ISTORIE=FRANTA

Sinucidere în masă la tribunal…de dragul republicii
Pe 16 iunie 1795, Tribunalul revoluţionar al Franţei îi condamna la moarte pe Romme, Duquesnoy, Duroy, Bourbotte, Soubrany şi Goujon, membri ai Convenţiei implicaţi în insurecţia împotriva Convenţiei termidoriene. La câteva clipe după citirea sentinţei, condamnaţii au părăsit sala de...

Zîmbetul lui Petion a îngrijorat-o. Temîndu-se să
nu fie considerată o spioană în solda montagnarzilor, tînăra a hotărît
să acţioneze. Ca să-şi demonstreze buna-credinţă girondină, a luat
decizia fermă să-l ucidă pe Marat. Peste două zile, Charlotte Corday a
plecat la Paris fără să mărturisească nimănui ce avea de gînd să facă.
După ce a tras la hotelul Providence (de pe strada Vieux-Augustins),
tînăra a aflat de la deputatul Lauze du Perret că Marat nu mai ieşea
din casă.
Marat este asasinat în cadă
Pentru
un simplu zîmbet! Prin urmare, Charlotte Corday a luat hotărîrea în
urma unui impuls. Departe de a dori să-i răzbune pe girondini, tînăra
dorea îndeosebi să-şi demonstreze buna-credinţă republicană. În acea zi
de sîmbătă, 13 iulie, tînăra voia să facă un gest de răsunet. Dorea
să-l asasineze pe Marat de teamă să nu fie bănuită de Dimpatii
montagnarde. Înainte de a se duce cu trăsura la locul crimei, a făcut
de 10 ori turul grădinii de la Palais-Royal şi a cumpărat, în cele din
urmă, un cuţit. Era o căldură toridă, greu de suportat. Cînd a sosit la
numărul 30 de pe Strada Cordelierilor, Charlotte Corday a dat dovadă de
o indecizie uimitoare. După ce a urcat de două ori scările care duceau
la apartamentul lui Marat, ea a făcut cale-ntoarsă şi s-a plimbat prin
cartier (După unele mărturii, Simone Evrard, amanta lui Marat, i-ar fi
spus amabil să plece - n.a.). O astfel de atitudine indica absenţa
completă de pregătire, cu atît mai puţin existenţa unui complot pus la
cale în bastionul normand. Abia în cursul serii s-a dus din nou la
domiciliul lui Marat. Mai întîi, i-a trimis "monstrului" o scrisoare
("Vin de la Caen. Iubirea voastră faţă de patrie trebuie să vă facă să
doriţi să cunoaşteţi comploturile care se pun acolo la cale", spunea ea
în prima scrisoare -n.a.). Folosind acelaşi şiretlic, ca şi Jacques
Clement, ca să ajungă la Henric al III-lea, tînăra pretindea că avea
informaţii confidenţiale despre un complot contra Republicii, pus la
cale în Normandia. În acel moment (era ora 19,00), a adus personal a
doua scrisoare: "Sînt persecutată pentru cauza Libertăţii,
protejaţi-mă!", îi scria ea. "Monstrul", avînd totuşi inima sensibilă,
a decis s-o lase să intre. După ce a ajuns în camera bolnavului (Marat
recitea în cadă un număr din Prietenul Poporului - n.a.), Charlotte
Corday l-a convins cu uşurinţă de existenţa unui complot. Spunîndu-i ce
voia să audă, i-a citat numele conspiratorilor. Conversaţia a durat 10
minute. Marat nu a bănuit-o nici un moment. A notat calm numele
girondinilor. Acesta a fost momentul ales de tînără ca să înfingă
cuţitul în pieptul "monstrului". Marat a murit pe loc ("Vino la mine,
dragă prietenă, mor!". Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Marat.
A murit după 5 minute de la primirea loviturii - n.a.). După făptuirea
crimei, Charlotte Corday nu a încercat să fugă, ba chiar a afişat un
calm surprinzător.Un Ravaillac cu fustă
Vestea morţii lui
Marat a stîrnit o mare tulburare. Charlotte Corday a scăpat cu greu de
linşaj şi mai ales de furia femeilor. A beneficiat atunci de protecţia
lui Drouet. "N-o ucideţi!, a strigat el mulţimii isterizate. Am pierde
ramificaţiile complotului". Complot? Pentru Robespierre şi ai lui,
această crimă a fost un adevărat noroc. Ea a justificat radicalizarea
regimului. În numele tezei conspiraţiei urzite de girondini, a fost
instituită dictatura şi s-a pornit pe calea Terorii (Legea suspecţilor
a fost votată în ziua de 17 septembrie 1793 -n.a.). "În 1793, scria
Olivier Coquard, girondinii au jucat în cazul Marat rolul iezuiţilor în
cazul Henric al IV-lea". Şi totuşi, ucigaşa revoluţionarului a fost
categorică: nu era instrumentul nici unei mişcări politice. Cu alte
cuvinte, a acţionat singură şi nu a anunţat pe nimeni. La 4 zile după
asasinat, Charlotte Corday, în cămaşă roşie, a fost urcată pe eşafod.
După
mai bine de 200 de ani, analiza faptelor duce la ipoteza unui act
izolat comis de o femeie dezechilibrată, care nu urmărea nici un viitor
politic. Girondină, regalistă şi republicană, Charlotte Corday şi-a
servit propria cauză. (Sfîrşit)

