Nobel[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ALFRED  NOBEL-
Speranta este valul naturii pentru a ascunde goliciunea adevarului.

Robert B. Woodward
Robert Burns Woodward a fost atras de domeniul chimie încă din copilărie. A urmat primii ani de şcoală în Quincy, Boston, iar în această perioadă s-a angajat în diverse activităţi particulare menite să-i satisfacă setea de ştiinţă. În 1933 a intrat la Institutul de Tehnologie Massachusetts, de unde a fost exmatriculat anul următor din cauza inactivităţii la cursuri. Reînmatriculat în 1935, a surprins plăcut, reuşind ca în curs de doi ani să-şi ia licenţa şi doctoratul.

CERCETARE. Principalele studii ale lui Woodward s-au bazat pe investigarea produşilor naturali – un domeniu care, în opinia cercetătorului, prezenta oportunităţi de descoperire nelimitate şi neparalele. La sfârşitul anilor 1940, se ocupa cu sintetizarea mai multor produşi naturali complecşi, printre care chinina, colesterolul, cortisolul, stricnina, clorofila şi cefalosporina. A dat startul unei perioade supranumite "era woodwordiană", în care a demonstrat că produşii naturali pot fi sintetizaţi prin aplicarea corectă a principiilor chimiei fizice organice şi prin planificare meticuloasă. În cercetările sale, Woodword s-a folosit cu precădere de tehnici relativ noi, cum ar fi spectroscopia cu infraroşu şi spectroscopia cu rezonanţă magnetică nucleară.



CV


DATA NAŞTERII
10 aprilie 1917
LOCUL NAŞTERII
Boston, SUA
CARIERĂ
1937-1938 – a fost membru al Universităţii Harvard;
1941-1944 – a fost instructor în chimie;
1944-1946 – a predat la universitate ca profesor asistent;
1950 – a preluat postul de profesor;
1963 – a primit postul de conducere al Institutului de Cercetare Woodward din Basel;
1965 – a fost laureat al Premiului Nobel pentru Chimie;
8 iulie 1979 – încetează din viaţă la Cambridge, Massachusetts, SUA.

Printre produşii naturali sintetizaţi se numără şi antibioticul cefalosporină, a cărui sinteză totală a fost prezentată de Woodward în cadrul ceremoniei Nobel

Lev Landau / Premiul Nobel pentru Fizică 1962 Lev Davidovici Landau s-a născut într-o familie de evrei din Baku, Azerbaidjan. Cunoscut de foarte devreme ca un copil minune al matematicii, Landau însuşi menţionează mai târziu că nu-şi poate aduce aminte foarte bine de perioada în care nu era familiar cu calculele matematice. A terminat liceul la 13 ani, după care a urmat un an la un colegiu economic din Baku, deoarece părinţii săi au considerat că este prea mic pentru facultate. În 1922 s-a înscris la Universitatea de Stat din orşaul său natal, unde a urmat, simultan, fizică, matematică şi chimie.


CONTRIBUŢIE. Mai târziu, deşi a rămas fascinat de domeniu, a renunţat la chimie şi s-a făcut cunoscut în fizica teoretică. Printre realizările sale cele mai de seamă se numără contribuţia la descoperirea metodei matricei de densitate din mecanica cuantică, la teoria diamagnetismului din mecanica cuantică, teoria superfluidităţii, la teoria superconductivităţii Ginzburg-Landau, etc. În 1962 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru descoperirea teoriei matematice a superfluidităţii heliului lichid II la o temperatură sub -270,98şC (2,17 K). Landau a introdus "Minimum teoretic", un examen pe care studenţii îl susţineau înainte de a intra la facultate şi care acoperea toate aspectele fizicii teoretice. Scopul era acela de a crea fizicieni adevăraţi, nu specialişti cu orizonturi limitate.

CV

DATA NAŞTERII: 22 ianuarie 1908
LOCUL NAŞTERII: Baku, U.R.S.S., astăzi Azerbaidjan

CARIERĂ

1932-1937 – a condus departamentul teoretic al Institutului Fizico-Tehnic din Ucraina;

1937 – primeşte postul de director al Departamentului tehnic de la Institutul pe Probleme de Fizică din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS din Moscova;

1962 – este laureat al Premiului Nobel pentru Fizică;

1 aprilie 1968 - încetează din viaţă la Moscova

Superfluiditatea este o fază a materiei sau descrierea capacităţii de căldură în care sunt observate efecte neobişnuite la lichide. După scurt timp nivelul de heliu II din cele două containere (foto) va fi acelaşi

Un filosof, distins cu Nobelul pentru literatură

Melvin Calvin

Nobelul literar pentru Rudyard Kipling, scriitorul „Cărţii Junglei“

Georg von Békésy - Premiul Nobel pentru Medicină 1961
Békésy era una dintre familiile distinse ale Ungariei, care punea mare preţ pe educaţie. De aceea, micul Georg a avut ocazia să studieze la München, Constantinopol, Budapesta şi o şcoală privată din Zürich.


