ISTORIE=FRANTA

3 iulie 987 - Incoronarea lui Hugo Capet

Fiu al lui Hugo cel Mare, duce de Franta, si al Edwigai de Saxonia, fata regelui german Henric Pasararul, Hugo Capet s-a nascut in 940. Familia din partea tatalui, Robertienii, detineau importante domenii in Ile-de-France si descindea chiar din Charlemagne. Dar, in ciuda acestui fapt, Hugo cel Mare n-a devenit niciodata rege al Frantei, preferand sa-l ajute pe Ludovic de Outremer, fiul lui Carol cel Simplu, sa obtina tronul.

4 iunie 1783 - Lansarea primului balon cu aer cald

Jacques Etienne (1745-1799) si Joseph Michel Montgolfier (1740-1810) sunt cei doi frati francezi de al caror nume se leaga inventarea balonului cu aer cald. Fiii unui fabricant de hartie, fratii Montgolfier au visat inca din copilarie sa indeplineasca unul dintre cele mai mari vise ale omului, acela de a zbura. La curent cu spiritul epocii si cu inventiile epocii iluministe, Joseph a intuit ca un balon de panza, umplut cu aer cald, s-ar fi putut ridica spre cer, din cauza ca aerul cald este mai usor decat cel de la nivelul solului. Ca atare, impreuna cu fratele sau mai mic, Jacques, a construit un balon cu un diametru de 3 metri, dedesubtul caruia au aprins un foc.

Eclipsa Regelui Soare

In cea de-a doua jumatate a secolului XVII, Franta se va ridica la statutul de cea mai mare putere a lumii, in mare parte gratie eforturilor depuse pe toate planurile – economic, politic si militar – de Ludovic XIV, ramas in istorie drept „regele Soare”. Curtea sa era renumita pentru splendoarea si luxul ei si suveranul se dorea un Mecena modern, sprijinind cultura. Tot ce era francez era la moda pe continent. Armatele lui Ludovic marsaluiau prin tot apusul Europei, economia inflorea si vecinii priveau cu jind si cu teama magnificele realizari ale Frantei. Si totusi, toata aceasta stralucire a fost una meteorica, intrucat in razboaiele victorioase de acum, care au secatuit visteria statului, trebuie cautata decaderea Frantei in anii ce vor urma si semintele Revolutiei de la 1789, care va arunca tara intr-un vartej de nenorociri si conflicte.

Palatul Versailles (I)
Versailles este un oras situat la sud-vest de Paris si face parte din aglomeratia urbana a acestei metropole. Aici se afla un complex arhitectonic si urbanistic de renume mondial, realizat în mai multe etape, în cursul secolelor XVII si XVIII si formate dintr-un castel si anexele sale, împreuna cu un imens parc, care au capatat reputatia de cea mai vasta si stralucitoare resedinta regala construita vreodata de un suveran. Palatul construit aici nu are o strînsa legatura numai cu istoria Frantei, ci si cu cea a întregii omeniri prin tratatele de pace semnate aici. Palatul Versailles s-a ridicat pe locul unde regele Ludovic al XIII-lea (1610-1643) a construit, în 1624, cu sprijinul arhitectului Philibert Le Leroy, un mic pavilion de vînatoare, transformat apoi în resedinta temporara. Aceasta cladire, restaurata si mult marita de catre Ludovic al XIV-lea, a constituit nucleul viitorului castel. Palatul Versailles, care este considerat expresia megalomaniei unui rege despotic, s-a nascut din ambitia regelui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) dupa ce a vizitat palatul Vaux-le-Vicomte, al superintendentului Nicolas Fouquet. Acesta a construit, pe un teren confiscat, de pe care a facut sa dispara un sat si cîteva coline, o impunatoare cladire, de o frumusete deosebita, situata în mijlocul unei paduri fermecatoare. Vizitînd acest palat, Ludovic al XIII-lea, cuprins de o ambitie feroce, a dat ordin ca Fouquet sa fie arestat si tinut închis, pe tot restul vietii, în groaznicele hrube din piatra ale fortaretei Pignerol. O mare parte din comorile de arta ale palatului Vaux, constînd în picturi, covoare, statui etc., au fost confiscate de rege si vor fi folosite la împodobirea palatului de la Versailles, care va fi cel mai mare din lume. În anul 1663, Regele Soare s-a hotarît sa-si ridice un castel somptuos care sa pastreze caracteristicile clasice ale arhitecturii franceze. El l-a chemat la Curte pe arhitectul Jules Mansart (1646-1708), care a întocmit planurile viitoarei resedinte, iar pictorul Charles Le Brun (1619-1690) a facut desenele. Realizarea palatului si a parcului Versailles sînt, în cea mai mare parte, opera arhitectilor francezi Louis Le Vau (1612-1670), Jules Hardouin Mansart, a arhitectului peisagist André Le Notre (1613-1700) si a pictorului Charles Le Brun, care a realizat decoratia interioara. Lucrarile palatului au început în anul 1664, prin includerea în constructie si a vechiului palat ridicat de Ludovic al XIII-lea, iar costurile s-au ridicat la 65.301.414 livre. Asezat pe un mic platou, palatul are forma literei U, cu o curte interioara, în centrul careia este amplasata statuia ecvestra a regelui Ludovic al XIV-lea. Palatul lui Ludovic al XIII-lea a fost extins de arhitectul Le Vau, care i-a construit o monumentala fatada cu vedere spre parc. Ulterior, Mansart i-a adaugat cele doua aripi, care au facut ca latimea cladirii principale sa ajunga la peste 600 de metri. Renumitul Mansart a contribuit mult la aspectul actual al acestui palat. Voind sa ofere locuinte numerosilor curteni în palatul regelui, arhitectul a folosit sistemul "mansardarii" podului palatului, încaperi care astazi se numesc mansarde, dupa numele lui. Tot Mansart, împreuna cu Robert de Cotte, a realizat, în 1687, un mic palat de marmura, numit Marele Trianon, teatrul si diverse pavilioane, la care s-a adaugat Micul Trianon, construit în perioada 1762-1764, constructie care prefigureaza neoclasicismul francez. Axa longitudinala care strabate marele ansamblu arhitectonic împarte în doua parti simetrice palatul si gradinile sale. Parcul italian are peste 1000 de fîntîni, canale, pavilioane, grote si bazine cu jocuri de ape, populate cu cai de mare, delfini, nimfe sau grupuri mitologice, din care tîsneste apa sub forma de fîntîni arteziene.

Nu este de mirare ca, în acest context, Carrier i-a întrecut pe toti prin cruzimea, dezmatul si perversitatea lui. În tot cursul procesului, "orgiile" lui sînt mentionate atît de martori, cît si de acuzati. La ordinele lui au fost scoase de la Entrepot fete care nu împlisera 17 ani pentru a fi trimise la casa lui de la tara, unde îsi facuse un serai cu "victimele poftelor lui" (depozitia lui Clairval, slujbas la posta). Cu alte femei pe care le rechizitionase se deda "la cel mai ordinar desfrîu" si la "orgiile cele mai respingatoare" (depozitia lui Villemain, negustor la Nantes); se pare ca ar fi dat, de asemenea, ordin sa fie înecate vreo suta de prostituate (depozitia lui Jean Drieux, rentier). Trei femei "trezesc poftele nerusinate ale lui Carrier... Face din ele victimele desfrîului lui si, dupa ce s-a saturat de ele, le trimite la ghilotina" (depozitia lui Phelippes-Tronjolly; chiar presedintele a gasit de cuviinta sa-i atraga atentia lui Tronjolly ca "merge prea departe cu observatiile si îngrijorarile lui"). Revine mereu povestea cu un ospat pe ambarcatiunea olandeza pe care Carrier i-o daruise lui Lanberty si care servea la înecuri: Carrier ar fi dat acolo un splendid ospat cu 20 de tacîmuri, pentru cei care organizau executiile (cu sau fara femei, dupa diferitele versiuni). Unul dintre acestia, pe nume Legros, mai avea înca mustatile rosii de sînge: se cîntau cîntece montagnarde; se bea în cinstea "fetelor bisericesti care bausera cana cea mare". Lamberty îi înveselea pe comeseni povestind cum îi spintecase pe cei care izbutisera sa scape de la înec. Carrier în persoana ar fi dat citire acolo raportului trimis la Conventie cu privire la înecarea preotilor; se pare ca ar fi strigat "Omoara! Omoara!" si ca ar fi povestit ca niciodata nu simtise o placere mai mare decît atunci cînd se uita la fetele schimonostite ale preotilor muribunzi (depozitiile lui Jean Sandroc, seful diviziei de transporturi; a lui Jean Gauthier, fabricant de cutite, soldat în compania Marat, a lui Robin, coacuzat). Povestirile despre perversitatea lui Carrier au drept functie precisa conturarea, în imaginarul colectiv, a figurii lui de monstru. Carrier întruchipeaza "masurile forte" si Teroarea de fiecare zi. El nu foloseste decît cuvinte ca "la dracu", "individ"; la întrunirea societatii populare, îsi scotea sabia si taia lumînarile; nu stie altceva decît "a omorî", a ghilotina", "a zvîrli în apa", ca raspuns la toate plîngerile. Martorii si acuzatii, membri ai Comitetului, îl acuza într-un glas pe Carrier pentru toate atrocitatile si monstruozitatile Terorii la Nantes. "Carrier a rechizitionat Teroarea, moartea, Loara, ghilotina si contrarevolutia", exclama Chaux, care întreaba: "Am numit oare un reprezentant al poporului ca sa ucidem poporul?". Naud, un alt membru al Comitetului, declara: "Carrier în persoana a venit la Comitetul nostru ca sa ne acuze ca sîntem contrarevolutionari. Avem cu totii familii; Goulin nu avea, el era agentul si unealta oarba a lui Carrier, care l-a pierdut si ne-a pierdut pe noi toti". Goulin a cerut, la 1 brumar, în numele tuturor acuzatilor, chemarea lui Carrier în fata judecatii. "Omul care ne-a înfierbîntat mintile, ne-a condus miscarile, ne-a stapînit parerile ca un despot si ne-a impus toate actiunile, s-a uitat senin la îngrijorarile si deznadejdea noastra. Nu, justitia îl cere pe cel care, aratîndu-ne prapastia unde, la glasul lui, ne-am aruncat orbeste, este destul de las ca sa ne paraseasca pe marginea ei; este esential pentru cauza noastra ca el sa apara în fata tribunalului". Prin aceste zvonuri, marturii si fantasmagorii, pe masura ce se desfasurau audierile, persoana lui Carrier se afla tot mai mult în centrul procesului Comitetului revolutionar. Dar, spre sfîrsit, procesul evolueaza: nu mai era vorba de persoana, ci de problema Carrier. Într-adevar, Carrier fusese oare altceva decît elementul de legatura dintre Teroarea locala si puterea centrala, Conventia si Comitetele ei? Din moment ce procesul permitea fiecaruia sa vada în Teroare toate nelegiurile ale carui victima fusese, demontarea sistemului terorist amplifica, în termeni noi, problema raspunderii: urmarirea trebuia sa se margineasca la toti agentii locali ai terorii obisnuite, sau sa cuprinda toti fostii membri ai comitetelor, reprezentantii în misiune, membrii Conventiei - furieri si emisari ai marii Terori nationale? Trebuia oare sa se faca procesul Terorii din Nantes, sau procesul anului II, al Conventiei si deci al Revolutiei?
(Sfîrsit)

