la noul rege, Ludovic al XVI-lea, de a se instala în castelul său din Louveciennes decît în octombrie 1776. În Anglia, Contesa du Barry a ajuns cu totul întîmplător, regretînd profund, 20 de ani mai tîrziu, atunci cînd a fost ghilotinată, pe 18 noiembrie 1796, că nu rămăsese la Londra.
La Louveciennes, nu departe de Paris, Contesa du Barry trăia într-un castel luxuriant, unde îşi primea vechii prieteni, în special pe Ducele de Brissac, îndrăgostit dintotdeauna de ea, acesta fiind acum cel care îi relata noutăţile de la curtea regală. Spirit bonom, contesa depăşeşte conflictele purtate, de-a lungul vremii, cu Maria Antoaneta şi depune mărturie în favoarea acesteia în Afacerea Colierul, atunci cînd regina a fost implicată, involuntar, într-o tranzacţie dubioasă, incident care a dus, ulterior, la discreditarea monarhiei şi la izbucnirea Revoluţiei Franceze. Contesa du Barry nu putea să o invidieze pe regină pentru colecţia sa de bijuterii, întrucît ea îşi avea propriile achiziţii. Doar diminuarea veniturilor personale şi presiunea feudală o vor determina pe contesă să-şi vîndă o parte dintre podoabe, la Amsterdam, la începutul Revoluţiei Franceze. Doamna du Barry era la curent cu întreaga evoluţie a evenimentelor datorită scrisorilor Ducelui de Brissac, care aparţinea curentului nobilimii liberale. Deşi era atacată cu violenţă în presă, contesa nu s-a temut de represaliile acestei mişcări sociale, din contră, a dat dovadă de patriotism, prin generozitatea manifestată faţă de locuitorii din Louveciennes. Pe 11 ianuarie 1791, în timp ce se afla la Paris, castelul său este atacat, camera în care dormea este devastată, iar bijuteriile îi sînt furate. Doamna du Barry reacţionează, expunînd atît în Franţa, cît şi în străinătate afişe cu lista obiectelor sustrase, promiţînd, totodată, celui care îi va denunţa pe escroci o recompensă de 2.000 de livre. Ulterior, ea pleacă la Londra, unde se afla unul dintre acuzaţi, care deja îşi mărturisise faptele. Revine în capitala Angliei în luna martie, cu speranţa de a-şi recupera bijuteriile, aflate sub sigiliu. Între timp, veniturile sale, cu aprobarea municipalităţii din Louveciennes, sînt notate de un spion francez, iar raportul este prezentat Tribunalului Revoluţiei Franceze. Doamna de Barry se reîntoarce la Londra unde rămîne, pentru cîteva luni, printre emigranţii francezi, între care şi Contesa de Mortemart, fiica Ducelui de Brissac. Acesta fusese ghilotinat la Versailles, capul fiindu-i aruncat la picioarele Contesei du Barry, în salonul său din Louveciennes.
Denunţată ca regalistă şi opozantă a Revoluţiei Franceze, Doamna du Barry urcă pe eşafod, implorînd: "Mai aşteptaţi puţin, d-le călău!". Însă timpul expirase pentru cea care nu înţelesese că nu putea să facă parte din două lumi diferite în acelaşi timp şi că, pentru noul regim instaurat, ea încarna viciile formei anterioare de guvernămînt. De ce, oare, nu rămăsese în Anglia? J.C.
Explicaţie poză: Contrar voinţei sale, Contesa du Barry a fost implicată în vîltoarea evenimentelor politice, sfîrşind ghilotinată



Citeste mai mult...

Triunghiul mortii

In perioada 3 noiembrie 1943 – 22 ianuarie 1981, nu mai putin de 18 catastrofe aeriene, in cea mai mare parte inexplicabile, au spulberat peste 60 de vieti, intr-o zona relativ restransa din Franta, situata intre Mont Mezenc, Puy-en-Velay si Masivul Pilat. I s-a spus „Triunghiul mortii” sau „Triunghiul La Burle” (acesta din urma fiind numele unui vant „magic si teribil” si sugerand un mediu dantesc, guvernat de o aglomerare minerala haotica si remarcat prin manifestari extrem de bizare), in interiorul sau parand ca timpul si spatiul au alte dimensiuni decat cele cunoscute.

În Parisul lui Ludovic al XIV-lea, trecătorii se puteau trezi cu excrementele în cap
Citim din excepţionala carte a lui Georges Mondgredien - “Viaţa de toate zilele în vremea lui Ludovic al XIV-lea” şi aflăm cum era Parisul acum 350 de ani (ca să ne facem o mare cruce). Murdăria străzii Parisului de acum 350 de ani era legendară. Igiena, publică sau particulară,...

21 ianuarie 1793 - Executia regelui Ludovic XVI

Fiu al Delfinului (print mostenitor) Ludovic Ferdinand si stra-stranepot al lui Ludovic XIV, Ludovic Auguste, viitorul Ludovic XVI, s-a nascut pe 23 august 1754, la Versailles si a primit titulatura „duce de Berry”. Mama lui era Marie-Josephe de Saxonia, fiica lui Frederic August II de Saxonia, rege al Poloniei. Neglijat de parinti in favoarea fratelui mai mare, Ludovic, duce de Bourgogne, ducele de Berry si-a gasit refugiul in studiu, dovedindu-se foarte pasionat de latina, istorie si geografie. La moartea tatalui sau, in 1765, Ludovic Auguste a devenit Delfin iar la moartea bunicului va urca pe tron, la putin timp dupa ce implinise 19 ani.