Mai târziu a studiat chimia la Universitatea din Berna şi fizica la Universitatea din Budapesta. După obţinerea doctoratului în fizică a început să lucreze în domeniul telecomunicaţiilor, unde a rămas până în 1946. În laboratorul de cercetare din cadrul Poştei Ungare s-a ocupat de problema transmisiilor telefonice pe distanţe mari şi a studiat urechea ca o componentă a sistemului de transmisie. În scurt timp, interesul său principal a devenit aparatul auditiv uman, Georg dezvoltând o metodă de disecţie a urechii interne pe cadavru, lăsând parţial intactă cohleea. Utilizând stroboscopul şi marcarea cu argint, a observat că membrana bazilară se mişcă asemănător unul val când este stimulată acustic. Datorită structurii cohleei şi membranei bazilare, frecvenţe diferite ale sunetului cauzează amplitudini maximale ale "valurilor" în locuri diferite ale membranei bazilare, de-a lungul întregului melc cohlear. A concluzionat că observaţiile sale arată cât de diferit sunt dispersate diferite frecvenţe, înainte de a excita diverse fibre nervoase ce leagă cohleea de creier.

CV

DATA NAŞTERII 3 iunie 1899

LOCUL NAŞTERII Budapesta, Ungaria

CARIERĂ

1923-1946 – a lucrat la Oficiul Poştal Ungar din Budapesta;

1939-1946 – a lucrat în paralel şi ca profesor de fizică experimentală la Universitatea din Budapesta;

1946 – a plecat la Institutul Tehnic din Stockholm, Suedia;

1947 – a plecat în Statele Unite, la Universitatea Harvard;

1961 – primeşte Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;

13 iunie 1972 – moare la Honolulu, Statele Unite.

Békésy a teoretizat că locul fiecărei celule senzoriale de-a lungul melcului cohlear corespunde unei frecvenţe specifice a sunetului

Giosue Carducci, laureatul Nobel în 1906

Willard F. Libby Premiul Nobel pentru Fizică 1960




Willard Frank Libby a început studiul chimiei în 1927 la Universitatea California din Berkeley, unde şi-a luat licenţa şi, mai târziu, doctoratul în chimie. Începând cu anul 1945, Libby a lucrat la Institutul pentru Studii Nucleare al Universitaţii din Chicago. Aici a devenit şi cunoscut pentru lucrările sale în domeniul radiochimiei şi mai ales pentru descoperirea izotopului de carbon 14, folosit cu precădere la datarea vestigiilor arheologice, şi a triţiului natural, utilizat în hidrologie şi geofizică.



DEFINIŢIE. Radioizotopul carbon 14 ajută la determinarea vârstei materialelor care conţin carbon. De cele mai multe ori, ajută la stabilirea vârstei aproximative a rămăşiţelor organice din siturile arheologice. Înainte de cercetările lui Libby se presupunea că izotopul de carbon 14 a atins starea de echilibru, adică rata de producere este egală cu rata de dezintegrare, însă studiile au arătat că starea de echilibru nu a fost atinsă, rata de formare fiind cu 24% mai mare decât cea de dezintegrare. Metoda de determinare a vârstei stabileşte un raport între izotopul 14 radioactiv şi izotopul 12 neradioactiv al carbonului dintr-un material organic. Libby a demonstrat acurateţea acestei metode prin stabilirea corectă a vârstei unei bucăţi de lemn dintr-o corabie antică egipteană. Anul construcţiei vasului era menţionat şi în scrierile istorice.


CV
Data naşterii:17 decembrie 1908
Locul naşterii:Grand Valley, Colorado, SUA
Carieră
1933 – a fost numit instructor în departamentul de chimie al Universităţii California din Berkeley;
1945 – profesor în departamentul de chimie de la Institutului pentru Studii Nucleare al Universităţii din Chicago;
1960 – primeşte Premiul Nobel pentru Chimie;
8 septembrie 1980 – încetează din viaţă la Cambridge, Marea Britanie.

