ISTORIE=FRANTA

Razboiul celor 100 de ani (I)
=====
Razboiul Celor 100 de Ani (II)

Revolutia franceza de la 1789, considerata „fiica masoneriei“

8 noiembrie 1793 – transformarea Luvrului In muzeu
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1004
Muzeul istoriei lumii
In Europa, muzeele si galeriile de arta au aparut In vremurile cand proprietarii acestora dispretuiau gloata. Cei care Isi faceau colectii tineau sa le arate ce pregatire si gusturi similare au cunoscatorilor si eruditilor. Ideea ca ar fi fost de datoria lor ca aceste opere sa fie Indragite si Intelese de paturi mai largi ale populatiei ar fi parut absurda. In secolul al XVIII-lea, de regula doar calatorii distinsi si carturarii europeni aveau acces la colectiile printilor europeni, colectii aflate adeseori chiar In incinta palatelor.
In 8 noiembrie 1793, revolutionarii francezi au impus transformarea palatului Luvru In muzeu, obiectele de arta adapostite de acesta Incetand sa mai fie rezervate doar privirilor aristocratilor. In prezent, muzeul Luvru este cel mai mare muzeu parizian, ca suprafata. Cladirea muzeului, a carui arhitectura s-a dezvoltat de-a lungul a 800 de ani, este fostul palat regal situat In inima Parisului, Intre malul drept al Senei si Rue de Rivoli. Curtea sa principala se afla pe axa bulevardului Champs-Élysées
Alaturi de Muzeul Ashmolean, muzeul din Dresda si muzeul Vaticanului, Luvrul este unul dintre cele mai vechi si mai mari muzee din lume, cu o lunga istorie In pastrarea patrimoniului artistic al Frantei, de la regii capetieni pana la imperiul napoleonian. Organizate In sapte sectiuni, colectiile Luvrului adapostesc opere datand de la nasterea marilor civilizatii antice ale bazinului mediteraneean pana la cele ale evului mediu si ale primei jumatati a secolului al XIX-lea, afirmandu-si vocatia enciclopedica.
Mirajul lumii
orientale
Departamentul Antichitati orientale conserva opere provenind de pe un teritoriu imens care se Intinde de la Indus la Marea Mediterana, un teritoriu In care a aparut pentru prima oara In istoria lumii o administratie politica, militara si religioasa, Impreuna cu structurile complexe care sunt orasele. Colectiile acestui departament sunt repartizate de-a lungul a trei ansambluri geografice si culturale: Mesopotamia (cu civilizatiile Sumerului, Babylonului, Assurului si Anatoliei), Iran (Susa si platoul iranian) si Levantul (coasta siro-palestiniana si insula Cipru). Piesele colectiilor sunt prezentate In ordine cronologica.
Primele achizitii ale Luvrului pentru aceasta sectiune sunt un vas de piatra verde cu un relief ce prezinta lupta dintre un sarpe si un lup, cu referire probabil la un mit al creatiei din lumea orientala si “printesa bactriana”, o mica statueta de la sfarsitul mileniului III I.Hr.
In 1847, Luvrul a deschis un “muzeu asirian” cu piese descoperite de Paul-Emile Botta In Mesopotamia. Colectia de obiecte orientale a fost sporita cu cele descoperite de Ernest Renan In Fenicia si Ernest Sarzec la Tello si Sumer. Codul lui Hammurabi, opera capitala a literaturii babiloniene si-a gasit locul In aceasta colectie. Tezaurul s-a Imbogatit mereu cu capiteluri, mozaicuri, arme, statuete, bijuterii, ceramica, unelte, portrete funerare si idoli, piese provenite din marile situri arheologice ale Orientului: Akkad, Kultepe, Larsa, Mari, Khorsabad, Susa, Babilon, Assur (inclusiv taurii Inaripati din palatul lui Sargon), Ras-Shamra si Ugarit.