Cazul unui oarecare Dhéron, "taietorul de urechi", rezuma poate cel mai bine jocul încurcat dintre faptele reale, macabre si atroce, si fantasmele carora le dau nastere. În audierea din 1 frimar, cetateana Laliet cere Tribunalului sa fie audiata ca "sa faca o declaratie importanta". Într-adevar, ea afirma ca, dupa înfrîngerea vandeenilor, "un oarecare Dhéron se prezinta la societatea populara cu urechea unui brigand pe care si-o prinsese la palarie cu o cocarda; avea buzunarele pline de urechi si-si facea o placere din a le da femeilor sa le sarute". Martora adauga ca mai are cunostinta si de "alte întîmplari barbare" privitoare la "moralitatea acuzatilor", dar ca nu îndrazneste sa vorbeasca despre ele, de teama ca ar fi o lipsa de respect fata de Tribunal. Dupa ce a stîrnit astfel curiozitatea, nu se lasa prea mult rugata si-si completeaza depozitia. "Acelasi Dhéron avea mîinile pline de organe genitale pe care, cu cruzime, le smulgea briganzilor, macelarindu-i, si apoi le arata femeilor, jignindu-le privirile". Cîtevea zile mai tîrziu, Tribunalul procedeaza la audierea sus-numitului Dhéron, inspector la manutanta, ca... martor al acuzarii împotriva lui Carrier.

Într-adevar, Dhéron îl învinuieste pe Carrier de anumite atrocitati; asa, de pilda, ar fi dat ordinul sa fie împuscati toti comisarii delegati de alti reprezentanti în misiune si care voiau sa împarta hrana între Nantes si alte orase. "Fir-ar sa fie, vreau ca toate grînele din Vandeea sa fie luate, sa mi-i împuscati pe toti indivizii astia!", aceasta ar fi fost reactia lui Carrier, care a refuzat totusi sa confirme în scris ordinul. Lui Dhéron i se pun atunci întrebari despre propriile lui fapte. În timpul interogatoriului, destul de confuz, cînd intervin si alti martori, "se dovedeste ca Dhéron a venit la societatea populara cu urechi de briganzi si cu organe genitale pe care le dadea femeilor sa le sarute". El a marturisit, de altfel, ca daduse ordin sa fie omorîti baieti de 13-14 ani care pasteau oile. (În apararea lui, Dhéron adauga ca adesea baietii de aceasta vîrsta purtau la ei cartuse si spionau trupele republicane; de asemenea, si-a pus în valoare curajul si serviciile aduse în luptele împotriva "briganzilor"). Tribunalul decide pe loc sa-l aseze pe banca acuzatilor cu învinuirea de a fi comis atrocitati si omoruri puse în seama Comitetului revolutionar. În sfîrsit, Tribunalul va retine în verdictul sau vina de a fi omorît copii si de "a fi purtat la palarie, în public"... urechea unui om pe care îl ucisese (constatîndu-se în acelasi timp ca n-o facuse "cu intentie contrarevolutionara"; ca atare el va fi achitat). Spectacolul lui Dhéron, ucigas de copii, purtînd în public o ureche omeneasca la palarie, ca pe un trofeu de vînatoare, este macabru si înfiorator. A transforma aceasta imagine în aceea a lui Dhéron silind femeile sa sarute organele genitale smulse vandeenilor cere un întreg efort de imaginatie morbida, completat de altfel si de zvonurile publice.

Astfel, moartea si cruzimea, sexualitatea si perversiunea se împleteau inextricabil. Povestea lui Dhéron este un caz extrem, dar nu izolat; ar putea fi citate multe exemple în care se regasesc aceleasi elemente si tendinte ale unui imaginar morbid. În cursul procesului revin relatari despre "orgii" si violenta sexuala care si-ar fi putut gasi un loc în romanele "divinului Marchiz". Astfel, Robin, împreuna cu un complice, un oarecare Lavaux, alt om de încredere al lui Carrier, ar fi urcat niste prizoniere într-o barca pentru "a-si potoli poftele cu ele, dupa care le spintecau cu sabiile si le înecau" (depozitia lui Chaux, acuzat împreuna cu Robin). Ucigasii erau "foarte nerusinati cu femeile pe care le sileau sa le faca toate placerile, si cînd le erau pe plac, ca rasplata pentru bunavointa lor, le faceau marea favoare sa le crute de înec. Unul dintre acesti ucigasi, obisnuit sa gaseasca femei supuse, mi-a spus într-o zi: Mîine noapte am sa vin sa te scol, am sa-ti spun ca sînt Mandrin si ai sa-mi deschizi usa" (depozitia Victoriei Abraham, vaduva lui Pichot). Perrocheaux este învinuit ca i-a cerut "fetei Brétonville sa se supuna poftelor lui nerusinate"; si numai cu aceasta conditie îi fagaduia sa-i elibereze tatal (Perrocheaux a respins acuzatia, sustinînd ca mama fetei venise ea însasi sa "i-o ofere si ca el respinsese propunerea spunîndu-i acestei cetatene ca necinstea numele de mama" (depozitiile Sofiei Brétonville si cea a lui Perrocheaux). În mai multe rînduri este amintit cazul lui Lamberty, omul lui Carrier si organizatorul înecurilor, care, dupa plecarea lui Carrier, fusese condamnat si executat la Nantes pentru ca scosese "o frumoasa contesa vandeeana si pe camerista acesteia de sub o barca" si le salvase viata pentru "a profita de ele" (depozitia lui Naud, coacuzat).

Comitetul revolutionar ar fi recrutat aceasta companie dupa criterii specifice. Cei mai nelegiuiti erau admisi, iar la fiecare numire Goulin ar fi întrebat: "Nu se gaseste vreunul si mai scelerat, caci ne trebuie astfel de oameni pentru a-i pune cu botul pe labe pe aristocrati... Iata ce frumosi sînt...; exista altii mai nemernici" (depozitia lui Phelippes-Tronjolly; interogat de presedinte, Goulin neaga categoric aceste acuzatii, considerîndu-le "neverosimile": el fusese primul care propusese sa se supuna la vot alegerea candidatilor si îi eliminase pe cîtiva dintre acestia). Ca si cum acest mod de recrutare nu era o chezasie suficienta, soldatii din compania Marat ar fi depus un juramînt special: "Am vazut un afis cu titlul Juramîntul lui Marat. Afisul era conceput în termeni care îi înfiorau pe toti cetatenii cinstiti. Prin acest juramînt, se legau sa renunte la prietenie, la legaturile de rudenie, la fratie, la dragostea de parinti si de copii; erau nesocotite sentimentele cele mai curate care fac cinste naturii si corpului social" (depozitia lui Lamarie, sculptor si functionar municipal la Nantes; textul acestui afis, prezentat mai tîrziu la proces, îndemna, servindu-se de retorica si emfaza revolutionara, la devotament fata de patrie si revolutie, dincolo de orice interes particular). "Scelerati, ei erau cu totii si niste vandali, oameni inculti si nestiutori de carte, care urau artele si talentele. Desigur, Pierre Chaux, unul dintre sefii Comitetului, a gasit de cuviinta sa-si schimbe numele în Socrate Chaux; ar fi facut mai bine sa semneze Scelerat Chaux" (depozitia lui Bo, reprezentant al poporului). Soldatii din compania Marat "sfarîmau tablouri superbe; nu l-au crutat decît pe acela care reprezenta moartea; ei spuneau (prizonierelor) cu o ironie cruda: Contemplati acest tablou!, spunîndu-le în acelasi timp prizonierilor ca sînt bune sa bea cana cea mare" (depozitia vaduvei Mallet, vînzatoare de tutun: ea s-a mai plîns si ca, sub pretextul unei rechizitii, i se furasera aur, argint si 700 de livre în asignate). Goulin si Pinard sînt acuzati ca au semnat un ordin a carui executare a permis sa se extorcheze mai bine de 3000 de livre argint, bijuterii si ceasuri familiei Labauche (condamnata la închisoare, deoarece avea copii despre care se credea ca emigrasera). Pinard nu neaga ca-i arestase pe membrii familiei care-i fusesera semnalati ca "briganzi", si nici ca pastrase o parte din bani cu acordul Comitetului, dar respinge cu indignare acuzatia ca ar fi semnat ordinul de rechizitie. Dovada ca nu era vorba decît de o calomnie este ca el nu stie nici sa citeasca, nici sa scrie (depozitia lui Guingnon si a lui Pinard în afacerea Labauche).