Donald A. Glaser - Premiul Nobel pentru Fizică 1960 Donald Arthur Glaser s-a născut în Cleveland, Statele Unite, unde a urmat şi primii ani de şcoală. A absolvit Institutul de Tehnologie Case, unde şi-a luat licenţa în fizică şi matematică în 1946. În primăvara aceluiaşi an a predat matematică la institutul sus-amintit, apoi şi-a început studiile de doctorat la Institutul de Tehnologie din California. În 1950 şi-a luat doctoratul în fizică şi matematică.


CERCETARE. După aproximativ zece ani a preluat postul de profesor de fizică la Universitatea California din Berkeley, iar în perioada petrecută aici s-a axat pe studiul particulelor ciudate din fizică. A examinat diverse tehnici experimentale folositoare în cercetările sale şi treptat a dezvoltat ideile ce au dus la inventarea camerei cu bule, în 1952. Din acest moment a lucrat la crearea mai multor tipuri de camere cu bule pentru experimente din fizica nucleară.

DEFINIŢIE. Camera cu bule este un vas umplut cu un lichid transparent, încălzit până aproape de punctul său de fierbere. În timp ce particulele intră în cameră, se reduce brusc presiunea, iar lichidul intră într-o fază de supraîncălzire. Particulele încărcate electric creează o urmă de ionizare, în jurul căreia lichidul se evaporă, formând bule microscopice. Densitatea bulelor din jurul unei urme este proporţională cu cantitatea de energie pierdută de particulă.

CV

data naşterii: 21 septembrie 1926
locul naşterii: Cleveland, Ohio, SUA

CARIERĂ
1946 – a fost profesor de matematică la Institutul de Tehnologie Case din Cleveland;
1949 – îşi începe cariera de profesor şi cercetător la Departamentul de fizică al Universităţii din Michigan;
1957 – primeşte titlul de profesor universitar;
1959 – preia postul de profesor de fizică la Universitatea California din Berkeley;
1960 – primeşte Premiul Nobel pentru Fizică;
1962 – şi-a reorientat cariera spre studiul biologiei moleculare.

Particule puse în evidenţă de traiectoria lor în camera cu bule, dispozitiv pentru inventarea căruia Donald Glaser a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1960

Otto Meyerhof
Premiul Nobel pentru Medicină 1922


Otto Fritz Meyerhof s-a născut în aprilie 1884 la Hanovra, în casa comerciantului Felix Meyerhof. La scurt timp după naşterea sa, familia
s-a mutat la Berlin, unde a urmat Gimnaziul Wilhelm. La vârsta de 16 ani, Otto a suferit o complicaţie la rinichi şi a fost forţat să petreacă foarte mult timp la pat. În perioada sa de inactivitate, în care nu mai putea frecventa şcoala, Otto Meyerhof s-a apropiat foarte mult de mama sa şi şi-a dezvoltat mai mult latura sensibilă. Citea mult, scria poezii şi începuse să parcurgă o perioadă de dezvoltare artistică. O dată cu vindecarea bolii însă a ales să urmeze medicina, pe care a studiat-o la Freiburg, Berlin, Strasbourg şi Heidelberg.


HOTĂRĂRE. În 1909, Meyerhof a absolvit Medicina cu teza pe un subiect de psihiatrie. S-a dedicat apoi studiului psihologiei şi al filosofiei şi a publicat lucrarea intitulată "Contribuţii la teoria psihologică despre tulburările mintale". Sub îndrumarea lui Otto Warburg, Meyerhof a devenit însă din ce în ce mai interesat de fiziologia celulei.


EMIGRANT. Din 1929 a condus, timp de zece ani, Institutul de Cercetare Medicală Kaiser Wilhelm din Heidelberg, dar în 1938 condiţiile au început să devină dificile în Germania, aşa că a acceptat postul de director al Institutului de Cercetare în Biologia Fizico-Chimică din Paris. În 1940 însă Franţa a fost invadată de nazişti, Meyerhof văzându-se nevoit să fugă, împreună cu familia sa, în Statele Unite, unde a primit un post la Universitatea din Pennsylvania şi unul la Fundaţia Rockefeller. În 1944 a suferit un atac de cord, care i-a înrăutăţit starea de sănătate şi-aşa precară. În 1951, Otto Meyerhof a încetat din viaţă în oraşul Philadelphia, după un al doilea atac de cord.