Acelasi departament adaposteste Arta islamica. Cu cele 10.000 de piese ale sale (In principal ceramica, obiecte de metal si fildes, tapiserii si picturi din secolele VII-XIX), aceasta colectie este comparabila cu cea a Muzeului Metropolitan din New York. Lucrarile provin din diferite tari ale lumii mediteraneene (Egipt, Turcia, Spania, Siria), Iran, Asia Centrala (Transoxiana si Khorasan) sau India.
Fascinatia Egiptului
Departamentul Antichitatilor egiptene prezinta vestigiile civilizatiilor care s-au succedat In jurul Nilului de la epoca Nagada (4000 I.Hr.) si pana In epoca crestina, cu o importanta sectiune copta. Mare parte a celor peste 5000 de piese a fost restaurata. Dupa ce a creat la Turin primul muzeu egiptean din lume, Jean François Champollion, omul care descifrase misterele hieroglifelor, si-a pus serviciile In slujba Luvrului, deschizand In 1826 o sectie consacrata Egiptului antic. In 15 decembrie 1827, muzeul egiptean al Luvrului a fost inaugurat de regele Charles al X-lea.
Impotriva unei pareri acceptata de aproape toata lumea, departamentul n-a primit nimic In urma campaniei din Egipt condusa de Napoleon Bonaparte. Champollion a realizat acest muzeu achizitionand colectiile consulilor Angliei si Frantei din Egiptul acelei vremi. Apoi, la jumatatea secolului XIX, departamentul a cumparat colectii private si s-a Imbogatit cu obiectele descoperite In timpul sapaturilor arheologice (mai importante find cele realizate de Auguste Mariette la Saqqarah) si cele donate de Institutul francez de arheologie orientala din Cairo.
In ceea ce priveste inventarul colectiei, el este foarte diversificat, cuprinzand sfincsi din granit, statuete ceramice, sculpturi din diferite roci si pietre pretioase sau semipretioase, jilturi, papirusuri, ceramica, opaite, tezaure, bijuterii, modele de barci funerare, sarcofage, mumii, vase din aur sau bronz, basoreliefuri, stele funerare, amulete, pandantive, vase de faianta din perioada romana, picturi, tapiserii, truse pentru farduri, obiecte de factura crestina si piese de mobilier funerar.
Antichitatea europeana
Evolutia lumii mediteraneene, din neolitic si pana In secolul IV d.Hr., este prezentata In cadrul departamentului Antichitati grecesti, etrusce si romane. Statuaria greceasca este prezentata cronologic (epoca orientalizanta, perioada arhaica, clasica si elenistica), cuprinzand opere originale si replici executate In epoca romana. Alaturi de statuile apartinand artei Cicladelor, civilizatiei cretane si celei miceniene, exista numeroase bronzuri, bijuterii si aproximativ 3500 de vase grecesti.
Trei sali sunt rezervate artei etrusce, reprezentata de sarcofage, vase, picturi si bijuterii, In timp ce colectia romana este caracterizata de statui, mozaicuri, bronzuri si obiecte de orfevrarie.
Originea colectiei este plasata In vremea lui Francisc I si Henri IV. In secolul al XVII-lea a fost Imbogatita cu piesele cardinalilor Richelieu si Mazarin. Acest departament a fost constituit In 1795, dar nu a fost deschis decat In 1800, dupa ce au sosit la Luvru operele rechizitionate de Napoleon In timpul campaniei sale din Italia.
Creatiile daltii
si ale penelului
Sculptura este departamentul care grupeaza operele artistilor din evul mediu, Renastere si perioada moderna. Doar ca efect, In muzeu a fost admisa si sculptura antica, iar lucrarile realizate dupa mijlocul secolului al XIX-lea sunt prezentate de cealalta parte a Senei, In Muzeul d’Orsay. Lipsesc si sculpturile de mici dimensiuni din bronz, asimilate cu obiectele de orfevrarie si prezentate alaturi de acestea.