Sub ameninţarea străzii, Convenţia a luat
hotărîrea să capituleze şi să-i surghiunească pe deputaţii girondini.
În zilele următoare, 29 dintre ei au urcat pe eşafod. Ceilalţi au fugit
în provincie. Acum s-a dezlănţuit un război deschis între Paris,
bastionul montagnarzilor, şi restul Franţei. Dacă Sudul era regalist
(Anume Marsilia, Avignon, Arles, Toulon chiar l-a proclamat rege pe
Ludovic al XVII-lea. Pe de altă parte, Lyon a intrat în rebeliune
deschisă contra Convenţiei.
Republicanul Chalier a
fost ghilotinat - n.a.), Normadia a devenit refugiul girordinilor.
Caen, oraşul tinerei Charlotte Corday, era locul lor privilegiat.
Barbaroux, Petion şi Guadet au organizat acolo rezistenţa.
7 iulie 1793. Decizia spontană
Din
luna mai a anului 1793, Caen a devenit bastionul avansat al
federalismului. Refugiaţii girodieni au fost primiţi aici cu fanfare şi
mese festive. Consideraţi adevăraţi martiri ai montgnarzilor, ei au
devenit vîrful de lance al contestării. Printre susţinătorii lor se
număra şi o anume Charlotte Corday. Fiica unei familii nobile - cei doi
fraţi ai ei, monarhişti, emigraseră în străinătate - tînăra avea
opţiuni politice ambigue. Rînd pe rînd regalistă şi republicană, ea a
fost şocată de violenţă (Fusese profund marcată de masacrarea
vicontelui de Belzunce de către populaţia din Caen -n.a.), care era
întruchipată de Robespierre şi Marat. Deja indignată de execuţia lui
Ludovic al XVI-lea de la începutul anului, acum a fost îngrozită de
relatările lui Barbaroux şi Petion. Cu siguranţă că Marat era un
monstru! Totuşi, hotărîrea de a-l ucide era posterioară lunii iunie.
Dacă dăm crezare cronicarilor (Vezi Journal de France, publicat la
Tallandier în 1972 -n.a.), aceasta ar data din 7 iulie, cu mai puţin de
o săptămînă înaintea faptelor. Departe de a dori să-i răzbune pe
girondini, Charlotte Corday ar fi acţionat în virtutea unui reflex de
autoapărare. În ziua aceea, tînăra a asistat la trecerea în revistă a
contrarevoluţionarilor la Cours-la-Reine din Caen. Atunci l-a zărit pe
Petion, care a privit-o cu un zîmbet ironic. În acele timpuri de mari
tensiuni politice şi sociale, cel mai mic semn era analizat, cîntărit.

Barbă-Albastră, criminalul care a ars în cuptor peste 300 de femei
Din excepţionala carte a lui Juan Antonio Cebrian, “Psihokilleri”,
vă prezint astăzi povestea incredibilă al unui criminal în serie
denumit “Barbă Albastră”.
Cine a fost “Barbă-Albastră”?
“Barbă-Albastră”,...