Pe 7 octombrie, la prînz, a mîncat prea putin din altceva, în ciuda eforturilor pe care eu si un alt prieten, care luam atunci masa cu el, le-am depus pentru a-l face sa se razgîndeasca. Si pentru prima data mi s-a parut ca staruinta mea îl deranjeaza, de parca depaseam granita legitima a îndatoririlor mele. A insistat ca brînza nu i-a facut niciodata rau, deci nu-i va face nici acum. Nu am avut de ales decît sa tac, iar el a procedat cum i-a placut. Consecinta era previzibila: o noapte agitata, urmata de o zi cu o indispozitie memorabila. Dimineata urmatoare totul a mers ca de obicei, pîna la ora noua, cînd Kant, care se sprijinea în acel moment de bratul surorii lui, a cazut brusc la pamînt fara cunostinta. Un mesager a fost trimis imediat la mine si m-am grabit catre casa lui, unde l-am gasit, fara grai si fara simtire, întins în patul ce fusese mutat acum în birou. Chemasem deja medicul, dar, înainte de sosirea lui, natura a facut eforturi care l-au ajutat pe Kant sa-si revina putin. În circa o ora, a deschis ochii si a continuat sa boloboroseasca cuvinte de neînteles pîna spre seara, cînd s-a restabilit putin si a început sa vorbeasca rational. Pentru prima oara în viata, era acum imobilizat la pat pentru cîteva zile, fara sa manînce nimic. Pe 12 octombrie, s-a mai înviorat din nou si a vrut mîncarea sa preferata; dar acum eram hotarît, cu tot riscul de a-l supara, sa ma opun cu fermitate. De aceea, i-am povestit care fusesera consecintele ultimei sale libertati alimentare, însa era limpede ca nu-si amintea nimic. A ascultat foarte atent ce am spus si si-a exprimat cu calm convingerea ca greseam cu totul; însa pe moment s-a supus. Oricum, dupa cîteva zile, am aflat ca oferise un florin pentru putina pîine cu brînza si apoi un dolar si chiar mai mult. Fiind iarasi refuzat, s-a plîns amarnic; dar treptat s-a dezvatat sa mai ceara, desi uneori îsi trada involuntar puternica dorinta. Pe 13 octombrie, obisnuitele sale mese de prînz s-au reluat, el fiind considerat convalescent; dar foarte rar si-a redobîndit dispozitia calma pe care o pastrase înainte de ultimul atac. Pîna în acel moment, îi placuse întotdeauna sa prelungeasca aceasta masa, singura pe care o lua sau, asa cum spunea prin expresia clasica "coenam ducere" ("a lungi cina" - n.t.), însa acum era greu s-o încheie atît de repede pe cît dorea el. De la prînz, care se termina pe la ora doua, se ducea drept în pat si, din cînd în cînd, atipea, trezindu-se totusi de fiecare data din cauza fantasmelor sau a cosmarurilor. Exact la sapte seara începea o perioada de mare agitatie, care dura pîna la cinci sau sase dimineata, uneori mai mult; continua toata noaptea cînd sa umble, cînd sa stea întins, doar în mod sporadic linistit, dar cel mai des în mare zbucium. A devenit acum necesar sa stea cineva cu el, valetul fiind epuizat de munca de peste zi. Nici o persoana nu parea mai potrivita pentru aceasta sarcina decît sora lui, atît din cauza unei pensii foarte generoase primite multa vreme de la el, cît si pentru ca era ruda cea mai apropiata, care avea sa fie martorul cel mai bun al faptului ca fratele ei ilustru nu i-a lipsit nici un fel de alinare sau atentie în ultimele ore pe care i le-a îngaduit starea sa. În consecinta, s-a apelat la ea, iar ea a acceptat sa-l vegheze alternativ cu valetul, fiindu-i asigurata o masa separata si adaugîndu-i-se o suma substantiala la pensie. S-a dovedit a fi o femeie linistita si blînda, care n-a provocat neîntelegeri între servitori si curînd a cucerit respectul fratelui ei prin comportarea sa modesta si rezervata; mai pot adauga, si prin afectiunea fraterna sincera pe care a aratat-o fata de el pîna în ultima clipa.

Alte marturii, alte acte simbolice: Pinard povesteste cum adusese, dintr-una din expeditiile lui împotriva vandeenilor, potire si obiecte de cult; or, Carrier i-ar fi cerut sa dea de baut din acest potir nu se stie ce bautura misterioasa, reprosîndu-i în acelasi timp ca nu-i omorîse "pe toti indivizii aia". Jean-Baptiste O'Sullivan, în vîrsta de 33 de ani, profesor de scrima, numit de Carrier adjutant al garnizoanei din Nantes, depune mrturie în legatura cu înecurile de la Entrepot: Carrier i-ar fi declarat ca cetatenii din Nantes erau contrarevolutionari si ca va aduce 150.000 de oameni pentru a-i extermina pe toti locuitorii orasului. Presedintele îi pune însa o întrebare privitoare la propriile lui fapte: "Nu ai luat si dumneata sînge, taind gîtul briganzilor cu un cutit a carui lama era foarte îngusta? Nu te-ai laudat zicînd: "Ma uitasem cu atentie cum lucreaza un macelar; ma prefaceam ca stau de vorba cu acesti briganzi; îi puneam sa miste capul si sa priveasca pestii; le taiam gîtul cu cutitul si gata"". Sala "se înfioara de groaza". O'Sullivan se dezvinovateste spunînd ca, luînd parte la razboiul cu "briganzii" si vazînd atrocitatile pe care le comiteau, ar fi fost posibil ca "într-un acces de indignare" sa fi spus "daca as pune mîna pe acesti biganzi, i-as spinteca pentru ca sa-i razbun pe fratii mei... dar nu sînt în stare sa iau sînge, asa cum se spune aici, si n-am putut sa aud aceste lucruri fara sa ma treaca fiori". Este arestat pe loc si trece pe banca acuzatilor, alaturi de ceilalti. Un loc deosebit îi revine, în cadrul marturiilor, companiei Marat. Ea dispunea de o putere foarte mare, aproape nelimitata. "Compania avea dreptul de a face vizite la domiciliu, de a încarcera, daca socotea ca este cazul, fara avizul Comitetului". Comitetul îi dadea companiei Marat o simpla lista, aceasta se deplasa la indivizii indicati si îi arunca în închisoare pe baza unor simple note sau îi arunca în strada "numai pe baza unor simple banuieli". Soldatii din compania Marat erau, ca sa spunem asa, elementul de legatura între "masurile forte" si Teroarea de zi cu zi: împreuna cu membrii Comitetului, ei executau înecurile, dar îi furau si jefuiau în aceeasi masura pe "bogati". Îi storceau de bani pe notabilii din oras, amenintîndu-i ca-i trimit la Entrepot, de unde nu mai iesea nimeni decît pentru "a bea cana cea mare"; puneau sigiliu pentru ca apoi sa jefuiasca locuintele si pravaliile. Pentru a comite atîtea crime, trebuiau sa se asocieze fiintele cele mai imorale. "O companie, zisa a lui Marat, alcatuita fie din Comitet, fie de reprezentantul Carrier, companie compusa din oameni mîrsavi, ca sa spunem asa, haznaua orasului Nantes, era unealta credincioasa a barbariei Comitetului; acesti oameni, pe fruntea carora era întiparita pecetea reprobarii, îsi facusera multi partizani; la Nantes, practicau opresiunea cea mai tiranica si-i ponegreau dupa bunul lor plac, în ochii despotilor învestiti cu dreptul de viata si de moarte, pe cetatenii cinstiti care aveau nenorocirea sa nu le fie pe plac agentilor supremi ai Comitetului".

Focalizarea asupra acuzatiilor si, în general, a agentilor Terorii, a urii pe care procesele o dau la iveala interzice orice motivatie ideologica: foarte rare sînt depozitiile care le recunosc, cu titlul de circumstante atenuate, "sentimente revolutionare exagerate" sau care îi socotesc niste suflete ratacite. În schimb, acuzatii invoca "intentiile lor revolutionare", admitînd ca au fost înselati. Miza este mare: Tribunalul este chemat sa hotarasca tinînd seama de "clauza intentionala", de motivatiile revolutionare sau contrarevolutionare ale actelor incriminate. Dar problema nu este, dupa cum se poate constata, numai juridica. Dincolo de atacurile si acuzatiile la persoana, se schiteaza un fel de portret colectiv al tuturor acuzatiilor si, ca urmare, al personalului terorist. Deosebirile individuale se sterg si se contopesc în imaginea globala a unei bande de scelerati, a unor "bautori de sînge", a unor "canibali" care terorizeaza fara scrupule tot orasul. Singurele lor motivatii pareau sa fi fost ura, cruzimea, lacomia si alte patimi dintre cele mai odioase. Calai, ei erau în primul rînd niste nemernici fara pereche, niste hoti si niste escroci. Nu i-a chemat Revolutia; dimpotriva, ei au chemat Revolutia, mînati de setea de a pune mîna pe putere, de a se îmbogati si de a-si satisface patimile cele mai josnice. Actul de acuzare facea de la început un astfel de portret: "Sub masca patriotismului, ei au cutezat sa comita toate faradelegile; au ucis virtutea pentru a încununa crima; cu buna-stiinta, au facut tot felul de delapidari! Aceste fiinte imorale sacrificau onoarea si cinstea pentru pasiunile lor;vorbeau despre patriotism, dar îi înabuseau vlastarele cele mai pretioase...

Departe de a stinge si de a nimici un razboi blestemat care sfîrteca pieptul patriei, ei atîtau focul prin cruzimile lor; serveau planurile perfizilor nostri dusmani, care, pentru a ne subjuga, au recurs la tot ce îi îndeamna josnicia; neputîndu-i ataca frontal pe republicani, ei îi cauta în rîndurile lor pe sclavii ticalosi, care ascund sub masca patriotismului cel mai scelerat si inima cea mai corupta". Acuzatii nu sînt decît partea vizibila, care a fost demascata o data pentru totdeauna, a unei vaste asociatii de raufacatori. Dovada ca este asa sta în faptul ca, în cursul sesiunilor Tribunalului, mai multi martori vor fi demascati si arestati; Carrier, desi demascat ca instigator la înecuri, la executii fara judecata si la alte atrocitati, nu ia loc pe banca acuzatilor decît la 7 frimar, adica 42 de zile dupa începerea procesului Comitetului revolutionar. Imaginea "teroristilor", larg difuzata de limbajul politic termidorian, este confirmata de depozitiile martorilor. Bautori de sînge, canibali: nu sînt numai epitete si metafore; se credea ca acuzatii ar fi baut într-adevar sînge si s-ar fi purtat ca niste canibali. Depozitiile aduc exemple remarcabile cu privire la stergerea fruntariilor dintre amintirile Terorii din Nantes si fantasmele care framînta profund spiritele traumatizate. Nu vom cita decît cîteva exemple din aceste produse ale imaginatiei colective. François Caron, fost procuror, soldat în campania Marat, depune o marturie zguduitoare despre pregatirile înecurilor din noaptea de 24 spre 25 frimar, de la Bouffay, unde se dusese cu ceilalti soldati din companie. La aceasta marturie se adauga ceea ce stia din auzite, zvonurile care umblau în oras: "Mi s-a spus ca au smuls rodul din pîntecele unei femei gata sa nasca, ca a fost înfipt în vîrful unei baionete si a fost aruncat în apa". La rîndul lor, "teroristii", vorbind despre atrocitatile comise de vandeeni, evoca imagini asemanatoare: femei spintecate, tot atîtea acte de barbarie dovedind dorinta de a nimici pîna si pe urmasii virtuali ai dusmanului. Relatarile, imposibil de verificat, vadesc ura neîmpacata care domnea de ambele parti: dusmanul este înfatisat ca faptuitorul celor mai barbare si, în acelasi timp, celor mai primitive acte de violenta. Acelasi martor afirma ca Goulin ar fi declarat de la tribuna societatii populare: "Feriti-va sa primiti în rîndurile voastre moderati, falsi patrioti; nu trebuie sa admiteti printre voi decît revolutionari, patrioti care au curajul sa bea un pahar de sînge omenesc". Goulin a protestat în zadar ca "i se otravisera cuvintele" si ca el nu voia decît sa parafrazeze celebrele cuvinte ale lui Marat, care declara ca "ar fi vrut sa se poata adapa din sîngele tuturor dusmanilor patriei". Epitetul de bautor de sînge era exact haita de dusmani ai speciei umane pe care o denumea si-ar fi pecetluit unirea printr-un ritual încarcat de un simbolism secular, acela al sabatului si pactului cu diavolul.

