ISTORIE=FRANTA

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10448/33/
Fiu al lui Ludovic al XIII-lea si al Annei Theresa a Spaniei, Ludovic al XIV-lea (Casa de Bourbon) s-a nascut la 5 septembrie 1638, in castelul Saint-Germain-en-Laye (19 kilometri de Paris). Parintii sai erau casatoriti de 23 de ani cand a venit pe lume, de aceea a fost considerat o minune divina si a fost poreclit "Louis-Dieu Donné" (Cel Daruit de Dumnezeu). Si, intr-adevar, de-a lungul lungii sale domnii (72 de ani si 110 zile, cea mai lunga dintre monarhiile europene), datorita meritelor exceptionale, a mai fost denumit "Cel Mare" si Regele Soare".

http://www.ziarulprahova.ro/stiri/cultura/151561/henric-al-iv-lea-de-bourbon-1589-1610-un-rege-al-frantei-contemporan-cu-mihai-viteazul

O căsătorie şi un masacru (II). Noaptea Sfântului Bartolomeu
 Nunta lui Henric de Bourbon cu Margareta de Valois nu a adus liniste in capitala regatului Frantei. Poporul parizian, care se socotea pastratorul credintei franceze, al intelepciunii si spiritului de dreptate pe care se sprijineau institutiile milenare ale natiunii, astepta cu arma la picior sa sune chemarea cea mare pentru a se dezlantui impotriva dusmanilor lui Dumnezeu. Chemarea suna, cu putin inaintea zorilor, in 24 august   

O căsătorie şi un masacru (I)
 In dimineata zilei de 18 august 1572, cardinalul de Bourbon, printr-o formula speciala, asupra careia s-au inteles partile, l-a unit in casatorie pe hughenotul Henric de Navarra cu catolica Margareta de Valois, sora regelui Frantei.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10429/8/
Un caz destul de rar în istoria monarhiilor europene îl reprezinta regina consort Henrietta Maria a Frantei, sotia regelui Charles I al Angliei, Scotiei si Irlandei. Ea a fost mama a doi regi, Charles al II-lea si James al II-lea, si bunica a altor trei: Mary al II-lea, William al II-lea si Anne. Aceasta suverana a avut însa o soarta ciudata. Din cauza religiei sale romano-catolice, autoritatile engleze nu au acceptat încoronarea ei. Pur si simplu, la încoronarea anglicana a sotului ei, ea a asistat de la o anumita distanta (13 iunie 1625). Când a cerut sa fie înconorata de un episcop francez, a fost refuzata.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10400/8/
Denumirea de "Comuna din Paris", pe care francezii o mai numesc "A Patra Revolutie Franceza", reprezinta un guvern care a condus Parisul de la 28 martie 1871 si pana la 28 mai 1871. Foarte pe scurt, se poate spune ca aceasta noua si temporara putere executiva a fost prima forma de conducere a societatii de catre clasa muncitoare, in perioada Revolutiei industriale. Fortele politice care au contribuit la succesul efemer al Comunei au fost radicalii si socialistii. Insa deciziile politice si economice luate atunci au despartit cele doua tabere, iar Comuna a fost invinsa prin forta armelor.

Sfârşitul Iacobinilor
 Pe 28 iulie 1794, sfarsea ghilotinat cel pe care francezii l-au numit „Incoruptibilul”. Maximilien Robespierre avea doar treizeci si sase de ani. Alaturi de el au fost executati alti douazeci si doi dintre iacobinii care au instaurat teroarea, printre acestia numarandu-se prietenul si cel mai apropiat colaborator al lui Robespierre, Saint Just.

Sfârșitul monarhiei franceze

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10267/33/
Unul dintre nepotii marelui imparat european care a fost Carol cel Mare,  ramas in istorie cu porecla de Carol cel Plesuv, s-a nascut la 13 iunie 823, la Frankfurt. Porecla nu se refera la un detaliu fizic, ci face aluzie la faptul ca acest rege al Francilor nu ar fi avut un teritoriu al sau bine stabilit - ceea ce in realitate nu a fost adevarat. Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios, a fost rege al Aquitaniei si al francilor. El a avut patru fii: Lothair I, Pepin de Aquitania, Ludovic germanul (cu prima nevasta) si Carol cel Plesuv (cu Judith, a doua sotie).

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10237/33/
Ultimul suveran al Casei de Valois, Henric al III-lea a fost al patrulea fiu al lui Henric al II-lea si al Caterinei de Medici. Pentru ca se credea ca nu va ajunge la tronul Frantei, el a primit titlul de monarh al Uniunii Polono-Lituaniene in 1573. Insa cum fratii sai mostenitori ai tronului au murit tineri, Henric al III-lea devine rege al Frantei la 30 mai 1574 si va domni pana la moarte, in 1589, cand a fost asasinat.

Jacqueria
Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, a inceput revolta care va ramane in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart il atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a taranilor, care la randul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vesta scurta). Intre miscarea orasenilor si rascoala taraneasca nu a existat unitate de obiective,

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10162/33/

In plin razboi dus de o coalitie europeana contra Frantei revolutionare, la 25 aprilie 1792 primarul din Strasbourg il roaga pe Rouget de Lisle (tanar inginer cu rangul de capitan) sa compuna un cantec de razboi pentru imbarbatarea armatei franceze greu incercate. Iar de Lisle compune o melodie in ritm de mars dedicata unui erou de origine germana care lupta pentru cauza Revolutiei franceze, si anume maresalul Nicolas, conte de Luckner din Bavaria. Titlul initial al mobilizatorului mars era "Cantec de razboi pentru Armata Rinului". Numele de "La Marseillaise" a fost adoptat dupa ce un mare grup de voluntari a intrat in Paris, la 30 iulie 1792, condus de medicul, proaspat absolvent, François Mireur. Aceasta initiativa a fost preluata si de Garda Nationala care din armata regala a devenit atunci forta republicana.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10099/8/

O traditie care pleaca din antichitate permite suveranilor sa aiba metrese, adica acele femei stilate care traiesc la Curte pentru a-i satisface placerile sexuale. Larg raspandita in evul mediu (astazi nu ar mai fi tolerata), aceasta libertate morala a fost uneori obiectul unor recorduri impresionante. Astfel, istoricii care au analizat amantele monarhilor francezi au ajuns la concluzia ca Ludovic al XIV-lea a fost un campion in aceasta privinta. Sunt cunoscute, cu date oficiale, 19 femei cu care a avut relatii, in afara de cele doua neveste ale sale, Maria Teresa a Spaniei si Françoise Aubigné - a doua casatorie fiind tinuta secreta.

FOTO. Oraşul care nu se schimbă. Vezi IMAGINI în oglindă cu Parisul după 100 de ani

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10022/8/

Henric al II-lea al Frantei (Casa de Valois) a fost un suveran a carui domnie de doisprezece ani s-a caracterizat prin asa-numitele Razboaie italiene, care au fost de fapt conflicte teritoriale cu Imperiul spaniol si aliatii sai. Al optulea Razboi italian (1551-1559), desi s-a finalizat neconcludent (Franta a pierdut unele teritorii si a castigat altele), i-a fost fatal in mod indirect lui Henric al II-lea. Caci tocmai la celebrarea pacii de la Cateau-Cambrésis, regele a participat la un turnir unde a fost ranit mortal, intr-o confruntare amicala.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9939/7/

Viata artistica pariziana nu poate fi separata de povestile de iubire patimase si trecatoare, de noptile albe din tavernele inecate de fum de tigara si de clinchet de pahare. Nu era deloc un trai de lux, dimpotriva, dar pictorii aceia cu vocatia innascuta se prefaceau ca nu exista ziua de maine si-si traiau clipa cu un entuziasm molipsitor. In acea lume a barbatilor devotati panzelor si vopselelor si-au facut loc si cateva femei fermecatoare precum niste condimente care fac bucatele sa fie desavarsite. Unele au fost ele insele pictorite, dincolo de faptul ca au fost modele pentru maestri cu sufletul deschis pentru frumos si dragoste, deopotriva. Nu toate au fost aventuroase, dar mai toate au avut talent si sunt la loc de cinste in istoria picturii franceze.