Misterul catacombelor din Paris Parisul, oraşul luminilor, conţine şi un oraş al întunericului, adică o vastă reţea de tuneluri subterane, care a constituit odată refugiul pentru bandiţi şi sfinţi, şi adăposteşte în prezent scheletele a peste 6 milioane de morţi. Catacombele Parisului conţin circa 300 de kilometri...

Henric al IV-lea al Franţei, un rege care puţea atât de tare, încât soţia sa a leşinat când s-au întâlnit După cum mulţi ştiu, Henric al IV-lea a fost primul rege francez din dinastia Bourbonilor, care a domnit între 1589 şi 1610. Dar poate mai puţini ştiu faptul că regele, care voia ca fiecare supus al său să aibă duminică în oală o găină şi a pus interesele regatului mai presus de credinţa...

Mitul căderii Bastiliei: ce sărbătoresc de fapt la 14 iulie francezii?

Regele decapitat al Franţei, Ludovic al XVI-lea e “strănepotul” lui Ştefan cel Mare
În anul 1789 are loc celebra Revoluţia franceză, prin care monarhia absolută este abolită din Franţa. Regele francez de atunci, Ludovic al XVI-lea, a fost decapitat, prin ghilotinare, 4 ani mai târziu, la 21 ianuarie 1793. Probabil că mulţi ştiu acest lucru, dar oare câţi ştiu că acest...

Impunatorul Amboise

Amboise, poate cel mai frumos dintre vestitele
castele din Franta, a intrat cu adevarat in istorie in jurul anului 503
când Clovis, regele Frantei, l-a intâlnit pe Alaric, regele
vizigotilor, in insula Sfântul Ioan, asezata in mijlocul Loirei nu
departe de constructia actuala. Devastat de normanzi in mai multe
rânduri, castelul intra in posesia contilor de Anjou inainte de a
apartine celebrei case de Amboise – Chaumont si de a fi lasat drept
mostenire lui Ludovic, vinconte de Thouars. Acesta este invinuit insa
de un complot impotriva regelui si bunurile sale sunt confiscate.


Cu incepere din 1431, castelul a facut parte din
domeniul regal si Carol al VII-lea l-a vizitat de mai multe ori, facând
din vechea fortareata o adevarata resedinta regala. Aici s-au nascut
mai târziu copiii regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) si al
Charlottei de Savoia. Regina si-a stabilit resedinta tot aici, dar
regele a preferat sa ramâna in Plessis-lès-Tours.
Unul
dintre marile evenimente petrecute la Amboise, a fost crearea Ordinului
Saint Michel, in 1469. Ordinul simboliza atasamentul membrilor sai fata
de biserica, monarhie si cavalerism, membrii sai purtând pelerine
lungi, brodate cu aur si tivite cu hermina, si având pe cap inalte
palarii de catifea.
Regina Charlotte de Savoia a
murit in 1483, iar fiul ei, regele Carol al VIII-lea, a ramas puternic
atasat de Amboise. Tot in 1483 ii fusese prezentata tânarului Delfin,
de numai 13 ani, micuta Margareta de Austria, in vârsta de 3 ani, fiica
