Nobel[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ALFRED  NOBEL-
Speranta este valul naturii pentru a ascunde goliciunea adevarului.

Walter Hess

Premiul Nobel pentru Medicină 1949

Robert Woodward - Premiul Nobel pentru Chimie 1965

Robert Burns Woodward a fost un om de ştiinţă american care s-a remarcat în domeniul chimiei organice. A adus contribuţii importante la chimia organică modernă, în special în...

Max Theiler - Premiul Nobel pentru Medicină, 1951

Max Theiler s-a născut în Africa de Sud, în casa bacteriologului veterinar Arnold Theiler. A urmat liceul de băieţi din Pretoria, apoi şi-a îndreptat atenţia spre domeniul medical...

Ralph Bunche
Nu exista oameni dornici de razboi, ci doar conducatori care il doresc.
=====
Dr. Ralph Johnson Bunche (August 7, 1903 – December 9, 1971) was an American political scientist and diplomat who received the 1950 Nobel Peace Prize for his late 1940s mediation in Palestine. He was the first person of color to be so honored in the history of the Prize.^[1] He was involved in formation and administration of the United Nations. In 1963, he received the Medal of Freedom from President John F. Kennedy.^[2]

Sir R. Robinson



Cercetările lui Robinson în chimia organi­că nu s-au ocupat doar de structura şi sinteza multor corpuri organice, ci şi de mecanismul electrochimic al reacţiilor orga­nice. Interesul în coloranţii vegetali a dus după puţin timp la extinderea sa către un alt grup de corpuri vegetale, şi anume alcaloizii, pentru cercetarea cărora a primit Premiul Nobel în anul 1947. A contribuit la definirea aranjamentului atomilor în moleculele de morfină şi papaverină, ceea ce a dus la producerea cu succes a unor medicamente antimalarie. Într-o serie de cercetări chimice, Robert Robinson a colaborat cu Gertrude Maud Walsh, pe care a cunoscut-o la Universitatea din Manchester şi care i-a devenit soţie în 1912.


RECUNOAŞTERE. Descoperirile lui Robinson au avut o deosebită importanţă în chimia organică şi au fost recunoscute de organizaţii din întreaga lume. Deţinea docto­rate onorifice în peste 20 de universităţi din Marea Britanie şi din străinătate, a fost preşedinte al Societăţii Chimice în 1939 şi membru al Institutului Regal de Chimie şi al Societăţii Regale de la Londra. A primit medaliile Longstaff, Faraday şi Flintoff din partea Societăţii Chimice şi Davy, Royal şi Copley din partea Societăţii Regale.


PASIUNI. Deşi a avut o viaţă ştiinţifică activă, Robinson nu a fost interesat doar de chimie. În tinereţe era un alpinist convins – a escaladat Alpii, Pirineii şi munţi din Norvegia şi Noua Zeelandă. Era un jucător activ de şah, devenind chiar preşedinte al Federaţiei Brita­nice de Şah între anii 1950 şi 1953, dar era pasionat şi de fotografie şi de muzică.


CV



DATA NAŞTERII:
13 septembrie 1886

LOCUL NAŞTERII:
Rufford, Derbyshire, Marea Britanie

CARIERĂ:
1912 – a fost numit profesor de chimie organică pură şi aplicată la Universitatea din Sydney;
1915 – a preluat conducerea ­catedrei de chimie organică a ­Universităţii din Liverpool;
1920 – a acceptat postul de director de cercetare la British Dyestuffs Corporation;
1922 – a preluat catedra de chi­mie organică a Universităţii din Manchester;
1947 – a primit Premiul Nobel pentru Chimie;
8 februarie 1975 – a încetat din viaţă.


DEFINIŢIE
Alcaloizii, substanţele pentru studierea cărora Sir Ro­bert Robinson a primit Premiul No­bel, sînt substanţe organice de origine vegetală, rezultate în urma metabolismului secundar al plantelor. Noţiunea de ­alcaloid a fost stabilită de ­Wilhelm Meissner încă din 1818, sub această denumire fiind toate sub­stanţele azotate cu caracter bazic.

Trei Premii Nobel pentru penicilină

Descoperirea penicilinei a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria medicinei. Datorită efectelor curative ale acestui antibiotic, probabilitatea decesului din cauza unei boli infecţioase, ...