Jacqueria, marea răscoală medievală


Războiul împotriva Angliei cerea tot mai multe victime. Poporul suferea. Orăşenii şi ţăranii se ridică împotriva nedreptăţii – o răscoală cu urmări grave pentru pământul şi populaţia Franţei.

“Atunci au purces, fără a se sfătui prea mult şi fără sa-şi ia alte arme decât toiege întărite cu fier şi cuţiete, către casa unui nobil care locuia în apropiere, au spart-o, au ars-o, iar pe el l-ao omorât dimpreună cu soţia şi copiii”, asta scria istoricul Jean Froissart prin 1358, primul pas pe drumul unei răscoale cum nu se mai văzuse până atunci. Pentru că existau simultan două grupuri de revoltaţi: ţăranii şi orăşenii.

Totul porneşte de la o serie de înfrângeri ale Frantei în războiul de 100 de ani. În bătălia navală de la Sluys flota franceză este nimicită fără milă de forţele engleze. Urmează apoi înfrângere după înfrângere, printre care şi pierderea unei mari armate de cavalerie la Crecy. Dar lucrurile nu se opresc aici. Ciuma face ravagii prin ţară şi nu se domoleşte până la domnia lui Ioan al II-lea, în 1350, când deja decimează poporul.

Anul 1356 este hotărâtor din următoarele puncte de vedere: regele Ioan al II-lea repune în mişcare armata împotriva Angliei. Dar la Maupertuis iarăşi este înfrântă. Şi apoi Edward Prinţul Negru reuşeşte să-l ia captiv pe Ioan al II-lea. Englezii jefuiesc şi distrug totul în cale. Nobilii sunt neputincioşi în faţa năpastei şi nu izbutesc să-şi apere supuşii.

În timpul captivităţii regelui francez regenţa îi revine filui său, Carol. Pentru a face rost de mai multe venituri, acesta convoacă o adunare a stărilor generale. Dar pentru prima dată negustorii par să fie cu adevărat conştienţi de grupul pe care îl reprezintă. Sub conducerea lui Etienne Marcel cer stabilirea unei comisii de verificare, care să contribuie la asigurarea unor cotizaţii corecte. De asemenea se cere anularea scutirilor de impozite pentru nobilime.

Numai că regele nu se lasă atât de uşor convins: porneşte un contratac împotriva lui Etienne Marcel. Mulţi comercianţi se simt depăşiţi de situaţie şi decizia fermă de a lupta împotriva sistemului pare a se nărui.

Şi totuşi, orăsenii primesc un ajutor nesperat: ţăranii se revoltă şi ei. “Trebuie să fie posibilă şi o lume fără nobilime!”, strigă ei, pentru că şi ei, ca şi cei de la oraş, suferă sub jugul corvoadelor şi impozitelor, ba poate chiar mai mult decât aceştia, deoarece colectorii aplică nu rar pedepse corporale rău-platnicilor. Nobilii nu îşi ţin promisiunea de a-i apăra.

Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, începe revolta care va rămâne in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart îl atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a ţăranilor care la rândul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vestă scurtă).

Jacqueria se extinde rapid în tot nordul Franţei. “Unii oameni fără ţel se adună în regiunea Beauvais. La început abia dacă erau o sută de persoane, care afirmau că şi marea, şi mica nobilime a regatului francez au trădat ţara, şi că ar fi un mare noroc dacă s-ar descotorosi de toti. Fiecare susţinea că este nebun cel care ar împiedica distrugerea nobililor”, ne spune tot Jean Froissart.

Pornind din Compiegne, ţăranii reuşesc să cucerească Ermenonville în nord-vest. Din regiunile Beauvais şi Clermont răscoala se extinde simţitor, ajungând în Laonnais, Brie, Soissonnais şi pe malul râurilor Marne şi Ois. O mare nelinişte se iscă şi în Meaux, în sud-est.

Sute de nobili îşi găsesc sfârşitul sub armele ţăranilor înfuriaţi, acre nu iartă niciun conac, lăsând flăcările să le ardă din temelii. Din toate părţile se aud probabil replici grele la adresa cavalerilor care în zadar încearcă să scape de mânia oarbă a oropsiţilor: “Sunteţi o ruşine pentru regat!”.

Dar în ciuda succeselor nu puţine, Guillaume Calle este foarte conştient că o victorie decisivă nu poate fi obţinută decât cu ajutorul negustorilor. Iar Etienne Marcel nu pare a fi deloc împotriva unei astfel de uniuni. Cu toate acestea, orăsenii nu se simt confortabil cu ideea aceasta, temându-se de forţa din ce în ce mai mare pe care o acumulează ţărănimea.

Pe de altă parte, nobilii uită de toate rivalităţile şi se adună pentru a opri urgia. Şi regele Carol se satură: sub masca unor false promisiuni îl ademeneşte pe Guillaume Calle să pună capăt agresiunilor, pe 10 iunie 1358. Buna-credinţă a sa îl aduce insă pe liderul ţăranilor în lanţuri, fiind supus unor torturi crunte care încetează doar în momentul în care este decapitat. Şi Etienne Marcel îii împărtăşeşte sfârşitul, ucis de susţinătorii unei facţiuni rivale.

Ţăranii, cărora li se permite o retragere paşnică, sunt şi ei nimiciţi; prizonierii torturaţi cu bestialitate şi executaţi. Oraşul Meaux are fără încetare vreme de două săptămâni; sute de oameni îşi pierd viaţa. Se pare că în apropiere de Navarra regele ordonă spânzurarea de copaci a peste 3000 de ţărani.

În vremurile următoare sunt devastate mari porţiuni de pământ şi oameni nevinovaţi continuă să piară. După eşecul răscoalei situaţia se înrăutăţeşte: impozitele cresc, poporul este asuprit şi de foamete şi ciumă, iar trupele engleze mărşăluiesc prin regat distrugând totul în cale. Sute de ani pământurile din nordul Parisul sunt pustiite, dar şi nobilimea trăieşte constant cu teama că s-ar putea produce oricând o nouă Jacquerie.

Geniul unei nopţi – Cum a fost compus imnul naţional al Franţei


1792. Sunt două sau trei luni de când Adunarea Naţională Franceză şovăie să se decidă pentru război împotriva coaliţiei împăraţilor şi regilor sau pentru pace. Chiar şi Ludovic al XVI-lea nu ştie ce să facă; el se teme atât de primejdia unei victorii a revoluţionarilor, cât şi de primejdia înfrângerii acestora. Nici partidele nu sunt hotărâte. Girondinii stăruie pentru război, sperând că astfel se vor menţine la putere; Robespierre şi iacobinii preferă pacea, pentru ca, între timp, să pună ei mâna pe putere. Tensiunea creşte zi de zi, ziarele agită spiritele, cluburile discută, zvonurile sunt mereu mai alarmante şi opinia publică este din ce în ce mai neliniştită. În ziua de 20 aprilie, când, în sfârşit, regele Franţei declară război împăratului Austriei şi regelui Prusiei, această hotărâre – ca întotdeauna în astfel de împrejurări – aduce un soi de uşurare.