Victimele, mai ales prizonieri vandeeni, au fost executate acolo prin mijloace, ca sa spunem asa, mai "clasice", mai putin spectaculoase: ghilotina sau armele de foc. În timpul proceselor se vorbeste relativ putin despre "ghilotinari", deoarece victimele fusesera condamnate dupa o procedura juridica, fie ea si sumara. Iar cazurile lor erau de competenta Tribunalului Revolutionar, nu a Comitetului revolutionar. Ideea de a folosi înecul s-a nascut din pricina relativei încetineli a Tribunalului; mai multi martori vorbesc despre accesele de furie ale lui Carrier la adresa Tribunalului, ordinele lui de a grabi judecata si de a ghilotina mai repede, fara multe "chitibusuri" judecatoresti. Împuscarea în masa a prizonierilor vandeeni, luati în timpul luptelor, cu arma în mîna, permitea uneori sa fie lichidate mai mult de 200 de persoane într-o zi, dupa simpla înregistrare a identitatii lor de catre comisia militara a lui Bignon; totusi ele au stîrnit mai putina indignare decît înecurile. Citind depozitiile martorilor, s-ar putea crede ca orasul accepta macelarirea prizonierilor, respectînd o legalitate redusa la cea mai simpla expresie. E adevarat, nimeni nu îndraznea sa conteste acest simulacru de legalitate, caci ar fn însemnat sa denunti Conventia care decretase aceasta procedura expeditiva. În audieri s-a revenit mai ales asupra nerespectarii acestei fragile legalitati revolutionare si asupra cazurilor flagrante de arbitrar si salbaticie în represiune. Astfel, în tot timpul proceselor este vorba de un grup de 80 de calareti vandeeni care, dupa înfrîngerea de la Savenay, venisera la Nantes cu intentia de a se preda si de a depune armele. Or, Carrier daduse personal ordin sa fie împuscati fara judecata. Nu era decît un episod printre atîtea alte atrocitati, dar el capata o mare importanta pentru ca mai multe marturii coincideau (desi, dupa unele spuse, Carrier ordonase sa fie executati pîna la 500 de calareti) si Carrier facuse imprudenta sa semneze el însusi ordinele de executie.

Conventia a trimis un curier extraordinar la Nantes ca sa le aduca, si aceste liste au constituit o piesa de dosar de o importanta capitala. Cazul acestor vandeeni s-a înscris, de altfel, într-un context mai larg, adesea invocat în timpul audierilor. Toate atrocitatile nu însemnau oare, de fapt, continuarea razboiului din Vandeea, în ciuda tuturor victoriilor republicane? Carrier a fost acuzat ca a prelungit razboiul printr-o represiune atît de salbatica încît i-a împiedicat pe vandeeni sa capituleze. Acuzatul Naud a completat depozitia de mai sus; el îi transmisese într-adevar lui Carrier aceasta oferta de capitulare: "Îmi îngadui sa cer îndurare pentru fratii nostri înselati de niste fanatici si contrarevolutionari". "Ei, fir-ar sa fie!, striga Carrier, nu vedeti ca-i o capcana? Nu va cunoasteti meseria; va lasati înselati de o supunere aparenta; vor sa tulbure orasul. Sînteti niste lasi, niste netrebnici care nu stiti sa înfruntati dusmanul. Nici o îndurare, toti sceleratii astia trebuie împuscati". Ororile represiunii din Vandeea sînt pomenite în fiecare zi: locuitorii din Bouquenay si catunele din jur sînt convocati sub pretextul ca li se vor da certificate de civism si sînt împuscati (depozitia lui Renet, comandant de batalion); cadavre de femei împuscate zaceau gramada timp de mai multe zile, iar "canibalii" le numeau, rîzînd, "Muntele" (depozitia lui J. Delamarre, casier general pentru cheltuielile publice în departamentul Loire Extérieure; depozitia lui Bourdin, fierar la Nantes). Închisorile, daca nu cumva detinutii erau scosi de acolo pentru a fi înecati sau împuscati, erau adevarate locuri de îngropaciune. "Primind ordin de la comisia militara sa ma duc sa constat care dintre femeile închise la Entrepot erau însarcinate, am gasit un mare numar de cadavre împrastiate ici si colo; am vazut copii care mai rasuflau sau înecati în hîrdaie pline cu excremente. Trec prin sali imense; înfatisarea mea le înfioara pe femei: nu vedeau alti barbati în afara de calaii lor... Am constatat ca 30 dintre ele erau însarcinate, mai multe în luna a saptea sau a opta; dupa cîteva zile vin sa le vad pe aceste femei... V-o spun cu inima zdrobita de durere, aceste femei nenorocite fusesera aruncate în valuri! Tabloul este sfîsietor, el întristeaza întreaga omenire; dar trebuie sa dau seama în fata tribunalului, în chipul cel mai fidel, de tot ceea ce stiu" (depozitia lui Thomas, agent sanitar).

Fluviul umflat de cadavre trezeste în minte imaginea înecurilor. Descoperirea lor a fost unul din marile momente ale proceselor. Înecurile rezumau ele singure atrocitatile Terorii. Actul de acuzare al Comitetului constata ca nu existau "probe materiale despre o executie de acest fel", dar, se adauga: "exista marturia mai multor acuzati care, chinuiti de remuscari, au fost nevoiti sa declare ca fusesera de la patru la opt înecuri". Estimarile cu privire la numarul de înecuri si de înecati difera de la o depozitie la alta, de la un martor la altul: 4000 de tîlhari înecati si 7.500 împuscati la cariera Gigant (depozitia lui François Coron, soldat din compania Marat); trei-patru înecuri în timpul carora au pierit 9.000 de victime (dupa depozitiile lui Affilié cel tînar, marinar dulgher, care a participat la construirea gabarelor, si a lui Moutier, fierar din Nantes, care spusese ca a vazut "toate înecurile" ce avusesera loc în cartierul lui); "23 de înecuri si nenumarate victime", dupa Phelippes-Tronjolly; Lamberty si Carrier s-ar fi laudat cu meritele lor, spunînd ca "2.800 au si trecut prin baia nationala" (depozitia lui Martin Naudille, fost inspector al armatei din vest). Tribunalul nu se straduieste sa verifice aceste date, fie si numai prin confruntarea martorilor. Pentru istorici, aceste estimari contradictorii pun probleme inextricabile; pentru contemporani, prevalau imaginea globala si oroarea inspirata de crima, imaginea acelor gabare scufundate cu încarcatura lor de femei, copii, preoti si "briganzi".

A vorbi despre înecuri înseamna neaparat a vorbi despre "casatoriile republicane", imagine care si-a lasat durabil amprenta asupra memoriei colective. Reproduse în nenumarate gravuri, începînd cu anul III, "casatoriile republicane" aveau de ce sa înfierbînte mintile; ele au devenit simbolul ororii înecurilor. Înca din prima zi a procesului Comitetului se vorbeste despre "casatoria republicana", numita si "casatoria revolutionara", ca despre "ultimul rafinament de cruzime". "El consta în a lega de subsuori un tînar gol de o tînara, si a-i arunca astfel în apa" (depozitia lui Lahenette, medic la Charité, în Nantes). În cursul procesului, descrierea a revenit de mai multe ori în mai multe variante: calaii perchezitioneaza barbatii si femeile si, goi, îi leaga cîte doi de brate si de încheieturile mîinilor, apoi sînt urcati în barca, unde sînt loviti cu "bîte mari" si împinsi în Loara; asta se numeste "casatorie civila" (depozitia lui Thomas, agent sanitar; el reproduce relatarea unui luntras beat, care ar fi asistat la acest macel). Dupa o alta versiune, "casatoriile republicane" nu aratau numai cruzimea, ci si perversitatea calailor, care se desfatau cu ceea ce era obscen si scabros. "Am auzit vorbindu-se despre aceste casatorii republicane care se oficiau legînd un batrîn de o batrîna sau un tînar de o tînara; erau lasati în aceasta pozitie timp de o jumatate de ora, goi de tot; li se dadeau cîteva lovituri de sabie în cap si apoi erau aruncati în apele Loarei" (depozitia lui Fourrier, directorul azilului revolutionar). Este mai degraba îndoielnic ca aceste "casatorii republicane" sa fi fost practicate în mod sistematic. Nici o grosolanie, nici o cruzime nu sînt excluse în timpul înecurilor, dar toate aceste relatari despre "casatoriile republicane" se întemeiaza pe vorbe auzite si nicidecum pe spusele unor martori oculari sau pe marturisirile faptasilor. Se pare ca represiunea si jafurile teroriste cereau ca victimele sa fie neaparat dezbracate si aruncate doua cîte doua, pentru ca moartea sa-i secere pe locuitorii orasului Nantes cu un întreg cortegiu de obscenitati si perversiuni. "Masurile forte" nu se marginesc la înecuri. Daca victimele nu dispareau în Loara, atunci sfîrseau în gropile comune (mai ales cele sapate în carierele Gigant din apropierea orasului).