Acidul lactic

La începutul cercetărilor, Meyerhof s-a ocupat mai ales cu studiul mecanismului de oxidare al celulei, dar s-a extins şi asupra metodelor de analiză a gazului prin măsurătorile calorimetrice ale producerii căldurii. Pentru aceasta a studiat metabolismul ouălor de arici de mare şi al corpusculilor din sânge. A cercetat de asemenea, efectele narcoticelor şi ale albastrului de metil asupra procesului de oxidare, însă una dintre cele mai importante realizări ale sale, dacă nu cea mai importantă, a constat în demonstrarea că într-un muşchi de broască intact, izolat, acidul lactic format se transformă în carbohidraţi în prezenţa oxigenului. Această descoperire a unei relaţii fixate între consumul de oxigen şi metabolismul acidului lactic în muşchi i-a adus în 1922 Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină. Descoperirea lui Meyerhof şi a studenţilor săi că unii compuşi fosforilaţi sunt bogaţi în energie a dus la o modificare majoră atât în teoriile despre contracţia musculară, cât şi în înţelegerea întregului metabolism al celulei. În 1925, cercetătorul german a reuşit să extragă sistemul de enzome glicolitice din muşchi, urmărind o traiectorie explorată de Buchner şi Harden la drojdia de bere.


CV

Data naşterii: 12 aprilie 1884
Locul naşterii: Hanovra, Germania
Carieră:
1913 – lector universitar în Fiziologie la Kiel;
1915 – a fost numit asistent al profesorului Hober, la acea vreme director al Institutului de Fiziologie;
1922 – este laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;
1929 – a preluat conducerea Institutului pentru Cercetare Kaiser Wilhelm din Heidelberg;
1938-1940 – este numit director al Institutului de Cercetare în Biologia Fizico-Chimică din Paris;
1940 – se mută în Statele Unite;
6 octombrie 1951 – moare în Philadelphia, SUA.

Archibald V. Hill Premiul Nobel pentru Medicină 1922


Archibald Vivian Hill s-a născut în 1886 la Bristol. Şi-a început studiile la Şcoala Blundell din Tiverton, de unde a obţinut o bursă la Colegiul Trinity din Cambridge. Aici a studiat matematica, dar după absolvire, în 1907, a început să fie atras de domeniul fiziologiei, pe care a învăţat-o sub îndrumarea doctorului Walter Morley Fletcher. În 1909 îşi începuse deja cercetările în fiziologie şi s-a axat pe natura contracţiilor musculare.


OSCILAŢII. După ce a devenit membru al Colegiului Trinity, Hill a lucrat o perioadă în Germania. Între 1911 şi 1914 a lucrat la Cambridge, unde a continuat să aprofundeze fiziologia contracţiilor musculare, dar a abordat şi alte studii, cum ar fi cel al impulsurilor nervoase sau cel al calorimetriei animalelor. Pe durata primului război mondial s-a înrolat în armată cu gradul de căpitan şi a condus Secţia Experimentală Antiaeriană din cadrul Departamentului de Invenţii de Armament. În al doilea război mondial a făcut parte din numeroase comisii pentru apărare. În perioada 1940-1951 a fost director al Societăţii de Cercetare pentru Apărare.
RECUNOAŞTERE. În 1918, Hill a devenit membru al Societăţii Regale din Londra şi a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic. A primit Medalia Copley în 1948, iar în 1950 a fost numit Cavaler în Legiunea de Onoare. A fost membru al Societăţii pentru Protejarea Ştiinţei şi Învăţării, iar în 1952 a fost numit preşedinte al Societăţii Britanice pentru Progresul Ştiinţei. Archibald Hill a fost, de asemenea, o importantă figură publică. Între 1940 şi 1945 a fost membru al Parlamentului, perioadă în care a reprezentat Universitatea Cambridge în
Camera Comunelor.


Muşchii

Archibald Hill şi-a început cercetările asupra naturii contracţiilor musculare încă din 1909, în perioada în care lucra sub conducerea profesorului J.N. Langley de la Departamentul de Fiziologie al Colegiului Trinity, Cambridge. Hill şi-a realizat studiile iniţiale cu ajutorul aparatului Blix (Magnus Gustaf Blix a contribuit în domeniul senzaţiilor somatice şi al funcţiilor musculare şi oculare. A măsurat căldura produsă de contracţiile musculare şi a construit un aparat ce i-a asigurat lui Hill o intrare de succes în domeniul fiziologiei). Cercetările l-au condus pe Hill la concluzia că producţia de căldură depinde de lungimea fibrei musculare. Mai târziu, lucrările sale despre funcţiile muşchilor, în special observaţiile şi măsurătorile legate de schimbările termice asociate cu funcţiile musculare, au dus la studii similare asupra mecanismului de deplasare a impulsurilor nervoase. Aceste studii necesitau dezvoltarea unor tehnici deosebit de sensibile care, în cele din urmă, au ajuns să măsoare diferenţe de 0,003 grade Celsius la intervale de câteva sute de secunde. Hill este cel care a descoperit că impulsurile nervoase produceau căldură, iar studiile sale au deschis noi subiecte de cercetare în domeniul biofizicii.