Săptămâni de-a rândul a domnit la Paris o stare de tensiune apăsătoare, de neîndurat, dar mult mai copleşitoare şi ameninţătoare este starea de spirit ce domneşte în oraşele de graniţă. În toate bivuacurile, trupele sunt de acum adunate, în fiecare sat, în fiecare oraş sunt înarmaţi voluntarii şi gărzile naţionale; peste tot fortificaţiile sunt pregătite de luptă. Cei din Alsacia mai ales ştiu că şi de data aceasta – ca în toate confruntările franco-germane – pământul lor va fi teatrul primelor lupte. Pe malurile Rinului se află inamicul, duşmanul; nu este o noţiune confuză, patetic-retorică, cum pare la Paris, ci o realitate vizibilă, palpabilă. Într-adevăr, de la capul de pod întărit, ca şi din turnul catedralei din Strasbourg, pot fi văzute, chiar cu ochiul liber, apropiindu-se regimentele prusiene. Noaptea, peste fluviul sclipind nepăsător sub razele lunii, vântul poartă zgomotul carelor de artilerie, zăngănitul armelor, comenzile lansate de trompete. Toţi ştiu: un singur cuvânt este de ajuns, un ordin, pentru ca din gurile, acum tăcute, ale tunurilor prusiene să izbucnească fulgere şi tunete, să reînceapă conflictul milenar dintre Franţa şi Germania – de astă dată în numele noii libertăţi de o parte şi în numele vechii ordini, de partea cealaltă.

Ziua de 25 aprilie 1792 devine deci o zi memorabilă, căci ştafetele aduc de la Paris la Strasbourg ştirea că războiul a fost declarat. Fără zăbavă, din toate străzile şi casele, poporul năvăleşte în pieţele publice; întreaga garnizoană defilează, gata de luptă, un regiment după altul, ca pentru o ultimă paradă. În piaţa principală, primarul Dietrich îi aşteaptă, încins cu eşarfa tricoloră şi cocardă la pălăria pe care 0 flutură salutând trecerea soldaţilor. Apoi răsună trompetele şi duduie tobele, impunând asistenţei liniştea. Cu voce puternică, citeşte Dietrich, în această piaţă publică, apoi şi în celelalte, în limba franceză şi germană, textul declaraţiei de război. După ultimele lui cuvinte, muzica militară atacă primul cântec de luptă, imnul provizoriu al revoluţiei, „Ca ira“, de fapt mai curând o arie de dans, veselă, ironică, antrenantă, căreia pasul zornăitor şi tunător al regimentelor ce pleacă îi dau o cadenţă marţială. Apoi mulţimea se risipeşte, ducând cu ea pe străzi şi-n case o atmosferă de entuziasm; în cafenele şi cluburi se ţin discursuri înflăcărate şi se impart proclamaţii: „Aux armes, cítoyens! L’etendard de la guerre est deployé ! Le singnal est donné !“ (La arme, cetăţeni! Stindardul luptei a fost desfăşurat! Semnalul a fost dat!); cu astfel de chemări şi cu altele asemănătoare, încep peste tot cuvântările, afişele şi apelurile din ziare; aceste sloganuri, ritmate, pline de forţă combativă, sunt apoi repetate de toţi : „Aux armes, citoyens! Qu’ils tremblent, donc, les despotes couronnés! Marchons, enfants de la liberté! (La arme, cetăţeni! Să tremure, deci, despoţii încoronaţi! Să pornim, copii ai libertăţii!) Şi de fiecare dată mulţimea izbucneste, la auzul acestor cuvinte înflăcărate, în urale.

Mulţimea jubilează întotdeauna pe străzi la auzul unei declaraţii de război. Dar în asemenea momente de entuziasm colectiv, se fac auzite şi alte glasuri, mai discrete, mai reţinute; se trezesc, ou prilejul unei asemnea declaraţii, grija şi teama, e drept şoptite tainic în ungherele locuinţelor sau cu buze palide care abia se întredeschid. Veşnic şi pretutindeni sunt mame care-şi spun: Oare soldaţii străini nu-mi vor omorî copiii ? În toate ţările, ţăranii sunt îngrijoraţi de soarta bunurilor lor, a pământurilor, caselor, vitelor, recoltelor. Oare nu le vor fi călcate în picioare semănăturile, oare nu le vor fi jefuite casele de către hoardele brutale, oare ogoarele muncite nu vor fi îngrăşate cu sânge ?

Dar primarul Strasbourgului, Friedrich baron Dietrich, de fapt era aristocrat, însă, asemenea celor mai buni arisţocraţi francezi, ataşat cu tot sufletul cauzei noii libertăţi, vrea ca numai glasurile puternice, răsunătoare, pline de încredere, să se facă auzite. În mod conştient, transformă ziua declaraţiei de război într-o adevărată sărbătoare publică. Cu eşarfa pe piept, aleargă de la o adunare la alta, pentru a înflăcăra mulţimea. Pune să se împartă vin şi mâncare soldaţilor care pleacă pe front, iar seara adună în casa lui încăpătoare, în Place de Broglie, pe generali, ofiţeri şi funcţionarii superiori, la o seară de rămas bun, căreia însufleţirea îi conferă cu anticipaţie caracterul unei festivităţi a victoriei. Generalii, siguri de izbândă cum sunt întotdeauna generalii, prezidează. Tinerii ofiţeri, care văd în război însuşi sensul vieţii lor, îşi dau drumul nestingheriţi. Ei se înflăcărează reciproc. Săbiile sunt scoase din teacă, oamenii se îmbrăţişează, paharele se ciocnesc şi vinul excelent face ca discursurile să devină din ce în ce mai infocate. Şi mereu, în toate toasturile, revin acelaşi îndemnuri din ziare şi proclamaţii: „La arme, cetăţeni! Înainte! Să salvăm patria! Curând tiranii încoronaţi se vor înspăimânta! Acum, când stindardul victoriei a fost desfăşurat, a venit ziua ca steagul tricolor să fâlfâie peste întreaga lume! Fiecare trebuie să dea ce are mai bun pentru rege, pentru flamură, pentru libertate“. Întregul popor, întreaga ţară să devină în astfel de clipe o unitate sfântă, prin credinţă în victorie şi ataşament pentru cauza libertăţii.

Deodată, în toiul discuţiilor şi toasturilor, primarul Dietrich se întoarse către un tânăr căpitan de la fortificaţii, pe nume Rouget. El şi-a amintit că acest ofiţer amabil, nu tocmai frumos, dar simpatic, a scris, cu ocazia proclamării Constituţiei, un imn destul de reuşit, închinat libertăţii, pe care Pleyel, dirijorul regimentului, l-a pus de îndată pe note. Această lucrare lipsită de pretenţii a prins repede, fanfara militară a învăţat-o şi a executat-o în pieţele publice, a fost cântată în cor. Oare declaraţia de răzoi şi plecarea trupelor nu constituie acum un prilej asemănător? Aceasta este întrebarea pe care primarul Dietrich i-o adresă căpitanului Rouget (care, în mod nejustificat, se înnobilase singur, şi-şi spunea Rouget de Lisle), aşa cum te adresezi unui cunoscut căruia îi ceri o favoare. N-ar vrea să folosească această ocazie patriotică pentru a scrie o nouă poezie, un cântec de război pentru Armata Rinului, care mâine va porni să dea piept cu inamicul?

Rouget, un om modest, destul de neînsemnat, care nu s-a considerat vreodată un mare compozitor – versurile sale n-au fost niciodată tipărite, operele i-au fost refuzate – ştie că poate scrie cu uşurinţă versuri ocazionale şi pentru a fi pe placul înaltului demnitar, al prietenului său care-l solicită, se declară de acord. Da, va încerca. „Bravo, Rouget“, închină pentru el un general din faţa lui şi-i cere să-i trimită cântecul pe front, de îndată ce-l termină. Un marş patriotic, care să dea aripi Armatei Rinului ar fi foarte nimerit.

Între timp, începe o nouă cuvântare, se ridică toasturi, animaţia creşte, se bea. Entuziasmul general trece ca un talaz uriaş peste cele discutate în treacăt. Atmosfera devine tot mai încinsă, mai zgomotoasă, mai frenetică şi ceasul a depăşit de mult miezul nopţii când oaspeţii părăsesc casa primarului.