Mii de pagini au consemnat depozitii, adesea repetitive, reluînd aceleasi fapte. Dar, de la o depozitie la alta, se adauga amanunte, se supraliciteaza chiar, pe masura ce teama da înapoi, ce toti se elibereaza de frica în goana dupa senzational, pe masura ce cresc ura si dorinta de razbunare. Mai multe depozitii se remarca prin acumularea de erori pe care martorii pretind ca le-au vazut sau, mai des, despre care aflasera din auzite. Marturiile directe se confunda, de altfel, prea adesea, cu zvonurile si cu ceea ce se stie din auzite. Din ansamblu pot fi desprinse cîteva reprezentari globale ale Terorii si teroristilor, care traseaza liniile de forta ale imaginarului antiterorist. Doua imagini care capata valoare de simbol rezuma ele singure Teroarea din Nantes. Prima este Loara însîngerata, plina de lesuri, revarsîndu-si valurile otravite: "Apele Loarei vor curge de-a pururi însîngerate, iar marinarul strain nu va coborî decît înfiorîndu-se pe malurile ei acoperite de osemintele victimelor sugrumate de barbarie, pe care valurile indignate le vor fi aruncat la tarm". În timpul proceselor, aceasta tema a revenit neîncetat, îmbogatita cu amanunte din ce în ce mai înfioratoare. "Confirm ca am vazut pe malurile Loarei trupuri goale de femei aruncate de fluviu la mal; am vazut mormane de cadavre de barbati mîncate de cîini sau de pasari de prada; am vazut în barci scufundate cadavre legate si pe jumatate acoperite de apa" (depozitia femeii Laillet). Si, ca semn suprem al indignarii unei Naturi ranite, fluviul arunca trupurile la tarm. "Am vazut malurile Loarei acoperite de lesuri; am vazut la mal cadavre de copii de sapte-opt ani; am vazut cadavrul unei femei goale care înca îsi strîngea copilul în brate; am vazut trupuri goale de fete si baieti" (marturia lui Lambert, sculptor din Nantes).

"Am vazut pe malurile Loarei, pîna la Paimboeuf, o multime de cadavre, dintre care multe femei goale, pe care municipalitatile din localitatile riverane au fost nevoite sa le îngroape" (depozitia lui Baudet, constructor de nave). În forma sa cea mai stereotipa, imaginea este reluata si consemnata în celebra carte a lui Prudhomme despre atrocitatile Terorii, care, timp de cîteva generatii, a hranit memoria colectiva. "Un om demn de încredere a afirmat ca, mult timp si pe o întindere de 18 leghe, Loara era, de la Saumur si pîna la Nantes, rosie de sînge. Cu apele umflate de multimea cadavrelor purtate de valurile ei, ea ducea spaima pîna în ocean; dar, deodata, o maree puternica împingea înapoi pîna sub zidurile orasului Nantes aceste înfioratoare monumente ale atîtor cruzimi. Toata întinderea fluviului este acoperita de madulare plutind ici si colo, pe care pestii lacomi le sfîsie, batîndu-se între ei. Ce spectacol pentru locuitorii orasului, care se feresc sa mai foloseasca apa si pestii!". Cealalta imagine este aceea a unui oras de 80.000 de locuitori, complet terorizat, încaput pe mîinile unei bande de "bautori de sînge" si de hoti, unde drojdia populatiei se razbuna pe oamenii cumsecade. Frica s-a lasat asupra orasului ca o mantie de plumb. "Nu putem s-o repetam îndeajuns, teroarea era la ordinea zilei; orasul a cazut în cea mai apasatoare stupoare; cel care se credea nevinovat seara nu era sigur ca va fi socotit tot astfel a doua zi; ar fi greu sa zugravesti în cuvinte nelinistea, îngrijorarea mamelor, a sotiilor cînd auzeau huruitul trasurilor în cartierele lor, la ora opt seara; li se parea ca ele si sotii lor vor fi smulsi din case pentru a fi aruncati în temnita. Aceasta era deznadejdea care domnea la Nantes, iar Carrier si Comitetul erau singurii vinovati" (depozitia lui Lahenette, medic la spitalul din Nantes). Numarul persoanelor arestate este "incalculabil": "Comitetul a îndreptat cercetarile arbitrare si abuzive în special împotriva talentelor, cinstei si bogatiei" (acelasi martor); "Comitetul din Nantes i-a aruncat în temnita aproape pe toti cei care aveau avere, talent, virtute si omenie. El încuviintase ceea ce se numea în oras sabrade: acest soi de executii se refera la un numar de sapte-opt prizonieri care ieseau de la Comitet pentru a fi dusi la Entrepôt. Escorta, gasind ca e tîrziu si ca drumul este prea lung, i-a masacrat pe acesti nefericiti sub ferestrele Comitetului" (depozitia lui Georges Thomas, agent sanitar). În acest oras, încremenit de spaima si neîndraznind sa se plînga, împutit de duhoarea cadavrelor, activitatea portuara si comerciala din care traiau locuitorii era paralizata. "Cinstea, virtutea, talentul si averea erau proscrise, iar virtutea a fost sugrumata de crima. Dupa principiile unor Hébert, ale unor Chaumette, ale unor Roussin, ale unor Robespierre si ale altor vandalisti, era ucis comertul pentru a fi subjugata Franta" (depozitia lui Villemin, comerciant la Nantes).

La procesul Comitetului revolutionar si al lui Carrier, aceste incertitudini sînt si mai mari. Cu atît mai mult cu cît acest proces spectaculos nu este bine condus de Dobsent, presedintele Tribunalului Revolutionar. Din 240 de persoane chemate sa depuna marturie la tribunal, 220 au raspuns la strigarea numelui lor. Mai multi martori marturiseau ceasuri întregi, si aceasta de mai multe ori, în diferitele faze ale procesului. Actul de acuzare privea 14 persoane, verdictul a condamnat 33 de acuzati. Într-adevar, în afara de Carrier, caz solidarizat cu ceilalti acuzati, Tribunalul, în cursul audierilor, a hotarît sa aresteze martorii care, în timpul interogatoriilor, se dovedisera complici ai acuzatilor în comiterea faradelegilor acestora. La caracterul haotic al procesului se adauga astazi confuzia diverselor dari de seama. Pe lînga versiunea semioficiala din Buletinul Tribunalului Revolutionar, alte versiuni ale sedintelor sînt publicate în ziare sau sub forma de lucrari separate. Între aceste versiuni exista numeroase divergente, chiar contradictii, impozibil de lamurit. De altfel, pentru majoritatea cititorilor contemporani, aceste divergente între mai multe relatari despre grozavii sînt secundare. În mintea lor, diversele estimari cu privire la victime mentionate de martori, ca si supralicitarile la care recurg acestia cînd povestesc despre atrocitati nu au decît un efect cumulativ: ele se completeaza si se aduna. Procesele nu aduc numai marturii zguduitoare despre realitatile Terorii la Nantes; ele adauga si un imaginar fantasmagoric produs de Teroare.

Procesele devin, ca sa spunem asa, un loc de defulare colectiva; audierile contribuie, în schimb, la îmbogatirea si difuzarea acestui univers fantasmagoric. Din depozitii razbate teama îmbinata cu ura si deseori este greu, chiar imposibil, sa deosebesti adevarul din tot ceea ce reproduce memoria individuala sau colectiva. Martorii se fac ecoul zvonurilor si al vorbelor purtate de colo-colo, la un an dupa producerea evenimentelor. Din moment ce analiza noastra se refera în special la functia acestor procese în formarea mentalitatilor antiteroriste, la rolul lor în maturizarea si consolidarea reactiunii antiteroriste, imaginatia globala a Terorii, asa cum era ea difuzata, devine interesanta, chiar în dezmatul ei. Michelet a stiut sa expliciteze care a fost impactul proceselor asupra opiniei publice: "A fost un imens poem dantesc care, din cerc în cerc, a coborît Franta în aceste infernuri rau cunoscute chiar de catre cei care le strabatusera. Au fost revazute si parcurse regiuni sinistre, acest mare pustiu al Terorii, aceasta lume de ruine si de vedenii. Mase de oameni care nu se interesau deloc de dezbaterile politice au fost pasionati de aceste procese. Barbatii, femeile si copiii, toti, de la cel mai mic pîna la cel mai mare, au visat înecurile, au vazut Loara încetosata noaptea, au auzit strigatele celor care se scufundau încet". Impactul dezvaluirilor privitoare la Teroarea din Nantes rezulta atît din marturiile despre "groaza la ordinea zilei", cît si din nimicurile "Terorii obisnuite". Într-adevar, la tribune s-a facut auzita relatarea "masurilor forte", care au determinat particularitatea cumplita a Terorii din Nantes: înecurile, miile de executii, adesea fara judecata si foarte brutale fata de femei si de copii; dar si banalitatea unei represiuni obisnuite în toate regiunile Frantei: temnitele suprapopulate, deturnarile de fonduri si sumele cerute de comitetele de supraveghere de la "suspecti" (sau de la cei care nu erau decît "suspecti de a fi suspecti") cu prilejul cererii unui certificat de civism, taxele revolutionare abuzive, mici furtisaguri (cîteva sticle de vin) în timpul unei "vizite la domiciliu", care presupunea fireste o scotocire atenta a pivnitei etc. Dar, printr-un ciudat joc de oglinzi, împilarile, abuzurile, jignirile inerente Terorii de fiecare zi pe care o îndurau toti erau dintr-o data sporite parca de relatarea concomitenta a atrocitatilor din Nantes. "Masurile forte" le dadeau o alta semnificatie, mareau teama si sentimentul pericolului si, drept urmare, si ura. Teroarea din Nantes scotea în evidenta faptul ca cea mai mica persecutie sau oprimare putea sa nu fi fost decît anticamera mortii prin înec sau împuscare. Toti cei care, fiind membri ai comitetelor revolutionare de oriunde ar fi ele, nu au putut rezista ispitei de a avea un profit, chiar minor, de pe urma puterii lor sau de a-si arata trufia fata de "bogati" si de "acaparatori", nu se înfatisau oare de aici înainte ca niste calai potentiali, niste Carrier virtuali? Astfel, lunga poveste despre Teroarea din Nantes, care se depana zi de zi în fata tribunalului, stîrnea groaza fata de abuzurile comise în alte parti, apoi curînd dupa aceea, prin identificarea tuturor acelora care nu fusesera loviti decît în averea sau în libertatea lor cu martirii din Nantes, provoca repulsie pentru toata Teroarea.