unui puternic aliat al regelui. Cei doi urmau sa se casatoreasca dar
fata a trait la castel pâna in 1492 când a trebuit sa se intoarca in
Flandra pentru a lasa locul liber Annei de Bretagne, cu care Carol s-a
casatorit la 6 decembrie 1491.
In aceasta
perioada au inceput marile lucrari la castel, comandate de Carol al
VIII-lea, care a primit o buna parte din fonduri prin reintroducerea
impozitului pe sare. Acum a fost marit considerabil edificiul.
Suprafata trapezoidala a intregului ansamblu a fost impartita in trei:
curtea principala cu locuinta regelui, locuintele credinciosilor la sud
si asa-zisa curte a Donjonului, la extremitate vestica a
promontoriului. O inovatie remarcabila au constituit-o cele doua
turnuri: Minimes si Heurtault.
Exceptionale sunt,
de asemenea decoratiile interioare, realizate cu ajutorul unor artisti
flamanzi si mai târziu italieni. Mobilierul este luxos, tapiserii de
Flandra si frantuzesti, tesaturi de Damasc si covoare turcesti. Toate
aceste lucrari au incetat brusc la 7 aprilie 1498, când regele, in
vârsta de 28 de ani, s-a lovit cu capul de o usa joasa si a murit
câteva ore mai târziu. Succesorul sau, Ludovic al XII-lea, a preferat
ca resedinta Castelul Blois, unde s-a instalat impreuna cu vaduva
predecesorului sau, Anne de Bretagne, pe care a si luat-o de sotie la 8
ianuarie 1499.
Amboise a ramas insa resedinta
regala, aici locuind, peste câtiva ani, Louise de Savoia si copiii ei,
printesa Margareta de Valois si viitorul rege Francisc I. Lucrarile de
infrumusetare a resedintei au reinceput intre 1500-1501 si aceasta a
capatat o deosebita stralucire in timpul lui Francisc I. La Amboise au
fost semnate o serie de tratate si castelul a devenit locul preferat de
odihna a lui Henric al II-lea, al Caterinei de Medicis, a lui Francisc
al II-lea si al sotiei sale, Maria Stuart. O celebra conjuratie
organizata aici impotriva regelui a fost reprimata cu duritate de
Caterina de Medicis si printul Condé.
Dupa o
serie de alti locatari ilustri Revolutia a confiscat castelul in care a
instalat o cazarma si chiar o fabrica de nasturi intre „locuintele
credinciosilor” si capela Saint Huber despre care se crede ca
adaposteste ramasitele pamântesti ale lui Leonardo Davinci. In 1815
domeniul a fost restituit ducesei vaduve d’Orléans iar la moartea
acesteia, in 1821, fiul ei, viitorul rege Ludovic-Philippe a degajat
turnurile si zidurile de incinta dând ansamblului aspectul initial.
Intre 1848-1852 a fost prizonier aici emirul Abd-el-Kader, eroul
national al Algeriei, eliberat in cele din urma de Ludovic Napoleon
Bonaparte. Din 1977 castelul este administrat de Fundatia Saint Louis
care s-a ocupat de restaurari si organizeaza aici importante activitati
culturale.