E mult după miezul nopţii. Ziua de 25 aprilie – ziua atât de agitată pentru Strasbourg, a declaraţiei de război – a trecut. De fapt a şi început ziua de 26 aprilie. Întunericul nopţii domneşte peste oraş, dar acest întuneric e înşelător, căci în spirite mai e încă trează frământarea zilei abia încheiate. În cazărmi, soldaţii se pregătesc de plecare şi, înapoia obloanelor trase, unii dintre cei temători se pregătesc poate în taină, să fugă. Pe străzi, plutoane izolate mărşăluiesc. Printre ei, grăbesc curierii călare. Apoi soseşte un convoi de artilerie grea. Iar şi iar se aud parole, strigăte de sentinele din post în post. Prea aproape este duşmanul, prea mare nesiguranţa şi tulburarea ce domnesc în oraş, ca vreun om să poată dormi în aceste clipe decisive.

Şi Rouget, care urcă scara spre modesta sa încăpere din Grande Rue 126, este stăpânit de o stranie agitaţie. El nu şi-a uitat făgăduiala de a scrie cât mai degrabă un marş, un cântec de război, pentru Armata Rinului. Plin de nelinişte, măsoară camera în lung şi-n lat. Cum să-nceapă? Cum să-nceapă? Apelurile înflăcăratelor proclamaţii, discursuri şi toasturi i se învălmăşesc în minte „Aux armes, cítoyens ! Marchons, enfants de la liberté ! Ecrasons la tyranie !… L’étendard de la guerre est deployé…“ Dar îşi aminteşte şi de alte cuvinte auzite în treacăt, de glasurile femeilor care tremură pentru viaţa fiilor lor, de îngrijorarea ţăranilor care se tem că pământul Franţei ar putea fi călcat în picioare de cohortele străine şi îngrăşat cu sângele lor. Aproape fără să-şi dea seama, scrie primele două rânduni, care nu sunt decât ecoul, răsunetul, o reluare a chemărilor auzite.


Apoi se opreşte şi rămâne uimit. Se potriveşte ! Începutul e bun. Acum trebuie doar să găsească ritmul adecvat, melodia care să corespundă cuvintelor. Îşi ia vioara din dulap şi încearcă. Ca prin minune, de la primele măsuri, ritmul muzicii se integrează deplin cuvintelor. Înfrigurat, scrie mai departe, sub imboldul unei forţe neobişnuite, care a pus cu totul stăpânire pe el; dintr-o dată, se simte năpădit de multitudinea de simţăminte ce se revarsă în acele momente: cuvintele pe care le-a auzit pe stradă, la banchet, ura împotriva tiranilor, grija pentru pământul patriei, încrederea în victorie, dragostea de libertate. Rouget nici n-are nevoie să creeze o poezie, el trebuie doar să pună în rime, în ritmul înflăcărat al medoliei, vorbele ce au circulat in această zi unică din gură în gură şi să exprime, să spună, să cânte tot ceea ce întreaga naţiune a simţit, în străfundurile sufletului ei. Nu trebuie să compună, căci prin obloanele închise străbate ritmul străzii, al ceasului de faţă, ritmul îndârjirii şi al sfidării, care răsună în marşul soldaţilor, în chemările de trompetă, în uruitul convoaielor de artilerie.

Poate nici nu aude toate aceste zgomote în mod conştient, le ascultă însă geniul acelui ceas, care, în această noapte unică, şi-a făcut sălaş în trupul său de muritor. Din ce în ce mai supusă, melodia urmează ritmul puternic, plin de avânt, bătaia inimii unui întreg popor. Rouget aşterne, înfrigurat, din ce în ce mai înfrigurat, cuvintele, notele, parcă dictate dinafară – este cuprins de iureş, cum spiritul lui, îngust, burghez, nu mai cunoscuse. O exaltare, un avânt, care nu-i sunt proprii, ci aparţin unei puteri magice concentrată într-o singură secundă explozivă, îl aruncă pe acest biet diletant, ca pe o rachetă, de sute de ori dincolo de dimensiunile lui, până la stele, iluminînd timp de-0 clipă bolta cu o flacără puternică, strălucitoare.



I-a fost hărăzit căpitanului Rouget de Lisle să se înfrăţească pentru o noapte cu nemurirea: din ecourile străzii, din chemările ziarelor, s-au născut în el cuvintele unei strofe, a cărei formulare poetică este tot atât de nepieritoare pe cât de nemuritoare e melodia.


Apoi urmează ultima strofă, a cincea şi dintr-un singur elan creator, îmbinând într–un chip desăvârşit cuvântul cu melodia – încă înainte de ivirea zorilor – cântecul nemuritor este terminat. Rouget stinge lampa şi se aruncă în pat. Nu-şi dă seama ce s-a întâmplat cu el, dar parcă o forţă nemaivăzută l-a înălţat la o nebănuită acuitate a simţurilor şi aceeaşi forţă l-a doborât acum, într-o epuizare totală. El cade într-un somn adânc, de moarte şi într-adevăr creatorul, poetul, geniul sunt din nou morţi în el. Pe masă însă se află opera, desăvârşită, desprinsă de cel ce doarme şi pe care a creat-o într-o stare de elan divin. Nicicând în istoria tuturor popoarelor nu a mai fost creat un cântec – în acelaşi timp, cuvânt şi melodie – atât de repede şi atât de perfect.

Aceleaşi clopote ale catedrei vestesc, ca-ntotdeauna, ivirea zorilor. Din când în când, vântul aduce de la Rin ecou de împuşcături, primele hărţuieli au început. Rouget se trezeşte, smulgându-se cu greu din abisul somnului profund. Simte vag că ceva s-a întâmplat cu el, ceva de care abia îşi aminteşte. Iată însă că observă pe masă fila proaspăt scrisă. Versuri? când oare le-am scris ? Muzică, aşternută de propria mea mână? Când am compus-o? Ah, da, e cântecul pe care i l-am promis prietenului meu Dietrich, marşul Armatei Rinului! Rouget citeşte versurile fredonează melodia, dar, ca-ntotdeauna, creatorul încearcă în faţa lucrării abia terminate un sentiment de nesiguranţă. Alături de el însă, locuieşte un camarad de regiment, căruia îi arată şi-i cântă compoziţia. Prietenul pare mulţumit, propunând doar câteva mici schimbări.

Această preţuire îi dă oarecare curaj. Cu toată nerăbdarea proprie unui autor şi mândru că şi-a îndeplinit atât de prompt misiunea, aleargă la primarul Dietrich, care-şi face plimbarea de dimineaţă în grădină şi meditează la un nou discurs. Adevărat, Rouget ? E gata? Atunci să-l auzim. Intră amândoi în salonul casei, Dietrich se aşează la pian şi-l acompaniază pe Rouget, care cântă textul. Atrasă de neaşteptata muzică matinală, soţia primarului, muziciană cu şcoală, desăvârşeşte acompaniamentul şi astfel compoziţia poate fi prezentată chiar în acea seară, printre multe alte cântece, la reuniunea prietenilor casei. Primarul Dietrich, mândru de vocea lui plăcută, de tenor, promite să o studieze temeinic, şi-ntr-adevăr, în seara aceleiaşi zile – 26 aprilie – în care fusese compusă, este cântată în salonul primarului, în faţa unei societăţi strânse acolo întâmplător.