Statuile din marmura, piatra sau bronz poarta semnaturile unor sculptori celebri: Donatello, Verrocchio, Benvenuto Cellini, Michelangelo, Gian Lorenzo Bernini, Antonio Canova sau Lorenzo Bartolini.
Luvrul detine si aproximativ 6000 de picturi europene realizate Intre sfarsitul secolului al XIII-lea si mijlocul secolului al XIX-lea. Departamentul de pictura a fost organizat In 1794, tablourile fiind repartizate In functie de diferitele scoli de pictura. La originea colectiei a stat Cabinetul tablourilor, creat de Francisc I la Fointainebleau, la Inceputul secolului al XVI-lea. La sfarsitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, cuprindea 1478 de tablouri ale marilor maestri europeni, ceea ce o facea una dintre cele mai bogate colectii europene din epoca. In 1793, cand Muzeul de Arta a fost deschis la Luvru, colectiile Academiei de pictura si de sculptura, ca si tablourile confiscate de revolutionari de la emigranti si Biserica au venit sa Imbogateasca vechiul fond regal.
Mostenirea
lui Rothschild
Din cauza fragilitatii si a sensibilitatii la lumina, lucrarile care constituie fondul extraordinar de bogat al departamentului de Arta grafica nu poate face obiectul unei expozitii permanente, dar poate fi admirat cu ocazia unor expozitii temporare.
In 1671, Ludovic al XIV-lea a cumparat fondul de gravuri al marelui bancher din KĂśln, Everhard Jabach. Pentru conservarea celor 6000 de desene, regele a creat un cabinet special. Dupa moartea lui Le Brun, pictorul curtii regale, colectia s-a Imbogatit cu desenele din atelierul lui, apoi cu 1300 de piese de cea mai buna calitate din colectia lui Pierre-Jean Mariette si 300 de desene apartinand lui Pisanello si cercului lui. Fondul s-a dublat In timpul Revolutiei franceze iar In 1936, urmasii baronului Edmond de Rothschild au donat Luvrului fabuloasa colectie a acestuia: 40.000 de stampe, 3.000 de desene si 500 de carti ilustrate.
Istoria muzeelor
Dupa 1700, Galeria Imperiala din Viena a Inceput sa primeasca vizitatori, cu conditia ca fiecare grup sa achite custodelui 12 guldeni. In 1770, Imparatul Josef al II-lea si-a mutat colectia de tablouri de la Hofburg la palatul Belvedere, instituind intrarea libera. La Roma, In secolul al XVIII-lea, nu era nici o problema ca, In zilele anume stabilite, amatorii de arta sa poata vedea tablourile din palatul Quirinal. In Spania, la Escorial, putea intra oricine, ca sa vada comorile de arta ale casei regale. Anglia si-a facut o reputatie deosebit de proasta din pricina discretiei si egoismului colectionarilor. In Germania, galeria din Dresda a putut fi vizitata fara oprelisti abia din anul 1746. Picturile care apartineau monarhilor francezi au ramas inaccesibile publicului pana la mijlocul veacului al XVIII-lea, cand, In urma petitiilor care cereau ca Palatul Versailles sa puna la dispozitia marelui public macar o parte din uriasele sale colectii, circa o suta de lucrari au fost expuse temporar la Palatul Luxembourg din Paris, intrarea fiind permisa doua zile pe saptamana. Experienta a fost totusi de scurta durata. In fine, In 1793, Luvrul devenea muzeu si colectiile sale au putut fi admirate de publicul larg.
Furtul Giocondei!