La 1 frimar, Carrier începe în sfîrsit sa raspunda pe larg, în fata Conventiei, la acuzatiile comisiei celor 21; la 3 frimar, Conventia se pronunta, prin apel nominal, pentru punerea sub acuzare a lui Carrier, aproape în unanimitate (din 500 de votanti, 498 sînt pentru decretul de acuzare si doi pentru decret, dar cu anumite conditii). Carrier este arestat pe loc si în 7 frimar el îsi ia locul pe banca acuzatilor în fata Tribunalului Revolutionar. Asa începe ultimul act. Deoarece Carrier a devenit unul dintre acuzati, tribunalul, care era întrunit deja de 42 de zile, trebuie sa reia procesul aproape de la început; principalele capete de acuzare trebuie redefinite si stabilita partea de raspundere a lui Carrier în raport cu cea a celorlalti acuzati. Audierile se prelungesc pîna la 26 frimar, ziua verdictului: Carrier si doi membri ai Comitetului revolutionar, Grand-maison si Pinard, sînt condamnati la moarte (si ghilotinati în aceeasi zi) pentru crime comise "cu intentii criminale si contrarevolutionare". Tribunalul îi declara vinovati de crima si atrocitati pe ceilalti 28 de acuzati: complicitate la înecuri si executii, furturi, rascumparari, percepere de taxe abuzive, acte arbitrare, oprimarea cetatenilor prin teroare etc. Totusi, constatînd ca nu fusesera comise "cu intentii criminale si contrarevolutionare", Tribunalul îi achita si îi repune în libertate. Alti doi acuzati sînt achitati, deoarece "nu se dovedise ca executasera ordinele arbitrare ale Comitetului". Achitarea acuzatilor ale caror crime au fost demonstrate de-a lungul zilelor procesului provoaca mare zarva. Doua zile mai tîrziu, Conventia decreteaza înnoirea Tribunalului Revolutionar si hotaraste trimiterea celor achitati în fata justitiei penale. Astfel, între procesul celor 94 de notabili din Nantes si executia lui Carrier s-au scurs aproape 100 de zile. O suta de zile, timp în care au trecut prin fata Tribunalului Revolutionar sute de martori; darile de seama asupra audierilor au fost publicate în Buletinul Tribunalului Revolutionar, în Monitor si în alte ziare; rezultatele scrutinului nominal referitor la punerea sub acuzare a lui Carrier au fost trimise la administratiile locale si la armate.

O suta de zile, timp în care tara a fost pur si simplu bombardata de dezvaluiri ale caror dimensiuni depaseau ceasurile tragice traite la Nantes în iarna anului II. Vor urma alte procese, între care cel al lui Fouquier-Tinville (germinal, floreal anul III). Dar niciodata nu vor mai avea înrîurirea pe care au avut-o procesele Comitetului revolutionar de la Nantes si al lui Carrier asupra cursului luat de iesirea din Teroare. Procesele ridicau probleme mai mari decît lasa sa se întrevada obiectul lor initial. Ele au contribuit la nasterea unui sentiment de oroare neîmpacata fata de iacobini si personalul terorist. "Dreptatea la ordinea zilei", acest slogan termidorian nu însemna numai eliberarea nevinovatilor; procesele veneau sa impuna cerinta de a-i pedepsi pe vinovati, la toate nivelurile puterii, mergînd chiar pîna la Conventie. Procesele legitimau, într-o oarecare masura, dreptul la razbunare. Plecînd de la exemplul orasului Nantes, ele faceau bilantul, dezastruos si odios, al Terorii si stabileau raspunderea colectiva a personalului ei. Prin aceasta au contribuit din plin la compromiterea, la distrugerea chiar a imaginarului revolutionar al anului II. Pîna la urma, procesele au grabit trecerea de la întrebarea Cum se poate demonta Teroarea? la problema Cum se poate termina Revolutia? "Fouquet si Lamberty, agenti credinciosi ai lui Carrier, bagau spaima în tot orasul Nantes; ei pusesera nu numai teroarea, ci si groaza la ordinea zilei", declara unul dintre acuzati, Pierre Chaux, în cursul procesului Comitetului revolutonar. Teroarea la Nantes, mai ales în timpul misiunii lui Carrier, pune si astazi probleme istoricilor. Incertitudinile sînt numeroase: numarul victimelor, care variaza ca estimari, amploarea represiunii, functiile si raspunderile respective ale protagonistilor sînt prost precizate - acelea ale reprezentantilor lor în misiune, mai ales cele ale lui Carrier, ale Comitetului revolutionar, ale politiei oculte instituite de Carrier, în frunte cu Lamberty si Fouquet; ale celor doua comisii militare, a lui Bignon si Lenoir, care-i condamnau la moarte pe "banditi" dupa o procedura ce se reducea la stabilirea identitatii. Incertitudinea persista si în ce priveste atitudinea ambivalenta a orasului însusi fata de represiune; desigur, el a îndurat Teroarea, dar în ce masura a fost complicele ei prin aprobarea, fie ea si tacita, a "curatirii" orasului de aceste mii de "banditi" care trebuiau hraniti pe timp de foamete si care se înghesuiau în închisorile improvizate, adevarate focare de epidemii?

Tonul, violenta verbala continuau perfect traditia institutiei, amintind în mod ciudat retorica lui Fouquier-Tinville, care, la rîndul lui, îsi astepta actul de acuzare. (Istoria, prin urmele pe care le lasa în arhive, îmbraca uneori forma unui simbolism ciudat de explicit; Leblois, acuzatorul public, redacteaza actele de acuzare împotriva unora dintre membrii Comitetului revolutionar din Nantes pe hîrtie, cu antetul... "Antoine Quentin Fouquier, acuzator public al Tribunalului Revolutionar, numit la Paris prin decret al Conventiei Nationale". Noul acuzator public se multumeste numai sa bareze numele de Tinville si sa înscrie cu mîna numele lui. Se stie ca acest lucru se explica prin penuria de hîrtie si derularea prea rapida a evenimentelor. Si totusi, ce frumos simbol al continuitatii unei institutii care a servit succesiv la instaurarea Terorii si apoi la "judecarea revolutionara" a teroristilor... Acesta din urma schimba de altfel mai curînd acuzatii decît limbajul. Autoritatile au facut cea mai mare publicitate acestui act de acuzare; el a fost nu numai reluat de mai multe ziare, ci si editat sub forma de brosura si afisat în orase, în mai multe mii de exemplare. La 23 vandemiar se deschide, într-o atmosfera înfierbîntata, cel de-al doilea proces, cel al Comitetului revolutionar din Nantes. Înca din prima zi, acuzatii adopta o strategie mai mult sau mai putin concertata; ei resping în bloc anumite acuzatii si arunca raspunderea actelor criminale pe umerii lui Fouquet si Lamberty, acolitii lui Carrier, care, s-o amintim, au fost condamnati si executati la Nantes; ei minimalizeaza importanta altor actiuni, invocînd conditiile de razboi civil în care au fost înfaptuite. Dar argumentul major la care recurg pentru a se apara îl vizeaza pe Carrier: cu totii nu faceau altceva decît sa execute ordinele lui Carrier, care dispunea de puteri nelimitate. La 1 brumar, unul dintre acuzati, Goulin, exclama patetic: acuzatiile se pravalesc asupra capetelor noastre; autorul nelinistilor noastre, "omul care ne-a înfierbîntat mintile, care ne-a condus miscarile si ne-a stapînit parerile ca un despot, este liber... Carrier trebuie neaparat sa apara în fata tribunalului, în acest proces. Sa fie întrebat tot orasul Nantes: toti va vor spune ca numai Carrier a provocat, a recomandat si a ordonat toate masurile revolutionare". Tribunele, întesate de lume la fiecare audiere, nu ramîn indiferente; publicul striga întruna: "Carrier! Carrier!". De asemenea, dupa depozitiile care dezvaluie atrocitati revoltatoare, publicul striga: "Razbunare! Razbunare!". Presedintele, pentru a linisti tribunele, da asigurari ca informatiile privitoare la desfasurarea procesului sînt transmise zilnic Comitetului Sigurantei Generale. (Înca o data, Tribunalul se arata credincios traditiei stabilite sub Teroare de a colabora foarte strîns cu Comitetul, care influenteaza din culise soarta procesului). Ca orice membru al Conventiei, Carrier se bucura, începînd cu 9 termidor, de un fel de imunitate parlamentara, care nu putea fi ridicata decît de Conventie.

La 9 brumar (30 octombrie), ea deschide o procedura, destul de complexa, referitoare la eventuala punere sub acuzare a unui deputat. A doua zi este numita, prin tragere la sorti, o comisie de 21 de membri pentru a hotarî asupra cazului Carrier. Si atunci începe cel de-al treilea act al afacerii din Nantes: la 21 brumar, comisia îsi depune raportul cu concluzia: "Este cazul sa fie pus sub acuzare reprezentantul poporului Carrier". El putea sa-si prezinte apararea; totusi Conventia decide arestarea lui provizorie, în asteptarea unor informatii suplimentare si, bineînteles, a adunarii de probe ale acuzarii. În aceste zile, tensiunea creste; un mare numar de brosuri îi ataca în acelasi timp pe Carrier si pe iacobini, învinuiti de a voi sa scape de justitie; în oras au loc încaierari, mai ales în fata sediului iacobinilor. În seara zilei de 21 brumar, sala iacobinilor din strada Saint-Honoré este atacata de "tineretul aurit", iar a doua zi Conventia hotaraste sa suspende sedintele Societatii. La 29 brumar, Conventia ia cunostinta de mesajul cetatenilor din Nantes si al societatii populare care, prevalîndu-se de lozinca "dreptatea adusa la ordinea zilei", cer deferirea neîntîrziata a lui Carrier în fata Tribunalului revolutionar. Este un rechizitoriu lung si vehement. Conventia decide sa-l tipareasca: "Reprezentanti ai poporului francez, voi care sînteti deja convinsi ca nu prin teroare, a carei domnie odioasa se ridica pe faradelegi si delatiuni, se poate consolida o conducere binecuvîntata... inimile noastre, deschizîndu-se la pieptul vostru parintesc, se umplu de speranta si de bucurie... Dar ce mai vor acesti oameni cruzi, gata oricînd sa învinuiasca un nevinovat, sa acuze pe cei care-i demasca... Cetateni reprezentanti, credinciosi ca si voi juramintelor noastre, vi-l denuntam pe odiosul Carrier; faradelegile lui îl împresoara din toate partile; totul aici ne vorbeste de ele; îl denuntam în fata reprezentarii nationale pe care a vrut s-o înjoseasca, îl denuntam în fata întregului popor a carui încredere a tradat-o... Dar, Cetateni reprezentanti, nu puteti sa n-o recunoasteti, Carrier nu este decît locotenentul unei factiuni pentru care fericirea poporului pare a fi o nenorocire si care urmareste sa îngroape libertatea sub mormane de cadavre, sa ucida virtutea, sa insulte geniul nimicind monumentele artelor, sa jigneasca natura pîngarind cele mai frumoase produse ale ei, voind sa degradeze specia umana, aceasta factiune neînduratoare care uraste tot ce este maret si frumos si pentru care omenirea însasi este o crima. Ah, reprezentanti ai poporului francez, aveti grija ca aceasta factiune sa nu puna totul în miscare pentru a evita supliciul lui Carrier, pentru a-i nimici pe martorii care ar putea sa-l demaste sau pentru a scapa de dreapta judecata un criminal de ale carui dezvaluiri se teme".