CV

Data naşterii: 26 septembrie 1886
Lcul naşterii: Bristol, Marea Britanie
Carieră:
1909 – şi-a început cercetările la Departamentul de Fiziologie al Colegiului Trinity, Cambridge;
1910-1911 – lucrează în Germania;
1914 – este numit lector de chimie fizică la Cambridge;
1920 – este numit profesor de fiziologie la Universitatea Manchester;
1922 – este laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;
1923-1925 – ocupă postul de profesor de fiziologie la Colegiul Universitar din Londra;
3 iunie 1977 – moare la Cambridge, Marea Britanie.

Alexander Todd - Premiul Nobel pentru Chimie 1957
Sir Alexander Robertus Todd s-a născut în 1907, la Glasgow, în familia omului de afaceri Alexander Todd. A învăţat la Şcoala Allan Glen, apoi la Universitatea din Glasgow, unde a obţinut licenţa în 1928.


Sir Alexander Robertus Todd s-a născut în 1907, la Glasgow, în familia omului de afaceri Alexander Todd. A învăţat la Şcoala Allan Glen, apoi la Universitatea din Glasgow, unde a obţinut licenţa în 1928. După o scurtă perioadă, a plecat la Universitatea din Frankfurt-pe-Main, unde a studiat sub îndrumarea profesorului W. Borsche şi a obţinut doctoratul în 1931, în urma prezentării unei teze despre acizii biliari. La întoarcerea în Anglia a lucrat alături de laureatul Nobel Sir Robert Robinson şi a obţinut un alt doctorat la Universitatea Oxford, în 1933.

INTERESE. Principalele subiecte abordate de Sir Todd de-a lungul carierei sale ştiinţifice au fost: chimia produşilor naturali cu importanţă biologică şi, pe lângă studiul nucleotidelor şi al coenzimei din nucleotide, a mai studiat chimia vitaminelor B1, E şi B12, cea a constituienţilor speciei de cannabis şi a materiilor colorante ale insectelor.

RĂSPLATA. Pentru studiile sale asupra nucleotidelor, lordul Todd a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1957 şi a fost recunoscut şi premiat de universităţile din diverse ţări, printre care Marea Britanie, Spania, Statele Unite, Franţa şi Germania. A fost numit cavaler în 1954, iar în 1962 a fost ridicat la rang de lord, primind titlul de Baron Todd de Trumpington.

CV
DATA NAŞTERII: 2 octombrie 1907
LOCUL NAŞTERII: Glasgow, Scoţia

CARIERĂ:
1934 – s-a alăturat profesorilor de la Universitatea Edinburgh;
1936 – s-a mutat la Institutul Lister pentru Medicină Preventivă din Chelsea;
1937 – devine conferenţiar la Universitatea din Londra;
1938-1944 – este profesor de chimie şi director la laboratoarele chimice ale Universităţii din Manchester;
1944 – acceptă postul de profesor de chimie organică la Universitatea Cambridge;
1957 – Premiul Nobel pentru Chimie;
10 ianuarie 1977 – încetează din viaţă.

Nucleotidele sunt unităţile care intră în componenţa acizilor. Acestea sunt formate din trei componente: o bază azotată, un zahar şi un radical fosforic.

Björnson, Nobel pentru patriotism

Primele premii Nobel au fost acordate în decembrie 1901, fiind alcătuite din o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 de dolari, iar apoi a crescut, ajungînd astăzi la 1.500.000 de dolari. Înalta distincţie este reprezentată de o medalie de aur avînd pe faţă portretul lui Alfred Nobel, iar pe verso două personaje simbolice ale do meniilor de ştiinţe sau arte, ilustrate. Astfel, pentru domeniul ştiinţelor, imaginea alegorică este înfăţişată de două personaje feminine, una reprezentînd o zeiţă, Natura, care, cu braţul ridicat, pune o cunună de lauri pe capul altei zeităţi, înfăţişînd ştiinţa. Dedesubt, este inscripţionat în latină: „Juventas vitam juvat excoluisse per artes“ (inspirat din „Eneida“ lui Virgilius, cîntul 6, vers 663 - „Acelora care au îmbunătăţit viaţa prin descoperirile lor“). Medalia premiului Nobel pentru pace are ca imagine trei personaje atletice înlănţuite, pe după umeri şi inscripţia „pro pace et fraternitate gentium“ (pentru pace şi fraternitate între oameni). În galeria personalităţilor laureate ale premiului Nobel se numără şi savantul român George Emil Palade (1929-2008). Specialist în domeniul biologiei celulare şi al medicinei, membru al Academiei Române (din 1975) şi al Academiei Americane de ştiinţe, Emil Palade s-a remarcat prin descoperiri deosebite în domeniul biologiei. Numărul unor personalităţi din d omeniile culturii şi artei, care ar fi putut figura printre aleşii Premiului Nobel, este desigur mult mai mare. Şi ei fac parte din nobila familie a celor care, asemenea ilustrului înaintaş Alfred Nobel, au servit cu geniul lor omenirea. (Sfîrşit)