Unde ni-s boemii?

Acum, pe timp de criza, ar trebui sa apara boemii
precum ciupercile dupa faliment. Dar nu dintre artisti. As vrea sa vad
bancheri apucandu-se sa scrie versuri despre ape line si creste
înverzite, sa cante la mandolina pe sub poduri, sa faca giumbuslucuri
prin piete si sa culeaga monede cu o sapca slinoasa (fie si un basc cu
mot), sa danseze cu maimuta pe ritm de flasneta... Din pacate, boemii
au ramas în istoria artei. Ei sunt acei autentici artisti cu viata
dezordonata, fara grija zilei de maine, cu vantul zburdand prin
buzunare si cu cate o iubita atarnandu-le de gat ca o salba de orhidee.


Termenul de boem (bohemian în franceza) a fost
lansat de scriitorul Henri Murger într-o colectie de scurte povestiri
despre Boemia (1845), dupa care s-a inspirat si Puccini pentru opera
„Boema”. În opera „Carmen” de Bizet boemianca este o tiganca spaniola.
Dupa Puccini, Jonathan Larson a compus musicalul „Rent” (tradus liber
„Viata de împrumut”), în care s-a lansat sintagma „La Vie Boheme”.
Astfel, ceea ce initial occidentalii numeau „boemian” drept „tigan
ajuns în vestul Europei via Boemia” a devenit termenul care definea
artistii saraci dar fericiti din aglomerarile urbane.
În
astfel de zone pitoresti, artistii nu se puteau supune dogmelor
academice, caci libertatea de creatie era cea mai mare avutie a lor.
Asa a aparut „contracultura” sau avangarda, noutatea si originalitatea
fara limite, fara patron, fara comisioane. Pana si un burghez
conservator precum Balzac a fost atras de o astfel de existenta subreda
dar vesela. Abia în timpurile noastre a aparut paradoxalul personaj
„burghezul boem” („Bourgeois Bohemian”, lansat de David Brooks în New
York Times). Numai ca acesta nu este deloc interesant, ci este doar un
kitsch care se întalneste si pe la noi sub denumirea de parlit parvenit.
Cele
mai renumite si autentice boeme artistice din prima jumatate de secol
XX au fiintat la Paris, Londra si New York. Exemplul cartierelor
Montmartre si Montparnasse (dintr-un Paris în care Lenin, pana sa
devina Lenin, se întalnea cu Picasso) a fost luat de celebrele
Greenwich Village si Chelsea din New York. În Greenwich, de exemplu,
situat în Manhattan, au fiintat localuri si cluburi deschise special
pentru artistii fara mijloace care aveau nevoie de o cafea calda si un
loc de expunere a operelor lor. Printre acele persoane generoase care
au facut astfel de gesturi memorabile se afla si romanca Marie Marchand
(1885-1961), care a jucat un rol cheie în dezvoltarea boemianismului
(daca se poate spune asa) si care l-a gazduit si pe Brancusi si pe
multi alti artisti din toate domeniile. Moldoveanca de origine
evreiasca, aceasta generoasa artista (restauratoare de arta) a ramas
cunoscuta tuturor drept doamna Romany Marie.
Cartierul
Chelsea din Londra (pe malul Tamisei) era în primele decenii ale
veacului XX un loc unde artistii formau adevarate colonii de creatie si
unde existau si centre de studiat arta pentru cei cu venituri modeste.
Edificator în acest sens este romanul „Day and Night” al Virginiei
Woolf (1919). Înainte de a deveni cartierul luxos de astazi, pe aici au
vietuit cu zgomotul de rigoare miscarile punk si hippie... Oricat de
atractive ar fi aceste oaze de civilizatie a „artistului sarac”, parca
tot Montmartre si Montparnasse ne sunt mai aproape de suflet. Vom
ilustra acest text cu pictori care au bantuit prin acele cotloane ale
Parisului.

14 mai 1610 - Asasinarea lui Henric IV al Frantei

Primul monarh din ramura de Bourbon a dinastiei Capetiene, Henric IV a fost unul dintre cei mai mari regi ai Frantei, adevaratul artizan al transformarii acestei tari in principala putere europene, spre sfarsitul secolului XVII. Nascut la Pau, in Gasconia, el a fost botezat dupa obiceiul local, turnandu-i-se pe cap vin de Jurancon si cativa catei de usturoi! Ca hughenot, Henric a fost implicat in razboaiele civile, dar, ajungand la tron, in 1589, s-a convertit la catolicism dar a garantat libertatea religioasa a protestantilor, prin Edictul de la Nantes, punand capat conflictelor religioase care zguduisera Franta pana atunci.

28 mai 1871 - Infrangerea Comunei din Paris

Razboiul franco-prusac din 1870, declansat de ambitiile nemasurate ale imparatului Napoleon III si de militarismul agresiv al lui Bismarck, a luat o turnura decisiva dupa infrangerea umilitoare suferita la Sedan de catre francezi. Muncitorii din Paris, alaturi de membrii Garzii Nationale, razvratiti impotriva imparatului, au incercat sa organizeze rezistenta impotriva trupelor prusace, care se apropiau de capitala. Dar, in martie 1871, guvernul francez a trimis soldati in Paris, cu misiunea de a prelua tunurile Garzii Nationale, inainte ca acestea sa cada in mainile poporului razvratit.

Confesiunile regale si conturile secrete

Din 1791, documentele regelui Ludovic XVI sunt rechizitionate de revolutionari si conservate in „Dulapul de fier”, urmand a fi folosite ca dovezi ale tradarii sale si a reginei Maria Antoaneta. Dintr-o alta cutie sunt extrase caietele regelui-copil. In jurnalul sau tinut intre 1762 si 1769 (avea atunci 8, respectiv, 15 ani) viitorul Ludovic XVI noteaza discutiile sale cu ducele de Vauguyon. Luciditatea care reiese din marturisirile scrise e remarcabila: „Cel mai mare defect al meu e o lene a spiritului care ma face sa ma simt plictisit si penibil. As vrea din tot sufletul sa inving acest defect...”. Acest gen de apatie ii va fi reprosat, vehement, mai tarziu, de dusmanii sai.