Crimele Revolutiei Franceze (I)La 22 vandemiar, deci patru zile dupa proclamarea Apelului catre poporul francez, apel la revansa, Merlin (din Thionville) transmite Conventiei noi documente referitoare la femeile si copiii înecati în Loara si exclama: "Conventia ar trebui, daca ar fi posibil, sa inventeze noi torturi pentru acesti canibali". Imediat, Adunarea voteaza motiunea prin care se cere Tribunalului revolutionar "sa urmareasca pe cale judiciara, fara întîrziere, afacerea Comitetului revolutionar din Nantes, ca si pe toti cei implicati în aceeasi afacere". Aluzia la Carrier este transparenta, dupa cum este evidenta vointa politica de a face din acest proces un avertisment, chiar un caz exemplar al represiunii împotriva tuturor "teroristilor" si a "bautorilor de sînge". "Tribunalul Revolutionar trebuie sa-i actioneze în justitie pe toti acesti asasini, fara nici o exceptie; poporul trebuie sa vada cum sînt pedepsiti vinovatii, oriunde s-ar afla ei; trebuie ca Tribunalului revolutionar sa ancheteze fara întîrziere în procesul Comitetului revolutionar din Nantes si sa faca dreptate pedepsindu-i pe toti monstrii care au ordonat crimele comise în aceasta regiune. Nu trebuie sa ne mai ascundem, cetateni: daca o autoritate superioara n-ar fi ordonat aceste faradelegi, ele nu ar fi fost înfaptuite. Sa nu toleram ca sistemul instituit de acesti oameni sa mai dureze mult timp, caci ar însemna sa-i lasam nepedepsiti pe acesti monstri si bautori de sînge". Actul de acuzare se remarca prin violenta lui: "Tot ce are cruzimea mai barbar; tot ce are crima mai viclean; tot ce are autoritatea mai arbitrar; tot ce are delapidarea mai odios si imoralitatea mai revoltator poate fi regasit în actul de acuzare împotriva membrilor si comisarilor Comitetului revolutionar din Nantes. În analele din cele mai îndepartate colturi ale lumii, în toate paginile istoriei, chiar în veacurile barbare, cu greu am putea întîlni ceva asemanator cu atrocitatile comise de acuzati... Aceste fiinte fara morala sacrificau cinstea si onoarea pentru pasiunile lor; ei vorbeau despre patriotism si înabuseau vlastarele lui cele mai frumoase; teroarea le deschidea drum, iar tirania salasluia printre ei... Apele Loarei vor curge de-a pururi însîngerate, iar marinarul strain nu va coborî decît înfiorîndu-se pe malurile ei acoperite de osemintele victimelor sugrumate de barbarie, pe care valurile indignate le vor fi aruncat la tarm... Victimele nevinovate, copii de abia iesiti din sînul naturii, erau condamnate de acesti Caligula... SCALDA, caci asa numeau ei o crima de care Nero s-a rusinat cînd a comis-o o singura data împotriva unei singure fiinte, si pe care ei, mai cruzi si mai scelerati, au comis-o de mai multe ori si împotriva a mii de nevinovati".

Cum a murit Agnes Sorel?

A fost poate cea mai frumoasa femeie a epocii sale. Si de aceea nu-i de mirare ca a reusit sa cucereasca inima unuia dintre cei mai puternici suverani ai vremii, regele francez Carol VII, care a recunoscut-o oficial drept „amanta regala”, incalcand orice regula matrimoniala si morala si starnind astfel mania Bisericii Catolice. Viata ei scurta a fost un lant de placeri dar moartea misterioasa i-a adaugat o aureola de martir. In ultimii ani, numerosi cercetatori si istorici au rezolvat sa rezolve aceasta enigma.

Cavalerul fara teama si fara prihana

Titulatura plina de prestanta sub care a fost cunoscut de contemporani si de catre posteritate cavalerul de Bayard – „sans peur et sans reproche” – este, orice ar spune scepticii, pe deplin meritata. Pe numele sau real Pierre Terrail, acest ultim reprezentant al cavalerismului medieval provenea dintr-o familie care-si varsase, pret de multe generatii, sangele pe campurile de batalie, pentru gloria Frantei. Tatal sau, baronul Aymon de Bayard, era unul dintre cei mai apreciati nobili de la curtea lui Ludovic XI. Din mariajul sau cu Helene Alleman, o tanara de vita aleasa, al carei frate era episcop de Grenoble, a rezultat o numeroasa progenitura, Pierre fiind al doilea din cei opt copii ai familiei.

ISTORIA PARAŞUTEI

Temutele femei razboinice

Cronicile atesta faptul ca spaniolii s-au confruntat intr-o mare batalie, in 1542, cu femei razboinice, la confluenta Amazonului cu Rio Trombetas, pe care le-au denumit amazoane, denumire atestata de Homer si Herodot, in secolul VIII si IV i.Ch. Legenda spune ca amazoanele erau fiicele zeului razboiului, Ares.La porunca regelui Euristeu, Heracle ar fi fost trimis sa aduca cingatoarea fermecata a reginei amazoanelor, Hipolita, care domnea in Pontul Euxin. Amazoanele se intâlneau o data pe an cu barbati. Daca se nastea o fata, aceasta ramânea impreuna cu mama sa in trib. Daca se nastea un baiat, era crescut de tatal sau iar, in unele cazuri, era ucis. Fetele erau supuse unor antrenamente fizice drastice si li se extirpa sânul drept pentru a nu le incomoda in lupte.
Relatari despre femeile razboinice exista si in China, Africa de Nord si de Vest sau la greci. In anul 1542, Francisco de Orellana a fost trimis impreuna cu 48 de luptatori de catre cuceritorul statului Peru, Francisco Pizarro, sa exploreze Amazonul. In timpul expeditiei a avut loc marea batalie cu razboinicele amazoane, inarmate cu arcuri si sageti, femei musculoase, cu trasaturi agreste, masculine, extrem de combative, care i-au inspaimântat pe spanioli.
In dimineata zilei de 4 martie 1890, avanposturile franceze care ocupau orasul african Cotonu sunt atacate de trupele regelui din Dahomey care isi revendica proprietatea. In momentul in care se da alarma e deja târziu: o parte dintre asediatori ii decapiteaza pe albi. Capetele sunt luate ca trofee. Supravietuitorii inspamântati isi dau seama ca trupele care i-au atacat erau compuse in special din... femei.
Luptatoare care, in timpul celor patru ani de razboi intre Franta si Dahomey, vor deveni dusmani nemilosi. Unele dintre ele recurg la gesturi infricosatoare in momentele in care sunt pe cale de a fi infrânte: isi taie un sân si-l arunca in fata adversarului. Razboinice pe care europenii le numesc amazoane.
Femeile-soldat din Dahomey au aparut insa cu mult timp inainte, la sfârsitul secolului XII, facând parte dintr-o unitate de elita. Numarul lor va ajunge de la câteva sute la 14.000, adica jumatate din efectivele militare ale regatului, in timp de razboi. Amazoanele sunt recrutate dintre adolescentele apte pentru lupta, dotate cu o conditie fizica exceptionala, cu o musculatura de „otel”, pe care o dobândesc dupa antrenamente extenuante.
Au unghii ascutite, intarite cu urina de bou, foarte eficace in lupta corp la corp. Razboinicele din Dahomey isi adora suveranul regasindu-se in garda sa personala. Fidelitatea fata de acesta e intarita printr-un „pact de sânge”. Un ritual in care trebuie sa bea sânge dintr-un craniu uman, impiedicându-se prin asta orice act de tradare. Amazoanele nu aveau voie sa aiba relatii sexuale „necontrolate”.
Daca se intâmpla ca vreuna sa ramâna insarcinata, era imediat „lasata la vatra” iar amantul, executat! In ianuarie 1894, francezii, bine inarmati, câstiga razboiul cu Dahomey. Regele e deportat in Martinica, iar amazoanele sunt ucise cu gloante explozive.

Henric al II-lea

http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=10790

Henric al II-lea (1519-1559) facea parte din dinastia Valois si a devenit rege al Frantei în 1547. În timpul domniei sale a fost întarit absolutismul regal si a fost dezlantuita persecutia împotriva protestantilor francezi. A încheiat cu Spania tratatul de la Cateau-Cambrésis, prin care s-a pus capat razboaielor pentru Italia (1494-1559). În urma acestui tratat, Franta a pierdut Savoia si a renuntat la pretentiile sale asupra Italiei, dar a cîstigat alte teritorii, cum au fost cetatile Metz, Toul, Verdun si Calais. Henric a fost sotul celebrei intrigante Ecaterina de Medici. Istoricii mentioneaza ca în timpul unui turnir, adversarul, un cavaler scotian, i-a atins lui Henric al II-lea capul cu vîrful sulitei. Acesta a strapuns coiful de aur si i-a patruns în ochi, provocînd formarea unui hematom care i-a afectat creierul. Desi rana era deosebit de grava, tratat de cei mai buni medici, regele a mai trait zece zile, perioada în care a fost tot timpul constient, participînd chiar la celebrarea casatoriei fiicei sale.