175 de ani de la naşterea savantului suedez Alfred Nobel (I)



Pe 21 octombrie s-au împli nit 175 de ani de la naşterea cunoscutului om de ştiinţă, chimist şi industriaş suedez Alfred Nobel (1833-1896). Numele său este legat de Academia Regală de Ştiinţe din Stockholm, prestigioasă instituţie întemeiată în anul 1786 de regele Gustav al III-lea al Suediei. Spirit pasionat şi iscoditor, Alfred Nobel a brevetat 355 de invenţii, rămînînd celebru prin descoperirea nitroglicerinei (1862), a dinamitei (1866), a metodelor de rafinare a fontei şi a procedeelor de distilare neîntreruptă a petrolului. Cîştigul obţinut de pe urma exploatării la scară industrială a descoperirilor sale l-au ajutat să acumuleze o avere substanţială, pe care a pus-o în slujba pro-movării ştiinţei şi culturii. Astfel, în acest scop a fost creată în 1900, conform dorinţei savantului, Fundaţia Nobel, şi un an mai tîrziu, în 1901, au început să fie decernate premiile Nobel. Respectînd testamentul ilustrului înaintaş, Academia Regală de Ştiinţe din Suedia a repartizat distribuirea acestor premii unor elite intelectuale de pe mapamond, cu merite deosebite în domeniile fizicii şi chimiei, psihologiei şi medicinei, literaturii, economiei, precum şi unor personalităţi care s-au remarcat în lupta pentru apărarea păcii. Iată ce menţionează în testamentul său (redactat la Paris în 1895), savantul Alfred Nobel: „O parte celui care a făcut descoperirea şi invenţia cea mai importantă în domeniul fizicii, alta celui care a făcut descoperirea sau a înregistrat progresul cel mai valoros în chimie, alta celui care a făcut descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinii, alta celui care a produs în domeniul literar lucrarea cea mai originală de tendinţă idealistă şi o altă parte celui care a acţionat cel mai vizibil pentru fraternitatea popoarelor, abolirea sau reducerea numărului armelor permanente, ca şi pentru organizarea şi difuzarea congreselor de pace”.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=17549&_nr=754

Mommsen, istoricul premiat cu Nobel

Al doilea premiu pentru literatură, în 1902, nu este acordat unui scriitor. La 10 decembrie 1902, Academia Suedeză îl alege pe istoricul german Theodor Mommsen, pentru Nobelul literar, datorită vastei sale opere şi lucrării „Istoria Romei”. Mommsen s-a născut la 30 noiembrie 1817, la Garding. articol complet

Laureaţii premiului Nobel pentru economie din ultimii zece ani

=====

Nobelul pentru economie, acordat unui critic al administraţiei Bush

Omul de stiinta Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie si Medicina in 1974, a murit

Premiul Nobel pentru literatura pe 2008 a fost atribuit francezului Jean-Marie Gustave Le Clézio

Un american şi doi japonezi, laureaţii premiului Nobel pentru fizică pe 2008

Retrospectiva Nobel - Marile descoperiri ştiinţifice ale secolelor XX -XXI
http://www.gardianul.ro/Retrospectiva-Nobel---Marile-descoperiri-ştiinţifice-ale-secolelor-XX--XXI-s121865.html
Stăpânirea universului şi a legilor lui, precum şi cunoaşterea omului şi a felului în care funcţionează organismul uman sunt mizele majore pornind de la care se nasc noi teorii, se infirmă paradigme până atunci infailibile şi se alocă fonduri importante laboratoarelor de cercetare.

Potrivit NewsIN, secolul XX este unul al marilor descoperiri ştiinţifice, fie că vorbim de fizică, chimie sau ştiinţe medicale. Este epoca în care fizica atomică este fundamentată ca ştiinţă, apar idei revoluţionare asupra relativităţii, se descoperă noi galaxii şi noi medicamente, se construieşte microprocesorul, iar genetica ia amploare.