Otto Stern - Premiul Nobel pentru Fizică 1943

Otto Stern a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1943 pentru contribuţia sa la dezvoltarea metodei razelor moleculare şi pentru descoperirea momentului magnetic al protonului. Primele cercetări ale...

Trei Premii Nobel pentru penicilină



Descoperirea penicilinei a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria medicinei. Datorită efectelor curative ale acestui antibiotic, probabilitatea decesului din cauza unei boli infecţioase, cauzată de bacterii gram-pozitive, a scăzut considerabil.


Descoperirea penicilinei este atribuită cercetătorului scoţian Sir Alexander Fleming, iar dezvoltarea penicilinei cu uz medical îi este atribuită laureatului Nobel de origine australiană Howard Walter Florey. Touşi, primele menţionări ale penicilinei apar încă din 1875, din lucrările fizicianului irlandez John Tyndall. După el, numeroase cercetători susţin că au descoperit medicamentul miraculos, însă nici unul dintre ei nu şi-a brevetat descoperirea.


DESCOPERIRE. Fleming menţionează că data descoperirii care l-a făcut cunoscut în întreaga lume a fost 28 septembrie 1928. Aceea a fost ziua în care Fleming a observat inhibarea creşterii bacteriilor în jurul unei culturi de mucegai, ceea ce a dus la concluzia că mucegaiul emana o substanţă care omora bacteriile şi le inhiba creşterea în zonă. A crescut o cultură pură şi a descoperit că era mucegai Penicillium (o ramură de ascomicete), astăzi cunoscut ca Penicillium Notatum. Chiar şi în cele mai timpurii momente ale cercetării, penicilina era cel mai eficient medicament împotriva bacteriilor gram-pozitive, dar ineficient împotriva organismelor gram-negative şi fungilor. Ideea iniţială era aceea de folosire a penicilinei ca dezinfectant, deoarece avea o toxicitate mai scăzută decît antisepticele folosite la acea vreme. După mai multe experimente însă, Fleming era convins că penicilina nu putea rezista destul de mult în corpul uman pentru a omorî bacteriile patogene, aşa că a încetat studiile în 1931, dar a efectuat nişte teste clinice în 1934 şi a încercat să o purifice pînă în 1940.


ÎNCERCĂRI. În 1939, Howard Florey şi Boris Chain au reuşit să arate acţiunea bactericidală in vivo a penicilinei. Totuşi, încercările lor de tratare a oamenilor cu penicilină au dat greş din cauza volumului insuficient de medicament. La 14 martie 1942 se reuşea prima tratare cu penicilină a unui pacient cu septicemie streptococică. Jumătate din cantitatea de penicilină produsă pînă atunci în SUA a fost consumată pentru tratarea acestui pacient. Pînă în iunie 1942, Statele Unite deţineau penicilină pentru tratarea a 10 pacienţi.

În timpul celui de-al doilea război mondial, penicilina a făcut avut o importanţă deosebită în numărul morţilor şi al amputărilor cauzate de infecţia rănilor, salvînd pînă la 15% din vieţi. Totuşi, disponibilitatea medicamentului era limitată de dificultatea de fabricare a penicilinei şi de eliminarea renală rapidă a substanţei. Într-o perioadă de trei-patru ore, 80% din cantitatea de penicilină era eliminată din corp, aşa că cercetătorii au descoperit o metodă de încetinire a secreţiei penicilinei.


REZULTATE. Structura chimică a penicilinei a fost determinată de Dorothy Crowfoot Hodgkin la începutul anilor 1940. O echipă de cercetători de la Oxford, printre care se numără: Howard Florey, Baron Florey, Ernst Boris Chain şi Norman Heatley, a descoperit metoda de producere în masă a medicamentului. Chimiştii John Sheehan a reuşit o sintetizare completă a penicilinei la începutul anilor 1950, însă metodele sale nu erau eficiente pentru producţia în masă. Florey şi Chain au împărţit cu Fleming Premiul Nobel pentru Medicină în 1945, iar după cel de-al doilea război mondial, Australia a devenit prima ţară care făcea medicamentul accesibil cetăţenilor de rînd. De atunci, penicilina a devenit cel mai utilizat antibiotic şi este încă folosită în tratarea infecţiilor cu bacterii gram-pozitive.