Agincourt, 1415: Izbanda generalului Noroi
Istoricii recunosc ca, pe langa priceperea, abilitatea si nu in ultimul rand viclenia comandantilor, bataliile si razboaiele au fost castigate si gratie exploatarii judicioase a conditiilor de mediu si clima. Inca din vremea dacilor, traditia utilizarii acestor factori i-a ajutat pe locuitorii plaiurilor romanesti sa faca fata cu succes invadatorilor, batalii precum cele de la Posada, Rovine, Podul-Inalt sau Calugareni fiind tot atatea dovezi clare ca intr-un conflict nu conteaza doar numarul combatantilor ci si locul de desfasurare si existenta intemperiilor naturale. Iar de-a lungul vremii codrul n-a fost „frate” doar cu romanul, ci si cu numeroase alte neamuri, care au suplinit inferioritatea numerica si logistica prin folosirea Naturii. Este si cazul bataliei de la Agincourt, de la a carei desfasurare se implinesc astazi 592 de ani.Henric – englezul care voia Franta
La data cand Henric V al Angliei invada Franta, la sfarsitul verii 1415, Razboiul de 100 de ani dura deja de cateva decenii. Care a fost motivul imediat pentru care tanarul rege din Albion i-a atacat pe francezi, desi avea o armata mult inferioara numeric si logistic? Cu siguranta dorinta – comuna marilor cuceritori, de la Cezar la Napoleon – de a-si consolida puterea pe plan intern.
Apoi, cucerind noi terenuri pe continent, putea impune taxe suplimentare, imbunatatindu-si bugetul; tot o sursa importanta de bani era rascumpararea nobililor pe care i-ar fi luat prizonieri in lupte, rascumparare ce reprezenta deja o traditie seculara in acel moment. In plus, se pare ca mai multi baroni normanzi promisesera lui Henric ca-i vor darui pamanturile lor, prin testament iar regele Frantei, maniindu-se la auzul unei asemenea vesti, a considerat atitudinea lor tradatoare si le-a confiscat el domeniile.
Armata engleza a ajuns in nordul Frantei pe 13 august 1415 si a asediat portul Harfleur. Asediul a durat mai mult decat planuise Henric si orasul s-a predat abia pe 22 septembrie. Armata engleza, ce numara aproape 12.000 de oameni, n-a plecat insa mai departe, spre centrul Frantei, decat la 8 octombrie, cand sezonul de campanie era pe sfarsit si molimele facusera deja ravagii in randul trupelor lui Henric.
Putini, dar bravi
Regele a decis sa se indrepte cu grosul ostirii – circa 7000 de oameni – spre portul Calais, singura fortareata engleza din nordul Frantei, intentionand sa ierneze acolo. Dar, profitand de prelungirea asediului, comandantul fortelor franceze, Charles d’Albret a reusit sa adune o mare armata, de 30.000 oameni, blocand drumul spre Calais. Astfel, englezii erau obligati sa dea lupta, daca voiau sa ierneze in fortareata.
Batalia s-a dat intr-o fasie ingusta de teren, intre padurile Tramecourt si Agincourt; d’Albret isi dispusese trupele la extremitatea nordica a acestei „stramtori”, pentru a bara drumul catre Calais. In dimineata zilei de 25 octombrie, Henric a adoptat linia clasica de bataie, cu arcasii pe flancuri si pedestrasii si cavalerii pe centru, avand de asemenea in spate o unitate de arcasi. Inainte de lupta, suveranul englez le-a tinut un discurs inflacarat oamenilor sai, spunandu-le ca, spre deosebire de nobili, care vor fi crutati pentru rascumparare, ei, fiind saraci, vor fi ucisi.
Perspectiva unui astfel de sfarsit nu suradea nimanui si arcasii englezi, numiti „yeomen”, au jurat sa-si vanda scump pielea. Francezii au atacat pe trei linii de bataie, greseala care pe de o parte le-a divizat fortele, pe de alta a generat curand o confuzie generala. Intimidati de tirul necrutator al arcasilor, cei din prima linie au incercat sa se retraga, dar s-au lovit de cei din urmatoarele linii, care se napusteau in atac. Inghesuiala era atat de mare incat francezii nici nu-si mai puteau misca sabiile si practic fiecare sageata engleza isi atingea tinta, in acea invalmaseala, chiar daca loviturile nu erau mortale.
Multi cavaleri au fost rapusi de sageti in cele din urma, altii doborati din sa nu s-au mai putut smulge din noroi si s-au inecat. Cei putini care au reusit sa ajunga la liniile de arcasi englezi au observat cu uimire ca acestia erau protejati de palisade de lemn, construite in ziua premergatoare luptei. In acel moment, insusi conetabilul d’Albret a intrat in lupta, alaturi de circa 10.000 de pedestrasi.
Armurile grele au impiedicat insa desfasurarea corespunzatoare a acestora si pe masura ce inaintau in noroiul deja framantat de miile de picioare de cai si oameni, infanteristii lui d’Albret deveneau prazi usoare pentru arcurile lungi ale englezilor. Cei din linia a treia, desi au reusit sa impinga inapoi randurile fragile ale englezilor, insusi Henric fiind la un pas de a fi doborat, au impartasit totusi, in cele din urma, soarta camarazilor lor.
Un masacru justificat?
Un episod intunecat, care a pus multa vreme sub semnul intrebarii cavalerismul afisat de Henric V l-a reprezentat uciderea prizonierilor de razboi. Astazi, istoricii sunt de acord sa-i ofere regelui englez circumstante atenuante: in toiul luptei, contele francez Ysambart D’Agincourt a jefuit tabara engleza si, temandu-se ca prizonierii ar putea scapa si pune iarasi mana pe arme, Henric a poruncit lichidarea lor, pe loc. La fel a procedat si a doua zi dupa lupta, cand soldatii englezi au cercetat locul bataliei, dand lovitura de gratie francezilor raniti. Au pierit atunci conetabilul d’Albret, trei duci, cinci conti si 90 de baroni francezi. Infrangerea a fost umilitoare nu atat prin numarul mare de pierderi omenesti, cat mai ales prin valoarea lor: floarea aristocratiei franceze a pierit la Azincourt. 10.000 de soldati francezi au inrosit cu sangele lor pamantul reavan in vreme ce, de partea cealalta, englezii n-au pierdut mai mult de 600 de oameni.
Henric si-a indeplinit toate obiectivele propuse, fiind recunoscut, prin tratatul de la Troyes, regent si mostenitor al tronului Frantei; legatura a fost intarita prin casatoria lui cu Catherine de Valois, fiica suveranului francez Carol VI. Dar Henric n-a mai trait sa-si vada visul implinit: va muri in 1422, rapus de dizenterie, la doar 34 de ani si cu numai doua luni inainte ca rivalul si – de acum – socrul sau – Charles VI, sa-l urmeze in mormant.
„Nisipurile miscatoare”
Timp de secole, s-a crezut ca victoria englezilor in aceasta batalie, desfasurata in fata unui inamic de patru-cinci ori mai numeros s-a datorat exclusiv folosirii unei arme de temut – „arcul lung”, care a decimat floarea cavaleriei franceze si o mare parte din pedestrime. De fapt, contrar opiniei larg raspandite, sagetile englezesti nici nu erau atat de eficiente impotriva armurii plate folosite in epoca. Sagetile puteau penetra de la mica distanta armura ce proteja bratele sau picioarele dar erau total inutile impotriva capului sau bustului.
Pe de alta parte, istoricii contemporani sunt de acord ca s-a exagerat neputinta cavalerului care lupta pedestru, in amura, impotriva unor adversari cu armament usor. O armura clasica, precum cele folosite la Agincourt, nu cantarea mai mult de 30-35 kg, adica era aproape la fel de grea precum echipamentul unui soldat american care lupta azi in Irak, de pilda. Odata doborati la pamant, cavalerii nu erau in postura broastei testoase date cu carapacea in sus, in imposibilitatea de a se mai misca, asa cum eronat se mai crede inca.
Dimpotriva, modul cum armura era prinsa le dadea cavalerilor o mobilitate extraordinara. Sa nu uitam ca majoritatea acestor cavaleri erau antrenati sa lupte in turnire, unde adesea lupta continua si dupa doborarea lor de pe cal. Se pare ca adevaratul inamic al francezilor la Azincourt a fost insa noroiul. Campul de batalie fusese arat cu plugul nu cu multa vreme in urma iar in acel inceput de octombrie 1415 plouase abundent, timp de cateva zile, o ploaie mocaneasca, de toamna.
Curand dupa declansarea ostilitatilor, mii de englezi si francezi, pedestrasi sau cavaleri, se luptau nu doar cu dusmanul ci si cu noroiul. Majoritatea se aflau in noroi pana la glezne, altii pana la genunchi. Caii aproape ca nu se puteau misca, din cauza ca se afundasera in noroi, cu zecile de kilograme pe care le aveau in sa, pana aproape de burta. Dezavantajul cu care pornisera infanteristii englezi, ce purtau doar un fel de itari si aveau incaltari din piele de porc, foarte usoare, s-a transformat imediat intr-un avantaj, in fata inzauatilor din cap pana-n talpi pedestrasi francezi. Multi dintre acestia, cazuti in noroi, nu s-au mai putut ridica si, prinsi ca in niste nisipuri miscatoare, s-au inecat.

Mistere pagane


La 30 de kilometri sud de Saumur (Maine-et-Loire) se afla unul dintre cele mai insolite situri din Franta. Aici a fost descoperita o pestera ai carei pereti sunt ornamentati cu peste 400 de mici personaje, sculpturi realizate in roca calcaroasa cu granule de cuart si mica, in jurul unui vechi put, sub gradinile unei vechi case parohiale. O pestera ascunsa multa vreme sub tone de moloz.In clarobscurul camerei subterane, in care se ajunge pe o scara din piatra, creaturile cu fete grotesti, crispate sau ilare sunt implicate in unele scene orgiastice. Sa fie vorba de ritualuri secrete? Opere ale unui grup adamic, o secta olandeza din secolul XVI care il adora pe Adam? Cine au fost autorii acestui act monstruos? Arhivele nu au oferit informatii importante asupra acestui sit descoperit oficial in 1956.

De-abia in 1974 grota si-a dezvaluit operele tainuite in urma unor sapaturi arheologice. Printre sculpturi figurau un cap de berbec si efigia unei maimute, simboluri la care recurgeau taietorii in piatra. Sculpturile alegorice cu trasaturi grosiere nu apartin insa acestor mesteri.
Unii specialisti apreciaza ca acestea au fost realizate in a doua jumatate a secolului XVI, bazandu-se pe studiul detaliilor vestimentare, cum ar fi coleretele plisate (in voga in secolul XVI) sau pantalonii bufanti, purtati la curtea regilor Valois, alte piese vestimentare fiind introduse la curtea regelui Charles IX, in anul 1561 sau la curtea Catherinei de Medici. O surpriza o constituie prezenta in caverna a sculpturii unui indian! Sa fie vorba de Essomeric, primul american care a fost adus din Brazilia, in 1505 si care ar fi trait in aceasta zona?
O alta surpriza o constituie o pieta caricaturala in care crucea e inlocuita cu un topor. Fecioara putand fi Catherina de Medici iar Christos (agonizand) fiul ei, François II. Alaturi se afla o femeie care ii sprijina picioarele, probabil sotia sa, Maria Stuart. Personaje legate de razboaiele Religiei (1562-1598) implicate in masacrele din noaptea Sfantului Bartholomeu (1572) si in asasinarea unor sefi protestanti. Un complot a carui represiune feroce s-a soldat cu 1500 de victime.
Daca in zilele noastre aceasta caverna a ramas pentru unii un loc de cult si de vindecare, ea este inainte de toate un suport al caricaturilor politico-religioase. O capodopera a artei populare.
Arbori sacri
In satul Pentecôte (Franta) bucatile de scoarta de stejar reprezinta pentru cei 1000 de locuitori un adevarat porte-bonheur. Dar si o practica pagana, condamnata de biserica. De Rusalii au loc procesiuni ritualice magice, cu origini necunoscute, dupa ce participantii smulg bucati de scoarta din stejari. Esantioane-talisman care ii apara de boli sau de incendii. Studentii sunt incredintati ca le aduc succes la examene sau ca vor nimeri numerele castigatoare la Loto.