Se pare că invitaţii au aplaudat cu căldură şi desigur că n-au lipsit nici unele complimente de rigoare la adresa compozitorului, care era de faţă. Dar, fireşte, că oaspeţii din Hótel de Broglie, din marea piaţă a Strasbourgului, nu şi-au dat seama că în existenţa lor pământească de fiecare zi coborâse cu aripi nevăzute o melodie nemuritoare. Arareori recunosc contemporanii de la prima vedere măreţia unei opere sau a unui om. Şi cât de puţin a fost conştientă de acea clipă memorabilă soţia primarului, reiese din scrisoarea către fratele ei, în care prezintă această minune ca o banală întâmplare mondenă. „După cum ştii, noi primim mulţi oameni în casă şi mereu trebuie inventat ceva, pentru ca petrecerea să nu fie lipsită de variaţie. Aşa a ajuns soţul meu să sugereze unui amic compunearea unui cântec ocazional. Căpitanul genist Rouget de Lisle, un poet şi compozitor simpatic, a compus foarte repede meledia unui marş de război. Cu vocea lui plăcută de tenor, soţul meu a cântat îndată acest marş, care este foarte antrenant şi are şi o oarecare originalitate. Ceva în stilul lui Gluk, dar mai vioi, mai însufleţit. În ceea ce mă priveşte, m-am ocupat cu orchestrarea lui. Scriind partitura pentru pian si alte instrumente, ceea ce mi-a răpit mult timp. Piesa a fost executată la noi în casă, spre marea mulţumire a celor prezenţi“.

„Spre marea multumire a celor prezenţi“ – caracterizarea ne apare astăzi uimitor de rece. Această apreciere amabilă, însă lipsită de entuziasm, este totuşi de înţeles, căci la prima ei prezentare Marseilleza nu şi-a dezvăluit încă adevărata forţă. Marseilleza nu este menită să fie cântată de o voce dulce de tenor într-un salon mic-burghez între romanţe şi arii italiene – mai ales de o voce solo. Un cântec care entuziasmează răsunândîn ritmul cadenţat, viguros, al chemării „Aux armer citoyens“, se adresează unor mase, unor mulţimi şi orchestraţia potrivită lui e zăngănitul de arme al regimentelor mărşăluind în sunet de fanfară. Cântecul acesta n-a fost gândit pentru un autitoriu aşezat, rece şi ascultându-l în fotolii, ci pentru oameni în plină acţiune, pentru luptători. Nu e destinat unei voci izolate de soprană sau tenor, ci miilor de glasuri ale mulţimii, un marş ideal, un cânt al biruinţei, al morţii, al patriei, imnul naţional al unui întreg popor. Entuziasmul din care a fost iniţial zămislit îi va conferi cântecului puterea de-a entuziasma.

Cântecul n-a înflăcăratîncă; rezonanţa magică a melodiei sale n-a ajuns încă la sufletul naţiunii. Armata nu-şi cunoaşte încă marşul, cântecul de biruinţă. Revoluţia nu-şi cunoaşte încă veşnicul ei cânt de slavă. Rouget de Lisle însuşi, care a trăit miracolul acelei nopţi, nu-şi dă nici el seama de ceea ce a creat într-o singură noapte, parcă în vis, sub imboldul unui geniu efemer. Acest simpatic şi brav dilentat se bucură desigur din inimă că invitaţii l-au aplaudat din plin şi că a fost flatat în calitatea sa de autor. Cu vanitatea sa măruntă de om neînsemnat, caută să exploateze asiduu acest mărunt succes, în măruntul său cerc provincial. El cântă noua melodie camarazilor săi în cafenele, face mai multe copii şi le trimite generalilor Armatei Rinului. Între timp, la recomandarea primarului şi a autorităţilor militare, fanfara din Strasbourg a învăţat Cântecul de război pentru Armata Rinului şi patru zile mai târziu, la plecarea trupelor, orchestra Gărzii naţionale cântă, în piaţa principală, noul marş. Ca bun patriot, editorul din Strasbourg se declară gata să tipărească Le chant de guerre pour l’armée du Rhin, dedicat cu tot respectul generalului Luckner, de către subalternul său militar. Dar nici unul din generalii Armatei Rinului nu se gîndeşte să folosească acest cântec drept marş pentru trupele care înaintează. Astfel, succesul de salon al cântecului „Allons enfants de la patrie“, ca şi celelalte încercări ale lui Rouget, pare să rămână un succes efemer, provincial, menit să fie dat uitării. Dar niciodată forţa înnăscută a unei opere nu poate fi ascunsă sau zăvorâtă la nesfârştit. O operă de artă poate fi dată uitării de vremea ei, poate fi interzisă şi înmormântată, dar ceea ce are forţă elementară învinge până la urmă ceea ce este efemer.

O lună, două luni, nu se mai aude nimic de Cântecul de război al Armatei Rinului. Exemplarele manuscrise şi tipărite zac sau circulă fără să stârnească interes. Dar e totdeauna de ajuns ca o operă să entuziasmeze cu adevărat pe un singur om, căci orice entuziasm autentic devine el însuşi creator. La celălalt capăt al Franţei, în Marsilia, clubul Prietenii Constituţiei dă la 22 iunie un banchet, pentru voluntarii care pleacă pe front. La mesele lungi, stau cinci sute de tineri înflăcăraţi, în noile lor uniforme ale Gărzii naţionale; în cercul lor domneşte aceeaşi atmosferă înflăcărată ca la 25 aprilie la Strasbourg, dar datorită temperamentului meridional al marseillezilor, ea este încă mai încinsă, mai pătimaşă, cu toate că nu mai există acea certitudine uşuratică a victoriei ca-n primele ore ale declaraţiei de război. Căci, în ciuda pălăvrăgelii generalilor de la Strasbourg, care-şi închipuiau că trupele revoluţionare vor trece de îndată Rinul şi vor fi peste tot primite cu braţele deschise, dimpotrivă, duşmanul a pătruns adânc pe pământul Franţei, libertatea este amentinţată, cauza libertăţii este în primejdie.

Deodată, în toiul banchetului, un student medicinist de la Universitatea din Montpellier, pe nume Mireur, pocneşte în paharul său şi se ridică în picioare. Cu toţii amuţesc şi privirile se-ndreaptă spre el. Tinerii se aşteaptă la un discurs, la un apel ocazional. Dar în loc de aceasta, tânărul îşi ridică mâna dreaptă şi intonează un cântec, un cântec nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte şi nimeni nu ştie de unde vine: „Allons enfants de la patrie“. Şi scânteia înflăcărează, de parcă ar fi căzut într-un butoi cu pulbere. Sentiment contra sentiment, veşnicii poli, au venit în atingere. Toţi aceşti oameni care pleacă mâine pe front, care vor să lupte pentru libertate şi să-şi dea viaţa pentru patrie, simt că aceste cuvinte exprimă propria lor voinţă, gândurile lor cele mai profunde; în mod irezistibil ritmul îi antrenează într-un entuziasm unanim, extatic. Strofă după strofă este întâmpinată cu ovaţii, repetată o dată, apoi şi a doua oară. Melodia este acum a lor; s-au ridicat emoţionaţi în picioare, cu paharele în mână, şi cântă vijelios refrenul. „Aux armes, cítoyens! Formez vos bataíllons !“ Curioşi, oamenii de pe strară se-mbulzesc să audă ce se cântă aici cu atâta însufleţire şi treptat îşi unesc glasurile cu ale celor dinăuntru.

A doua zi, melodia este pe buzele a mii şi zeci de mii de oameni. O nouă ediţie o răspândeşte şi ciâd cei cinci sute de voluntari pleacă pe front, la 2 iulie, cântecul îi însoţeşte. Atunci când obosesc mărşăluind pe şosea, când pasul lor îşi pierde cadenţa, e suficient ca unul singur să intoneze imnul, pentru ca ritmul lui antrenant să le dea tuturor un nou avânt. Când trec printr-un sat, iar ţăranii îi privesc cu mirare şi alţi locuitori se adună curioşi să-i vadă, ei îl cântă în cor. L-au adoptat drept cântec al lor, drept imn al batalionului lor, fără să bănuiască măcar când şi cine l-a compus, fără să ştie că fusese destinat Armatei Rinului. A devenit legământul lor pe viaţă şi pe moarte. Le aparţine ca şi steagul regimentului şi vor să-l poarte în lumea întreagă odată cu înaintarea lor furtunoasă.