Sir Alexander Fleming



1914 – devine lector la Şcoala Medicală St. Mary;

1928 – este numit profesor la aceeaşi şcoală;

1943 – a fost ales membru al Societăţii Regale;

1945 – Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;

1948 – este numit profesor emerit de bacteriologie la Universitatea din Londra;

11 martie 1955 – încetează din viaţă la Londra, Anglia.


Viaţa şi cariera
Fleming s-a născut în Scoţia în august 1881. Acolo a învăţat la Şcoala Louden Moor, Şcoala Darvel şi Academia Kilmarnock, apoi s-a mutat la Londra, unde a urmat cursurile Politehnicii. După patru ani a intrat la Universitatea din Londra, Şcoala Medicală St. Mary, pe care a absolvit-o în 1906. Şi-a început apoi cariera de cercetător la aceeaşi şcoală alături de Sir Almroth Wright, un pionier în terapia vaccinurilor şi a predat, ca lector la Şcoala St. Mary, pînă în 1914. O dată cu venirea războiului s-a înrolat în corpurile medicale ale armatei şi a primit gradul de căpitan, iar în 1918 s-a întors la vechea şcoală din Londra. În 1945 a primit Premiul Nobel pentru Medicină pentru descoperirea penicilinei şi efectele sale curative în diverse boli infecţioase, iar în 1948, Universitatea din Londra l-a numit profesor emerit în bacteriologie. A fost ales membru al Societăţii Regale din Londra în 1943, iar un an mai tîrziu a fost numit cavaler şi a primit titlul de Sir. Alexander Flemming a scris pentru publicaţii medicale şi jurnale ştiinţifice numeroase lucrări de bacteriologie, imunologie şi chimioterapie, incluzînd descrieri originale ale penicilinei.


Ernst Boris Chain



1930-1933 – a lucrat la Charité Hospital, Berlin;

1933 – a emigrat în Anglia, unde a lucrat pentru doi ani la Şcoala de Biochimie din Cambridge;

1935 – a fost invitat la Universitatea din Oxford;

1936 – devine lector în chimie patologică la Oxford;

1945 – Premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie;

12 august 1979 – se stinge din viaţă în Irlanda.


Viaţa şi cariera
În iunie 1906 se năştea la Berlin Ernst Boris Chain, fiul doctorului Michael Chain – chimist şi industrialist. Şi-a căpătat interesul pentru chimie la Luisengymnasium din Berlin şi a început să viziteze frecvent laboratorul şi fabrica tatălui său. A absolvit chimia la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin în 1930, după care, timp de trei ani a desfăşurat un studiu asupra enzimelor la Charité Hospital. După instalarea regimului nazist, în 1933, a ales să părăsească Germania pentru Anglia, unde şi-a continuat cercetările la Şcoala de Biochimie din Cambridge, de această dată asupra fosfolipidelor. Aici a lucrat cu Sir Frederick Gowland Hopkins, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1929, pentru descoperirea vitaminelor care stimulează creşterea. În 1935 a fost invitat la Universitatea din Oxford, pe care a părăsit-o în 1948, cînd a acceptat postul de director ştiinţific la Centrul Internaţional de Cercetare în Microbiologie Chimică al Institutului Superior de Sănătate din Roma. Din 1961 pînă la pensionare este profesor de biochimie la Colegiul Imperial al Universităţii din Londra.


Sir Howard Florey



1927 – este numit lector de patologie specială la Universitatea din Cambridge;

1931 – şef al catedrei de patologie la Universitatea din Sheffield;

1935 – profesor de patologie si membru al Colegiului Lincoln ;

1945 – Premiul Nobel Pentru Medicină sau Fiziologie;

21 februarie 1968 – moare în urma unui atac de cord.