La Inceputul secolului XX, multe tablouri erau instalate pe sevalete, de unde un curent mai puternic le putea arunca pe jos, asa cum s-a Intamplat cu Kermesa lui Rubens. Carligele erau In general prost fixate In perete si nici unul din ele nu era conectat la un sistem de alarma, capabil sa semnaleze luarea cadrului. Paza functiona extrem de deficient, iar numarul gardienilor era insuficient. Luvru Isi asigurase tezaurele, dar numai Impotriva incendiului, nu si a unor eventuale furturi.
In 21 august 1911, o zi de luni In care muzeul era Inchis pentru vizitatori, a fost remarcata lipsa Giocondei, celebra opera a lui Leonardo da Vinci. Dupa cateva ore, 60 de inspectori si agenti de politie au invadat Luvrul. Pretextand spargerea unor conducte de apa, au evacuat complet muzeul si au procedat la o perchezitie foarte amanuntita. Singurul trofeu a fost rama Giocondei, aruncata pe treptele unei scari In spirala, care ducea spre o curte interioara. Au fost trecute In revista toate ipotezele (de la actiunea unui dezechilibrat mintal, pana la actiunea unui raufacator de o temeritate neobisnuita). A doua zi, stirea a aparut In toate ziarele pariziene. Ipotezele erau care de care mai fanteziste: se vorbea fie de o farsa, fie de faptul ca Germania dorea sa umileasca Franta, rapindu-i una dintre cele mai de seama comori. La scurt timp, un anume Gery Pieret a cerut 350.000 de franci-aur pentru a restitui tabloul. In timpul anchetei s-a stabilit ca Pierret a stat In gazda la Guillaume Apollinaire, care a fost arestat Impreuna cu Pablo Picasso, aflat In vizita la prietenul sau Apollinaire. La scurt timp, cei doi au fost eliberati.
Ziarul Le Matin oferea 5.000 de franci recompensa ocultistilor, ghicitorilor In palma, somnambulilor etc. care, prin metode supranaturale, puteau contribui la gasirea Giocondei. Dupa aproape doi ani, Vicenzo Perugia, un sticlar care participase la lucrarile de reparatii ale Luvrului, a aparut la Galeria Ufizzi din Florenta, oferind Gioconda pentru un pret de nimic. Perugia a fost condamnat la doi ani de Inchisoare, Gioconda si-a reluat locul la Luvru, iar proprietarii Galeriei Ufizzi au ramas fara recompensa promisa de Le Matin, pe motiv ca nu erau nici ocultisti, nici somnambuli, nici ghicitori…
Diamantul lumii
Mobile de epoca, tapiserii, fildesuri, piese de orfevrarie, bijuterii, vase, faianta, portelanuri si mici bronzuri de la sfarsitul antichitatii pana la mijlocul secolului XX formeaza departamentul obiecte de arta. In galeria Apollon sunt prezentate diamantele coroanei franceze. Le Régent, depasit In greutate de alte diamante celebre, este considerat cel mai frumos diamant din lume, gratie apelor sale transparente exceptionale si lucraturii perfecte. Diamantul a fost descoperit In India In 1698 si achizitionat de Thomas Pitt, guvernatorul din Madras, care l-a dus In Anglia si l-a “taiat”. In 1717 a fost achizitionat de Coroana franceza, servind drept podoaba regilor Ludovic al XV-lea si Ludovic al XVI-lea, lui Napoleon Bonaparte pe cand era prim consul si mai apoi Imparat, regelui Charles al X-lea si Imparatesei Eugénie.
Diamantele furate
La sfarsitul lunii septembrie a acestui an, la Luvru a fost organizata o expozitie care a reunit produsele celor mai celebri 111 bijutieri din Intreaga lume. In 29 septembrie 2004, doua diamante In valoare de 11,5 milioane euro au disparut din cadrul expozitiei. Prima piesa era un diamant alb de 47 de carate, evaluat la 6 milioane de euro, iar cea de a doua piesa era un diamant albastru de 30 de carate, In valoare de 5,5 milioane euro.