Prima mare victorie o obţine Marseílleza – căci aşa se va numi curând imnul lui Rouget – la Paris. La 30 iulie, batalionul pătrunde în faubourg-uri cu steagul şi imnul în frunte. Zeci de mii de cetăţeni s-au adunat pe străzi pentru a-i ovaţiona pe noii-veniţi şi când cei cinci sute de voluntari ai Marsiliei se apropie, păşind într-o cadenţă perfectă, armonizându-se cu cântecul ce răsună ca dintr-un singur glas, mulţimea ascultă, uluită. Ce este oare acest imn magnific, plin de elan, pe care-l cântă marseilezii? Acest „Aux armes, citoyens !“, ca o chemare de trompetă, acompaniată de vibrantul duruit al tobelor, le înflăcărează inimile. Două sau trei ore mai târziu, refrenul cântecului răzbate în toate străzile. „Ca ira“ este uitat, uitate sunt şi marşurile de altădată şi cuplete învechite.

Revoluţia şi-a descoperit propriul ei glas, şi-a găsit în sfârşit cântecul. El se răspândeşte ca o avalanşă, înaintează într-un marş triumfal, de nestăvilit. La banchete, în teatre, cluburi, pretutindeni îl auzi; chiar şi în biserici răsună, după Te Deum şi curând în loc de Te Deum. Într-o lună, în două luni, Marseilleza a devenit cântecul poporului şi al întregii armate. Servan, primul ministru de război republican, sesizează cu perspicacitate puterea tonică şi mobilizatoare a acestui marş de luptă, unic în felul lui. El dispune să se distribuie de îndată o sută de mii de exemplare tuturor unităţilor şi-n două, trei nopţi cântecul compozitorului anonim este mai cunoscut decât toate operele lui Moliere, Racine şi Voltaire. Orice serbare se termină cu Marseilleza şi nici o luptă nu se porneşte înainte ca fanfara regimentului să fi executat acest imn de război, închinat libertăţii. La Jemappes şi la Neerwinden trupele se adună pentru a-l cânta, în cor, înainte de asaltul decisiv, iar generalii armatelor inamice, care nu cunosc alt mijloc de îmbărbătare a soldaţilor decât clasica raţie dublă de rachiu, văd cu teamă că nu pot opune nimic puterii răscolitoare a acestui imn ,,înspăimântător“, atunci când, pornit din mii de glasuri, ca un uriaş val sonor, se năpusteşte asupra trupelor lor. Marseilleza pluteşte acum peste câmpurile de luptă ale Franţei, ca odinioară Nike, zeiţa înaripată a victoriei, înflăcărând miile de luptători, spre glorie şi moarte.

În acest timp, Rouget, obscurul căpitan de geniu, se află în mica garnizoană Hüningen, unde continuă să traseze cu conştiinciozitate amplasamentul unor valuri de apărare şi tranşee. Poate că a şi uitat de Cântecul de război al Armatei Rinului, pe care l-a creat în acea noapte, acum depărtată, de 26 aprilie 1772 şi cu greu ar putea bănui, când ziarele vorbesc de un imn de război care a cucerit furtunos Parisul, că acest glorios cântec al marseillezilor este unul şi acelaşi, cuvânt cu cuvânt şi măsură cu măsură, cu miracolul care s-a petrecut în el şi cu el în acea noapte. Căci – crudă ironie a destinului – acela care a conceput melodia ce urcă în slavă şi se-nalţă până sub bolta înstelată, nu se bucură de nici o celebritate. Nimeni în Franţa nu se preocupă de soarta căpitanului Rouget de Lisle.

Gloria cea mai răsunătoare pe care a cunoscut-o vreodată un cântec rămâne în întregime operei, fără să se răsfrângă, câtuşi de puţin, asupra autorului. Numele lui nici nu figurează pe texte şi el însuşi ar rămâne complet necunoscut mai-marilor zilei, dacă persoana sa nu ar stârni simţăminte de mânie. Căci – paradox genial, aşa cum doar istoria îl poate inventa – creatorul imnului revoluţionar nu este el însuşi un revoluţionar; dimpotrivă: cel care prin cântecul său nemuritor a contribuit mai mult ca oricine la victoria revoluţiei, ar dori acum s-o stăvilească cu orice preţ.

În timp ce marseillezii şi poporul Parisului atacă palatul Tuileries, în sunetul Marseillezei, şi-l detronează pe rege, Rouget de Lisle s-a săturat de Revoluţie. Refuză să depună jurământ pentru Republică şi preferă să părăsească armata decât să servească sub iacobini. Scumpa libertate, „liberté chéríe“, pe care o proslăveşte într-unul din versurile cântecului său, nu este pentru acest om sincer o vorbă deşartă. El îi detestă pe noii tirani şi despoţi ai Convenţiei, nu mai puţin ca pe şefii încoronaţi şi miruiţi de dincolo de frontiere. Îşi manifestă în mod deschis antipatia faţă de Comitetul Salvării Publice, când amicul său Dietrich, naşul Marseillezei, când generalul Luckner, căruia îi fusese dedicată, când toţi ofiţerii şi nobilii, care au fost primii auditori din acea seară memorabilă de 26 aprilie, sunt târâţi spre ghilotină. Se ajunge foarte curând la o situaţie grotescă: bardul revoluţiei este întemniţat sub acuzaţia de a fi contrarevoluţionar, tocmai lui i se intentează un proces sub acuzaţia de a fi trădător de patriei! Numai evenimentele din 9 Thermidor, data căderii lui Robespíerre şi a deschiderii porţilor temniţelor, a scutit Revoluţia Franceză de ruşinea de a da pradă ,,briciului naţional“ pe poetul celui mai nemuritor dintre cântecele ei.

Ar fi fost, oricum, pentru Rouget o moarte eroică în locul scufundării jalnice în obscuritatea ce-i este hărăzită. Nefericitul supravieţuieşte de fapt mai mult de patruzeci de ani – mii şi mii de zile – acelei unice zile cu adevărat creatoare din viaţa sa. I s-a luat uniforma, pensia i se refuză; poeziile, proza, operele sale nu se tipăresc, nu se joacă. Destinul nu iartă unui diletant că a pătruns, în mod nepermis, în rândul nemuritorilor. Cu tot felul de mici afaceri, nu totdeauna prea curate, bietul om îşi duce cu greu o viaţă meschină. În zadar încearcă, din milă, Carnot şi mai târziu Bonaparte, să-i vină în ajutor. În firea lui Rouget ceva este iremediabil otrăvit şi tulbure, datorită cruzimii unei fatalităţi care l-a făcut zeu şi geniu pentru câteva ore, ca să-l arunce apoi, dispreţuitor, pentru vecie, în propria sa nimicnicie.

El se ceartă şi se ciondăneşte cu toţi cei de la putere. Îi scrie lui Bonaparte, care voia să-l ajute, scrisori patetice şi arogante, lăudându-se totodată, în mod public, că a votat la plebiscit împotriva lui. Se împotmoleşte tot mai mult în afaceri dubioase şi în cele din urmă ajunge, din cauza unei poliţe protestate, la Sainte-Pélagie, închisoarea datornicilor. Nedorit de nimeni, urmărit de creditori, supravegheat tot timpul de poliţie, se refugiază în ultimă instanţă undeva în provincie. De acolo, ca dintr-un mormânt, uitat şi părăsit de toţi, el urmăreşte destinul cântecului său nemuritor. Mai are prilejul să afle că armatele napoleoniene victorioase răspândesc Marseílleza prin întreaga Europă; apoi că Bonaparte, devenit împărat, o înlătură din ceremonialul său, ca fiind prea revoluţionară, în sfârşit că Burbonii o interzic cu desăvîrşire. Cât de uluit trebuie să fi fost bătrânul copleşit de amărăciune, văzând cum cântecul renaşte, după 0 generatie, în 1830, pe baricadele revoluţiei din iulie, redobândind vechea sa forţă şi când el, poetul, primeşte din partea lui Louis-Philippe, regele burghez, o mică pensie. Cel dispărut, cel uitat, crede că visează; iată că cineva îşi mai aduce aminte de el!