Ultima batalie a unui nesfarsit razboi

Evul mediu a fost o perioada brazdata de nenumarate razboaie religioase sau de cucerire, o perioada a "facerii" multora dintre natiunile europene de astazi. Dintre toate aceste conflicte fara indoiala cel mai cunoscut este asa-numitul "razboi de o suta de ani" - care de fapt a durat 118 ani si a parut generatiilor care l-au trait de-a dreptul "nesfarsit". Si totusi, ca orice lucru, si el a avut un final, concretizat prin batalia de la Castillon, una dintre cele mai decisive dar din pacate si mai putin cunoscute confruntari din istorie.

Castelul Villandry

Acest elegant castel renascentist se inalta nu departe de Loara, in vecinatatea unei vechi asezari preistorice. Initial un castel fortareata, Villandry a gazduit, la 4 iulie 1189, intalnirea dintre Philippe-Auguste, regele Frantei, si Henri al II-lea Plantagenet, regele Angliei. Discutia celor doi suverani a inceput in turnul medieval ce se inalta inca aici si s-a terminat prin pacea de la Azay-le-Rideau, in favoarea lui Philippe-Auguste. Cateva secole mai tarziu, proprietatea a intrat in posesia lui Jean Le Breton, secretarul de stat al lui Francisc I, care il insarcinase cu supravegherea construtiilor la castelele Fontainbleau si Chambord.

Oameni celebri în faţa morţii



Autor : ISABELLE BRICARD
Carol cel Mare Carol cel Mare (Charlemagne). Rege al francilor şi lombarzilor, împărat al Occidentului Data morţii: 28 ianuarie 814 (la 72 de ani) Cauza: pleurezie Locul: Aachen (Germania) Înhumat: catedrala din Aachen Întorcîndu-se de la o vînătoare în Ardeni, Carol cel Mare se îmbolnăvi. De medici, în care nu avea încredere, nici nu vru să audă şi se îngriji singur, ţinînd o dietă severă. „Răbdare, curînd mă duc după ei“, spunea, referindu-se la fiii lui, Carol şi Pépin, deja morţi. Vlăguit de propriul tratament, primi sfîntul maslu şi ultima împărtăşanie. Simţind că moare, îşi făcu semnul crucii pe frunte şi pe piept, îşi puse mîinile pe pîntec şi se stinse spunînd: „Doamne, îţi încredinţez sufletul meu“. O legendă spune că, în acelaşi moment, un fulger a trăsnit globul de aur pus din porunca lui în vîrful catedralei din Aachen.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=18813

Ludovic XI: diabolicul „paianjen universal”

Evul mediu a fost fara indoiala una dintre cele mai sangeroase epoci din istoria omenirii, epoca in care crima, asasinatul, masacrele au constituit realitati la ordinea zilei. Paradoxal e faptul ca asemenea fapte reprobabile n-au avut loc doar in regiuni „ocolite de civilizatie” ci in tari care aveau pretentia de a fi focare de progres pentru restul lumii, ca Franta de pilda. Istoria medievala a statului francez reprezinta o fascinanta derulare de intrigi, tradari, aliante si juraminte calcate, de razboaie de eliberare urmate de cotropiri si maceluri comise adesea in numele credintei. Si fara indoiala ca un personaj exponential pentru aceasta era terifianta a fost Ludovic XI, rege al Frantei intre 1461 si 1483.

D\'Artagnan a fost inmormântat lânga Maastricht

Odile Bordaz, un istoric francez, sustine ca a descoperit locul unde a fost inmormântat celebrul muschetar DArtagnan. Bordaz este de parere ca prototipul cunoscutului personaj al romanului lui Dumas se odihneste acum în mica biserica din localitatea Wolder, de lânga orasul olandez Maastricht, desi se zvonea ca trupul muschetarului fusese adus dupa moarte in Franta. D^Artagnan a fost ucis la data de 25 iunie 1673, în timpul asediului cetatii Maastricht, în razboiul franco-olandez din 1672-1678. Potrivit lui Bordaz, la acea data era foarte cald, ceea ce facea problematica transportarea în Franta a trupului neînsufletit al lui dArtagnan. În acelasi timp, o îmbalsamare ar fi fost prea scumpa. In sprijinul teoriei emise de Bordaz vin si alte argumente. Istoricul sustine ca in timpul asediului de la Maastricht francezii erau inmormântati in bisericile catolice din apropiere, iar tabara in care era incartiruit dArtagnan se afla la mica distanta de biserica Wolder. Mai mult, francezul spune ca acesta este locul unde a fost inmormântat celebrul muschetar, deoarece locul sau de veci nu a fost gasit in Franta nici pâna la ora actuala. Bordaz intentioneaza sa solicite autoritatilor franceze si Bisericii Catolice permisiunea de a face sapaturi în biserica Sfintilor Petru si Pavel din Walder. ...continuare