Teorii de Nobel: relativitatea, explozia atomică şi tranzistorul

În 1895, Röntgen descoperă razele X, în jurul cărora se vor articula preocupările ştiinţifice ale primului sfert al secolului XX. Numeroase teorii asupra lumii au apărut de-a lungul istoriei, dar nici una dintre ele nu a fost la fel de seducătoare ca cea a începutului de secol XX, a fizicianului german Albert Einstein. În 1917, acesta formulează teoria relativităţii generale, primind distincţia Nobel patru ani mai târziu. În 1913, Niels Henrik David Bohr vorbeşte despre primul model de natură cuantică a atomului, primind Nobelul în 1922.

A doua jumătate a secolului XX este dedicată fizicii nucleare. Fisiunea nucleară este descoperită de O. Hahn (premiul Nobel pentru chimie, 1944) şi F. Strassmann în 1938, dar va lua amploare abia în cel de-al doilea război mondial, odată cu proiectul Manhattan (1945) şi exploziile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. După prima explozie nucleară, fizicienii au început să caute metode de domesticire a acestei surse de energie.

William Bradford Shockley, John Bardeen Walter şi Houser Brattain se întâlnesc în laboratoarele Bel Telephone. Ajutaţi de modelele fizicii cuantice, cei trei reuşesc să creeze în 1947 un nou dispozitiv, pe care ei îl numesc persistor (ca amintire a eforturilor persistente pe care le-au făcut), pentru care primesc Nobelul în 1956. Fusese descoperit tranzistorul. În urma acestor descoperiri, Bardeen continuă studiul asupre supraconductorilor şi ia un al doilea Nobel, în 1972. Descoperirea tranzistorului a revoluţionat lumea modernă, înlocuind triodele utilizate până atunci.

Epoca şi bolile ei: Nobel pentru tratament

Încă de când a fost instituit, premiul Nobel a recompensat în medicină efortul de a înţelege trupul omului şi de a combate maladiile severe. De altfel, scopul lui Alfred Nobel a fost nu acela de a oferi o recunoaştere academică savanţilor - rolul acesta îl deţin comunităţile de cercetare-, ci acela de a sprijini financiar studiile revoluţionare pentru umanitate. Primul laureat al Nobelului în ştiinţele medicale a fost cel care a reuşit să înţeleagă cum poate un organism să creeze propriul antidot pentru boli severe şi incurabile la acel moment: difteria şi tetanosul. Cecrcetările lui Emil Adolf von Behring au pus bazele imunologiei bolilor bacteriale, continuând munca lui Pasteur, Koch şi Ehrilich. În 1890, Behring şi S. Kitasato şi-au publicat descoperirea că injectarea unor doze graduale de culturi sterilizate de bacili de difterie şi tetanos determină animalele să producă, în sângele lor, substanţe care neutralizează toxinele pe care bacilii le produc (antitoxine).

Un an mai târziu, Nobelul este decernat pentru efortul de a combate o altă boală a începutului de secol, malaria. Preocuparea majoră a lui Ronald Ross, medic şi poet, era cea a prevenirii malariei în diverse zone ale lumii: Africa de Vest, zona Canalului Suez, Grecia, Cipru şi cele afectate de primul război mondial.

În 1904, Nobelul ajunge la un adevărat deschizător de drumuri în psihologia medicală, rusul Ivan Petrovich Pavlov. După ce a cochetat cu teologia, Pavlov conduce, din 1890, Departamentul de Psihologie al Institutului de Medicină Experimentală. Canadienilor Frederick Grant Banting şi John James Richard Macleod li se recunoaşte de către Comitetul Nobel, în 1923, meritul de a fi izolat insulina, descoperind tratamentul diabetului zaharat.

Jumătatea secolului XX este marcată de o mare descoperire a medicinei: antibioticele. Comitetul Nobel nu a putut ignora un cercetător ca Selman Abraham Waksman (premiul Nobel, 1952), inventatorul mai multor antibiotice, actinomicina (1940), neomicina (1946), streptomicina (1943), neomicina (1948), dintre care ultimele două fiind folosite în tratarea numeroaselor infecţii.

Preocupările savanţilor din medicină s-au orientat treptat către noi ramuri, imunologia şi genetica, în încercarea de a găsi leac bolilor cauzate de deficienţele sistemului imunitar (cancer, HIV). În 1972, Gerald M. Edelman şi Rodney R. Porter primesc Nobelul în medicină, pentru meritul de a fi teoretizat structura anticorpilor, iar în 1974, un grup de trei medici, printe care şi unul de origine română, primesc distincţia Nobel: Albert Claude, Christian de Duve (Belgia) şi George E. Palade (român prin naştere, cercetător în SUA), după ani de cercetări asupra organizării celulelor.