2 august 1589 - Asasinarea lui Henric al III-lea al Frantei

Nascut pe 19 septembrie 1551, ca fiu al regelui Henric al II-lea si al ambitioasei Caterina de Medici, Henric al III-lea a fost renumit pentru viata sa aventuroasa. Adorat de mama lui, care-l numea „ochi pretiosi”, dar detestat de ceilalti frati, Charles si Francois, el era preocupat de cultura si nu de preferatele distractii ale neamului de Valois, vanatoarea si duelurile, poate si pentru ca avea o sanatate subreda.Fire sensibila, cu certe inclinatii homosexuale (se spune ca ii placea sa umble travestit in vesminte femeiesti), a fost totusi unul dintre cei mai buni suverani ai Frantei medievale. Intre 1573 si 1574 a fost ales rege al Poloniei si Lituaniei si, odata ales rege al Frantei, in mai 1574, a fugit pur si simplu din Polonia, pentru a-si lua tronul in primire.
Domnia sa a fost marcata de intense tensiuni religioase intre catolici si protestanti, la instigarea diabolicei Caterina de Medicis. Pentru a lichida disensiunile, Henric a actionat cu brutalitate, asasinandu-l pe liderul Ligii Catolice, ducele de Guise, crima care a declansat o razmerita la Paris, regele fiind obligat sa-si paraseasca orasul.
Pe 1 august 1589, cand armata regelui se pregatea sa ia cu asalt Capitala, un tanar calugar dominican, Jacques Clement, a pretins ca are o serie de documente importante, pe care sa le predea neintarziat regelui. Increzator, suveranul le-a cerut garzilor sa-i lase singuri, moment in care calugarul l-a injunghiat cu un pumnal, fiind apoi ucis la randul sau, de soldatii alertati de tipetele lui Henric. Desi rana nu parea mortala, complicatiile sale au provocat, a doua zi, decesul regelui, care le-a cerut cu limba de moarte curtenilor sa jure credinta rudei sale, Henric al IV-lea de Navarra, devenit astfel noul rege al Frantei.

28 iunie 1519 – Carol Quintul este ales imparat al Imperiului Romano German
Nascut in 1500 la Gand, Carol al V-lea a fost rege al Aragonului (1516 – 1556) si imparat al Imperiului Romano German (1519 – 1556). Fiu al lui Filip cel Frumos de Burgundia si al Ioanei Nebuna, Carol a fost educat in climatul flamand al umanismului crestin sub indrumarea lui Adrian Florensz (mai tarziu papa Adrian VI) si a lui Guillaume de Croy, senior de Chièvres. La moartea tatalui sau, in 1506, Carol a devenit duce de Burgundia sub tutela bunicului sau, imparatul Maximilian I si sub regenta matusii sale, Margareta de Habsburg, pana cand a fost declarat major de catre Statele Generale din Burgundia (1515) pe larg [...]