Castelul Serrant

Unul dintre cele mai bogate domenii de pe Valea Loirei, Serrant, apartinea in secolul al XIV-lea familiei Le Brie care inaltase aici un castel fortareata. Forma sub care ne apare astazi castelul a fost obtinuta mult mai tarziu, dupa ce Pontus Le Brie a obtinut de la Ludovic al XI-lea dreptul de a construi un castel intarit, care sa poata tine piept unor asalturi dusmane. Lucrarile au fost incepute in 1564 de Charles Le Brie, care a apelat la cunoscutul arhitect Philibert Delorme, cel care construise si aripa castelului Chenonceaux de peste Cher.

Cavalerul d’Eon - cea mai fermecatoare spioana

Istoria spionajului consemneaza multe episoade stranii, caci insisi protagonistii sai au fost personaje bizare, faurite pe alt calapod si din alt aluat decât oamenii obisnuiti. Maestri ai disimularii, cu un sânge rece innascut, spionii au apelat adesea la tot felul de subterfugii spre a-si indeplini scopurile, unul dintre procedeele lor favorite fiind deghizarea si adoptarea unor alte identitati. De departe, maestrul desavârsit al travestiurilor a fost un bizar personaj care a trait in a doua jumatate a secolului optsprezece si a intrat in istorie sub titulatura de „cavaler d’Eon”.

Preocuparea majora a domniei lui Henric al IV-lea a fost de ordin financiar. Monarhia biruitoare era o monarhie ruinata, motiv pentru care regele i-a incredintat lui Sully refacerea finantelor regatului. Acesta a aplicat, cu incuviintarea regelui, cele mai severe economii, a blocat initiativele fiscale ale autoritatilor locale, a redus impozitele care apasau taranimea, si a incercat sa obtina principalele venituri din vami si din impozitul pe sare. Acestea s-au dovedit insa insuficiente si a trebuit sa recurga, ca in trecut, la mijloace extraordinare si in special la vanzarea de functii, legiferand chiar ereditatea functiilor.

Problemele religioase nu au incetat pana la sfarsitul domniei sa ii cauzeze cele mai importante griji, nu doar din cauza situatiei sale personale de hughenot convertit, a carui sinceritate religioasa a fost mereu suspectata, ci mai ales din cauza ca in timpul domniei sale, Contrareforma, orchestrata de iezuiti, s-a raspandit in Franta. Oricat ar parea de ciudat, sub Henric al IV-lea s-au stabilit legaturile stranse dintre monarhie si Biserica, legaturi care au dainuit pana la sfarsitul Vechiului regim.
In ceea ce priveste politica externa, Henric al IV-lea a fost preocupat mai mult de Tarile de Jos si de Germania, unde ramura mezina a casei de Austria trecea printr-o criza periculoasa pentru echilibrul Europei. Curtile de la Viena si Madrid cooperau strans pe toate taramurile. Din motive diverse, de ordin intern si extern, Henric al IV-lea nu a putut sfida casa de Austria, dar s-a straduit sa-i provoace maximum de dificultati. In Germania, politica regelui a fost foarte precauta pana in 1606, an in care regele s-a hotarat sa se pregateasca de razboi si sa redeschida ostilitatile impotriva casei de Austria. Echilibrul european a parut compromis. Henric al IV-lea s-a aliat cu ducele de Savoia si cu principii germani din Uniunea Evanghelica, dar regele a fost asasinat de Ravaillac si razboiul nu a mai avut loc. Disparitia lui Henric al IV-lea de pe scena istoriei a aratat ca realizarile sale au fost subrede din cauza ca au fost prea personale, dar monarhia era atat de consolidata in Franta, incat si-a permis sa pastreze pe tron un rege de doar noua ani.