Viaţa şi cariera
Florey s-a născut în septembrie 189 în sudul Australiei. A învăţat la Şcoala St. Peter din Adelaide, apoi a mers la universitatea din acelaşi oraş, pe care a absolvit-o în 1921. În următorii ani a primit diverse burse care l-au ajutat să studieze la universităţile din Oxford şi Cambridge, iar în 1925 a plecat pentru un an în Statele Unite, cu bursa de călătorie Rockefeller. În 1926 s-a întors ca Cambridge cu alte două burse pentru colegiul Gonville şi Caius, unde şi-a obţinut şi doctoratul în 1927. După patru ani a preluat deja catedra de patologie a Universităţii din Sheffield, pe care a părăsit-o după alţi patru ani pentru a-şi împărţi viaţa ştiinţifică între Oxford şi Cambridge. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost numit consultant onorific în patologie în cadrul armatei, iar în 1944 s-a întors pe pămînturile natale ca profesor într-un schimb de experienţă. Printre onorurile pe care le-a primit de-a lungul vieţii se numără: Medalia Lister din partea Colegiului Regal al Chirurgilor, Medalia Berzelius din partea Societăţii Medicale Suedeze, Medalia Copley din partea Societăţii Regale şi Medalia de Medit din partea armatei SUA.

Isaac Rabi



Isidor Isaac Rabi s-a născut în Raymanov, în Imperiul Austriac. Astăzi, localitatea se află pe teritoriul Poloniei. Încă din al doilea an de viaţă s-a mutat cu familia în Statele Unite. Şi-a susţinut lucrarea de licenţă în chimie la Universitatea Cornell în 1919, după care şi-a continuat studiile la Universitatea Columbia, în New York, unde a obţinut şi doctoratul în 1927. Prin intermediul unei burse a avut ocazia de a petrece doi ani în Europa, unde a lucrat alături de mari fizicieni ca Niels Bohr, Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli şi Otto Stern. La întoarcerea în Statele Unite a intrat în catedra de fizică a Universităţii Columbia.


CERCETĂRI ATOMICE. În 1940 a părăsit Columbia pentru a prelua postul de director adjunct al Laboratorului de Radiaţii din cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts, unde a ajutat la crearea radarului şi a bombelor atomice aruncate deasupra celor două oraşe japoneze: Hiroshima şi Nagasaki. Generalul Leslie Richard Groves, cel care a supravegheat "Proiectul Manhattan" în timpul căruia a fost creată bomba, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l coopteze pe Rabi, întrucît fusese studentul lui Robert Oppenheimer – "tatăl bombei atomice".


PROFESORAT. Între anii 1945 şi 1949, Isaac Rabi a condus departamentul de fizică al Universităţii Columbia. În 1964, cînd s-a introdus titlul de profesor universitar, Rabi a fost primul care a beneficiat de acest titlu. A renunţat la profesorat în 1967, dar şi-a păstrat titlurile de profesor universitar emerit şi lector special pînă la 11 ianuarie 1988, cînd s-a stins din viaţă în oraşul în care şi-a petrecut aproape întreaga viaţă.


CV



Data naşterii: 29 iulie 1898
Locul naşterii:Raymanov, Austria

Carieră
1927 – obţine doctoratul la Universitatea Columbia;

1929 – a fost numit lector de fizică teoretică la aceeaşi universitate;

1937 – devine profesor de fizică;

1940 – este numit director adjunct la Laboratorului de Radiaţii al Institutului Tehnologic din Massachusetts;

1944 – primeşte premiul Nobel pentru Fizică;

1945 – se întoarce la Universitatea Columbia;

11 ianuarie 1988 – încetează din viaţă la New York.


Recunoaştere



În timpul în care Rabi a condus departamentul de fizică, Universitatea din Columbia a avut doi laureaţi ai Premiului Nobel. Unsprezece dintre laureaţii Nobel din următorii ani au studiat sub îndrumarea sau alături de Rabi la Columbia. Printre aceştia se numără Willis Lamb, Maria Goeppert-Mayer, James Rainwater, cercetătorul Aage Bohr, Leon Lederman, pe atunci doctorand, şi Leon Cooper, încă student la acea vreme. Isaac Rabi a fost doctor onorific al universităţilor Princeton, Harvard şi Birmingham.

Henrik Dam - Premiul Nobel pentru Medicină 1943

Carl Peter Henrik Dam s-a născut în februarie 1895 în casa farmacistului Emile Dam şi a profesoarei Emilie Peterson Dam. Pasionat de ştiinţele exacte, după finalizarea primilor ani de...