7 iunie 1654 - Incoronarea lui Ludovic al XIV-lea

Cel mai faimos rege francez, Ludovic al XIV-lea (1638-1715), a fost suveranul in timpul caruia Franta a ajuns la apogeul puterii sale, devenind, pentru cateva decenii, forta dominanta in Europa. In acelasi timp, se poate spune ca domnia indelungata, de peste jumatate de veac, a „Regelui-Soare” a constituit o veritabila epoca de aur pentru cultura si arta franceza.Nu trebuie sa uitam insa ca, la fel ca si in cazul lui Alexandru cel Mare si al tatalui sau, Filip al II-lea, succesul lui Ludovic se datoreaza in primul rand faptului ca fundamentul politicii sale fusese pus de inaintasi ilustri, precum Henric al IV-lea sau Ludovic al XIII-lea. Nascut pe 5 septembrie 1638, Ludovic a fost privit inca de la inceput ca un „dar divin” pentru parintii sai si pentru Franta - copilul a fost chiar supranumit „cel daruit de Dumnezeu”.
La moartea tatalui sau, Ludovic avea doar 5 ani si de aceea puterea executiva a fost incredintata mamei sale, Anna de Austria, ca regenta. De fapt, cel ce conducea statul era cardinalul Mazarin, amantul reginei, ce a dovedit o pricepere deosebita in a invinge „frondele” nobilimii. Desi incoronat pe 7 iunie 1654 ca rege al Frantei, Ludovic nu va incepe sa domneasca cu adevarat decat dupa 1661, anul mortii lui Mazarin, cand el isi uimeste supusii declarand ca de acum va guverna singur, fara prim-ministru.
Si intr-adevar, pentru urmatorii 54 de ani, regele va domni ca un suveran absolutist, un veritabil despot luminat. Personalitate fascinanta, stralucitoare, cu un apetit iesit din comun pentru cele mai felurite placeri, regele se considera imaginea pamanteana a zeilor Apollo sau Helios. Abia spre batranete, va renunta la aceasta viata de placeri, devenind un bigot ursuz si retrograd. In acelasi timp, aroganta si dorinta lui de glorie vor tari Franta intr-o neincetata serie de conflicte si desi din majoritatea acestora va iesi victorios, Ludovic lasa urmasilor, pe patul de moarte, in 1715, o tara saracita si in care conflictele sociale stateau sa rabufneasca.
Istoricii sunt chiar de parere ca originea revolutiei din 1789 trebuie cautata nu in atitudinea delasatoare a regelui Ludovic al XVI-lea, ci in dorinta de marire ce-l caracterizase pe stramosul sau, Regele-Soare.

Montreuil-Bellay - o fortareata pe Loara
Asemenea multor castele de pe valea Loirei, castelul Montreuil a fost ridicat de Foulques Nerra, conte de Anjou. Acest neobosit om de arme si constructor din secolul al XI-lea a vrut ca fortareata lui sa fie ridicata pe un pinten de stanca intr-o pozitie practic inexpugnabila. El a cedat ulterior conacul unuia dintre vasalii sai, Berlay sau Du Bellay, care a dat cel de al doilea nume localitatii, in vreme ce primul, Montereuil, deriva probabil din latinescul Monasteriolum, datorita unei mici manastiri din apropiere.Acest prim Du Bellay a fost stramosul unui sir de persoane care s-au remarcat in diverse domenii. In timpul unei partide de vanatoare in apropiere de Brossay a fost atacat de un mistret urias. Fara arme el a reusit sa sufoce animalul si sa se elibereze, invocand doar ajutorul Sfantului Hubert. Dupa aceasta minune, ai sai adopta strigatul „Hubert! Hubert!” ca o adevarata deviza a familiei.
In epoca respectiva castelul era compus dintr-un mare donjon inconjurat de intarituri de lemn si o dubla incinta protejata de deschideri inguste pe unde puteau fi vazuti si loviti cu sagetile eventualii atacatori. Acest sistem defensiv s-a dovedit eficient pentru a rezista asediului trupelor regelui Angliei Geoffroy Plantagenet in 1150. Familia Du Bellay, si in mod particular Giraud intrasera insa intr-un conflict cu suzeranii lor, contii de Anjou, care, drept raspuns, jefuisera valea raului Thouet si asezarile din jur.
Cateva luni mai tarziu desi una dintre incinte fusese lovita, castelul devenise inexpugnabil. Asediatii se refugiasera in donjoul principal unde au putut sa reziste un timp indelungat datorita faptului ca aici erau o moara, un put si un cuptor. Pe de alta parte, galerii subterane permiteau celor dinauntru comunicarea cu cei din fortul Mothe-Bourbon.