Nu este însă decât o amintire palidă şi când moare, la Choisy-le-Roi, în 1836, în vârstă de şaptezeci şi şase de ani, nimeni nu mai vorbeşte de el, iar numele i-a fost uitat. Din nou trebuie să treacă generaţii; de abia în timpul războiului mondial, când melodia înflăcărată a Marseillezei, devenită de mult imn naţional, răsună vijelios pe întreg frontul francez, se dispune ca trupul micului căpitan Rouget să fie aşezat în Domul Invalizilor, alături de acela al micului locotenent Bonaparte. Astfel, creatorul obscur al unui cântec nemuritor îşi găseşte, până la urmă, odihna în cripta de onoare a patriei sale – suprema mângîiere de-a nu fi decât poetul unei singure nopţi.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9650/33/

Pentru întreaga Europa Occidentala, ziua de 23 august (când este celebrat Sfântul Apostol Bartolomeu, rit romano-catolic si nu numai) reprezinta un simbol nefericit al intolerantei religioase din secolul XVI. În acea zi a anului 1572, dupa o serie de asasinate directionate de catre fortele catolice din Paris împotriva mai multor fruntasi ai hughenotilor – protestanti calvinisti francezi – au urmat valuri de crime comise de multimea furioasa, soldate cu mai multe mii de victime din rândurile protestantilor.

Cucerirea Algeriei


Pe 5 iulie s-au împlinit 182 de ani de la invazia Algeriei de către francezi. Avea să urmeze un conflict de 17 ani în urma căruia teritoriul din Nordul Africii a fost transformat în colonie franceză. Algeria va rămâne în posesia Franței până în 1962 când, în urma unui război de independență sângeros – care a atras Parisului numeroase critici din partea comunității internaționale, și-a câștigat într-un final independența.

Cucerirea Algeriei a fost, pentru Franța, principala achiziție teritorială în prima jumătate a secolului al XIX-lea, căci adevărata extindere a imperiului colonial francez începe abia după 1870, în perioada Republicii a III-a. Atunci Algeria era – doar nominal însă – sub suzeranitate otomană, fiind condusă sub forma unei regențe. Ca și celalalte două regențe din Africa de Nord (Tripoli și Tunis), Algeria era cunoscută pentru activitățile de piraterie din Marea Mediterană. Acestea erau atât de extinse încât unele țări – între care și Statele Unite ale Americii – au ajuns la un moment dat să plătească un soi de tribut (un fel de taxă pe securitate) regențelor din Africa de Nord pentru a-și proteja navele.

Expediția franceză în Algeria începe în vara anului 1830, însă ea a fost motivată ca pornind de la un incident ce avusese loc cu trei ani înainte, când conducătorul Algeriei, Hussein Dey, l-a ofensat pe consulul francez: în timpul unei dispute privind datoriile pe care guvernul francez le avea față de Algeria, Hussein s-a enervat și l-a lovit pe consulul francez. Dacă într-adevăr acesta ar fi fost motivul pentru intervenția armată în Algeria, Franța ar fi trebuit să acționeze imediat, nu trei ani mai târziu. A făcut-o însă în 1830 ca o ultimă încercare de recredibilizare a Restaurației, de refacere a prestigiului Regelui Carol al X-lea: astfel, expediția începe cu puțin timp înainte de Revoluția din Iulie în urma căreia Carol al X-lea, regele Bourbon, este înlocuit de Louis-Philippe D'Orléans.

Campania nu a durat mult; Hussein Dey capitulează, iar Franța ocupă Algerul. A urmat însă o lungă campanie pentru înfrângerea rezistențelor locale, campanie care se va sfârși abia în 1847. În acea vară a lui 1830, guvernul francez încă nu-și pusese la punct o strategie clară privind Algerul și nu-și stabilise țelurile pe termen lung. Noul rege, Louis-Philippe, nu dorea o colonizare propriu-zisă a întregului teritoriu algerian, preferând în schimb extinderea controlului în zona de coastă. Astfel, francezii vor cuceri în următorii ani principalele porturi, precum Oran, Bône sau Mostaganem.

Începând cu 1832 se remarcă personalitatea unui lider local, Abd el Kader, care le va face multe probleme francezilor, în jurul lui organizându-se principala mișcare de rezistență locală. Tânărul (născut în 1808, avea doar 24 de ani când conduce pentru prima oară revolta locală contra francezilor) s-a dovedit a fi un comandant foarte bun. Conflictul a avut mai multe faze, Abd el Kader încheind două tratate (de fapt armistiții) cu francezii, în 1834 și 1837, pe care nici una din părți nu le va respecta.

De-a lungul anilor de conflict, francezii și-au exprimat în mai multe rânduri suspiciunile privind ajutorul pe care englezii l-ar fi oferit clandestin lui Abd el Kader. În mod oficial, guvernul britanic nu a sprijinit rezistența locală, dar se prea poate ca suspiciunile Franței să fi avut ceva adevăr la bază.

Evident că, în 1830, Marea Britanie nu a fost mulțumită de invazia franceză din Algeria. La acel moment, Ducele de Wellington era prim ministru, iar acesta era cunoscut pentru lipsa de încredere pe care o avea față de francezi. Inițial, englezii speraseră că noul rege, Louis-Philippe, va renunța la ceea ce începuse ca o expediție punitivă, dar odată ce s-a dovedit că francezii vor continua cucerirea teritoriului algerian, nu au luat nicio măsură. Odată ce Lordul Palmerston a venit la conducerea Ministerului de Externe, a decis să nu se implice oficial în acțiunile Franței din Africa de Nord, dar exista tentația – foarte mare! – de a oferi în mod clandestin sprijin inamicilor Franței, mai ales că englezii nu dorea ca Parisul să-și extindă controlul și în Maroc.

Abd el Kader a fost ales, la nici 25 de ani, liderul unei confederații tribale din Vestul Algeriei, și datorită carismei și talentului militar a ajuns repede în fruntea mișcării de rezistență. Odată ce și-a consolidat sprijinul din partea altor șefi locali, Abd el Kader a început să caute sprijinul altor țări, cu precădere al acelor țări care nu erau tocmai în relații bune cu Franța. Mai întâi a fost Marocul, atras pentru scurtă vreme în conflict, însă adevărata miză era Anglia.

Oficial, Foreign Office-ul a interzis reprezentanților săi să intre în contact cu liderul algerian, pentru a evita orice conflict cu Franța. Însă în 1837, în perioada armistițiului dintre Abd el Kader și francezi, încep să apară primele informații potrivit cărora membrii rezistenței locale aveau arme de origine britanică. După ce războiul a fost reluat în 1839, Mareșalul Bugeaud a fost numit guvernator general al Algeriei și a fost însărcinat cu distrugerea rezistenței lui Abd el Kader. Bugeaud a primit comanda unei armate de aproape 80.000 de oameni, însă nu a obținut imediat o victorie decisivă, ajungând la concluzia că mare parte din puterea lui Kader se baza pe armele de proveniență engleză de care acesta beneficia.

Abd el Kader a încercat să intre în legătură directă cu Marea Britanie după reluarea conflictului. În februarie 1840, el se adresează direct Reginei, printr-o scrisoare trimisă la Londra prin intermediul consulului englez din Tanger. Două luni mai târziu, Palmerston avea să-i scrie consulului că primise scrisoarea adresată de Abd el Kader Reginei și că guvernul crede că ar fi nepotrivit să-i răspundă la acel moment deoarece orice răspuns ar putea fi interpretat greșit atât de Abd el Kader, cât și de guvernul francez. Palmerston mai scria că guverul britanic nu intenționează să se implice în conflictul din Algeria, astfel că cel mai bine ar fi să nu răspundă scrisorii primite. Cu toate acestea, Palmerson îi mai scria consulului că, dacă are ocazia, ar putea să-i dea de înțeles lui Abd el Kader că scrisoarea lui a fost primită.