Carl D. Anderson

Carl David Anderson este laureatul Premiului Nobel pentru Fizică din 1936 pentru descoperirea pozitronului

Victor F. Hess

Premiul Nobel pentru Fizică 1936 Victor Franz Hess s-a născut în iunie 1883, în Castelul Waldstein din Steiermark, Austria. A fost fiul Serafinei Elde von Grossbauer-Waldstätt şi al lui...

Otto Warburg: Premiul Nobel pentru Medicină 1931

Fire retrasă, Warburg avea un comportament care ar putea fi uşor considerat de unii ciudat. Anglofil convins, a fost deosebit de încîntat cînd a primit doctoratul onorific din partea...

Thomas Morgan: Premiul Nobel pentru Medicină 1933

Încă de la vîrsta de zece ani, Thomas s-a arătat interesat de istoria naturală; colec­ţiona păsări, ouă de păsări şi fosile. Mai tîrziu a urmat...

· 197 de candidaturi pentru premiile Nobel
Numele laureatilor premiilor Nobel pe 2008 vor fi anuntate in perioada 6 - 13 octombrie dupa cum a...

Scriitorul de Nobel al Belgiei, eutanasiat [2008-03-21]
Unul dintre candidaţii permanenţi la un Nobel pentru literatură, belgianul Hugo Claus, a murit prin eutanasiere miercuri, la Anvers. [Citeste]

Familii Nobel-iate


Un studiu de amploare, efectuat in Norvegia pe un lot de peste 250 000 de subiecti, a demonstrat ca in familiile cu mai multi copii, fratii cei mari obtin rezultate mai bune la testele de...

Un laureat Nobel îşi contestă premiul!

Decernarea Premiilor Nobel


10 Decembrie a fiecarui an este ziua in care highlife-ul care conteaza cu adevarat pentru bunul mers al omenirii se aduna la Stockholm pentru decernarea Premiilor Nobel. Spectacolul incepe, de...

Un savant de Nobel susţine că rasa este cea care determină inteligenţa
http://www.gandul.info/lumea/savant-nobel-sustine-rasa-cea-determina-inteligenta.html?3929;962499

James Watson a fost concediat de laboratorul unde lucra
Un savant american – câltigător al premiului Nobel pentru medicină – a declanşat o imensă controversă, întâi în Marea Britanie şi apoi în întreaga lume, după ce a apreciat că inteligenţa este determinată de rasa din care facem parte.
James Watson, cel care a descoperit existenţa a două lanţuri ADN, a declarat pentru mai multe cotidiane britanice că ideea că toţi am avea putere egală de a raţiona “este o iluzie”. Mai mult, scrie el şi într-o carte, “nu există nicio raţiune sufiecient de puternică pentru a crede despre capacităţile intelectuale ale unor oameni separaţi geografic în evoluţia lor că sunt identice”.
Până aici, venerabilul savant nu ar fi putut fi tras la răspundere. Însă el a continuat, spunând despre Africa, că “toate politicile noastre sociale se bazează pe faptul că inteligenţa lor (n.r. a rasei negre) ar fi egală cu a noastră.
Ei bine, testele, studiile arată că nu e tocmai aşa”. Tot Watson este cel care a declarat pentru The Sunday Times, că “oamenii nu ar trebui să discrimineze luând în considerare culoarea . Există mulţi oameni de culoare care sunt talentaţi, dar nu-I promovaţi atunci când au eşuat la niveluri inferioare”. La câteva ore după declaraţii, acuzaţiile au început să curgă: chiar şi primarul Londrei, Ken Livingstone, a condamnat vederile lui Watson, explicând că ele “nu sunt binevenite în Londra”.
Din cauza controverselor stârnite de vorbele sale, savantul şi-a anulat toate conferinţele pentru care venise şi a plecat înapoi spre Statele Unite. Aici l-a aşteptat însă o altă surpriză : prestigiosul laborator unde lucra, Cold Spring Harbor Laboratory a anunţat că renunţă şla serviciile sale, deoarece comentariile făcute la adresa africanilor au fost “jignitoare şi incorecte din punct de vedere ştiinţific”.

Negrii, mai putin destepti decat albii Unul dintre cei mai eminenti oameni de stiinta ai lumii, James Watson, laureat al Premiului Nobel pentru contributia sa la descoperirea ADN-ului, si-a atras un val de critici pentru ca a sugerat ca negrii ar fi mai prosti decat albii.