Toate aceste studii de laborator au făcut ca Joseph E. Murray şi E. Donnall Thomas (Nobel 1990) să descopere un tratament innovator: transplantul de celule.

În 2006, premiul Nobel pentru medicină şi psihologie a fost atribuit americanilor Andrew Z. Fire şi Craig C. Mello pentru descoperirea "unui mecanism fundamental pentru controlul fluxului de informaţii genetice". Cei doi cercetatori au descoperit un mecanism numit "interferenţa ARN", care poate bloca anumite gene, lucru care poate ajuta la descoperirea unor noi terapii.

Premiile Nobel se acordă din 1901, pentru fizică, chimie, psihologie sau medicină, literatură şi pace. Luni, 6 octombrie, Academia Suedeza va anunţa laureatul Nobel pentru medicină. Anul trecut, Nobelul pentru chimie a fost decernat germanului Gerhard Ertl, Fritz-Haber-Institut der Max-Planck-Gesellschaft din Berlin, pentru studiile sale privind procesele chimice ale suprafeţelor solide, iar cel pentru fizică francezului Albert Fert şi germanului Peter Grünberg. Nobelul penrtu medicină i-a revenit lui Oliver Smithies, University of North Carolina at Chapel Hill, Sir Martin J. Evans, Cardiff University şi Mario R. Capecchi, University of Utah Salt Lake City, pentru descoperirea principiilor derivate din experimentul introducerii unor gene modificate la şoareci, folosind celule stem embrionare.

Doi francezi şi un german au primit Premiul Nobel pentru Medicină

Francezii Francoise Barré-Sinoussi şi Luc Montagnier şi germanul Harald zur Hausen au primit Premiul Nobel pentru medicină pe anul 2008.

Premiile Nobel pentru cei mai trăzniţi savanţi | VIDEO
Reprezentanţii Universităţii Harvard organizează anual premiile Ig Nobel, varianta relaxată a premiilor Nobel reale, unde sunt premiate cele mai trăznite, ciudate sau inutile studii şi descoperiri ştiinţifice.



Cel mai amuzant experiment premiat a fost cel pentru biologie, acordat lui Marie-Christine Cadiergues. Ea a explicat că a vrut să înţeleagă de ce puricii de câine sunt pe cale de dispariţie, în comparaţie cu cei de pisică. Astfel, puricii de câine sunt capabili să sară la o înălţime de 25 de centimetri, iar cei de pisică sar la o înălţime de doar 17 centimetri. Acest element de biologie face ca puricii de câine să poată fi mai uşor controlaţi şi, în concluzie, eliminaţi, a explicat cercetătorul, informează AFP.

Premiul pentru chimie a fost acordat anul acesta lui Sharee Umpierre, de la Universitatea din Porto Rico şi lui Joseph Hill, de la Harvard. Aceştia au demonstrat că băuturile de tip cola sunt "spermicide eficace", pe principiul că aceasta este capabilă să facă spermatozoizii să explodeze la propriu.

Pentru economie, premiul a fost acordat echipei de cercetători de la Universitatea din New Mexico. Aceştia au demonstrat că o dansatoare exotică profesionistă câştigă bacşişuri mai mari în perioada din lună când este cea mai fertilă.

În literatură, premiul Ig Nobel a fost câştogat de titlul lucrării "Ticălosule: O explorare narativă a experienţei indignării în cadrul organizaţiilor".

Premiile sunt sponsorizate de Marc Abrahams, editor al revistei de umor "Annals of Improbable Research". Ceremonia, ce a avut loc aseară la teatrul Sanders al Universităţii Harvard, a avut loc în prezenţa laureatului premiului Nobel pentru chimie din 1976, William Lipscomb, dar şi a unor laureaţi ai premiilor Ig Nobel din anii anteriori.

Gala a fost deschisă de Dan Mayer care a înghiţit o sabie ce i-a fost scoasă din gât de doctorul său, Thomas Michel.

Bernardo Houssay - Premiul Nobel pentru Medicină, 1947

Bernardo Alberto a fost unul dintre cei opt copii ai avocatului de origine franceză Albert Houssay. Familia Houssay s-a mutat în Buenos Aires, Argentina, unde Bernardo a urmat primii ani de şcoală la...

Egas Moniz

Premiul Nobel pentru Medicină 1949