Un alt tunel, a carui existenta este insa pusa astazi la indoiala, ar fi legat castelul de abatia Asnicres si trasa un drum pe sub albia raului Thouet. Victoria repurtata de contele de Anjou, care a daramat in mare parte donjonul, a fost urmat de o intamplare dramatica. Abatele din Brossay il avertizase pe conte de iminenta mortii sale daca va distruge ce mai ramasese din castel.
Contele insa nu a tinut cont de aceste preziceri si la scurta vreme dupa ce a distrus tot ce mai putea, scaldandu-se in apele Loirei pe o zi caniculara, a facut brusc febra si s-a stins in cateva zile, refuzand impartasania inainte de moarte. Girard Du Bellay, care supravietuise evenimentelor, a murit in 1155 si a fost inmormantat in biserica abatiei din Asniers, construita de el. Cu toate ca acest edificiu a fost devastat in parte de hughenoti, o mare parte din biserica a ramas intacta si poate fi admirata si astazi.

Printre reprezentantii ilustri ai familiei Du Bellay, trebuie amintit Guillaume Du Bellay, guvernator in Turin si Piémont, dispunand de un mare numar de subordonati trimisi in toata Europa pentru a-l sustine in activitatea sa politica si diplomatica, fratele sau Jean, cardinal, dedicat de asemenea carierei diplomatice si petrecand o vreme indelungata la Roma, alaturi de nepotul sau Joachim, delicat poet, purtand in suflet nostalgia pentru tinutul Loirei.
Noii stapani din Montreuil familiile Melum-Tancarville si d’Harcourt au ridicat in secolul al XV-lea o incinta dotata cu porti, patru dintre acestea rezistand pana in zilele noastre. Familia Harcourt a depus o ravna neobosita in refacerea castelului. Astazi se patrunde aici printr-un corp de cladiri din secolul al XIII-lea, ridicate pe vechile structuri, apoi se trece prin Castelul Mic inainte de a intra in Castelul Nou intre ele aflandu-se o curte interioara cu o constructie de forma patrata adapostind bucatariile si legata de Castelul Nou printr-o scara larga pe care ducesa de Longueville o urca fiind calare. Capela conserva fresce de mare valoare, iar zidurile mai vechi si mai noi inchid tacute o istorie plina de intrigi si drame.