Regele isi asediaza capitala
Ramas fara urmasi, regele Henric al III-lea al Frantei, aflat pe patul de moarte, l-a numit rege al Frantei pe cumnatul sau, Henric de Navarra, cu conditia convertirii acestuia la religia catolica. Au urmat numeroase lupte intre catolicii (sprijiniti de habsburgii spanioli) care nu-l doreau pe Bearnez si trupele acestuia. In 1590, trupele lui Henric al IV-lea au asediat Parisul, cautand sa-l tina sub control. Alexandru Farnese a reusit sa aprovizioneze capitala si regele s-a vazut nevoit sa ridice asediul. Situatia a parut sa se complice in momentul in care regele Spaniei, Filip al II-lea, a inteles ca lupta dintre Reforma si Contrareforma se dadea in Franta. Pentru victoria catolicilor, Filip al II-lea era hotarat sa nu se dea in laturi de la nimic, planuind sa puna pe tronul Frantei chiar pe fiica sa, infanta Clara-Isabela-Eugenia, pe care a avut-o de la Elisabeta de Valois. Pana la urma, incapacitatea adversarilor sai de a ajunge la o intelegere, complicitatile lor cu strainii, neputinta vadita de a mentine ordinea i-au adus mai multe avantaje lui Henric al IV-lea decat biruintele militare.

Un rege cu „indeletniciri virile”
„Fizionomia lui atat de complexa – si revoltator de simplificata de legenda – este dominata de predilectia pentru o existenta libera si sanatoasa. Face bucuros dragoste cand i se ofera prilejul, ca si unchiul lui, primul print de Condé, dar o face fara complicatii sentimentale si fara complicatii psihologice. Ca si dragostea, sau chiar mai mult decat ea, ii place viata din taberele militare, oamenii aspri si deschisi cu care traieste laolalta, desteptarea la sunetul fanfarei in dimineata unei batalii. Va ramane pana la capat un gentilom gascon, cel mai ilustru dintre toti, cu acea verva mucalita si, cand e nevoie, cu acea usurinta la scornit minciuni pe care acestia o au cu totii din nascare. Nu-i vine bine decat calare, fiindca de un rege calare are nevoie Franta cand o ia el sub aripa lui (…). Dragostea si razboiul sunt cele doua aspecte ale aceleiasi indeletniciri virile.” – Jacques Madaule.

Scurta biografie a Bearnezului
Henric al IV-lea s-a nascut la 1 aprilie 1553, in cetatea Pau, in sud-estul muntilor Pirinei, in vecinatatea regiunii Bearn. A fost al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolica si al reginei Navarrei, Ioana de Albret, de religie protestanta, nepoata preferata a fostului rege al Frantei, Francisc I. In vremea copilariei sale, regatul Navarrei a fost centrul intalnirilor nobililor protestanti, acestia fiind amenintati la Paris cu inchisoarea si arderea pe rug. Cu toate ca a fost botezat catolic, Henric a primit o educatie protestanta. In timpul razboaielor civile franceze, dintre catolici si hughenoti, Nostradamus i-a prezis ca va ajunge rege al Frantei. In 24 august 1572, s-a casatorit cu Margareta de Valois, sora regelui Carol al IX-lea. Casatoria a fost urmata de ceea ce istoria retine ca Noaptea Sfantului Bartolomeu. 3.000 de hughenoti au fost masacrati in Paris si alti 30.000 in restul Frantei. Henric a fost obligat sa treaca la catolicism, dar dupa doi ani a reusit sa evadeze din Parisul in care a fost tinut ostatic si a revenit la protestantism. In 1585, papa Sixtus al V-lea l-a excomunicat. Dar regele Navarrei a refuzat sa recunoasca excomunicarea. In 1599, Henric al IV-lea s-a casatorit cu Maria de Medici, una dintre cele mai bogate femei din Europa, dupa ce casatoria cu Margareta de Valois a fost anulata de papa Clement al VIII-lea; motivul despartirii a fost lipsa urmasilor si o serie de aventuri amoroase ale Margaretei. Cu Maria de Valois a avut sase copii, cel mai mare dintre acestia fiind viitorul Ludovic al XIII-lea al Frantei. A fost asasinat la 14 mai 1610, de François Ravaillac, in timp ce pregatea o interventie militara in „Olanda spaniola”, in ajutorul printilor reformati.