Abd el Kader a câștigat pentru scurtă vreme sprijinul Marocului, sultanul facilitând transportul de arme britanice către soldații lui Kader. De asemenea, s-a implicat militar în conflict, dar s-a retras la scurtă vreme, după ce a fost învins de armata lui Bugeaud. Odată cu retragerea din conflict, a dispărut astfel și interesul de a facilita în continuare transportul de arme britanice către forțele lui Abd el Kader. Mai mult decât atât, în noiembrie 1844, sultanul a dat ordin ca lui Abd el Kader să nu-i fie permisă intrarea pe teritoriul marocan și, dacă e posibil, să fie capturat. Lipsit de sprijinul marocan (asta după ce, cu un an înainte, francezii reușiseră să captureze principala tabără a rezistenței, inclusiv tezaurul, lipsindu-l astfel pe Abd el Kader de mijloacele financiare pentru a continua lupta), liderul algerian se transformă într-un fugar. Trei ani mai târziu, în 1847, se va preda francezilor. A fost închis în Franța până în 1852, când va fi grațiat și eliberat din ordinul lui Louis-Napoleon. Interesant este că după ce a condus lupta împotriva francezilor timp de 15 ani, Abd el Kader s-a transformat într-un admirator al Franței și, mai ales, al lui Napoleon al III-lea.

Franța în viziunea istoricului Lucien Febvre


O descoperire recentă – un manuscris semnat de faimosul istoric francez Lucien Febvre și François Crouzet, ne oferă astăzi, șase decenii mai târziu, o lecție importantă despre abandonarea naționalismelor.

Denis Crouzet, la rândul lui istoric important, fiul lui François Crouzet (1922-2010; specialist în Anglia victoriană și revoluția industrială), a descoperit o comoară ascunsă în apartamentul parizian în care a locuit tatăl său: un manuscris pe care acesta îl redactase împreună cu Lucien Febvre în urmă cu șaizeci de ani.

Uitat pe fundul unei valize, acest manuscris fără titlu a rămas uitat foarte mult timp. El a fost redactat în anul 1950 împreună cu François Crouzet, pe atunci un tânăr istoric asistent la Sorbona, în urma unei comenzi venite din partea UNESCO (tot o astfel de comandă a fost și lucrarea Race et histoire (1952), semnată de Claude Lévi-Strauss). Însă din motive rămase necunoscute, el nu a fost niciodată publicat, iar Febvre și Crouzet nu au mai luat măsuri pentru a-și face cunoscută lucrarea.

Astăzi, manuscrisul a fost publicat sub titlul de Nous sommes des sang-mêlés, având subtitlul Manuel d'histoire de la civilisation français. Termenul de „civilizație” este, în acest context, foarte important. Departe de definițiile sale clasice și limitate, în care unii încă mai cred și în zilele noastre, aici „civilizația” apare ca un antidot împotriva derapajelor naționaliste.

Acest „manual” nu este o istorie clasică a Franței, ci – așa cum explică postfața – o „deconstruire a romanului național”. Pentru francezul de la 1950 (despre care autorii considerau că au, în privința istoriei, idei depășite puternic influențate de naționalism), se spune istoria unei Franțe care nu s-a construit singură, doar prin propriile eforturi, ci a unei Franțe care a beneficiat de-a lungul timpului de contribuții din exterior: romanii, desigur, dar și germanii, anglo-saxonii, italienii, dar și răsăritenii. O Franță a cărei istorie nu se poate înțelege izolând-o de restul lumii, o Franță cu o istorie care se înscrie într-un ansamblu mult mai vast – după cum o arată, spre exemplu, capitolul despre revoluțiile atlantice (Anglia, Franța, America).

Este o istorie a darului și contra-darului (Febvre și Crouzet împrumută aici din conceptele dezvoltate de antropologul Marcel Mauss în Essai sur le don) pentru că civilizația nu se mulțumește doar cu a primi : ea oferă ceva la rândul său. Franța a contribuit la rândul ei la dezvoltarea civilizației europene prin intermediul artelor sale, al mesajelor pe care le-a difuzat și al legilor pe care le-a dezvoltat pentru sine, dar care au fost ulterior adoptate și de alte țări. Ne gândim aici, spre exemplu, la arta gotică, la apariția și dezvoltarea Universității, la epoca luminilor și, bineînțeles, la moștenirea Revoluției.

Nous somme des sang-mêlés– titlul, ales de editor și de copiii lui Crouzet, ține cont de spiritul unei cărți care, scrisă la cinci ani după Al Doilea Război Mondial, conflict declanșat în numele rasei și al națiunii, caută să facă din civilizație o creație comună și nu o afacere pur națională. Nu există nici „sângele” și nici „rasa” franceză, afirmă cu tărie Febvre. Atunci ce e un francez, se întreabă autorii în concluziile cărții. El este „un beneficiar, un moștenitor, un creator”.

Mai sunt multe lucruri de descoperit în privința lui Lucien Febvre și a viziunii sale despre Franța și despre istorie în general. În primul rând, pentru că viziunea lui Febvre este încă de actualitate. Apoi, pentru că probabil mai rămân încă manuscrise nedescoperite. Nu demult, fiul istoricului, Henri Febvre, a descoperit la rândul său, într-o cămașă uitată în casa tatălui său din Paris, vreo treizeci de pagini scrise de mână. Scrise la scurtă vreme după sfârșitul Primului Război Mondial, foile au stat la baza unor conferințe despre sindicalismul în Franța.

Cele „Patru lecții” au fost ținute la Sorbona în 1920 de tânărul istoric Febvre (avea atunci 42 de ani) care tocmai fusese demobilizat și numit în funcție la noua Universitate de la Strasbourg, din recent recuperata Alsacie. Trecutul său de socialist explică interesul pentru cauza sindicală la care se aflilisae, precum și acitivtatea sa ca militant pentru SFIO (Section Française de l'Internationale Ouvrière)pe vremea când lucra ca profesor de liceu la Besançon (1907-1912). Febvre a scris atunci cronici anonime pentru Socialiste franc-comtois pentru sprijinirea unui sindicalism antiparlamentar, antietatist și antimilitarist. Ulterior, Febvre se va îndepărta de militantismul socialist și se va dedica cercetărilor care vor face din el unul din cei mai mari istorici ai Franței secolului XX.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9482/33/

Cel mai important si mai longeviv monarh al Frantei, Ludovic al XIV-lea (Casa de Bourbon), a domnit 72 de ani si 110 zile, din 1643 si pâna în 1715. Nascut în 1638, el a fost încoronat la 7 iunie 1654, când avea 16 ani. Desi mama sa, Anna de Austria a fost regenta, aceasta i-a cedat prerogativele Cardinalului Mazarin si abia dupa moartea acestuia Ludovic al XIV-lea a capatat puteri depline, în 1661. S-a spus ca nasterea lui a fost o minune, caci a survenit dupa 23 de ani de casnicie a parintilor sai, de aceea a fost poreclit înca de atunci „cel dat de la Dumnezeu”.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9422/33/

Domnia lui Ludovic al XVI-lea ca rege al Frantei a durat de la 10 mai 1774 (cand avea douazeci de ani) si pana la 1 octombrie 1791. Revolutionarii au impus abolirea monarhiei absolutiste si proclamarea monarhiei constitutionale, iar noul titlul devine "Rege al francezilor", cu care Ludovic al XVI-lea, rege constitutional, a domnit pana la arestarea sa, in 1792. In ianuarie 1793 este executat pentru inalta tradare si Franta devine Republica dupa mai bine de un mileniu de regim monarhic (prima dinastie, a Merovingienilor, a debutat in anul 481). Dar aceasta republica va dura pana in 1804, cand Napoleon se proclama imparat...

24 februarie 1525 - Batalia de la Pavia