Corabia spalatoreselor
Ce mult mi-as dori ca onor cititorul sa parcurga aceste umile randuri ascultand faimoasa „La Boheme” (1965) a lui Aznavour! Textul acestei superbe sansonete aduce aminte de celebrul cartier periferic al Parisului, Montmartre, însufletit de o adunatura boema de pictori, sculptori si artisti de cabaret, ale caror rataciri de geniu s-au reunit aici sub deviza „mizeria si arta ne fac fericiti”. De fapt, este vorba despre întamplarea, unica în lumea artei, numita destin colectiv strict localizat. Nicaieri în lume si în istorie nu veti mai gasi o asemenea aglomerare de talente dumnezeiesti, care, pentru o supa de gaina si un pahar generos de „zeita verzuie” (tulburatorul absint) decorau peretii tavernei cu opere cu care astazi ti-ai putea cumpara un iaht.O simpla enumerare care zgaltaie istoria artei ar fi, poate, suficienta. Si-au încrucisat destinele în Montmartre van Gogh, Monet, Dali, Picasso, Renoir, Pissaro, Matisse, Derain, Degas, Utrillo, Toulouse-Lautrec, Alfred Jarry si peste toti, regina Suzanne Valadon. Nu te furnica pielea cand stii ca acesti pamanteni (oare?) si-au pasat unul altuia mucul de tigara ieftina si iubitele, în acelasi perimetru olimpian numit Montmartre?
Sa-mi fie iertata digresiunea, dar as vrea sa apelez la doua butade celebre, pentru a sintetiza acel savoir vivre al artistilor divini din „Muntele martirilor” (asa se traduce Montmartre, dupa locul unde Saint Denis, episcopul Parisului, a fost decapitat în 250, devenind patronul Frantei). Prima butada se refera pictorita Suzanne Valadon, model de lux în adolescenta pentru multi pictori de aici si fosta acrobata la circ. În 1883, ea a nascut un baiat cu tata incert. Cu pruncul în brate, s-a dus la Renoir si i-a spus ca e fiul sau. Acesta s-a uitat la bebelus si i-a spus: „Ce colorit urat are! Nu-i al meu”. Femeia s-a dus apoi la Degas, i-a spus acelasi lucru, iar Edgar i-a raspuns: „Are forme oribile, nu-i al meu!”
Cand baietelul a împlinit opt ani, Suzanne l-a cunoscut pe Miguel Utrillo care, ascultand povestea, i-a spus femeii: „Sunt mandru sa-mi pun numele pe o opera a lui Renoir sau a lui Degas. Baiatul se va numi Maurice Utrillo!” Asa si-a capatat numele viitorul faimos pictor din Montmartre.
A doua butada e mai scurta. Scriitorul Alfred Jarry a murit aici la numai 34 de ani, din cauza obiceiului de a înlocui mancarea cu bautura. A fost întemeitorul teatrului absurdului (vezi „Ubu Roi”, traducere in romana de Romulus Vulpescu) si al stiintei la fel de absurde numite patafizica (parodie a metafizicii). Pe patul de moarte, acest adorator al licorilor euforizante a spus: „Dati-mi o scobitoare!”
Perioada de glorie maxima a cartierului geniilor artistice din Montmartre a fost 1905-1909, iar debutul s-a petrecut pe la mijlocul secolului XIX, cand Napoleon III l-a angajat pe urbanistul baron Haussman sa faca din Paris cel mai frumos oras din lume. Planurile acestuia au marginalizat saracimea, alungand-o spre periferie si distrugand viata sociala molcoma si alambicata din centru. Asa a devenit Montmartre un refugiu al nevoiasilor.
Aflata pe o colina ce domina Orasul Luminilor, aglomeratia de artisti ce traiau de pe o zi pe alta a fost providentiala pentru arta secolului XX. Viata vesela si mizera se potrivea de minune cu boemia din sufletul artistilor, cu toate dramele petrecute aici (de pilda, moartea în delir alcoolic a lui Modigliani si sinuciderea iubitei sale însarcinate în luna a noua, care s-a aruncat de la fereastra, la doua zile dupa înmormantare). Cuibul de locuinte ultramodeste ale artistilor de numea „Le bateau-lavoir”. În traducere libera, „Corabia spalatoreselor”. Rufe „sacre” puse la uscat, în arondismentul XVIII, unde, în tinerete, fusese primar însusi Georges Clemenceau.
P.S. Dans son nouveau decor/ Montmartre semble triste/Et les lilas sont morts... La Boheme.
PAUL IOAN

Aventura in jungla cambodgiana

Plecat in Indochina in cautarea unor specii rare, naturalistul francez Henri Mouhot descoperea, in 1859, ruinele templelor de la Angkor, cel mai mare centru religios din lume( pe larg )

5 ianuarie 1757 - Tentativa de asasinat impotriva regelui Ludovic XV.Citeste mai departe...

Mica Insula din Oceanul Indian are doar un kilometru patrat
15 ani pe o insula pustie
Din 60 de sclavi abandonati pe micul petic de uscat au supravietuit doar 7 femei.

Expeditii pentru cucerirea Pacificului
Louis-Antoine de Bougainville nu a fost marinar, ci un matematician si avocat francez recunoscut, protejat de faimoasa doamna de Pompadour, amanta regelui Ludovic al XV-lea. Frecventa asiduu receptiile mondene de la curtea regala si se facuse remarcat in plan stiintific prin lucrarea sa „Tratat de calcul integral”. A luptat in Montcalm, Canada, in timpul Razboiului de 7 ani si s-a implicat in probleme diplomatice. De pilda, a propus colonizarea Arhipelagului Malvine, din largul coastelor Americii de Sud (Insulele Falkland), considerand ca acestea constituie o importanta baza de plecare spre sud.Citeste mai departe...